Sunteți pe pagina 1din 3

Începuturile creştinismului în Ţările

Române (sec. I d.H. – 1402 d.H.) –


Paul Chiş
Vio Pop 9 Ani Ago
Autor: Paul Chiş (al zecelea articol al lui Paul Chiş pentru clujulevanghelic.ro)
Acest articol îşi propune să facă o scurtă prezentare a creştinismului pe teritoriile ce
astăzi alcătuiesc România, a originilor credinţei creştine pe aceste meleaguri şi a
oamenilor care au trudit la lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu în acest colţ al Europei.

În Dacia creştinismul a pătruns destul de timpuriu fiind propovăduit de apostolul


Andrei, după Eusebiu din Cezareea, un istoric al bisericii din secolul IV. Această teorie
este însă contestată de unii istorici din zilele noastre care consideră că nu există
suficiente dovezi care să sprijinească această părere a lui Eusebius. E posibil ca această
informaţie furnizată de Eusebiu să fie totuşi adevărată mai ales că el descrie în cartea sa
şi alte evenimente din istoria Bisericii despre care se ştie că sunt adevărate. Adevărul e
că la fel ca şi în cazul altor evenimente descrise în scrierile autorilor antici şi despre
aceasta avem puţine informaţii. Probabil că vom afla în întregime care este adevărul abia
atunci când ne vom întâlni personal cu Apostolul Andrei în rai.

Eusebiu povesteşte că apostolul Andrei a venit şi a propovăduit credinţa creştină


locuitorilor din Scytia, denumirea antică a Dobrogei.

Dovezi mai numeroase despre prezenţa creştinismului pe teritoriile romane de la nord


de Dunăre apar începând cu secolul III. Ca urmare a săpăturilor arheologice efectuate în
sec. XX s-au descoperit mai multe vestigii creştine cum ar fi: cruciuliţele de la Barboşi şi
opaiţele de la Tomis în Dobrogea, o piatră cu imaginea „Bunului Păstor” descoperită la
Potaissa (Turda), o imagine reprezentând povestea lui Iona, o inscripţie funerară a unei
familii în care unii din membri erau creştini. Toate aceste vestigii datează din secolul III
d.H.

Din secolele IV-VI datează opaiţele de lut cu cruce descoperite la Apulum (Alba-Iulia) şi
Potaissa, opaiţele de bronz cu cruce şi porumbel (simbolul Duhului Sfânt) de la Dej,
vasele de ceramică cu cruce de la Porolissum din jud. Sălaj şi Poian din jud. Covasna.
Unele din cele mai interesante vestigii sunt sigiliile de lut folosite la ştampilarea pâinii
pentru Împărtăşanie (Cina Domnului) descoperite la Jabăr în jud. Timiş.

În localitatea Slăveni din jud. Olt se află ruinele celei mai vechi biserici de pe teritoriul
ţării noastre (sec. IV). Ruinele unei basilici creştine au fost descoperite la Sucidava în jud.
Olt, basilica datează din sec. VI d.H.

Creştinismul s-a răspândit în Dacia aflată sub stăpânire romană datorită negustorilor,
călătorilor, soldaţilor şi preoţilor creştini veniţi din alte părţi ale Imperiului Roman, a
fost deci o răpândire de la om la om.
În Dacia, la fel ca şi în alte părţi ale Imperiului Roman, au existat martiri, oameni care şi-
au dat viaţa pentru credinţa lor în Isus Cristos. Numele unora dintre ei a rămas cunoscut
până azi : Zoticos, Atalos, Kamasis, Filipopos, Narcis şi Marcelin, preotul Epictet.
Persecuţiile cele mai dure împotriva creştinilor au avut loc în timpul împăraţilor Decius,
Valerian, Diocleţian .

După ce împăratul Constantin a emis edictul de la Milano în anul 313 prin care se acordă
libertate de cult creştinismului, numărul de creştini creşte iar persecuţiile încetează
oficial în imperiul Roman. Cu toate acestea în teritoriile de la nordul Dunării au mai
apărut câţiva martiri în timpul domniilor împăraţilor păgâni Licinius (308-324) şi Iulian
Apostatul (361-363) care au fost protectori ai păgânismului şi au încercat să anuleze
drepturile acordate de Constantin creştinilor dar nu au reuşit.

Teritoriile nord dunărene au fost părăsite de armata şi administraţia romană începând


cu anii 271-275 în timpul domniei împăratului Aurelian, cu excepţia Dobrogei care a
rămas în stăpânire romană. Motivul acestei retrageri a fost acela că având graniţa situată
pe Dunăre, Imperiul Roman putea să se apere mai bine de atacurile popoarelor
migratoare. Unul din aceste popoare migratoare au fost goţii, ei ocupând Câmpia
Română şi Oltenia şi pentru o perioadă de timp chiar şi Dobrogea. Unul din misionarii
creştini care a mers să le propovăduiască vestea bună goţilor a fost Sf. Sava „Gotul”
originar din Capadocia (Asia Mică) care în anul 372 va fi înecat în râul Buzău în timpul
persecuţiei declanşate de conducătorul got Athanaric împotriva creştinilor. Cu aceast
prilej a fost ucis şi un alt creştin pe nume Nichita. Cu timpul din ce în ce mai mulţi dintre
goţii creştini au aderat la erezia ariană (care nega dumnezeirea Fiului) pănă când toţi au
devenit arieni. O contribuţie însemnată la răspândirea acestei învăţături greşite în
rândul goţilor de la Nordul Dunării a avut-o episcopul Ulfila, care a făcut şi o traducere a
Bibliei în limba gotă.

Bisericile din Dacia erau organizate în episcopii, având în fruntea lor un


episcop/presbiter care avea în subordine mai mulţi preoţi (jucau rolul de păstori şi
învăţători ai creştinilor) şi diaconi. Imediat după edictul de la Milano din 313 sunt
atestate 15 episcopii în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării : Sirmium,
Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus,
Durostorusm. Exista o episcopie şi la Tomis (Constanţa) al cărui episcop a ajuns
mitropolit (un fel de episcop şef). Mitropoliţii erau episcopii bisericilor din cetăţile mai
mari, numite şi metropole. Tomisul a fost timp de mai multe secole cea mai mare cetate
de la nordul Dunării aşa că episcopul ei a ajuns,,coordonatorul” celorlalţi episcopi din
localităţile mai mici din jur. În a doua jumătate a sec. X pe malul nordic al Dunării aflat în
stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit a fost construită cetatea Vicina (azi nu mai
există), care a devenit şi ea o episcopie.

În aceea vreme neexistând mai multe denominaţii sau culte creştine, creştinii dintr-o
cetate aveau doar un episcop chiar şi atunci când în cetate existau mai multe congregaţii
sau parohii. Era deci o situaţie diferită faţă de cea de azi când într-o unitate
administrativ territorială se suprapun mai multe episcopii conduse de episcopi diferiţi:
biserica Ortodoxă cu episcopul ei, biserica Romano-Catolică cu episcopul ei, biserica
Greco-Catolică cu episcopul ei, bisericile evanghelice (baptiste, penticostale, creştine
după evanghelie) cu episcopii (unii evanghelici preferă termenul presbiter, care de fapt e
un sinonim al termenului episcop) lor (fiecare congregaţie sau biserică locală având unul
sau mai mulţi episcopi/presbiteri).

În zonele rurale existau aşa numiţi horepiscopi (sec. IV-XII) care erau episcopi ai
bisericilor din sate, episcopi de ţară.

Unii din episcopii de pe teritoriile nord dunărene au participat şi la Conciliile ecumenice.

Creştinismul de la nordul Dunării a dat şi mari teologi precum Dionisie Exiguul născut în
Scytia Minor (Dobrogea) (460/470-545/550) şi Ioan Cassian (360-430) născut şi el în
Dobrogea.

Iniţial episcopii de Tomis au fost subordonaţi mitropolitului de Heracleea Traciei (Tracia


= provincie a Imperiului roman apoi a Imperiului Roman de Răsarit din sudul Dunării, în
Peninsula Balcanică cuprindea SE Bulgariei, NE Greciei şi partea europeană a Turciei de
azi; Heracleea era o cetate din aceasta provincie), iar apoi după ridicarea la rangul de
mitropolie a episcopiei de Tomis, aceştia au ajuns în subordinea directă a Patriarhului de
Constantinopol (capitala Imperiului Roman de Răsărit).