Sunteți pe pagina 1din 8

Și însărcinat cu asigurarea relatiilor diplomatice cu acest stat sau agenția sau

institutuția pe care un stat o infiinteaza pentru alt stat cu consintamantul


acestuia in scopul de a menține cu el relații diplomatice.
Regulamentele organice pe
Categorii de misiuni diplomatice
Reprezentante permanente
Reprezentate temporare
Ambasada , nuntiatura apostolica, legata
Ambasada este coondusa de ambasador in unele cazuri insarcinati cu afaceri
Nuntiaturile exercita functii diplomatice adica intretin relatii oficiale cu
actori internationali si reatii cu organul national catolic primitor avind la baza
.
Seful titulaar al misiunii este nuntiu si face parte ca si ambasadorul din prima
clasa.
Nuntiatura poate f condusa si de un pronuntiu.
Legatia este misiunea diplomatica de rang inferior amsadei de rangual al
doilea s este condusa de un ministru care poarte de obicei titlu de trimis extra
ordinar si ministru plenipontentiar. Sau de un ministru rezident care face
parte din cea de a doua clasa. Sau de un insarcinat de afaceri adminteri.
Internunciatura apostolica isi reprezinta sfintul sediu instatele in care nu
exista nuntiatura si este cndusa de un internuntiu. Titlu echivalent trimisului
extraordinar si ministrului plenipotentiar.
Inaltul comisariat
Elementul caracterstic al misiunii diplomatice este sediul misiunii .
Structura unei misiuni diplomatice este determinata de cerintele care este
chemata sa le faca prin repre
Structura variaza in functie de marimea capacitatea si interesele statului
acreditant ca si de importanta pe care o reprezinta pentru acesta statul
acreditar precum si calitatea relatiilor.
Din practica diplomatice se poate desprinde o schema de organizare a
misiunilor diplomatice care cuprinde mai multe subdiviziuni.
Functiile
Secţia economică şi comercială vizează dezvoltarea relaţiilor
economice, în general, a celor comerciale în special, între cele două state.
Diplomaţia comercială în multe cazuri este o secvenţă distinctă a diplomaţiei
economice. Aceste secţii economice şi comerciale realizează în esenţă o serie
de funcţii care vizează transformarea cooperării economice externe în factor
principal de creştere şi dezvoltare economică. Unele funcţii sunt
asemănătoare cu funcţiile diplomaţiei economice. Funcţiile acestor secţii
sunt:

1. Funcţia de informare cu caracter economic şi de studiere a pieţei

Personalul acestei secţii studiază economia statului acreditar sub toate


aspectele ei, printre actele producţia, consumul, situaţia financiară a statului
acreditar, cât şi raporturile comerciale cu terţii. În acelaşi timp încercarea să
descopere şi posibilităţile de cooperare ale statului acreditant care ar putea fi
realizate în viitor în zona respectivă. Este vorba de identificare anticipată a
posibilităţilor. Această funcţie se corelează azi tot mai intens şi cu diplomaţia
corporatistă, activitatea IMM-urilor şi a altor actori economici naţionali şi
externi.

2. Funcţia de asistenţă

Pregăteşte şi negociază, sau participă la negocierea unor acorduri economice


şi comerciale sau financiare ale statului său. Veghează de asemenea, la
aplicarea acestor acorduri şi a oricăror ale aranjamente, la derularea
schimburilor comerciale, a altor contracte comerciale, inclusiv alte activităţi
dar şi cu implicaţii de ordin economic şi comercial. Personalul specializat
din această secţie intervine ori de câte ori apar probleme în derularea
activităţii economice, în general, a celor comerciale, în special. O influenţă
deosebită asupra activităţii economice ale misiunilor diplomatice sau secţiei
economice o are natura politicii economice promovate de statul acreditant,
respectiv intervenţionistă, în care statul joacă un rol important în sfera
relaţiilor economice externe, sau neoliberală – economie liberă de piaţă, unde
are rolul determinant piaţa. Misiunile diplomatice intervin mai ales când apar
imperfecţiuni în acţiunea pieţei libere. Edificatoare este actuala criză
economică şi financiară globală care, în genere, a fost dominantă de
economia şi politica pieţei libere, iar acum se cere insistent intervenţia
statelor prin măsuri directe şi rapide. Pe plan teoretic, se intensifică din nou
disputa între intervenţionism şi neoliberalism
3.Funcţia de prospectare a posibilităţilor concrete de amplificare şi
diversificare a schimburilor comerciale sau alte forme de
cooperare, prezentând date şi informaţii economice pentru agenţiile
naţionale privind posibilităţile de cooperare cu parteneri din statul acreditar.
De astădată, se îmbină activitatea proprie misiunilor, secţiilor economice,
diplomatice, cu diplomaţia comunitară (intergraţionistă), care defineşte o
politică externă, inclusiv comercială, economică, în interior sau exterior faţă
de terţi. Prin negocieri – bine motivate – pot fi obţinute şi o serie de derogări
temporare.
4. Funcţia de promovare a comerţului foloseşte ca mijloace, printre altele,
publicitatea, participarea la târguri şi expoziţii, promovarea relaţiilor cu
diferite cercuri de afaceri, inclusiv cu instituţiile specializate în acest scop.
Derulează de asemenea negocieri cu autorităţile statului de reşedinţă care să
conducă la creşterea schimburilor comerciale, la obţinerea de facilităţi
monetare şi financiare, la reducerea sau eliminarea tarifelor vamale etc. În
cadrul acestei funcţii nu trebuie ignorate nici relaţiile, negocierile cu CMN-
urile din statele unde activează (diplomaţia corporatistă), dar şi acţiuni
privind IED.
De problemele economice se ocupă ataşatul comercial. Dar, în
ultimii ani, sarcinile în acest plan revin şi şefilor misiunilor diplomatice, sau
alţi diplomaţi, miniştri, ce se deplasează în alte state. În unele misiunii
diplomatice acţionează şi un birou financiar care se apleacă prioritar asupra
studiilor privind politica valutară, investiţiile străine, importul şi exportul de
capital, evoluţiile burselor de valori şi mărfuri, şi altele. Se poate vorbi în
anumite cazuri de o diplomaţie financiar-valutară, mai ales în contextul unor
dereglări (ca cele actuale) ale sistemului financiar internaţional integrat la
această scară. De multe ori spaţiul acestei activităţi îl constituie diplomaţia
dintre misiunile diplomatice şi instituţiile specializate ale statului în care se
regăseşte, dar şi raporturile cu instituţiile specializate cu caracter regional
sau mondial.
Funcţiile economice ale misiunilor diplomatice se situează astăzi în
primul plan al preocupărilor lor. Aceste eforturi se conjugă cu cele ale altor
organisme economice ale statului lor, inclusiv du diplomaţia la nivel înalt.
Secţia ataşatului cultural este de dată relativ mai recentă şi se ocupă
de cunoaşterea şi afirmarea culturală în exterior, dar şi procesul invers. Se
folosesc o serie de procedee şi mijloace care trebuie să conducă la
intensificarea relaţiilor culturale. Trebuie însă atrase în aceste sarcini, şi
personalităţi naţionale care reprezintă cultura şi arta în general. Principalele
sarcini ale acestei secţii sunt: realizarea cunoaşterii în ţara de reşedinţă a
culturii naţionale din statul acreditant; dezvoltarea colaborării în domeniul
cultural-ştiinţific; răspândirea spre cunoaştere a operelor ştiinţifice şi
artistice naţionale; participarea la pregătirea în încheierea de acorduri
culturale şi supravegherea lor; organizarea de expoziţii şi manifestări
artistice etc. Cerinţa intensificării activităţilor culturale promovate de
misiunile diplomatice apare cu atât mai necesară , cu cât, urmare globalizării
culturale, se produc unele mutaţii negative, privind promovarea culturii
naţionale, păstrarea tradiţiilor, chiar pierderea identităţii naţionale, înlocuite
de mimetism, împrumut de obiceiuri, activităţi străine, incompatibile cu cele
naţionale.
Asemenea activităţi permit atât un contact mai strâns cu cultura şi
civilizaţia universală, dar şi cunoaşterea dimensiunii contribuţiei naţionale la
tezaurul culturii universale. După părerea noastră, dimensiunea culturală a
relaţiilor internaţionale va avea un rol tot mai important, având în vedere de
exemplu procesul globalizării vieţii în general, şi efectele sale, inclusiv pe
planul culturii, educaţiei, tradiţiilor, specificului naţional.
Apariţia secţiei de presă este şi ea de dată relativ mai recentă,
începând cu al doilea război mondial. Are rol în răspândirea prin mass-media
din statul acreditar, de informaţii şi ştiri din domeniul economic şi social, a
orientărilor de politică externă, a capacităţii şi potenţialului de colaborare în
viaţa internaţională pe multiple planuri a statului acreditant. Această secţie
transmite totodată statului său informaţii despre statul acreditar privind viaţa
internă, de manifestarea unor crize, sistemul partidelor politice, dimensiunea
problemelor politie, economice şi sociale, ca şi informaţii despre politica
externă. O asemenea activitate devine azi o necesitate tot mai acută.
Comunicarea, circulaţia ştirilor şi ideilor reprezintă azi, dar mai ales în viitor,
o necesitate de primă importanţă. O societate informală îşi poate mări
capacitatea de adaptare a acţiunilor sale în exterior, în funcţie de ştirile
primite, şi de veridicitatea lor.
Biroul ataşatului militar are atât funcţii de reprezentare, dar şi de
observare, precum şi colaborare în acest domeniu. Are un rol deosebit numai
în unele state care au relaţii mai aprofundate în planul colaborării în
producţia de tehnică militară, pregătirea de cadre, comercializarea acestor
produse, etc.
Pentru noi o asemenea activitate capătă dimensiuni, mai ales în
ultimii ani, odată cu integrarea în NATO. Implicaţiile sunt importante şi
pentru alte domenii de activitate, în principal economia, ţinând cont că
această organizaţie are în prezent rol şi funcţii de apărare şi securitate
comună, dar şi în plan politic, economic, etc.
Într-o serie de cazuri, respectiv când nu există consulate separate de
misiunile diplomatice sunt organizate şi secţii consulare. Aria de acţiune a
acestor secţii este mult mai redusă şi se ocupă, în general, de vize şi
paşapoarte, acte administrative şi teritoriale, asistenţă şi protecţie consulară,
mai ales azi, când are loc o mişcare generală a oamenilor, tot mai numeroasă
şi pe spaţii întinse, când fenomenul migraţiei, licite şi ilicite, se desfăşoară
ca o problemă la scară regională, comunitară sau globală.
De aceea, în unele structuri ale misiunilor diplomatice, există şi un
birou pentru migraţii în cadrul statelor care promovează mai intens o politică
de emigrare sau imigrare. Aceste secţii sau birouri îşi desfăşoară propria
activitate, dar în acelaşi timp se informează reciproc cu ambasada asupra
mersului activităţii lor.
Infiinţarea unei misiuni diplomatice permanente
Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte
şi un regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care
funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul
1961.
Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor
diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind, la
art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual. Convenţia nu se ocupă
de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente, nici temporar,
deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport de
procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor
diplomahce, cum am văzut Prin implicaţie, art 45 al Convenţiei de la
Viena din anul 1961 stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei
misiuiii diplomatice permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între
două state sau dacă o misiune este rechernatn definitiv sau temporar”.
Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este vorba
de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare, când activitatea
acestein încetează, temporar sau definitiv.
Aşadar, cum se trimite o misiune diplomatică permanentă? Vom examina
conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern,
care sunt variate de la stat la stat. O prima observaţie este că trimiterea de
misiuni diplomatice este distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea
din urmă constituie temeiul juridic pe care se întemeiază trimiterea
misiunilor diplomatice.
Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza unui
acord special, numit raportul de misiune diplomatică.
Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică, care
priveşte o atitudine faţă de un stat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice
este o hotărâre de organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare
a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes actual. Aceste două
momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt libere
să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi
de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente.
Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din
Convenţia de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie
juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea
cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune
sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe
state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres
la aceasta12.
Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu 1 Art. 91 al. 2
din Constituţie şi art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea,
desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni
diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere, acreditarea şefului de
misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o procedură specială în care este
inclus acordul - in personam - al statului acreditar. Acordul privind trimiterea
de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, în principal, pe principiul
reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii reprezentanţei convenite cât şi sub
aspectul nivelului acesteia.
Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un aspect
al reciprocităţii. Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se
concretizează printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o
conventie, o declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă,
asupra următoarelor elemente ale misiunii permanente:
a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
b) Sediul misiunii, care poate să nu coincidă cu capitala statului acreditar;
misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o
organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei,
poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect
Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris, în timp ce Franţa avea la Berna o
ambasadă.
România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica
Kazahstan să deschidă la Bucureşti o misiune. De asemenea, România are
deschisă o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la
Bucureşti un consulat general.
Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătura cu sediul unei misiuni
diplomatice permanente; Comisia de Drept Internaţional nu a făcut
comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a
respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a
stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ.
Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat
sediul în capitala ţării primitoare.
Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea
război mondial la Koln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia
Ierusalim, România are sediul ambasade sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a
mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se
mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe
lista diplomatica. De reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia
Viena din anul 1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el
asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea ce nu este de
dorit din partea acestui stat.
Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la
Viena din anul 1961, şi, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise în alte
localităţi decât cea în care este stabilită misiunea însăşi. Acest acord poate
interveni şi ulterior.
Şi, în sfârşit, menţionam că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice
este luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din
Constituţia României, Preşedintele României aprobă, prin decret, înfiinţarea,
desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni diplomatice; acest drept îi
este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 mai 1991 cum am văzut.
O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu
consular se poate transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o
misiune temporară într-una permanentă etc. Este necesar, de fiecare dată, un
acord între statul acreditar şi statul acreditant? Conform art. 4 al Convenţiei
de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare once modificare
adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă.
Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice
când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză; ambasada Chinei
naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în misiune
permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în Art. 12 nu
foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinţează,
obligatoriu, în capitala statului acreditar. România a transformat în anul 1992
Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la
Bonn. În Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.
Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a
cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P.
Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru
transferarea birourilor şi arhivei.
Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada
Taiwanului s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul
transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie internaţională a
dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile permanente au alt
regim. Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel,
în septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei
aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua sub control misiunile diplomatice
ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena,
Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în,
,birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar;
majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane - Senegal,
Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi recheme
diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este decât o schimbare de
personal, nu o transformare a misiunii.
Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să
recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non grata, întrucât
aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care beneficiază de statut
diplomatic.
Cauzele care fac ca statul sa procedeze la asemenea schimbari de obicei pot
fi cele de ordin politic . Transformarea nu se poate face in mod unilatelar. Ci
prin acordul celor 2 subiecte si de regula este reciprocă.
Suspendarea unei misiuni dplomatice intervine in contextul cind misiunea
diplomatica nu mai este in masura sa mai reprezinte statul acreditat in statul
acreditant.
Incetarea misunii diplomatice inseamna intreruperea completa a functiilor
misiunii diplomatice in ansamblu ei ca functie si incetarea automata a
sarcinilor care ii revin membrilor misiunii diplomatice.
Dacă până la începutul celui de al doilea război mondial primele misiuni diplomatice
cuprindeau pe membrii şi suita lor care aveau imunităţi şi privilegii prin extinderea
imunităţilor şi privilegiilor ambasadorului asupra lor. După cel de - al doilea război
mondial s-a încetăţenit concepţia că membrii misiunilor diplomatice nu pot fi decât
persoane cu calitate specială. Membrii misiunii diplomatice - numirea aparţine statului
care trimite, au datoria să informeze statul primitor despre efectivul misiunii şi al
personalului care o compune. Statul care primeşte misiunea are dreptul să declare persona
non grata pe oricare dintre membrii ei. Convenţia de la Viena din 1961 reglementează
componenţa misiunilor diplomatice, reglementează asupra relaţiilor diplomatice,
stabileşte şi defineşte categoria de membrii ai misiunii diplomatice precizând: şeful
misiunii şi personalul misiunii diplomatice.

Personalul misiunii diplomatice este format din:


- personalul diplomatic
- personalul tehnico-administrativ
- personalul de serviciu.
Convenţia continuă şi precizează că din misiunile diplomatice mai fac parte:
- membrii de familie ai membrilor misiunilor diplomatice
membrii personalului privat ( angajaţi ai unor membrii şi personalului misiunilor
diplomatice)
Clasificarea lor are la bază criteriul funcţional şi se diferenţiază prin regimul diferit al
imunităţilor şi privilegiilor.

Şeful misiunilor diplomatice

- este agentul diplomatic împuternicit să conducă misiunea diplomatica


- singurul agent cu răspundere multiplă
- sup