CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA CA SISTEM ADAPTIV COMPLEX

Obiectul de studiu al ciberneticii actuale este reprezentat de sistemul

adaptiv complex (în engleză Complex Adaptiv System sau, prescurtat,
CAS). În ultimii 20 de ani, studiul CAS a atras o serie de oameni de ştiinţă
celebri, incluzând câţiva laureaţi ai premiilor Nobel, printre care Murray
Gell-Man, Phillip Anderson, Keyneth Arrow, Ilya Prigogine, Thomas
Schelling ş.a., provenind din diferite domenii ştiinţifice, cum ar fi: fizica,
chimia, economia, matematica, ingineria, ştiinţele calculatoarelor etc.
Paşii care au condus la Ştiinţele Complexităţii şi la formarea
legăturilor acestora cu Cibernetica, în particular cu Cibernetica de ordinul
trei, sunt deja cunoscuţi.
În continuare, vom încerca să dăm răspunsuri la câteva întrebări
esenţiale, cum ar fi: Ce este un CAS? Cum apare el în economie? Ce metode
pot fi utilizate pentru a studia un CAS? Ce implicaţii are CAS asupra
ciberneticii şi aplicaţiilor acesteia în economie? Care sunt avantajele şi
dezavantajele utilizării paradigmei CAS şi metodelor legate de aceasta
pentru cunoaştere în general, şi cunoaşterea întreprinderii în particular?
Toate aceste întrebări le vom aborda cu intenţia declarată de a
demonstra că putem transforma cadrul teoretic al studierii CAS într-un
arsenal de tehnici şi metode cu ajutorul cărora diferitele CAS existente în
economie, dar în special întreprinderile, să poată fi înţelese şi, mai ales, să
poată fi transformate atunci când acest lucru este necesar.

1
 Întreprinderea reprezintă cel mai dinamic sistem economic, ea
evoluând conform unei anumite traiectorii, denumită cicul de viaţă, din
momentul apariţiei şi până când dispare prin faliment sau prin
autodizolvare, fuziune, divizare, transformare sau prin alte modalităţi. În
cursul ciclului său de viaţă, o întreprindere trece prin diferite forme care, de
regulă, sunt mai performante decât cele precedente, iar toate întreprinderile
în ansamblul lor, devin mai performante pe măsură ce o economie se
dezvoltă. Această dinamică care are loc la nivelul tuturor economiilor
naţionale are efecte extraordinar de importante asupra întregii societăţi, a
tehnologiei, a populaţiei şi a sistemului politic în general. De aceea,
cunoaşterea legităţilor de evoluţie care stau la baza întreprinderilor este
foarte importantă pentru toate celelalte sisteme economice, tehnologice şi
sociale. Cibernetica şi ştiinţele complexităţii oferă metode şi modele dintre
cele mai bune pentru a putea explica procesele şi fenomenele care
influenţează sau sunt influenţate de către întreprindere.
În continuare vom prezenta unele dintre conceptele de bază care sunt
utilizate în ştiinţele complexităţii şi cibernetică, concepte care permit
dezvioltarea unei teorii a sistemelor complexe de întreprindere care să
explice evoluţia acestoeia, dar şi metode practice de analiză şi modelare a
diferitelor situaţii şi cazuri care afectează o întreprindere în cursul ciclului
său de viaţă. Astfel de metode pot fi extinse şi aplicate întreprinderil.or din
realitatea economică, astfel încât acerstea să fie înţelese şi conduse mai bine
prin multitudinea de situaţii pe care le ridică în faţa lor dinamica accelerată
a fenomenelor de piaţă actuale.

2
 1.1 Concepţii actuale asupra Sistemului Adaptiv Complex
(CAS)

Ca în orice domeniu ştiinţific în plină formare, şi în Ştiinţele

Complexităţii, definiţiile date CAS sunt extrem de diferite.
Enumerând, totuşi, câteva dintre cele mai importante definiţii date
până acum, putem determina acele proprietăţi care conferă
specificitate CAS în raport cu alte sisteme.
Sistemele adaptive complexe se găsesc peste tot în jurul nostru,
iar ştiinţele complexităţii confirmă faptul că marea majoritate a
sistemelor reale sunt complexe. Ecosistemele naturale, sistemul
atmosferic, traficul rutier, organizaţiile sociale, grupurile teroriste,
pieţele ş.a. sunt toate sisteme adaptive complexe. Datorită abundenţei
excepţionale de astfel de sisteme, a diversităţii lor devine destul de
dificil să le defineşti şi, poate şi mai dificil, să încerci să stabileşti acele
principii şi/sau proprietăţi generale care le conferă specificitate în
categoria mai largă a sistemelor complexe.
K. Dooley (2002) se referă la trei principii care trebuie să stea la
baza definirii unui sistem adaptiv complex. Primul principiu afirmă
că ordinea şi controlul în astfel de sisteme sunt proprietăţi emergente
şi nu predeterminate. Al doilea principiu specifică faptul că istoria
lor este ireversibilă, iar al treilea principiu este acela că viitorul în
aceste sisteme este incert. De exemplu, economiile de piaţă pot fi
considerate sisteme adaptive complexe în raport cu principiile lui
Dooley. Astfel, agenţii care alcătuiesc aceste economii (firme,

3
gospodării, bănci comerciale, agenţii guvernamentale ş.a.) dezvoltă
propriile lor reguli ale jocului pentru a efectua şi controla tranzacţiile
ce au loc între ei. Aceste reguli ale jocului nu sunt stabilite în
prealabil, dar ele sunt respectate de către noii agenţi care intră în
economie. Evident că aceste reguli emerg din faptul că ele sunt
acceptate de către toţi agenţii. Controlul respectării regulilor existente
se face, de asemenea, prin eliminarea de pe piaţă a agenţilor care nu
le respectă. În al doilea rând, în economiile de piaţă, nu se pot anula
tranzacţiile deja efectuate. Istoria acestor tranzacţii este, deci,
ireversibilă. De aceea, în mediul de afaceri al acestor economii
persistă lecţiile deja invăţate de agenţi în urma tranzacţiilor efectuate,
nu numai de către ei, dar şi de către ceilalţi agenţi în decursul
timpului. În sfârşit, indiferent de prognozele care sunt făcute privind
evoluţia viitoare posibilă, agenţii sunt supuşi unor riscuri care sunt
imposibil de prevăzut în orice economie de piaţă, chiar şi într-una
foarte bine organizată sau consolidată.
S. A. Levin (2002) defineşte sistemul adaptiv complex pornind
tot de la trei proprietăţi ale acestuia:
(1) diversitatea şi individualitatea componentelor;
(2) interacţiuni localizate între aceste componente; şi
(3) existenţa unui proces autonom care utilizează rezultatele
acestor interacţiuni pentru a selecta o submulţime a acestor
componente pentru replicare sau consolidare (mecanism de
adaptare).

4
 Dacă primele două proprietăţi sunt uşor de înţeles şi acceptat,
cea de-a treia proprietate implică nenumărate discuţii, ea fiind însă
cea care asigură unitatea de vederi în ceea ce priveşte sistemele
adaptive complexe. După cum arată Levin, este esenţial să se facă
distrincţie privind nivelul sau nivelele la care selecţia are loc.
Procesul de dezvoltare animală, de exemplu, este unul în care
formele macroscopice emerg din interacţiuni microscopice, astfel că
un număr de celule stem se diferenţiază printr-un proces orietat de
interacţiunile locale, până când se obţin organele şi celelalte
componente ale organismului animal. Selecţia naturală este bazată pe
reguli locale de interacţiune, în concordanţă cu consecinţele pe care
diferitele reguli le au pentru fitness-ul organismului ca un întreg. În
economie, un exemplu de mecanism de selecţie îl reprezintă ,,mâna
invizibilă” a lui Adam Smith, care determină ,,o ordine socială
binefăcătoare care emerge din consecinţele neintenţionale ale acţiunilor
umane individuale” (Levin, 1999).
Axelrod şi Cohen (1999), într-o lucrare ce a marcat în mod
decisiv impunerea Ştiinţelor Complexităţii ca un domeniu ştiinţific
major al ştiinţelor secolului XXI, propun o definiţie a sistemelor
adaptive complexe utilizând trei teme: varietate, interacţiune şi
selecţie.
Toate CAS sunt alcătuite dintr-un număr mare de agenţi care
interacţionează. Într-o economie, de exemplu, aceşti agenţi reprezintă
unităţile de bază, începând cu firmele, gospodăriile, băncile
comerciale ş.a. Aceşti agenţi sunt diferiţi între ei, deci există o

5
varietate mare de agenţi, dată de proprietăţile şi comportamentele lor
diferite. În consecinţă, agenţii vor reacţiona în mod diferit la stimulii
aplicaţi de către alţi agenţi sau de mediul înconjurător.
Agenţii interacţionează unul cu altul, formând o reţea complexă
de conexiuni şi dependenţe, care reprezintă, de fapt, mediul în care
aceştia evoluează. Nici un agent nu poate exista în afara acestei reţele
de interacţiuni, care poate fi reprezentată de interdependenţe
materiale, energetice, informaţionale, juridice, umane ş.a. Într-o
economie de piaţă, tranzacţiile dintre agenţi pe diferite pieţe,
reglementarea activităţii diferitelor instituţii (Banca Centrală, CNVM
ş.a.), activitatea desfăşurată de băncile comerciale pentru creditarea
firmelor etc., sunt exemple de astfel de interacţiuni. Inerent, prin
apariţia acestor interacţiuni, se formează bucle feedback pozitive,
care determină creşterea, amplificarea proceselor în care sunt
angrenaţi agenţii, dar şi bucle feedback negative, care le asigură
acestora stabilitatea în faţa multitudinii de influenţe exercitate prin
intermediul interacţiunilor din cadrul reţelei. Utilizând aceste bucle
feedback, agenţii îşi pot defini anumite strategii de evoluţie şi
dezvoltare, care să le asigure un succes în raport cu ceilalţi agenţi,
succes ce poate să meargă de la simpla supravieţuire şi până la
obţinerea de profit.

Unii agenţi întreprind o operaţie de selecţie a acestor strategii

pentru a se adapta mai bine la mediu, deci la influenţele exercitate de
câte ceilalţi agenţi. Aceasta constituie, după Axelrod şi Cohen, ideea
fundamentală a sistemelor adaptive complexe. Selecţia celei mai bune

6
strategii are la bază anumite criterii. Ea poate sau nu să fie un act
conştient. De exemplu, selecţia darwiniană şi mână invizibilă a lui
Adam Smith sunt mecanisme de selecţie fără intervenţia conştientă a
agenţilor. Agenţi cum ar fi firmele, guvernele, organizaţiile
economice internaţionale ş.a. încearcă să selecteze strategii pentru a-
şi atinge scopurile proprii utilizând, în mod conştient, analize,
prognoze, modele, informaţii de cea mai diversă natură. Astfel de
sisteme se adaptează în mod permanent, proces în care însăşi agenţii
şi natura interacţiunilor dintre aceştia se modifică.

Leigh Tesfatsion (2005) defineşte sistemul adaptiv complex

pornind de la o definiţie mai veche dată sistemului complex de către
Flake (1998). Astfel, conform acestuia, sistemul complex are două
proprietăţi:
- sistemul este compus din unităţi interdependente;
- sistemul are proprietăţi emergente, deci proprietăţi apărând
din interacţiunile unităţilor care nu sunt proprietăţi ale unităţilor
individuale însele.
Arătând că introducerea unei singure definiţii a sistemului
adaptiv complex este dificilă, Tesfatsion propune mai multe variante,
şi anume:
Definiţia 1: Un sistem adaptiv complex este un sistem complex
care include unităţi reactive, deci unităţi capabile să prezinte
sistematic răspunsuri diferite ca reacţie la condiţiile de mediu
schimbate.

7
 Definiţia 2: Un sistem adaptiv complex este un sistem complex
care include unităţi orientate către un scop, deci unităţi care sunt
reactive şi care orientează cel puţin unele dintre reacţiile lor către
atingerea scopurilor.
Definiţia 3: Un sistem adaptiv complex este un sistem complex
care include unităţi planificatoare, deci unităţi care sunt orientate
către atingerea unor scopuri care încearcă să exercite un anumit grad
de control asupra mediului său înconjurător pentru a facilita
atingerea acestor scopuri (Tesfatrion, 2005, pag.5).
O definiţie mai scurtă, dar de o mare claritate dau Plsek,
Lindberg şi Zimmerman (1997): ,,Un Sistem Adaptiv Complex este un
sistem compus din agenţi individuali, care au libertatea de a acţiona în
moduri care nu sunt total predictibile şi ale căror acţiuni sunt
interconectate, astfel încât acţiunile unui agent schimbă contextul pentru
alţi agenţi”. (Plsek ş.a.,1997, pag.2).
O astfel de definiţie se poate aplica unei mari varietăţi de
sisteme adaptive complexe cum ar fi: piaţa de capital, o colonie de
termite, sistemul imunitar al organismului uman, oricărei organizaţii
umane, începând cu o întreprindere, o afacere, o echipă, un
departament într-o organizaţie, o familie etc.
Aşadar, într-un CAS, agenţii operează conform propriilor reguli
interne sau unor modele mentale, (scheme, roluri) diferite de la agent
la agent. Altfel spus, fiecare agent poate avea propriile sale reguli
privind modul în care răspunde acţiunilor pe care le exercită modul
înconjurător asupra lui; fiecare agent poate, de asemenea, să aibă

8
propria interpretare asupra evenimentelor care se petrec în mediul
său înconjurător. Regulile, schemele şi modelele mentale nu este
necesar să fie explicite, de multe ori agenţii nefiind conştienţi de
existenţa lor. De asemenea, nu este necesar ca atitudinea lor în raport
cu ceilalţi agenţi sau cu mediul să fie raţională, logică sau
conştientizată. Se observă că aceste aspecte caracterizează
comportamentul uman în aproape toate sistemele sociale.
Agenţii unui sistem adaptiv complex pot să împărtăşească
acelaşi model mental sau să aibă, fiecare dintre ei, propriul său
model. De asemenea, agenţii pot să-şi modifice aceste modele
mentale în raport cu acţiunile pe care le exercită asupra celorlalţi
agenţi şi/sau mediului.
Deoarece agenţii pot să-şi schimbe şi, în acelaşi timp, să
împărtăşească acelaşi model mental, ei sunt deci capabili să înveţe;
comportamentul lor se poate atunci adapta în timp, atât în raport cu
ceilalţi agenţi cât şi în funcţie de mediul în care evoluează.
Adaptarea înseamnă deci, în esenţă, că agenţii şi sistemele în
care ei sunt încorporaţii co-evoluează.
Comportamentul unui CAS este emergent şi acesta reprezintă
un punct cheie în înţelegerea unor astfel de sisteme. Aşadar, un
sistem adaptiv complex reprezintă mai mult decât suma părţilor sale
componente (sinergie). În plus, fiecare agent şi fiecare CAS este inclus
într-un alt sistem adaptiv complex ş.a.m.d. (ierarhie). De exemplu, un
individ este un CAS; el aparţine unei echipe, echipa este inclusă într-

9
un departament al unei firme, care aparţine unei industrii ş.a.m.d.;
toate acestea fiind, la rândul lor, CAS între care există interacţiuni.
Un sistem adaptiv complex poate dobândi şi, de regulă, şi
dobândeşte comportamente noi, care decurg din aceste interacţiuni.
Deoarece interacţiunile determină apariţia unor reţele,
comportamentul sistemului este neliniar, ceea ce înseamnă, în esenţă,
că modificări mici în anumite puncte ale reţelei pot determina
schimbări majore în comportamentul sistemului, dar şi că schimbări
mari pot să nu aibă nici un efect. Datorită acestor lucruri, atunci când
într-un sistem adaptiv complex se întâmplă anumite lucruri, suntem
surprinşi şi multe dintre evenimentele care au loc în astfel de sisteme
nu pot fi anticipate.
Datorită noutăţii şi neliniarităţii introduse de aceste interacţiuni
în comportamentele agenţilor care îl compun, un CAS are un
comportament general care este, de regulă, impredictibil. Acest lucru
presupune, în esenţă, că nu se poate cunoaşte suficient de bine
comportamentul agenţilor, modelele lor mentale sau reţeaua de
interacţiuni care se stabileşte între aceştia. Impredictibilitatea
reprezintă pur şi simplu, imposibilitatea de a obţine o descriere
detaliată a comportamentului unui sistem adaptiv complex doar pe
baza analizei acestuia, sau a părţilor sale componente. Trebuie lăsat
sistemul să funcţioneze pentru a vedea ceea ce se întâmplă cu el şi cu
componentele sale, mai ales pe termen mediu şi lung.
Totuşi, în ciuda acestei impredicitibilităţi pe termen mediu şi
lung, este posibil să se obţină anumite predicţii asupra

10
comportamentului sistemului adaptiv complex pe intervale mai
scurte de timp, care au şansa să fie, uneori corecte.
Un CAS este inerent auto-organizator. Ordinea, creativitatea şi
progresul pot emerge în mod natural din interacţiunile unui CAS; ele
nu trebuie impuse din afară. Mai mult, într-un CAS, controlul este
distribuit prin intermediul interacţiunilor dintre agenţi; nu este deci
necesară existenţa unui agent care să efectueze un control centralizat.
Acest lucru intră în contradicţie cu concepţia clasică privind
managementul organizaţiilor, conform căreia organizarea şi controlul
sunt funcţii de bază ale oricărui sistem de conducere, iar acesta
trebuie să exercite permanent acţiuni care să menţină sau să
restabilească ordinea şi controlul în toate compartamentele sau
părţile organizaţiei. O astfel de concepţie este tributară în mod
evident concepţiei mecaniciste conform căreia organizaţia ar trebui să
se comporte ca un mecanism şi orice perturbaţie în funcţionarea
acestui mecanism se datorează unei defecţiuni a uneia sau mai
multor componente care trebuie ,,reparate” prin intervenţia unui
organism sau subsistem însărcinat cu acest lucru.
În contrast cu această concepţie, controlul distribuit nu necesită
un astfel de organism de control centralizat. De exemplu, în cazul
coloniilor de termite, acestea sunt cei mai desăvârşiţi constructori de
pe Terra. Ele înalţă cele mai mari structuri de pe planetă, comparativ
cu mărimea unei termite. Dacă omul ar fi capabil să contruiască
clădiri asemănătoare cu cele ale termitelor, acestea ar trebui să aibă
zeci de kilometri înălţime şi ar fi capabile să adăpostească zeci de

11
milioane de oameni. Pentru a face acest lucru, termitele nu ascultă de
o conducere centrală, nu există arhitecţi, constructori, transportatori
sau alte meserii necesare în realizarea de construcţii umane. Fiecare
termită acţionează local, într-un context în care celelalte termite
acţionează, de asemenea, local. Cooperarea dintre termite emerge
dintr-un proces de auto-organizare. Dimpotrivă, multe din teoriile
tradiţionale despre management spun că prin acţiunea unui singur
om sau a câtorva oameni se poate organiza şi conduce un sistem
complex.
Chris Langton denumeşte mulţimea de circumstanţe în care
apare această emergenţă creativă ,,limita haosului”. Aceasta este un loc
în care nu este destul de mult acord şi certitudine pentru a alege
următorul pas în mod obişnuit, dar nici nu există destul dezacord şi
incertitudine astfel încât sistemul să cadă într-o dezorganizare
completă.
Evident că aceste proprietăţi definitorii pot avea, în cazurile
concrete ale unor sisteme adaptive complexe din realitate, o
multitudine de forme de manifestare, ceea ce dă, de fapt, varietatea
infinită de sisteme care alcătuiesc această realitate.
O ultimă definiţie pe care o vom aminti este cea dată de Eve
Mitleton-Kelly (2003). Acesta consideră că un CAS este definit de
zece caracteristici generice, şi anume:
 conectivitate;
 interdependenţa;
 co-evoluţia;

12
  istoricitatea;
 dependenţa de traiectorie;
 funcţionarea departe-de-echilibru;
 explorarea spaţiului posibilităţilor;
 feedbackul;
 auto – organizarea;
 emergenţa.

Putem, acum, pornind de la diferitele definiţii date CAS,

sintetiza principalele caracteristici şi proprietăţi definitorii ale acestor
sisteme:
a) sistemele de acest tip sunt compuse din agenţi individuali;
b) agenţii au interpretări şi desfăşoară acţiuni bazate pe
propriile lor modele mentale;
c) agenţii pot avea, fiecare, propriul său model mental sau îl
pot împărtăşi cu ceilalţi agenţi;
d) modelele mentale se pot schimba; drept urmare, învăţarea,
adaptarea şi co-evoluţia sunt posibile în aceste sisteme;
e) interacţiunile dintre agenţi şi dintre sisteme sunt
încorporate altor sisteme;
f) comportamentul sistemului în ansamblul său emerge din
interacţiunile dintre agenţi;
g) acţiunile unui agent schimbă contextul altor agenţi;
h) sistemul poate învăţa noi comportamente;

13
 i) sistemul este neliniar; adică mici modificări pot conduce la
schimbări majore în sistem;
j) comportamentul sistemului este, în general, impredictibil
la nivel de detaliu;
k) predicţiile pe termen scurt asupra comportamentului
sistemului sunt, uneori, posibile;
l) ordinea este o proprietate inerentă sistemului şi nu trebuie
impusă din afară;
m)creativitatea şi noutatea emerg din comportamentul de
ansamblu al sistemului;
n) sistemele sunt capabile de auto-organizare.

1.2 Definiţii ale CAS din literatură

În continuare vom prezenta câteva dintre cele mai cunoscute definiţii

privind CAS, aşa cum rezultă ele din literatură.

1. Joel Moses în “Complexitate şi Flexibilitate” (“Complexity

and Flexibility”):

“Sunt multe definiţii ale complexităţii. Unele dintre acestea pun

accentual pe complexitatea comportamentului unui sistem. Avem
tendinţa de a pune accentul pe structura internă a unui sistem. În
acest fel, abordarea noastră este apropiată unei definiţii din dicţionar
a cuvântului „complicat”. Un sistem este considerat a fi complicat

14
atunci când acesta este compus din mai multe părţi interconectate
într-un mod complicat.
Vom încerca să ignorăm circularitatea definiţiei. Definiţia însăşi
subliniază două caracteristici ale conceptului. Are legătură cu
interconexiunile dintre părţi ale sistemului şi , de asemeni, are de-a
face cu natura acestor interconexiuni (cu „încâlcirea” lor). Se poate
utiliza teoria informaţiei pentru a se ajunge la noţiunea de încâlcire,
în sensul că un set extrem de complicat de conexiuni conţine multă
informaţie, în timp ce unul extrem de normal, conţine mult mai
puţină informaţie. Pentru scopurile noastre, o definiţie mai simplă
ne-ar fi mult mai de folos. Din acest motiv, vom defini complexitatea
unui sistem într-un mod simplu, ca fiind număril de interconexiuni
dintre părţi.
Viziunea noastră asupra complexitîţii diferă de cea a omului de pe
stradă. Complexitatea nu este o proprietate inerent rea pentru noi.
Mai degrabă este moneda tărâmului din sisteme. De obicei trebuie să
cheltui dolari complecşi pentru a atinge anumite obiective, cum ar fi
funcţionalitatea sporită, eficienţa sau flexibilitatea. Am folosit
cuvântul „ de obicei” în cele expuse mai sus, tocmai pentru a sublinia
că există situaţii în care se poate simplifica foarte mult modul de
proiectare a unui sistem şi se poate produce un sistem echivalent ce
conţine mult mai puţine componente şi interconexiuni. Astfel de
situaţii neobişnuite le vom exclude. Ne vom preocupa cu situaţia cea
mai frecvent întâlnită şi anume aceea în care o persoană doreşte să
modifice un sistem deja existent cu scopul de a-i adăuga

15
funcţionalitate (spre exemplu: mai multe locuri în avion, o nouă
caracteristică în Word), sau de a-i creşte eficienţa. Uşurinţa cu care
astfel de modificări pot fi realizate este legată de flexibilitatea
inerentă a proiectării sistemului iniţial. Astfel, suntem preocupaţi de
relaţia dintre complexitate şi flexibilitate într-un sistem dat.

2. Peter Senge în „A cincea disciplină” (“The Fifth Discipline”):

„.. instrumente sofisticate de prognoză şi analiză în afaceri... de cele

mai multe ori nu reuşesc să producă descoperii dramatice în
gestionarea unei afaceri. Toate acestea sunt proiectate pentru a se
ocupa de acel fel de complexitate în care există multe variabile: o
complexitate detaliată. Dar, în acest caz există două tipuri de
complexitate. Cel de al doilea tip este complexitatea dinamică,
caracterizată de situaţiile în care cauza şi efectul sunt subtile, şi în
care efectele în timp ale intervenţiilor nu sunt evidente. ...
În cazul în care o aceeaşi acţiune produce efecte dramatice diferite pe
termen scurt şi lung, atunci vorbim de dinamică complexă. Când o
acţiune produce un set de consecinţe pe plan local şi un set diefrit de
consecinţe într-o altă parte a sistemului, atunci vorbim despre
complexitate dinamică. Atunci când intervenţiile evidente nu produc
consecinţe evidente, atunci vorbim despre complexitate dinamică.”

16
 3. Sussman - “The New Transportation Faculty: The Evolution
to Engineering Systems” (Transportation Quarterly, summer
1999):

Un sistem este complex atunci când acesta este compus dintr-un grup
de unităţi conexe (subsisteme), pentru care gradul şi natura relaţiilor
sunt imperfect cunoscute. Comportamentul său general emergent
este greu de prevăzut, chiar şi atunci când un comportament
subsistemul este uşor previzibil. Termenele de execuţie ale diferitelor
subsisteme pot fi foarte diferite (după cum putem vedea în transport
– utilizarea terenurilor se schimbă, de exemplu, deciziile de operare).
Modificările de comportament, pe termen lung şi scurt pot fi
semnificativ diferite, iar schimbările mici în factori de producţie sau
parametri pot produce schimbări mari în comportament.
Spre exemplu transportul:
Sisteme de transport sunt complexe, dinamice, precum şi intern
interconectate într-un mod asemănător cu interconectarea cu alte
sisteme complexe, dinamice. Ele pot varia în spaţiu şi timp (la scări
diferite pentru diferite componente). Serviciul este furnizat pe reţele
complexe. Sistemele au natură stohastică. Factorii de decizie umani
ajutaţi de calculi de decizie complecşi fac alegeri cu privire la
configuraţia sistemului de transport. Modelarea întregului sistem
este aproape de neconceput. Provocarea noastră este de a alege
subsisteme relevante şi de a le modela adecvat pentru atingerea

17
scopului urmărit, care să reflecte atent efectele transfrontaliere ale
componentelor nemodelate.

4. Rechtin şi Maier în „Arta arhitecturii sistemului” (“The Art of

System Architecting”):

Complex: compus dintr-un set părţi interconectate întreţesute.

Sistem: un set de elemente diferite, în aşa fel conectate sau legate,
încât să îndeplininească o funcţie unică ce nu putea fi realizată de
elementele individuale.
"Este general acceptat faptul că creşterea complexităţii se află în
centrul din cele mai dificile probleme cu care se confruntă sistemele
de astăzi de arhitectura si inginerie." Sistemele sunt în creştere, pur şi
simplu în complexitate - cea mai mare cauză a depăşirilor de costuri.
Autorii susţin că " tehnicile de rezolvare ale diferitelor probleme de
complexitate sunt necesare la un nivel mai ridicat de complexitate
decât la nivele mai mici. " Se poate modela sistemul la cel mai înalt
nivel posibil, pentru ca mai poi, progresiv să se reducă nivelul de
abstractizare. Pe scurt, simplificare. Primatul complexităţii în
proiectarea sistemului ajută în a expica de ce rareori, poate chiar
niciodată, există un singur „optim”: deoarece sunt prea multe
variabile.”

5. Din „Ocupându-ne de complexitate” (“Dealing with

Complexity”), de Flood şi Carson, după Vemuri în

18
 „Modelarea sistemelor complexe” (“Modeling of Complex
Systems”, 1978, New York: Academic Press)

Situaţiile complexe sunt de obicei nerezolvabile parţial sau total, ceea

ce înseamnă că măsurarea lor este cu zgomote sau imposibil de
realizat (de exemplu: orice încercare poate distruge integritatea
sistemului). Este dificil să se stabilească legi pornind de la teorie îm
cazul situaţiilor complexe, deoarece, de cele mai multe ori, datele nu
sunt suficiente sau nu sunt fiabile, în aşa fel încât se poate lucra doar
cu legi probabilistice. Situaţiile complexe sunt adeseori caracterizate
de valori ale sistemelor numeroase, diferite şi extrem de dificil de a fi
observate sau măsurate. În cel mai bun caz, acestea pot fi
reprezentate folosind scale nominale şi sub formă de intervale.
Situaţiile complexe sunt „deschise” şi , astfel, evolueză de-a lungul
timpului- evoluţia poate fi înţeleasă ca implicând o schimbare în
strutura internă, ca o creştere economică sau a mediului, ceea ce
cauzează adaptare. Întelesul cuvântului „deschis” în acest caz nu este
asemănător cu cel folosit de Sussman.

6. Din „Frontierele complexităţii” (“Frontiers of Complexity”)

de Coveney şi Highfield:

„Complexitatea este studiul comportamentului unor colecţiilor

macroscopice ale unor asemenea unităţi care au ca şi caracteristică
evoluţia în timp”. El face distincţia între complexitatea matematică –

19
definită în termenii numărului de operaţii matematice necesare
pentru a rezolva o problemă- ţi complexitatea ştiinţifică, aţa cum a
fost ea definită anterior. Complexitatea matematică este un fel de
complexitate de interes în ştiinţa calculatoarelor.”

7. Din“Consilience: Unitatea Cunoaşterii („The Unity of

Knowledge”)” de Edward O. Wilson:

Această carte este un „tur de forţă”, rin faptul că încearcă să

aducă împreună o mare parte din ceea ce este cunoascut, cât şi ceea
ce va fi cunoscut.
Wilson dicută despre teoria complexităţii, spunând că : „Cea
mai mare provocare astăzi, nu numai în biologia celulară, ci în toate
ştiinţele este descrierea exactă şi completă a sistemelor complexe.
Oamenii de ştiinţă au defalcat multe tipuri de sisteme. Ei cred că ştiu
elemente şi forţele. Următoarea sarcină este de a le reasambla, cel
puţin în modele matematice care să reflecte proprietăţile cheie ale
întregului ansamblu. Succesul în acestă direcţie va fi măsurat prin
puterea dobândită de cercetători de a anticipa fenomenele
emergente , în momentul în care acestea trec de la general la diferitele
nivele specifice ale organizării. Aceasta este cea mai mare provocare a
holismului ştiinţific exprimată în termeni simpli.
Wilson notează că fizicienii au făcut acest lucru. „Prin tratarea
particulelor individuale cum ar fi atomii de azot ca agenţi aleatori, au
dedus caracteristicile care apar atunci cănd particulele acţionează

20
împreună în ansambluri mari”. Dar, spune el, ceea ce caracterizează
fizica este „simplitatea în ştiinţă”.
De aceea, el sugerează că va fi mult mai greu în biologie. El
spune că pur şi simplu prin faptul că o teorie prezice
comportamentul emergent la nivelul unui sistem, asta nu înseamnă
că paşii folosiţi în acea predicţie sunt în mod necesar „de acelaşi fel ca
şi cei existenţi în lumea reală”.
El defineşte teoria complexitaţii ca fiind o „căutare a
algoritmilor folosiţi în natură pentru a afişa caracteristici comune
prin mulţimea nivelelor de organizare”. El spune că această teorie
„ În cele mai bune cazuri, poate conduce la formularea unor legi noi
care sunt folosite pentru emergenţa unor fenomene cum ar fi celulele,
ecosistemele şi minţile”.
Nu este convins despre modul de abordare, dar este încrezător,
plin de speranţă. Spune că unele dintre conceptele elementare cum ar
fi haosul şi geometria fractală au fost utile în modelarea lumii fizice.
Pentru a avea succes şi în domeniul său, al biologiei, el este de părere
că teoria complexităţii are nevoie de mai multă informaţie empirică;
şi, într-o zi , poate : „ vom avea o adevărată teorie a biologiei”.

8. Din „Psihologia Socială a Organizaţiilor” (“The Social

Psychology of Organizations”) de Katz şi Kahn:

Autorii notează că se produce o mare greşeală prin folosirea

metaforelor din biologie pentru a descrie activitatea umană (Allport).

21
„Sistemele sociale sunt mai descurcate decât sistemele biologice şi nu
au ciclu de viaţă predefinit”. Mai mult, autorul susţine că :
„ Structurile biologice sunt ancorate în constrângeri de tip fizic şi
fiziologic, în timp ce structurile sociale nu sunt”. Din acest motiv,
autorul sfătuieşte a nu se folosi modelul fizic, pentru că se pot pierde
fapte socio-psihologice esenţiale ale variabilelor importante, vag
afiliate ca şi caractere ale sistemelor sociale.” Şi „ un sistem social nu
are o structură în afară de funcţionarea acestuia” (Allport) şi „este
caracterizat de mai multă variabilitate decăt sistemele biologice”.
Pentru a reduce variabilitatea umană în organizaţii, folosim presiuni
ale mediului, valori şi aşteptări, şi reguli.
Autorul îl citează pe Boulding, care descrie o ierarhie a
sistemelor „reprezentând opt nivele ale complexităţii”:
 Nivelul structurilor statice
 Nivelul fizicii şi astronomiei
 Mecanismul de control al sistemului cibernetic
 Nivelul celulelor sau al structurii de auto-menşinere
 Nivelul genetic sau al plantei
 Nivelul animal – cu scop şi auto-conştientizare
 Nivelul uman
 Nivelul organizaţiei sociale sau al indivizilor în roluri

Autorii îl citează pe von Bertananffy care propunea ca „ideea unui

teorii generale a sistemelor care va cuprinde toate nivelele ştiinţei, de

22
la studiul unei singure celule până la studiul societăţii”. Teoria sa se
bazează pe un sistem „deschis” de intrare-ieşire.
Autorul afirmă că „ Teoria sistemului se preocupă de probleme
privind mai mult legăturile, structura şi interdependenţa, decât de
atributele constante ale obiectelor. În abordarea generală, aceasta se
aseamănă cu teoria domeniului, cu excepţia faptului că dinamica sa
se ocupă de modele temporale cât şi spaţiale.”

9. Din „Salvându-l pe Prometeu” (“Rescuing Prometheus”) de

Tom Hughes:

Sociologii şi intelectualii definesc năucitoarea complexitate

socială ca fiind o problemă ce implică nedeterminare, fragmentare,
pluralism, contingenţă, ambivalenţă şi nonlinearitate. Ecologiştii,
biologiştii moleculari, oamenii de ştiinţă preocupaţi de calculatoare şi
teoreticienii se regăsesc de asemeni într-o lume a sistemelor
complexe.
Umaniştii - printre care se regăsesc şi arhitecţi şi critici literari –
văd complexitatea ca fiind o caracteristică definitorie a unei lumi
industriale postmoderniste.
Hughes discută despre Forrester după cum urmează:
Forrester avertizează factorii de decizie cu privire la faptul că
judecăţile intuitive asupra relaţiei dintre cauză şi efect, s-ar putea sa
nu fie eficace în sistemele complexe de tip feedback, cum ar fi

23
sistemele urbane, cu multiplele lor bucle feedback pe multiple nivele.
Sistemele complexe au o multitudine de interacţiuni , nu doar relaţii
simple de tip cauză – efect. Cauzele nu pot fi aproximate în timp şi
spaţiu cu efectele: o decizie cu privire la creşterea disponibilităţii
locuinţelor, de exemplu, poate afecta nivelul şomajului ani mai
târziu, nu ca în cazul efectului de tip haos („butterfly-chaos effect”).
O cauză aparent mai apropiată, cum ar fi în cazul închiderii de
fabrici, ar putea să ascundă efectele unei decizii anterioare privind
construirea mai multor case. Forrester subliniază că în sistemele
complexe de tip feedback, cauzele aparente pot fi de fapt interacţiuni
coincidente.

10.Din „Ideea de Complexitate Economică” (“The Idea of

Economic Complexity”) de David Warsh:

Ideile sale asupra complexităţii economice nu aduc prea mult în

plus, sugerând doar că complexitatea economică este fundamental
ierarhică. Autorul include unele caracterizări utile ale modelului de
gândire al celorlalţi:
John Von Neumann— Redundanţa (Surplusul) este modalitatea
unui sistem complex de a se ocupa de eşec.
Herbert Simon— Evoluţia favorizează ierarhiile organizate.
Ierarhia conduce la redundanţă, la descompunerea unităţilor
organizate ierarhic, care oferă speranţa că complexitatea poate fi
destul de simplu descrisă.

24
 Aici, din nou, ne întrebăm dacă definiţia complexităţii unui
sistem viu ne conduce în direcţia corectă în ceea ce priveşte sistemele
de iniginerie şi mai ales privind problemele (întrebările)
organizaţionale ce apar.

11.John H. Holland – „Ordinea ascunsă: Cum reuşeşte adaptarea

să construiască complexitate” („ Hidden Order: How
Adaptation Builds Complexity”)

Holland aparţine şcolii de complexitate Santa Fe (Gell-Mann şi

al.). Aceasta este o carte mică şi bună ce reuşeşte să surprindă un
mod de gândire folositor. Autorul vorbeşte la început despre
elemente de bază cum ar fi : agenţi, meta-agenţi, adaptare, ţi ideea de
CAS, care se referă la sistemele adaptive complexe. El vorbeşte şi
despre biologia evolutivă, chiar dacă exemplele sale sunt prezentate
într-un sens mai larg, cum ar fi oraşul mare - într-adevăr acesta este
primul său exemplu. Autorul defineşte 4 proprietăţi Ş agregarea,
nonlinearitatea, fluxurile şi diversitatea, ţi mecanismele – etichetănd
modele interne şi construind blocuri. Autorul dezvoltă şi ideea de
agenţi adaptivi, reguli, emergenţă, şi dezvoltă în final un model
software denumit „echo” ce se bazează pe site-uri, resurse şi şiruri de
caractere, pe care autorul le-a folosit în cazuri simple pentru a arăta
cum emerge o organizaţie.
Autoul este de acord că suntem departe de o teoria a CAS-ului ,
dar spune că acastă teorie se va baza pe:

25
  Interdisciplinaritate
 Calculatoare – ca bază experimentală a procesului de gândire
 Un principiu de corespondenţă (Bohr) – „modelele noastre ar
trebui să cuprindă modele standard din studiile anterioare în
disciplinele relevante";
 O matematică a proceselor competitive, bazată pe recombinare
„În cele din urmă, avem nevoie de generalizări riguroase care să
definească traiectoriile produse de interacţiunea competoţiei şi
recobinării. ... O matematică corespunzătoare trebuie să se distanţeze
de abrdările tradiţionale pentru a sublinia caracteristici persistente
ale traiectoriilor evoluţionare departe-de-echilibru generate prin
recombinare.” O singură idee cheie: sistemele adaptive devin
complexe!

12. David Levy, UMASS/Boston are numeroase lucrări:”Aplicaţii şi

limitări ale teoriei complexităţii în teoria şi strategia
organizaţională” (“Applications and Limitations of Complexity
Theory in Organizational Theory and Strategy”) apărută în „Cartea
managementului strategic” (“Handbook of Strategic
Management”), şi „Teoria haosului si strategiei : teorie, aplicare,
implicaţii manageriale” (“Chaos Theory and Strategy: Theory,
Application, Management Implications”, Strategic Management
Journal, Vol. 15 (1994)).

26
Citez din: „Comparând haosul şi teoria complexităţii” (“Comparing
Chaos and Complexity Theory”):
Atât haosul cât şi teoria complexităţii încearcă să reconcilieze
impredictibilitatea sistemelor non-lineare dinamice, cu sublinierea
ordinii şi structurii. Există, totuşi, câteva diferenţe esenţiale în ceea ce
priveşte cele două abordări. Teoria haosului caută un număr mic de
funcţii matematice deterministe ce conduc un sistemş în modelele de
populaţie, spre exemplu, aceste funcţii pot reprezenta fluctuaţii în
numărul de indivizi al unei specii. Teoria retelelor este mai puţin
preocupată în a sublinia simplicitateaş ţi are tendinţa de a se baza pe
puterea de calcul brută pentru a modela un număr mare de noduri
conectate prin reguli logice simple. Teoria retelelor se preocupă mai
mult de ordinea emergentă şi caracteristici, modele în sistemele
complexe decât să încerce să găsească „motoare” matematice simple
în sistem. Modelele reţea de multe ori încearcă să capteze esenţa
interacţiilor dintre numărul mare de agenţi din sistem, în timp ce
teoria haosului în general încearcă să modeleze rezultatul, cum ar fi
preţurile sau investiţiile.
Paradigma complexităţii respinge unele presupuneri cheie ale teoriei
economice neoclasice tradiţionale, cum ar fi informaţia perfectă,
diminuarea beneficiului, şi existenţa implicită a unui singur agent
raţional care acţionează în numele unei organizaţii cu scopul de a
maximiza anumite funcţii obiectiv. ... mai pertinentă este abordarea
comportamentală şi administrativă asupra organizaţiei pionerată de

27
Simon (1957) şi Cyert şi March (1963), care recunosc că organizaţiile
cuprinf reţele de oameni fără raţionalitate limitată.

13.Aşa cum Stacey (1995:480) afirma, “nonlinearitatea şi buclele

feedback pozotive reprezintă proprităţi fundamentale ale vieţii
organizaţionale”.

O mare parte din aspectul industrial al literaturii strategiei s-a

preocupat de modul în care firmele interacţionează atât între ele cât
şi cu ceilalţi actori din mediu, cum ar fi clienţii, forţa de muncă,
guvernzl, şi instituţiile financiare. Aceste interacţiuni sunt strategice,
în sensul că deciziile luate de un actor iau în consideraţie reacţiile
anticipate de alţii, şi, astfe, reflectă o recunoaştere a
interdependenţei...
Aşa cum (Michael) Porte (1990) accentuează, evoluţia
industriilor este dinamică şi dependentă de cale: capacitaţile
corporative (precum şi cele la nivel de ţară) dobândite în timpul
episoadelor competitive anterioare modelează contextul viitoarelor
lupte competitive.
În plus, acumularea avantajului competitiv poate fi auto-
consolidatoare, prin procesele legate de cadrul standard şi economiile
de scală, ce sugerează surse importante de non-linearitate...
... sistemele fizice sunt modelate prin legi naturale neschimbate,
în timp ce sistemele sociale sunt subiectul intervenţiei agenţilor

28
cunoscători, al căror comportament este esenţial impredictibil la nivel
de individ. Cercetările asupra seriilor de timp economice prin prisma
teoriei haosului, de cele mai multe ori au presupus că relaţiile dintre
actorii economici rămân aceleaşi odată cu trecerea timpului. În
realitate, metodele de management macroeconomic s-au schimbat de
la folosirea standardului de aur până la managementul Keynesian al
cererii şi, mai târziu, la controlul monatarist. Intervenţia umană poate
altera parametrii şi structura sistemelor socialeş într-adevăr, unul
dintre scopurile principale ale managementului este să limiteze
rotirea sistemelor haotice, să le reducă senzitivitatea la şocurile
externe şi, în cazul sistemelor alunecătoare de management ale lui
Demming (Womack şi Jones, 1990), să se asigure că comportamentul
este unul non-haotic prin reducerea variabilităţii întregului sistem.

Implicaţii ale Teoriei Complexităţii asupra Strategiei:

A. Planificarea pe termen lung este posibilă

Teoria haosului a demonstrat cum anomalii mici se intensifică

de-a lungul timpilui datorită relaţiilor non-lineare şi efectelor
feedback. Ca şi rezultat, astfel de sisteme sunt extrem de senzitive la
condiţiile iniţiale, ceea ce face ca stările viitoare ale sistemului să fie
aleatoare. Reţelele, chair şi în cazul regimurilor comandate, sunt
subiectul perturbaţiilor datorate influenţelor externe, care, câteodată
conduc la reconfiguraţii substanţiale, şi totuşi inmpredictibile.

29
 B. Schimbări dramatice pot surveni în mod neaşteptat

Paradigmele tradiţionale ale economiei şi strategiei, construite

după presupuneri simplificate asupra cauzelor şi efectelor, sugerează
că schimbări mici în parametri ar trebui să conducă la schimbări
corespunzătoare mici îm rezultatele obţinute. Teoria complexităţii
însă, ne forţează să reconsiderăm această concluzie. Fluctuaţii mari
pot fi generate intern de sisteme haotice deterministe, şi perturbaţii
mici în reţele, şi pot căteodată produce efecte majore, chiar şi în cazul
în care sistemul se află în echilibru.

C. Sistemele complexe prezintă modele şi predictibilitate pe

termen scurt

Cercetătorii din domeniul social sunt mult mai interesaţi de

ordinea decăt de dezordinea sistemelor complexe. Prognoza pe
termen scurt este posibilă în sistemele haotice detrministe deoarece,
date fiind specificaţiile asupra condiţiilor dintr-o perioadă de timp,
putem calcula condiţiile pentru următoarea perioadă de timp.

D. Organizaţiile pot fi transformate astfel încât să fie mai

inovative şi adaptive

30
 Mulţi scriitori consideră că mai degrabă decât să consume cantităţi
mari de resurse pentru previzunea viitorului sistemelor
impredictibile, organizaţiile ar trebui să utilizeze flexibilitatea,
creativitatea şi inovarea ca răspuns la capriciile pieţei.
Ideea că structurile organice sunt mult mai eficiente decăt cele
mecanice în a face faţă mediilor turbulente are o origine veche în
studiile de management (Burns şi Stalker, 1961). Teoria complexităţii
sugerează că reţelele organice sunt în echilibru la limita haosului ar fi
putut da naştere ordinii auto-organizatoare şi emergente, care permit
firmelor să prospere într-o eră a schimbărilor rapide (Allen, 1988;
Brown şi Eisenhardt, 1997).
Concluzii:
Această lucrare a oferit o descriere de bază a complexităţii,
distingând între teoria haosului şi analiza reţelelor. Sistemele
dinamice non-lineare cu mecanisme de tip feedback pot expune un
comportament complex, impredictibil înăuntrul căruia pot fi
identificate structuri şi modele. O cunoaştere a teoriei şi terminologiei
complexităţii este esenţială pentru cititori pentru ca aceştia să poată
să emită propriile lor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte modul de
aplicare al complexităţii în ştiinţa socialp în general şi în strategie în
particular.
Este important de confirmat faptul că complexitatea nu poate fi
importată în mod simplu din ştiinţele naturii şi aplicată direct în
cadrul industriilor şi firmelor.

31
 Teoria complexităţii nu reprezintă o rupere completă de teoria
tradiţională a organizaţiei şi metodele ştiinţifice, ci poate fi privită ca
fiind o continuare şi o aprofundare a sistemelor şi ca o apropiere din
punct de vedere comportamnetal de teoria organizaţiilor.
... În sisteme dinamice, căutăm legături cauzale mai degrabă decât să
căutăm simple relaţii lineare, şi acceptăm moştenirea complexă a
sistemelor mai mult decăt ne bazăm pe reducţionismul traditional.

14.A. O. Hirschman şi C. E. Lindblom, Economic Development,

Research and Development, Policy Making: Some Converging
Views, Behavioral Science, vol. 7 (1962), pp. 211-22:

Autorii consideră trei domenii de interes, aşa cum apar în titlu,

fiecare dintre ele putând fi caracterizat ca sistem complex în tărâmul
socio-politico-economic. Autrii consideră că în fiecare dintre aceste
domenii (subliniind munca depusă de alţi autori), creşterea
neechilibrată, strategiile aparent iraţionale cum a fi duplicarea
resurselor şi „confuzia” şi lipsa de comunicaţie pot fi, de fapt,
strategii eficiente în acest context.
Lindblom (într-o lucrare anterioară) susţine că există o eroare
dacă ne gândim că: „ problemele de politică publică pot fi rezolvate
cel mai bine prin încercarea de a le înţelege” şi că nu există aproape
niciodată „ suficient acord pentru a oferi criterii adecvate în scopul de
a alege între politici posibile alternative”. Apoi continuă să discute
despre ceea ce el numeşte „incrementalism incoerent”, în care nu se

32
face nici măcar o încercare de exhaustivitate în procesul de decizie.
El susţine că politica de luare de decizii exhausitve în sistemele
complexe va eşua întotdeauna din cauza conflictelor de valori,
deficienţelor de informare şi complexităţii generale ce provine din
capacităţile intelectuale ale omului.
Privind aceste trei domenii de interes, autorii, în ceea ce priveşte
partea de design (proiectare) şi luare a deciziilor, au următoarele
puncte de vedere, raportat la dezvoltare economică, cercetare şi
dezvoltare, şi politică:
1) Cea mai evidentă similitudine este aceea că toţi cercetătorii
insistă pe raţionalitatea şi utilitatea anumitor procese şi
modele de comportamnet, care sunt considereate a fi
iraţionale, nefolositoare, şi în general oribile.
2) Cele trei abordări au totuşi în comun atacul asupra unor
valori aşa de bine stabilite cum ar fi ordinea ( vezi modelul
dezordinii optime al lui Hirschman -1958, p. 80), echilibrul şi
programarea detaliată; toţi sunt de acord cu Burke care
afirma că unele aspecte ar trebui să fie neglijate.
3) Autorii sunt de acord că un pas trebuie să conducă la un
altul, şi că ar fi neînţelept să se specifice în detaliu obiectivele,
din moment ce mijloacele de atingere a acestora sunt practic
necunoscute.
4) De asemeni, toţi sunt de părere că în rezolvarea problemelor
de raţionalitate, ţelurile se vor schimba nu numai în detaliu,
dar şi într-un sens mult mai fundamental, prin experienţă,

33
 printr-o succesiune de ajustări de tip „means-ends” şi „ends-
means”
5) Toţi sunt de acord că atunc persoana care rezolvă o problemă
vrea ceea ce poate căpăta ţi nu încearcă să obţină ceea ce vrea
decăt după ce identifică ceea ce vrea prin examinarea a ceea
ce poate obţine.
6) Există de asemeni un punct de vedere comun în ceea ce
priveşte faptul că explorarea alternativelor de resurse poate fi
făcută, şi acest lucru implică faptul că introducerea unor
tehnici de maximizare explicite (compromisuri între intrări
sau între ieşiri, calcule ale cost-beneficiului) şi a unor tehnici
de coordonare poate fi ineficientă şi în anumite situaţii chiar
dăunătoare. Într-un sens mult mai fundamnetal decât cel dat
de teoriile ce privesc costul informaţiei, căutarea anumitor
activităţi ce reprezintă chiar esenţa concepului de
economisire pot, la un moment dat, să fie foarte ne-
economice.
7) Unul dintre motive poate fi următorul: pentru rezolvarea cu
succes a problemei, toţi sunt de acord că este mult mai
important să existe aranjamnte prin intermediul cărora luarea
deciziilor să fie sensibilizată şi să reacţioneze prompt la noile
probleme emergente, dezechilibre, şi dificultăţi; această
abilitate esenţială de a reacţiona şi de a imporviza poate fi
întărită de o preocupare în ceea ce priveşte eliminarea în

34
 avans a problemelor şi dificultăţilor prin „planificare
integrată.
8) În mod similar, încercările de predicţie pot fi înlocuite;
acestea în mod usual complică problema prn diagnoza
greşită şi idealogii. Din moment ce omul are capabilităţi
limitate de a rezolva problemele şi , în mod particular, de a
vedea forma problemelor viitoare, acest mod „mai greu” de
învăţare din experienţă poate fi cel mai rapid şi cel mai puţin
costisitor mod de a găsi p soluţie.
9) Astfel, aveam aici trei teorii de luare de decizii succesive;
prin negarea posibilităţii de determinare a secvenţei „ex
ante”, bazate pe direcţiile indicate în succesiunea secvenţelor,
şi prin concentrarea de a identifica aceste direcţii.

15.W. Brian Arthur, On the Evolution of Complexity -- in

“Complexity” by Cowens, Pines and Meltzer (eds.):

Arthur vorbeste despre trei modalităţi prin care sistemele devin

mai complexe, pe măsură ce ele evoluează. Prima dată, el vorbeşte
despre „ecosisteme” (care pot fi atăt organizaţionale, cât şi biologice,
aşa cum se regăsesc ele în natură), în care individul găseşte nişe pe
care le poate umple într-o reţea complexă. Autorul tuilizaează ca şi
exemplu industria transporturilor ante- şi post- automobile. În
anteperioadă , fabricile de cabriolete exploatau nişe; apoi
autoturismul a fost inventat şi acest lucru a simplificat rapid sistemul,

35
doar pentru a-l vedea cum devine mai complx odată cu trecerea
timpului.
Autorul notează că , „ În sistemele evolutive, simplicitatea de
cele mai multe ori taie din complexitatea în continua creştere şi
stabileşte noi baze, de la cre, complexitatea poate creşte!. El îl citează
pe Newton care a simplificat foarte mult cunoscuta abordare a lui
Ptolemeu, aceasta din urmă bazată pe un model geocentric aş
sistemului solar, de o complexitate extraordinară pentru a o face să
funcţioneze. Newton, prin căteva legi, a dezvoltat ideile simple ce
guvernează modelul sistemului solar şi care a avut o putere de
predicţie mult mai mare.
În al doilea rând, Arthur discută despre „aprofundarea
structurală”, notând faptul că pentru a obţine performanţă, sunt
adaăgate sisteme. Acest lucru se referă la indivizi (nu ecosisteme) ce
devin mai complecşi. Modelul original al turbinei pe gaz avea o
singură parte mobilă. Apoi, pentru a obţine performanţă,
complexitate, au fost adăugate subsisteme.
În al treilea rând, el discută complxitatea şi evoluţia din
perspectiva „înglobării de software”, cum ar fi electricitatea sau
matematica utilizată în trnzacţionarea derivatelor pe piaţa financiară.

16.Murray Gell-Mann, Complex Adaptive Systems -- în

“Complexity” de Cowens, Pines şi Meltzer (eds.):

36
 Într-un articol despre sistemele adaptive complexe (CAS), Gell-
Mann discută despre ciclul unui CAS. „Atunci când punem întrebări
generale cu privire la proprietăţile CAS-ului, ca o opoziţie la
întrebările puse în legătură cu o prblemă specifică, cum ar fi ştiinţa
calculatoarelor, imunologie, economie, sau probleme legate de
politici, un mod folositor de a proceda, după părerea mea, se referă la
parţile ciclului CAS
I. Elemente obişnuite
II. Identificarea regularităţilor ce pot fi percepute
III. Compresia într-o schemă
IV. Variaţia schemei
V. Aplicarea schemei în lumea reală
VI. Consecinţele în lumea reală
VII. Comparaţia scalarilor în timp şi spaţiu
VIII. Includerea unui CAS în alt CAS
IX. Cazul special al oamenilor interconectaţi (evoluţie
dirijată, selecţie artificală)
X. Cazul special al CAS-urilor mixte, alcătuite din mai multe
scheme ale CAS-urilor (agenţi adaptivi) ce descriu
comportamentul unuia şi al celuilalt.
Aici, găsim o listă ilustrativă, a câtorva caracteristici ale CAS-urilor,
marea lor majoritate fiind deja studiate de membrii Institutului Santa
Fe, care au nevoie de a investigare viitoare mai amănunţită:
I. Elemente obişnuite

37
 a. Compromis între modul dur de administrare al
informaţiei şi fitness-ul utilizat pentru caracterizarea
adecvată a mediului
II. Sortarea regulilor din procesele aleatoare
a. Comparaţia, cu distincţie în ştiinţa calculatoarelo, între
programul intrinsec şi datele de intrare
b. Posibilitatea de a privi eliminarea componentei aleatoare
ca un fel de element obişnuit
c. Orginea regulilor în legile fundamentale ale naturii şi în
situaţiile cauzate de accidente trecute; ramificaţia şi
informaţia mutuală; ramificaţia şi adâncimea
termodinamică
d. Chair şi într-un şir de date infinit, este imposibil să se
recunoască toate regulile
e. Pentru un şir de date indefinit de lung, algoritmii
destinaţi distingerii regulilor aparţin unei clase
f. Tendinţa unui CAS de a greşi în ambele direcţii,
confundând regularitatea cu lipsa caracterului aleator şi
vice versa.
III. Compactarea regulilor într-o schemă
a. Dacă CAS-ul studiază un alt sistem, un set de reguli ce
descriu acel sistem este o schemă; lungimea unei asemena
scheme are aceeaşi complexitate efectivă ca şi sistemul
observat.

38
 b. Importanţa complexităţii potenţiale – complexitatea
efectivă care poate fi atinsă prin evoluţia sistemului
observat de-a lungul unei perioade de timp, ponderată în
funcţie de probabilităşile atribuite unor situaţii viitoare
posibile; măsurată în timp prin unităţi ce reflectă intervale
între schimbări în sistem observat (inversa ratei de
mutaţie)
c. Compromisuri între compresia maximă fezabilă şi cel mai
mic grad ce poate permite economii de timp de calcul şi
de timp şi dificultate a execuţiei; legătura cu
compromisurile din teoria comunicaţiilor- informaţie
detaliată în baza de date versus informaţie detaliată în
fiecare mesaj şi eficienţă lingvistică versus redundanţă
pentru corecţia erorilor.
d. Simplificarea exagerată a schemei
e. Ierarhie în recunoaşterea regularităţilor
IV. Variaţia schemei
a. În evoluţia biologică, ca de altfel în multe alte cazuri,
variaţia întotdeauna provine pas cu pas din ceea ce este
deja disponibil , chiar şi atunci când au loc schimbări
majore în organizaţie; sunt CAS-uri în care schema poate
fi schimbată prin salturi uriaşe dintr-o dată?
b. Senzitivitate variabilă a manifestărilor fenotipice la
schimbările diferite din schemă; posibilă în cazul biologic
al secvenţelor lungi de schimbări schematice, cu

39
 schimbări de fenotip mici, urmate de „punctuaţii” majore
fenotipice, în general ale acestui fenomen de „drift”.
c. Gruparea schemei, ca în cazul speciilor şi subspeciilor în
biologie, sau al quasispeciilor în teoriile originii vieţii sau
al structurii ordinii cuvintelor în lingvistică ..
generalizarea grupării
d. Posibilitatea folosirii, în anumite tipuri de CAS-uri, a
unor variante mai mult secvenţiale decât simultane
V. Folosirea schemei (Re-expansiune şi aplicare în lumea reală)
a. Metode de incorporare de noi date (de obicei seturi mari
de date, şi aleatoare)
b. Descrierea, predicţia, comportamnetul prescris – relaţii
dintre aceste funcţii
c. Senzitivitatea acestor operaţii la variaţia noilor date
VI. Influenţa selecţiei în lumea reală – ce afectează competiţia
schemei
a. Conceptul de CAS este încă valid pentru sistemele în care
„moartea” poate fi aproximativ neglijată şi reproducerea
şi populaţia pot fi considereate neimportante
b. Funcţii de fitness exogene bine definite
c. Nivelul de zgomot, pauzele pentru explorare, sau alte
mecanisme de care sistemul are nevoie pentru a evita
blocarea la nivelul maximelor minore relative; cercetări
sau mecanisme folosite de diferitele sisteme;

40
 d. Proceduri ce pot fi utilizate atunci când presinile ca
urmare a selecţiei nu derivă din funcţia fitness, ca în cazul
reţelelor neuronale cu coeficienţi reali asimetrici.
e. Posibile abordări asupra cazului co-evoluţiei, caz în care
conceptul de fitness devine mult mai dificil de a fi folosit;
f. Situaţii în care apar scheme neadaptive datorate
nepotrivirii momentelor de timp
g. Situaţii în care apar scheme neadaptive datorate definirii
mult prea greoaie a sistemului
h. Situaţii în care apar scheme neadaptive datorate şansei
VII. Momente de timp
VIII. CAS-uri incluse în alte CAS-uri
a. Probleme datorate descrierii interacţiunilor dintre CAS-
urile legate prin incluziune sau generare sau operativitate
simultană la diferite nivele şi la diferite momente de timp
IX. CAS-uri cu oameni interconectaţi
a. Informaţii cu privire la proprietăţile seturilor de
preferinţe implicite şi explicite ale oamenilor relevate de
asemenea sisteme
X. CAS-uri compuse din multe CAS-uri co-adaptive
a. Importanţa reginii dintre ordine şi dezordine
b. O posibilă fază de tranziţie in regiunea respectivă
c. Posibilitatea exitenţei unei complexităţi efective foarte
mari în regiunea de tranziţie

41
 d. Posibilitatea existenţei unei adaptări eficiente în regiunea
de traziţie
e. Posibilitatea de a relaţiona cu o auto-organizare critică
f. Posibile derivaţii ale comportamentului de scală în
regiunea de tranziţie
g. Posibilitatea realizării de calcule asupra sistemului în
regiunea de tranziţie, la momentul prezent”.

17.Charles Perrow, Normal Accidents: Living with High-Risk

Technologies

Perrow susşine că sistemele noastre au devenit atât de

complexe şi atât de strâns legate, astfel încât accidentele au devenit
normale şi nu ne putem asigura împotriva lor. El discută ideea legată
de interconectarea componentelor prin interacţiuni complexe, în aşa
fel încât, eşecul uneia dintre acestea afectează multe alte
componente. Una dintre ideile sale este legată de componenta
„comon-mode” , componentă ce poate fi folosită pentru mai multe
scopuri ( de exemplu: o pompă), în aşa fel încât în momentul în care
aceasta nu mai face faţă, apare număr de interacţiuni ce sunt dificil de
a fi prezise. Mai mult, aceste componente sunt strâns cuplate, în aşa
fel încât eşecul se propagă rapid prin sistem (si poate, nu atât de
vizibil).
Autorul foloseşte cuvântul „linear” în contrast cu cuvântul
„complex” în momentul în care descrie interacţiunile dintre

42
subsisteme (sau componente). Prin linear, autorul înţelege
interacţiunile ce apar într-o secvenţă aşteptată. Prin complex, autorul
înţelege interacţiunile care apar într-o secvenţă neaşteptată.
Astfel încât, autorul consideră că sistemele complexe sunt
caracterizate prin:
 Proximitatea componentelor care nu sunt într-o secvenţă
de producţie
 O mulţime de conexiuni de tip „common-mode” între
componente într-o secvenţă de producţie
 Bucle feedback nefamiliare sau neintenţionate
 Mulţi parametrii de control cu interacţiuni posibile între
ei
 Surse informaţionale inferenţiale indirecte
 Mod de înţelegere limitat al unor procese
Aşadar, dacă sistemele complexe au atât de multe caracteristici în
ceea ce priveşte siguranţa, de ce să nu le transformăm în sisteme
liniare? Deoarece ne străduim să obţinem performanţă, ceea ce se
poate obţine doar cu ajutorul complexităţii.
Sistemele slab cuplate sunt caracterizate de:
 Întârzierile nu sunt posibie
 Secvenţa de evenimente este invariabilă
 Căile alternative nu sunt disponibile
 Oportunitate redusă pentru substituţie sau stagnare
 Redundanţa este proiectată deliberat

43
Astfel, autorul împarte diferitele sisteme pe următoarele axe,
indicând o continuitate în aceste caracteristici – mult prea departe de
a fi binare.

18.John Sterman, în cartea sa “Business Dynamics”:

Modul său de a privi lumea este reprezentat de dinamicile

sistemului, subliniind „ caracterul nonlinear (multi-loop, multi-state)
al sistemului feedback în care trăim”. Autorul spunea că „sistemele
naturale şi umane prezintă un grad înalt de complexitate dinamică”.
De asemeni, subliniază că complexitatea nu este cauzată simplu de
„numărul componentelor dintr-un sistem sau de numărul de asocieri
ce trebuie avute în vedere în mementul în care se ia o decizie”.
Aceasta din urmă este complexitatea asociativă, reprezentată de
modul prin care se determină soluţia optimă dintr-un număr foarte,
foarte mare de posibilităţi. Dar, complexitatea dinamică poate să
apară în sisteme mult mai simple, caracterizate de complexitate
asociativă scăzută, datorită „intercaţiunilor dintre agenţi de-a lungul
timpului”.
Timpul scurs din momentul în care se ia o decizie şi până când
starea sistemului se schimbă este un element des întâlnit şi incomod.
Mai evident, întârzierile reduc numărul de ori în care se poate realiza
o buclă de învăţare, afectând astfel abilitatea de a acumula
experienţă, de a testa ipoteze şi de a îmbunătăţi. ...

44
 Complexitatea dinamică nu numai că încetineşte bucla de
învăţare, dar reduce şi cantitatea de cunoaştere câştigată în fiecare
ciclu. În multe cazuri, experimentele controlate foarte costisitoare şi
lipsite de etică. Adesea, este iposibil de a conduce experimente
controlate. Sistemele complexe se găsesc în dezechilibru şi evoluează.
Multe acţiuni conduc la consecinţe ireversibile. Trecutul nu poate fi
comparat foarte bine cu circumstanţele curente. Existenţa căilor
multiple de interacţine de tip feedback face să fie dificil a păstra alte
aspecte ale sistemului, în aşa fel încât să se poată izola efectul
variabilelor de interes; ca rezultat, multe variabile sunt modificate
simultan, ceea ce face ca interpretarea schimbărilor comportamentale
ale sistemului şi reducerea numărului de cicluri din cadrul unei bucle
de învăţare să se confunde.
Întârzierile creează de asemeni instabilitate în sustemel
dinamice. Prin adăugarea de întârzieri în buclele feedback negative,
tendinţa sistemului de a oscila creşte.
Un exemplu: conducând o maşină ... întârzierile apărute între
momentul iniţierii unei acţiuni de control (cum ar fi accelerare sau
frânare) şi efectele pe care aceasta le produce în starea sistemului. Ca
şi rezultat, decidenţii de cela mai multe ori continuă să intervină şi să
corecteze discrepanţele aparente dintre starea sistemului dorită şi cea
actuală, chiar şi după ce s-au luat suficiente acţiuni de corecţie pentru
a readuce sistemul în echilibru, ceea ce conduce la o ţintire prea
departe şi la oscilaţii. Rezultatul este, de exemplu un mişcare de tip
„stop-and-go”. .. Oscilaţiile şi instabilitatea reduc abilitatea noastră

45
de a controla, prin confundarea variabilelor şi imposibilitatea de a
discerne între cauze şi efecte, ceea ce conduce mai departe la o
încetinire a ratei de învăţare.”

19.Stuart Kauffman, At Home in the Universe: The Search for the

Laws of Self-Organization and Complexity.

Kauffman aparţine şcolii Santa Fe. Ca şi primă specializare, el

are biologia. El este de părere că ideile lui Darwin legate de teoria
evoluţiei nu au fost suficinte astfel încât să ne conducă acolo unde
suntem astăzi. El scrie despre sisteme auto-organizatoare ca fiind
elementele adiţionale şi necesare completării unui puzzle.
„ ... Voi prezenta dovada unei idei pe care o voi dezvolta pe larg în
următorul capitol: motivul pentru care sistemele complexe există la
sau aprope de marginea haosului se datorează faptului că evoluţia le-
a adus acolo. În timp ce reţele autocatalizatoare se nasc spontan şi
natural datorită legilor complexităţii, selecţia naturală influenţându-
le parametrii, optimizând legăturile dintre K şi P, până când ajung în
regim ordonat la această margine – regiunea de tranziţie dintre
ordine şi haos unde comportamnetul complex prosperă. La urma
urmei, sistemele capabile de un comportament complex au un
avantaj legat de supravieţuire, şi, prin urmare, selecţia naturală îşi
dobândeşte rolul său de modelatoare a ordinii spontane. ... În
regimul haotic, situaţii iniţiale similare tind să devină progresiv
disimilare, şi să se îndepărteze tot mai mult in spaţiul stărilor, odată

46
cu înaintarea pe propria traiectorie. Vorbim în acest caz de „butterfly
effect” şi de senzitivitatea şa condiţiile iniţiale. Micile perturbaţii se
amplifică. În schimb, când vorbim despre ordine, situaţiile iniţiale
similare tind să devină din ce în ce mai similare, chiar să conveargă
mai aproape, împreună, odată cu înaintarea pe propriile traiectorii.
Aceasta este un alt mod de a exprima homeostaza. Perturbaţiile
starilor apropiate prezintă fenomenul de „damp out”. Noi măsurăm
convergenţa sau divergenţa medie de-a lungul traiectoriilor unei
reţele prentu a-i determina poziţia acesteia pe axa de ordine-haos. De
fapt, în această măsurătoare, reţelele aflate în starea de tranziţie ating
axele. De fapt, în această măsurătoare, reţelele aflate în starea de
tranziţie au proprietatea că stările din apropierea lor nici nu diverg,
dar nici nu converg. .. Ceea ce am aflat din comportamentul modest
complex pe care îl cercetăm este faptul că reţelele se adaptează şi se
îmbunătăţesc şi că evoluează, nu chiar la marginea haosului, ci a
regimului de ordine, nu prea departe de marginea haosului. Acest
punct, din regimul de ordine, din apropierea liniei de tranziţie către
haos, permite cea mai bună combinaţie de stabilitate şi flexibilitate.
Este mult prea devreme să evaluăm ipoteza de lucru legată de faptul
că sistemele adaptive complexe evoluează până la limita (marginea)
haosului. Dacă se va dovedi că este adevărat, v-a fi într-adevăr
frumos. Dar va fi la fel de frumos dacă se va dovedi că sistemele
adaptive complexe evoluează spre o poziţie oarecare situată în
regimul de ordine în apropierea marginii haosului. Poate că o astfel
de locaţie pe axe, de ordine şi stabilitate, dar în acelaşi timp flexibilă,

47
va emerge ca un fel de caracteristică universală a sistemelor adaptive
complexe in biologie şi chiar mai departe. ... Mai mult, care va fi sursa
acestor proprietăţi, această abilitate de a evolua? Este această evoluţie
destul de puternică pentru a construi organisme care sunt capabile să
se adapteze la mutaţii, recombinări şi selecţie? Sau este doar o altă
sursă de ordine – auto-organizatoare spontan- necesară? Este corect
să afirmăm că Darvin a presupus simplu că îmbunătăţirea graduală a
fost posibilă în general. El îşi fundamenta argumentul pe selecţia
efectuată de către crescătorii de bovine, porumbei, câini, şi alte plante
şi animale domestice. Dar este un drum prea lung de la selecţia făcută
„de mână” până la concluzia că toate caracteristicile organismelor
complexe por evolua prin acumularea graduală a variaţiilor utile.
Presupunerea făcută de Darwin, voi încerca să arăt, a fost aproape în
mod cert greşită. Nu pare să fie cazul în care gradualismul se aplică
întotdeauna. În unele sisteme complexe, orice schimbări minore
determină schimbări catastrofale în comportamentul sistemului. În
aceste cazuri, aşa cum vom discuta în curând, selecţia nu poate
construi sisteme complexe. Avem aici o limitare fundamentală a
selecţiei. Există de asemeni şi o a doua limitare. Chiar şi atunci cand
gradualismul, privit ca mutaţii minore ce cauzează schimbări minore
în fenotip, reuşeşte să construiască, tot nu demonstrează că acea
selecţie poate duce la acumularea cu succes a îmbunătăţirilor minore.
În schimb o eroare catastrofală poate să apară. O populaţie adaptivă
va acumula mai degrabă o succesiune de catastrofe minore decât o
succesiune de imbunătăţiri minore. Chiar şi prin alegerea selecţiei,

48
ordinea în cazul organismelor nu este garantată. Vom discuta despre
erorile catastrofale mai târziu în acest capitol. Seceţia, pe scurt, este
un instrument puternic, dar nu atotputernic. Darwin ar fi realizat
acest lucru dacă ar fi fost familiar cu calculatoarele din ziua de
astăzi. ... Evoluţia unui program este fie foarte grea sau imposibilă în
mod esenţial, deoarece este incredibil de fragilă. ... Programele de
calculator familiare sunt exact acel tip de sisteme complexe care nu
prezintă proprietatea care afirmă că: mici schimbări în structură
conduc la mici schimbări în comportamnet. Aproape toate
schimbările în structură conduc la schimbări catastrofale în
comportamnet. Mai mult, această problemă devine gravă în condiţiile
în care redundanţa este extrasă din program cu scopul de a obţine un
program minimal pentru a rula algoritmul. Într-un cuvânt, cu cât este
mai „comprimat” un program, cu atât este mai catastrofal afectat de
orice schimbare minoră în instrucţiuni. De aici, cu cât este mai
comprimat programul, cu atât este mai greu de a se obţine print-un
proces de căutare evolutiv. Şi cu toate acestea, lumea abundă de
sisteme complexe care au evoluat cu succes – organisme, economii
sau sisteme curente. Ar trebui să începem să nu întrebăm, „ Ce tipuri
de sisteme complexe pot fi atribuite unui proces evolutiv?”. Ar trebui
să spun că un răspuns general valabil nu este încă cunoscut, dar,
sistemele cu un anumir grad de redundanţă sunt aproape sigur mult
mai evoluate decât acelea fără redundanţă. Din nefericire, noi
înţelegem doar aproximativ ceea ce redundanţa înseamnă în
sistemele evolutive.”

49
 20.Eve Mitleton-Kelly, Ten Principles of Complexity & Enabling
Infrastructures, în COMPLEX SYSTEMS AND
EVOLUTIONARY PERSPECTIVES ON ORGANISATIONS:
THE APPLICATION OF COMPLEXITY THEORY TO
ORGANISATIONS, ELSEVIER 2003:

Complexitatea nu este o metodologie sau un set de instrumente

(chiar dacă le oferă pe ambele). Cu siguranţă nu este un capriciu al
managementului. Teoriile complexităţii oferă un cadru conceptual,
un mod de găndire, şi un mod de a privi lumea.
Complexitatea Dinamică apare datorită faptului că sistemele sunt:
1) Dinamice: Heraclit spunea: „Totul este schimbare”. Ceea ce
apare a fi neschimbător, după o perioadă de timp, începe să se
modifice. Schimbarea în cadrul sistemelor apare în cadrul
multor momente de timp, şi aceste momente diferite câteodată
interacţionează.
2) Strâns cuplate: Actorii din cadrul sistemului interacţionează
foarte mult unul cu celălalt şi cu lumea reală. Fiecare lucru este
conectat cu toate celelalte...
3) Guvernate de feedback: Datorită legăturilor strânse dintre
actori, actiunile noastre transmit un feedback cu privire la
acţiunile lor. Deciziile noastre influenţează starea lumii,
cauzând schimbări în mediu şi îi determină pe ceilalţi să
acţioneze, ceea ce dă naştere unei noi situaţii , care va influenţa

50
 mai apoi viitoarele noastre decizii. Dinamicitatea ia naştere din
aceste feedback-uri.
4) Nonlineare: Efectul este arareori proporţional cu cauza, şi ceea
ce se întâmplă în mod local în sistem (în apropierea punctului
de lucru), de obicei nu se întâmplă şi în alte regiuni mai
îndepărtate. ... Nonlinearitatea de asemeni apare ca urmare a
interacţiilor numeroşilor factori în luarea de decizii: Presiunea
exercitată de şef pentru a realiza mai multe performanţe, creşte
motivaţia angajatului şi efortul depus – până la punctul la care
acesta din urmă percepe ţelul ca fiind de neatins.
5) Dependente de istorie: Prin alegerea unui anumit drum, de
obicei, se exclud celelalte drumuri, ceea ce determină în mod
decisiv punctul de final (dependenţa de traiectorie). Multe
acţiuni sunt ireversibile: nu poti reface un ou (a doua lege a
termodinamiicii). Stocurile şi fluxurile (acumulările) şi
întârzierile pe perioade lungi de timp de obicei înseamnă faptul
că a face şi a desface au constante de timp diferite. ...
6) Auto-organizatoare: Dinamica sistemelor provine în mod
endogen şi spontan din propria lor structură. De obicei,
perturbaţii mici, întâmplătoare sunt amplificate şi modelate de
structuri de tip feedback, generînd modele în spaţiu şi timp şi
creând dependenţa de cale.
7) Adaptive: Capacităţile şi regulile de decizii ale agenţilor în
sistmele complexe se shimbă odată cu trecerea timpului.
Evoluţia conduce la secţie şi proliferarea unor agenţi, în timp ce

51
 alţii sunt pe cale de dispariţie. Adaptarea apare de asemeni
odată cu oamenii care încep să înveţe din experienţă, mai ales
în cazul în care aceştia învaţă moduri noi de a-şi atinge ţintele,
trecând peste obstacole. Învăţarea nu este , însă , întotdeauna
benefică.
8) Contraintuitive: În sistemele complexe, cauzele şi efectele sunt
distincte în timp şi spaţiu, în timp ce noi avem tendinţa de a
privi cauzele alături de efecte, din dorinţa de a găsi o explicaţie.
Atenţia noastră este atrasă de simptome, mai degrabă decât să
fim atraşi de cauza principală. Politicile de nivel înalt nu sunt
de obicei evidente.
9) Rezistente la politici: Complexitatea sistemelor în care suntem
incorporaţi copleşeşte capacitatea nnoastră de a le înţelege.
Rezultatul: multe soluţii „evidente” ale problemelor dau greş
sau chiar înrăutăţesc situaţia.
10) Caracterizate de schimburi: Întârzierile de timp în
canalele de tip feedback înseamnă că reacţia pe termen lung a
sistemului ca urmare a unei intervenţii este de obicei diferită de
reacţia pe termen scurt. Politicile de nivel înalt de obicei au un
comportamnet de tip „mai rău înainte de mai bine”, în timp ce
politicile de nivel scăzut de obicei generează o îmbunătăţire
tranzitorie înainte ca problema să devină mai gravă.”

1.3 Întreprinderea ca Sistem Adaptiv Complex

52
 Termenul de Sistem Adaptiv Complex (CAS) se referă deci
formal la un sistem colaborativ de componente participante cuplate
într-o modalitate neliniară. Întreprinderea însăşi este cel mai bun
exemplu de astfel de CAS. În cadrul acesteia, agenţii întreprinderii
sunt componente sau entităţi funcţionale colaborative ale sistemelor
de întreprindere. CAS, deci şi întreprinderile, au mai multe
proprietăţi, dintre care cele mai împortante sunt următoarele :

1.3.1 Conectivitatea şi interdependenţa

Conectivitatea reprezintă un prim aspect al modului în care

apare comportamentul complex al întreprinderii. Într-un sistem de
întreprindere, de exemplu, conectivitatea şi interdependenţa
înseamnă că o decizie sau acţiune ale unui agent pot afecta alţi agenţi
şi părţi ale întreprinderii sau din afara acesteia. Aceste efecte nu au
un impact uniform şi egal, deci vor putea varia în raport cu ,,starea”
fiecărui agent la acel moment de timp. ,,Starea” unui agent sau a unei
componente va include istoria sa şi reprezentarea actuală a acesteia,
care, la rândul ei, se referă la organizarea şi structura sa.
Conectivitatea se aplică inter-relaţiilor dintre agenţii unui
sistem, dar şi relaţiilor dintre sisteme, care pot fi reprezentate ca şi
sisteme de artefacte cum ar fi sistemul informaţional sau sistemul
tehnologic al întreprinderii. Un alt aspect important şi strâns legat de
cel anterior este că CAS sunt multidimensionale şi toate
dimensiunile interacţionează şi se influenţează una pe alta. Acest
lucru înseamnă că interacţiunile şi interdependenţele se formează

53
între componente care se află pe nivele diferite, iar în cadrul fiecărui
nivel, conexiunile pot fi orizontale şi verticale. O întreprindere
multidimensională poate fi abordată din multiple puncte de vedere,
aceste dimensiuni suprapunându-se şi interferdu-se reciproc, pentru
a revela o anumită faţetă, corespunzătoare uneia dintre dimensiuni.
Odată modificat punctul de vedere din care abordăm întreprinderea
respectivă, se va evidenţia o altă faţetă care poate să ofere noi şi noi
informaţii şi cunoştinţe relative la sistemul respectiv.
Dar caracteristica definitorie a conectivităţii din cadrul unui
CAS este că îl face capabil să se adapteze şi să evolueze şi, în acest fel,
să creeze o nouă ordine şi coerenţă. Această creare a unei noi ordini şi
coerenţe reprezintă un factor determinant al complexităţii. Agenţii
acţionând aleator sau conform unei anumite agende, plan sau
strategie niciodată nu pot să lucreze eficient ca un grup sau o
organizaţie fără a crea o coerenţă în ce priveşte un nou mod de a
lucra, noi structuri şi relaţii diferite, în care ierarhiile pot fi răsturnate
sau ignorate. Acest lucru, se pare că este influenţat de viteza şi
intensitatea cu care se propagă influenţele între agenţii din cadrul
întreprinderii.
Propagarea influenţei într-o întreprindere depinde, evident, de
gradul de conectivitate şi interdependenţă dintre agenţii şi
componentele acesteia. De regulă, părţile dintr-o întreprindere nu
sunt total conectate. Fiecare agent interacţionează cu o anumită
submulţime din numărul total de agenţi existenţi în întreprindere sau
în mediul ei înconjurător, deci întreprinderea are o anumită structură

54
extinsă de tip reţea. Există o reţea internă şi o reţea externă de
legături cu diferite grade de conectivitate între diferitele componente
ale întreprinderii.
Gradul de conectivitate, presupune, deci, luarea în considerare
a forţei de cuplare şi de dependenţă, cunoscute sub numele de
interacţiuni epistatice – iar acestea sunt funcţii de măsura în care
contribuţia la fitness adusă de un agent depinde de alţi agenţi. În
procesele care au loc la nivel de întreprindere, fitnessul unui agent
sau grup de agenţi depinde de caracteristicile agenţilor sau
grupurilor cu care aceştia interacţionează, în timp ce ele toate se
adaptează şi se modifică simultan. Cu alte cuvinte, o singură entitate
agent (angajat, echipă sau organizaţie) nu contribuie la fitnessul
general independent de celelalte entităţi. Contribuţia fitness a unei
entităţi (agent) poate depinde de toţi ceilalţi agenţi din acel context.
Aceasta este o măsură contextuală a dependenţei, a influenţei directe
sau indirecte pe care fiecare agent le are cu celelalte entităţi cu care
acesta este cuplat.
Într-o întreprindere, fiecare agent aparţine mai multor grupuri
şi unor contexte diferite şi contribuţia sa la fiecare context depinde
parţial de alţi agenţi din acel grup şi de modul în care ei sunt legaţi
de agentul în cauză. Un exemplu este atunci când un nou angajat se
alătură unei echipe. Contribuţia acelui angajat va depinde de ceilalţi
membrii ai echipei şi de spaţiul pe care ei îl creează pentru o astfel de
contribuţie, care este definit de coordonate cum ar fi îndemânarea,
expertiza, cunoaşterea etc. aduse de noul angajat.

55
 În CAS, conectivitatea dintre agenţi sau grupuri de agenţi nu
reprezintă o relaţie constantă sau uniformă, ci variază în timp şi
depinde de diversitatea, intensitatea şi calitatea interacţiunilor dintre
agenţii umani. Conectivitatea poate fi, de asemenea, formală sau
informală, desemnată sau nedesemnată, implicită, cu conexiuni
tacite, sau explicită.
Mai mult, gradul de conectivitate determină reţeaua de relaţii şi
transferul de informaţie şi cunoaştere şi constituie un element
esenţial în formarea şi dezvoltarea proceselor feedback.

1.3.2 Co-evoluţia

Toate întreprinderile există în cadrul propriului lor mediu

înconjurător şi sunt, de asemenea, parte a acestui mediu. Aşadar, pe
măsură ce mediul înconjurător se schimbă este necesar ca şi
întreprinderile să se schimbe pentru a=şi asigura supravieţuirea. Dar,
deoarece ele sunt parte a mediului lor înconjurător, când acesta se
schimbă este necesar ca întreprinderea să se schimbe din nou, şi
acest lucru se petrece în mod repetat şi constant de-a lungul întregii
existenţe a unei întreprinderi.

Kauffman defineşte co-evluţia ca ,,un proces de peisaje fitness

cuplate, deformate, în care mişcările adaptive ale fiecărei entităţi schimbă
peisajele vecinilor săi” (Kauffman, 1993).
Un alt mod de o a descrie co-evoluţia este acela că evoluţia unui
domeniu sau a unei entităţi este paţial dependentă de evoluţia altor
domenii sau entităţi legate cu acesta; sau că un domeniu sau entitate

56
se schimbă în context cu altele. Noţiunea de co-evoluţie cuprinde
două elemente esenţiale: evoluţia interacţiunilor şi pe evoluţia
reciprocă.
În întreprinderi, co-evoluţia în sensul evoluţiei interacţiunilor
se orientează către relaţia dintre entităţile co-evolutive, adică dintre
toate întreprinderile din peisajul fitness. Un punct important este că
co-evoluţia are loc în cadrul unui peisaj şi nu poate să aibă loc izolat.
În contextul întreprinderii, acesta include dimensiuni sociale,
culturale, tehnice, geografice şi economice şi co-evoluţia poate afecta
atât forma întreprinderii cât şi relaţiile şi interacţiunile dintre aceasta
şi celelalte entităţi co-evolutive (termenul de entitate aici poate fi
substituit cu oricare dintre termenii individ, agent, echipă,
organizaţie, industrie, economie etc.).
Deşi se face o distincţie între o ,,întreprindere” şi ,,mediul” său,
este important de notat că nu există o dihotomie sau o limită clară
între acestea două, în sensul că o întreprindere este separată de şi,
totodată, se adaptează la un mediu în schimbare. Noţiunea la care se
ajunge priveşte cât de mult o întreprindere este legată de alte
întreprinderi sau sisteme din cadrul unei economii. Într-un astfel de
context este necesar să considerăm întreprinderea în funcţie de co-
evoluţia sa cu alte sisteme economice, decât ca o adaptare la un
mediu distinct şi separat.
Într-o economie co-evolutivă, fiecare întreprindere este
considerată un agent care influenţează dar şi este influenţată de
economia în ansamblul ei care poate cuprinde agenţi consumatori,

57
producători, instituţii economice, culturale, juridice ş.a. Strategiile
acestora nu pot fi privite simplu ca un răspuns la un mediu în
schimbare, care este separat de economie, ci ca o mişcare adaptivă,
care va afecta atât pe iniţiatorul acţiunii cât şi pe toţi ceilalţi
influenţaţi de el. Noţiunea de co-evoluţie este deci una de potenţare,
ceea ce sugerează că toate acţiunile şi deciziile afectează mai devreme
sau mai târziu fiecare întreprindere.
Dar co-evoluţia înseamnă şi responsabilitate, deoarece sistemul
care este influenţat şi afectat va afecta şi influenţa la rândul său
celelalte entităţi din cadrul său. Această noţiune nu este similară cu
răspunsul pro-activ sau reactiv. Ea este ,,senzitivitatea” la acţiuni şi
priveşte atât schimbările mediului cât şi posibilele consecinţe ale
acţiunilor. Privită din această perspectivă, co-evoluţia are loc atunci
când entităţile legate între ele se schimbă în acelaşi timp.
Co-evoluţia are loc la toate nivelele şi scalele şi poate fi
clasificată în co-evoluţie endogenă când se aplică agenţilor şi grupurilor
din cadrul unei întreprinderi şi în co-evoluţie exogenă, când
ntreprinderea interacţionează cu alte sisteme economice şi sociale.
Această clasificare este totuşi o simplificare – atât procesele endogene
cât şi cele exogene sunt intercorelate şi graniţele dintre întreprindere
şi ,,mediul” său înconjurător nu pot fi clar definite şi stabilite.

1.3.3 Structuri disipative, funcţionarea–departe–de–echilibru

şi istoria

58
 Un alt concept cheie în definirea întreprinderii ca un CAS este
structura disipativă, care reprezintă modalitatea prin care sistemele
deschise schimbă energie, materie sau informaţie cu mediile lor şi
care, atunci când sunt împinse departe–de–echilibru” creează noi
structuri şi o nouă ordine.
Ilya Prigogine a luat în 1977 Premiul Nobel pentru chimie
pentru lucrările sale privind structurile disipative şi termodinamica
dezechilibrului. Prigogine a dat o interpretarea nouă celei de-a doua
legi a termodinamicii. Disoluţia în entropie nu este o fatalitate
absolută, ci ,,în anumite condiţii, entropia însăşi devine generator de
ordine”. Pentru a fi mai precis ,,în condiţii de non-echilibru, cel puţin,
entropia poate produce, în loc de degradare, ordine (şi) organizare. Dacă este
aşa, atunci entropia, însăşi, îşi pierde caracterul său disipativ. În timp ce
anumite sisteme dispar, alte sisteme evoluează simultan şi cresc cu mai
multă coerenţă” (Prigogine şi Stengers, 1985).
În structurile disipative apare tendinţe de a avea soluţii
alternative care se numesc bifurcaţii. Acest termen este nepotrivit,
deoarece separarea poate să aibă loc între mai multe soluţii posibile.
O bifurcaţie poate conduce la mai multe traiectorii posibile, unele
dintre ele stabile, altele instabile. Ea apare într-un punct critic ce nu
poate fi, însă, prevăzut. De asemenea, nu se poate prevedea pe care
dintre traiectoriile posibile, stabile sau instabile, va evolua în
continuare sistemul. ,,Doar şansa va decide, prin dinamica fluctuaţiilor.
Sistemul va încerca să aleagă calea şi va face mai multe încercări, unele fără
succes la început, pentru a se stabiliza. Apoi o fluctuaţie particulară va avea

59
loc. Prin stabilizare, sistemul devine un obiect istoric, în sensul că evoluţia
lui ulterioară depinde de alegerea în punctul critic” (Nicolis şi Prigogine,
1989).
Într-o întreprindere, printr-o serie de decizii critice fiecare agent
alege din mai multe alternative posibile, ceea ce poate determina o
traiectorie anumită de evoluţie pentru fiecare dintre aceştia.
Alternativele disponibile, totuşi, sunt restricţionate de starea curentă
a persoanei şi de starea peisajului (fitness landscape) pe care
persoana îl ocupă în întreprindere. Deci comportamentul emergent al
agentului este nu o problemă de şansă, ci rezultatul alegerii făcute de
el dintr-o mulţime finită de alternative posibile. Odată cu o alegere
făcută, există o dimensiune istorică şi o evoluţie ulterioară care
depind de alegerea critică; dar înainte ca decizia să fie finalizată,
alternativele sunt surse de inovaţie şi diversificare, deoarece ele
deschid diferite posibilităţi pentru agent şi noi soluţii pentru
întreprindere.
Când o întreprindere este în faţa unei restricţii, ea găseşte noi
moduri de operare, deoarece sistemele–departe–echilibru (de
normele stabilite) sunt obligate să experimenteze şi să exploreze
propril lor spaţiu al posibilităţilor şi această explorare le ajută să
descopere şi să creeze noi paterne (modalităţi) de relaţii şi structuri
diferite.

1.3.4 Explorarea–spaţiului–posibilităţilor

60
 Complexitatea sugerează că pentru a supravieţui şi a creşte, o
întreprindere are nevoie să exploreze spaţiul său al posibilităţilor şi
să genereze varietate. Complexitatea sugerează, de asemenea, că o
căutare pentru a determina o singură strategie ,,optimală” nu poate fi
nici posibilă şi nici decizională. Orice strategie poate fi optimă doar în
anumite condiţii şi, când aceste condiţii se schimbă, strategia nu mai
rămâne mult timp optimală. Pentru a supravieţui, o întreprindere
trebuie să verifice constant peisajul şi să încerce diferite strategii. O
întreprindere poate să aibă în loc de o singură strategie, mai multe
micro-strategii care îi permit să evolueze. Aceasta reduce riscul de a
obţine o singură strategie prea târziu, care poate să nu fie chiar cea
mai bună şi să suporte co-evoluţia senzitivă cu un mediu înconjurător
în schimbare. În esenţă, mediile instabile şi pieţele în rapidă
schimbare necesită metode flexibile bazate pe varietatea necesară
(requisite variety) (Ashby, 1969).
Adaptarea flexibilă necesită, de asemenea, noi conexiuni sau
noi moduri de a privi lucrurile. A vedea o nouă funcţie pentru o parte
a unei entităţi existente este numită exapotare (exapotion).
Când căutăm în spaţiul posibilităţilor pentru un nou produs
sau un mod diferit de a face lucrurile, nu este posibil să explorăm
toate posibilităţile. Poate fi, totuşi, posibil să considerăm schimbarea
ca un pas înainte faţă de ceea ce există. În acest sens, exapotarea
poate fi considerată o explorare a ceva care este denumit ,,posibilul
adiacent” (Kauffman 2000). Deci este explorare cu un pas înainte,

61
utilizând “componente” întotdeauna disponibile, dar punându-le
împreună într-un nou mod.
Conform lui Kauffman (2000, p.22) a încerca ceva nou în orice
domeniu (molecular, morfologic, comportamental, tehnologic şi
organizaţional) se face prin explorarea posibilului adiacent. Rata de
descoperire sau mutaţie, totuşi, este restricţionată de selecţie pentru a
evita catastrofele posibile care pot distruge o comunitate. Viruşii şi
bacteriile au o rată a mutaţiei foarte apropiată de eroarea-catastrofă,
care este tranziţia la o fază care face o populaţie nesutenabilă. Se pare
că există o balanţă între descoperire şi ceea ce ecosistemul poate
susţine efectiv. Atât biosfera cât şi econosfera se pare că au
,,mecanisme endogene care mijlocesc explorarea posibilului adiacent astfel
încât, în medie, astfel de explorări conduc cu succes la găsirea de noi
modalităţi de a susţine viaţa” (Kauffman, 2000, p.156). În biosferă,
adaptările sunt alese prin selecţia naturală, iar în econosferă de
succesul sau eşecul economic (falimentul) , la o rată care este
sustenabilă.
Deşi rata cu care noutatea poate fi introdusă este restricţionată,
posibilul adiacent este extensibil nedefinit (Kauffman, 2000, p. 142).
Odată descoperirile realizate în posibilul adiacent, un nou posibil
adiacent, accesibil din prezentul lărgit care include noi descoperiri,
devine accesibil. Deschiderea constantă de noi nişe de lansare a unor
produse pe pieţe şi produse despre care cu câţiva ani în urmă nici nu
ştiam că este posibil să existe reprezintă un exemplu de posibilităţi
extinse ale posibilului adiacent în domeniul întreprinderilor.

62
 1.3.5 Procesele feedback

Feedbackul reprezintă mecanismul de bază în formarea în

cadrul CAS, a condiţiilor de desfăşurare a proceselor adaptive şi de
selecţie. La o primă vedere, vorbim despre feedback pozitiv şi
feedback negativ în funcţie de influenţa exercitată de o buclă
feedback asupra acţiunilor desfăşurate de agenţii care formează bucla
respectivă. Feedbackul pozitiv (amplificator) determină schimbări în
întreprindere, în timp ce feedbackul negativ are rol de echilibrare,
amortizare şi stabilirea a întreprinderii.
În condiţiile în care CAS funcţionează departe–de–echilibru, iar
componentele întreprinderii sunt interconectate printr-o reţea de
legături şi conexiuni neliniare extrem de complicate, o întreprindere
devine ,,extrem de senzitivă la influenţele externe. Mici intrări determină
efecte mari, uneori destructive” (Prigogine şi Stengers, 1985) ceea ce
poate duce la necesitatea reorganizării întregii întreprinderi. Acest
proces se datorează şi feedbackului pozitiv. ,,În aceste condiţii departe–
de–echilibru vedem că fluctuaţii sau perturbaţii foarte mici pot fi amplificate
în unde gigantice, distrugătoare de structuri” (Prigogine şi Stengers,
1985).
În cazul unei întreprinderi, condiţiile de funcţionare departe–de
echilibru operează când aceasta este perturbată suficient de mult de
la normele stabilite sau de la modalităţile obişnuite de lucru sau
odihnă. Aceste perturbaţii pot să determine atingerea unui punct

63
critic care să ducă la dezordine sau la crearea unei noi ordini şi
organizări. În acest din urmă caz se spune că s-a creat o nouă
coerenţă. Procesele feedback pozitive sau amplificatoare susţin
această transformare şi ele constituie un punct de plecare pentru
înţelegerea mişcării constante între schimbare şi stabilitate în CAS.
Pentru a înţelege de ce este necesar ca CAS să atingă condiţiile
departe–de-echilibru trebuie arătat că procesele feedback nu
acţionează continuu. De asemenea, în anumite perioade, buclele
feedback pozitive pot fi dominante, impunând schimbări în sistem,
după care să devină dominante buclele feedback negative, care
determină stabilitatea sistemului în urma schimbărilor pe care le-a
suferit. Acest ciclu de dominanţă alternativă a feedbackului pozitiv şi
negativ se poate repeta şi poate să apară fără să putem spune care
sunt cauzele apariţiei sau schimbării dominanţei.
De exemplu, într-o întreprindere, dacă efortul de a îmbunătăţi
performanţele şi poziţia de piaţă eşuează în mod continuu şi dacă
creşterile nu sunt mult timp sustenabile, atunci managerii acesteia
pot determina producerea unei schimbări majore. Aceste intervenţii
pot, de asemenea, eşua şi compania poate ajunge într-un ciclu
constant de restructurări ineficiente. Un motiv pentru acest eşec este
o supraestimare a efectelor ,,mecanismelor adiacente” bazate pe bucle
feedback negative, care au lucrat în trecut. Dar, într-un mediu
turbulent, întregul ecosistem poate fi schimbat şi nu putem
întotdeauna extrapola succesul pe baza experienţei trecute. Noi

64
paterne de comportament şi noi structuri pot să emeargă şi acestea
pot să depindă de sau se stabilesc prin noi procese feedback pozitive.
În întreprinderi, gradul de conectivitate (dependenţa sau
interacţiunea epistatică) adeseori determină forţa feedbackului.
Feedbackul aplicat interacţiunilor umane înseamnă influenţa care
schimbă acţiuni şi comportamente potenţiale. Mai mult, în cazul
interacţiunilor umane, feedbackul este rareori o procedură bine
delimitată de tip input–proces–output, perfect predictibilă şi cu
rezultate bine determinate. Acţiunile şi comportamentele pot să
varieze în raport cu gradul de conectivitate dintre diferiţi agenţi, ca şi
în raport cu timpul şi contextul în care au loc procesele feedback.
Co-evoluţia poate, de asemenea, să depindă de influenţele
feedback reciproce dintre agenţi. O problemă importantă este, deci,
cum gradul de conectivitate şi feedbackul influenţează co-evoluţia
întreprinderii. O primă întrebare legată de aceasta este modul în care
structura unui ecosistem afectează co-evoluţia. Kauffman afirmă
că ,,Am găsit evidenţa … că structura unui ecosistem determină co-
evoluţia” (Kauffman, 1993, p.279). Această afirmaţie, demonstrată prin
simularea pe calculator, se poate aplica şi întreprinderilor. Procesele
feedback au, deci, o strânsă legătură atât cu gradul de conectivitate
(la toate nivelele), cât şi cu structura întreprinderii, şi deci şi cu co-
evoluţia.
Mai mult, cele două concepte esenţiale de feedback pozitiv şi
negativ trebuie să fie utilizate pentru a descrie procesele feedback
integrate multiple din întreprindere şi trebuie regândită însăşi natura

65
feedbackului în acest context, pentru a putea include ulterior
influenţele multi-nivel, multi-proces şi neliniare.
B. W. Arthur observă că teoria economică clasică este bazată pe
ipoteza implicită conform căreia economia este dominată de bucle
feedback negative, ceea ce conduce la dominanţa unei concepţii a
legii profitului descrescător, care, la rândul ei, conduce la
convingerea că în economie este posibilă obţinerea unui echilibru
economic stabil. Aceasta deoarece buclele feedback negative au un
efect stabilizator şi implică un singur punct de echilibru în care
economia va revni după orice schimbare majoră pe care a suferit-o.
Exemplul utilizat de B. W. Arthur este creşterea preţului
petrolului în anii 70 care a încurajat economisirea energiei şi
conservarea acesteia şi a dus la creşterea numărului de exploatări
petroliere, ceea ce a avut un efect asupra creşterii predictibile a ofertei
şi a rezultat într-o scădere a preţurilor spre sfârşitul anilor 80 ai
secolului trecut.
Dar, după cum arată W. B. Arthur, astfel de forţe nu operează şi
domină întotdeauna. ,,În loc de aceasta, buclele feedback pozitive măresc
(amplifică) efectele micilor schimbări economice şi cresc profiturile, făcând
posibilă apariţia mai multor puncte de echilibru, depinzând de buclele
feedback negative care, pot, de asemenea, să opereze în sistem” (Arthur,
1990).
Mai mult, traiectoriile specifice pe care o întreprindere le
urmează depind de istoria ei trecută. Ideea aici este că istoria trecută
afectează dezvoltarea viitoare şi pot exista mai multe traiectorii

66
posibile sau paternuri pe care o întreprindere le poate urma. Acest
lucru explică de ce comportamentul unei întreprinderi este atât de
greu de prevăzut, chiar dacă menţinem această întreprindere în
cadrul unor limite bine stabilite.

1.3.6 Emergenţa, auto–organizarea şi crearea unei noi ordini

Auto-organizarea, emergenţa şi crearea unei noi ordini

reprezintă caracteristici esenţiale ale CAS. Ordinea spontană care
apare atunci când întreprindereal, pentru a răspunde la influenţele
exercitate de mediul înconjurător, trece la un nou mod de organizare
se numeşte auto-organizare şi reprezintă una dintre cele mai
uimitoare proprietăţi a CAS, fie că este vorba despre întreprinderi,
ecosisteme sau organizaţii.
Kauffman într-o celebră carte(,,Origins of Order: Self
Organization and Selection” (1993)) arată că selecţia nu este, aşa cum
afirmă concepţia evoluţionistă Darwiniană, singura forţă care
determină adaptarea. Există şi o a doua forţă care produce spontan
ordine, şi anume auto–organizarea, aceasta fiind, alături de selecţia
naturală, absolut necesară pentru evoluţie.
Proprietăţile emergente, calităţile noi, paternele structurale apar
în CAS din interacţiunea elementelor individuale, acestea
reprezintând mai mult decât suma părţilor componente şi sunt dificil
de prevăzut studiind doar elementele considerate individual.

67
 Emergenţa este procesul care determină apariţia unei noi ordini
împreună cu auto–organizarea. Francisco Varela, unul dintre creatorii
ciberneticii de ordinul doi (autopoiesisului), atunci când se referă la
emergenţă spunea că ea reprezintă tranziţia de la regulile locale către
principiile globale sau stările generale care însoţesc întreaga mulţime
de agenţi. De pildă, el afirmă că activitatea neuronală a creierului
uman reprezintă o proprietate emergentă şi de aici sunt posibile
constiinţa, gândirea şi creaţia.
Relaţiile reciproce dintre micro-evenimente şi macro-structuri
sunt bidirecţionale şi se crează astfel o influenţă reciprocă atunci când
feedbackul funcţionează ,,Una dintre cele mai importante probleme ale
teoriei evoluţioniste este feedbackul eventual dintre structurile macroscopice
şi evenimentele microscopice: structurile macroscopice emerg din
evenimentele microscopice, dar, la rândul lor, vor conduce la o modificare a
mecanismelor microscopie” (Prigogine şi Stengers, 1989). Apare deci un
proces co-evolutiv în care entităţile microscopice individuale şi
macro–structurile create prin interacţiunile dintre aceste se
influenţează una pe alta într-un proces iterativ continuu.
În întreprinderi, auto–organizarea poate fi descrisă ca apariţia
spontană a unui grup care execută o sarcină sau are un anumit scop
comun; grupul decide ce face, cum şi când face şi nu există o entitate
exterioară grupului care să orienteze activitatea acestuia.
Emergenţa în cadrul întreprinderii tinde să creeze structuri
ireversibile sau idei, relaţii şi forme de organizare care devin parte a
istoriei agenţilor şi grupurilor de agenţi şi, la rândul lor, afectează

68
evoluţia acestor entităţi. De exemplu, apariţia de noi cunoştinţe şi idei
în cadrul unei echipe, firme sau chiar la nivelul întregii societăţi poate
fi descris ca un proces emergent deoarece rezultă din interacţiunile
dintre agenţi şi nu este suma ideilor existente, ci ceva cu totul nou şi
posibil neaşteptat. Odată ce ideile sunt articulate, ele formează o
parte a istoriei fiecărui agent, dar şi a istoriei comune a echipei, firmei
sau societăţii – procesul nu este reversibil – şi aceste noi idei şi
cunoştinţe pot fi utilizate pentru a genera alte idei noi şi noi
cunoştinţe. În această viziune, învăţarea organizaţională şi socială
reprezintă proprietăţi emergente – nu sunt doar simple ajustări sau
însumări de noi idei, ci un proces bazat pe interacţiunea dintre
indivizii ce aparţin echipei, firmei sau societăţii care creează noi
modele mentale, împărtăşite de toţi indivizi din cadrul sistemului
respectiv. Atunci când învăţarea conduce la noi comportamente, se
poate spune că organizaţia s-a adaptat şi a evoluat. Noile cunoştinţe,
împărtşite de toţi indivizii prin modele mentale comune, generează,
la rândul lor, învăţare şi cunoaştere.
Apare, astfel, cu o deosebită claritate, legătura existentă între
conectivitate, interdependenţă, feedback, emergenţă şi auto–
organizare. Aceşti piloni ai CAS acţionează împreună pentru a crea o
nouă ordine şi coerenţă, pentru a susţine întreprinderea şi a-i asigura
supravieţuirea, în special atunci când mediul înconjurător se schimbă
rapid şi într-un mod imprevizibil.

69
 1.4 Întrebări care aşteaptă răspunsuri

Aplicarea teoriilor şi metodelor ciberneticii şi ştiinţelor

complexităţii în domeniul întreprinderilor necesită, într-o primă
instanţă, un mod diferit de a privi firmele însele, oamenii care
lucrează în cadrul lor şi mediul în care ele operează. Este clar că, în
condiţiile actuale, concepţiile mai mult sau mai puţin tradiţionale
despre conducerea şi organizarea întreprinderilor sunt depăşite şi nu
conduc la rezultatele dorite. Mai mult, întreprinderea însăşi este într-
un proces profund şi radical de schimbare care cuprinde treptat toate
economiile şi va avea un efect uriaş asupra tuturor aspectelor vieţii
economice şi sociale. Un astfel de proces poate fi comparat cu
modernizarea întreprinderilor în urma revoluţiilor tehnologice care
au avut loc periodic în istoria omenirii. Dar acum asistăm la o
revoluţie pe planul cunoaşterii şi al informaţiei care întrece ca
dimensiuni tot ceea ce s-a întâmplat în trecut.
În acest context, se ridică o serie de întrebări; la unele dintre ele
vom încerca să răspundem în acest curs, altele sunt încă departe de a
avea un răspuns.
1) Ce effect vor avea “condiţiile iniţiale” asupra dezvoltării ulterioare
a întreprinderii?
2) În ce sens sunt întreprinderile adaptive? Cum devin ekle adaptive?
Care este rolul proprietarilor-managerilor şi altor acţionari în relaţie
cu aceasta?

70
3) Similar, cum o întreprindere devine “potrivită” cu peisajul său
fitness? Ce atribute, capacităţi şi resurse sunt necesare pentru a
optimiza fitnessul în cadrul unui „peisaj” particular?
4) Ce grad de “conectivitate” are întreprinderea? Cât de important
pentru supravieţuire şi creştere este acesta, nu doar pentru
întreprindere dar pentru Intreg „ecosistemul” din care aceasta face
parte? Există un grad optim de conectivitate?
5) În ce sens întreprinderea co-evoluează cu alte întreprinderi sau alţi
deţinători de acţiuni? Care este rezultatul acestei co-evoluţii?
6) Cum învaţă întreprinderea despre mediul său înconjurător? Cum
utilizează ea ceea ce a învăţat pentru a efectua „mutări adaptive”?
7) În ce măsură întreprinderile agregă şi formează sisteme auto-
susţinătoare (clustere)? Ce caracteristici evoluţioniste emerg din
aceste sisteme de ordin superior?
8) Cum formează firmele reţele? Sunt aceste relaţii în reţele continue
sau discontinue?
9) Ce strategii utilizează proprietarii-manageri pentru a îmbunătăţi
poziţionarea afacerii şi deci pentru a creşte şansele de supravieţuire?

71
72