Sunteți pe pagina 1din 2

NICOLAE MANOLESCU, „ANDRESEN CEL CRUD”

DESPRE FANTASTIC ȘI STRANIU (basm-literatură SF-nuvelă fantastică)


„Primele încercări ale literaturii fantastice românești datează de la sfârșitul secolului XIX. Fantasticul
apare și se dezvoltă în raport strâns cu realismul, utilizându-i procedeele. Cea dintâi capodoperă a genului este
„La hanul lui Mânjoală“ de I.L. Caragiale. Alexandru george e de părere că adevăratele rădăcini ale fantasticului
românesc sunt de găsit în două zone:
1. Necunoscutul irupt pe neașteptate în viața cotidiană a omului modern, care trăiește în cadrul civilizației
urbane (ex. „Douăsprezece mii de capete de vite“ de M. Eliade, „Sezon mort“ de V. Voiculescu);
2. Eresul popular, experiența insolită a unei lumi care conservă aderențe oculte, de ordin arhaic (ex.
„Dropia“ de Ștefan Bănulescu, „Kir Ianulea“ de I.L.Caragiale).

O altă categorie e formată din povestirile în care naratorul omite intenționat anumite fapte sau le
deformează (ex. „Remember“ de Mateiu Caragiale).

FANTASTICUL e un joc de-a neverosimilul, de-a straniul...dar, în mod esențial, un joc. Jocul cu
misterul apare în nuvela fantastică altfel decât în basm. Cea dintâi se întemeiază pe o RUPTURĂ, pe o
incertitudine, pe o perplexitate; cel de-al doilea, din contră, pe încredere naivă, pe acceptare, pe continuitate.
Roger Caillois consideră că fantasticul „vădește un scandal, o ruptură, o irumpere aproape insuportabilă în
lumea reală“, fără ca această ruptură să fie semnalizată în vreun fel. SEMNALUL are, pelângă funcția de
avertizare, care lichidează orice fel de perplexitate, și una de situare a evenimentelor și a personajelor în sfera
supranaturalului. Basmul este un univers nereal gândit ca o insularitate, un castel înconjurat de ape. Formulele
narative specifice (ex. „pe când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de ocale“) reprezintă doar podurile
aruncate peste șanțuri, cu ajutorul cărora pătrundem în inima castelului. Odată trecute, ele ne lasă în voia unor
ciudate întâmplări și ființe, pentru înțelegerea cărora suntem pregătiți: CĂCI AM SEMNAT UN CONTRACT
DE ACCEPTARE.
În straniu, ordinea reală este tulburată doar o clipă, dar apoi ea se restabilește. Numai explicația lipsește
pentru ca ciudatele lucrui să ni se pară firești. Aici, ne este semnalată o încălcare riscantă a unor frontiere, în
vreme ce în basm ERAM ANUNȚAȚI DE SITUAREA CALMĂ ÎNĂUNTRUL ACESTORA. Formulele
basmului ne protejează și ne deschid accesul la miraculos, ale straniului ne pun în gardă, ne previn asupra unor
riscuri. Dacă, în basm, există aproape totdeauna un semnal inițial, în straniu el este cu mult întârziat, sau chiar
final. Spre exemplu, în textele lui E.A.Poe nu avem explicația straniilor întâmplări decât la urmă. Marca
specifică aici este chiar explicarea insolitului1 prin cauze naturale.
În fantastic, realul și nerealul se întrepătrund (v. „La Țigănci“ de M. Eliade). Ne lovim de numeroase
comportări aberante ale spațiului sau timpului, dar nu ni se oferă nicio explicație privind cauzele. Nu suntem
nici preveniți, ca în basm, că ne aflăm într-o lume în care există căpcăuni care se pot preface în șoricei, nici nu
primim vreo explicație, ca în literatura SF sau în straniu, pentru neregulile fizice și logice pe care le constatăm.
LIPSEȘTE CONTRACTUL ÎNTRE NARATOR ȘI CITITOR. În basm, el exista sub forma unei acceptări
inițiale a miracolelor; în straniu - sub forma paradoxală a unei explicații finale a acestora. În literatura
fantastică, frontiera dintre real și nereal nu e vizibilă deloc, spre deosebire de basm sau de straniu.
În basm, realul și nerealul rămâneau distincte. În fantastic, realul și nerealul se întrepătrund încât nu mai
știm pe ce lume ne aflăm. Fantasticul nu este altceva decât ARMISTIȚIUL FRAGIL ÎNTRE FORȚELE
IMAGINAȚIEI ȘI FORȚELE LOGICII, pe care atât declararea războiului, cât și încheierea unei păci adevărate
l-ar distruge.“

1
INSOLÍT, -Ă, insoliți, -te, adj. Care surprinde prin caracterul său neobișnuit; neuzitat.

BUZOIANU 1
CONCLUZII:
1. BASM-real+nereal=distincte-CONTRACT DE ACCEPTARE NARATOR-CITITOR
STRANIU: literatura SF, literatura polițistă, povetirile lui E.A.Poe; primim explicații
FANTASTIC: realul și nerealul se întrepătrund; nu primim nicio explicație

Se poate observa, lesne, cât de inovator este Hesse în basme. El transformă paradigma speciei prin
exploatarea la maxim a fantasticului și, spre deosebire de basmul popular, lipsește semnalul. Lipsește
contractul de acceptare dintre narator și cititor.

CREANGĂ-HESSE

Abaterile de la structura arhetipală a basmului pot fi detectate în basmele celor doi autori, însă diferit. La
Creangă, deși e semnalizată încă de la început prezența nerealului, printr-o formulă narativă parțial specifică
(„Amu, cică era odată, într-o țară, un craiu...“), întâlnirea celor două ordini (real-nereal) rămâne distinctă, însă
nu total. S-a vorbit despre o antropizare a fantasticului în opera sa prin infuzia unei doze de realism. Despre
faptul că personajele, care ar fi trebuit să aparțină unui univers singular, par a se comporta asemeni țăranilor din
Moldova. Cititorul, deși a semnat pactul, e luat prin surprindere de acest mod particular de a vorbi și de a se
comporta al personajelor. Nică mai trebuia în peisaj, ca granița dintre real-nereal să fie anulată total. Apoi, dacă
urmărim scenariul narativ, există cel puțin două momente în care fantasticul, acel „armistițiu fragil dintre forțele
imaginației și cele ale logicii“, e prezent: scena apariției Sfintei Duminici și cea a fetei Împăratului Roș,
transformată în pasăre. Interesant e faptul că atât în varianta populară, cât și în cea cultă a speciei, valorifică cele
două dimensiuni ale transformării, discutate de g. Călinescu în lucrarea „Estetica basmului“: metamorfoza și
proteismul. Totuși, în basmele culte se insistă mai mult asupra proteismului (atât formal, cât și lăuntric).
Fata Împăratului Roș: proteism formal
Harap-Alb-metamorfoză lăuntrică
În basmele lui Hesse, aproape nimic din tiparul narativ al basmului nu mai poate fi identificat. Cu greu
găsești, ici-colo, vreun motiv sau vreun personaj care să trimită la paradigma speciei (spre exemplu: fluierul
fermecat). În rest, ne aflăm în plin fantastic. Opțiunea pentru homodiegeză, renunțarea la clișeele narative,
personaje fără puteri supranaturale, absența semnalului intruziunii nerealului în real, prezența descrierilor
ample, ce poartă amprenta stilistică a naratorului, evidențiind o percepție subiectivă a realității, inexistentă în
varianta populară a speciei - toate indică mai degrabă proza fantastică, în genul celei eliadești, decât formula
binecunoscută a basmului. În basmele lui Hesse, funcția semiozică a descrierii primează; în cel popular-cea
mimezică. Operațiunile descriptive în basmul lui Hesse: aspectualizarea și relaționarea (,,..............“); în basmul
popular: ancorarea („.................................“).

BUZOIANU 2