Sunteți pe pagina 1din 18

Centrul de excelenţă în medicină şi farmacie „Raisa Pacalo”

Catedra Discipline farmaceutice


Calificarea Asistent farmacist

CHIMIE FARMACEUTICĂ I

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE Nr. 3

Substanţe medicamentoase organice. Compuşi alifatici. Hidrocarburi şi


halogenoderivaţi ai hidrocarburilor. Alcooli, eteri şi esteri.

Chişinău 2018
1
Cuprins
1. Substanţe medicamentoase organice. Clasificarea substanţelor medicamentoase organice.
Grupe funcţionale.
2. Hidrocarburi (parafine). Produsele de distilarea petrolului. Uleiul de vaselină.
3. Halogenoderivaţi ai hidrocarburilor. Halotan.
4. Alcooli. Caracteristica generală, proprietăți. Alcoolul etilic. Glicerina.
5. Eteri și esteri. Caracteristica generală, proprietăți. Dimedrolul. Nitroglicerina.

1. Substanţe medicamentoase organice. Clasele de bază ale compuşilor organici. Grupe


funcţionale.
Omenirea a cunoscut şi a folosit substanţele organice (alcoolul, oţetul, zahărul) din cele mai vechi
timpuri, dar primele încercări de a cerceta substanţele şi a stabili natura lor au fost efectuate prin
secolul al XVIII – lea, când acestea erau divizate după provenienţa lor în minerale, vegetale şi animale,
ultimele două fiind numite mai târziu substanţe organice. Astfel, organice erau considerate doar
substanţele ce se formează în organismul vegetal şi animal, însă odată cu apariţia posibilităţii de a
sintetiza compuşi s-a schimba şi sensul noţiunii de substanţă organică.
Compuşii organici sunt substanţe alcătuite în principal din carbon şi hidrogen, dar pot conţine
şi oxigen, azot, sulf, precum şi restul elementelor, dar în cantităţi mult mai mici.
Substanţele medicamentoase de natură organică constituie o mare parte din preparatele
farmaceutice. O caracteristică specifică a compuşilor organici este prezenţa în molecula lor a grupelor
funcţionale, caracterul cărora, determină tipul reacţiilor de identificare şi stau la baza metodelor de
determinare cantitativă.
La cercetarea substanţelor medicamentoase organice o importanţă deosebită prezintă
determinarea constantelor fizice: temperatura de topire, indicele de refracţie, densitatea, densitatea
optică, ş.a.; pentru identificarea uleiurilor şi grăsimilor sunt caracteristice constantele chimice ca indicele
de aciditate, indicele de saponificare, indicele de iod, care sunt importanţi nu numai pentru
determinarea identităţii, dar şi pentru stabilirea gradului de puritate a substanţelor analizate.
1. Clasificarea substanţelor medicamentoase organice
1. Compuşi aciclici:
 Parafine şi halogenoderivaţi  Lactoni ai acizilor polioxicarboxilici
 Alcooli şi eteri nesaturaţi
 Aldehide şi glucide  Uretani şi ureide aciclice
 Acizi carboxilici alifatici  Aminoacizi alifatici
2. Compuşi aliciclici:
 Terpenoide Adamantani
 Derivaţi de ciclopentanperhidrofenantrenă
3. Compuşi aromatici:
 Fenoli, chinoni  Derivaţi ioduraţi
 p-aminofenoli, tetracene  Fenilalchilamine, ariloxipropanolamine
 Acizi aromatici şi derivaţi  Sulfonilamide
 Aminoacizi aromatici şi derivaţi
4. Compuşi heterociclici.
5. Compuşi biologic activi
2
Grupa funcţională – reprezintă atomi sau grupe de atomi legaţi de radicalul hidrocarbonic, ce sunt
responsabili pentru proprietăţile chimice ale compuşilor organici şi pot fi folosiţi pentru identificarea şi
determinarea cantitativă a substanţelor medicamentoase.
Compuşii cu o grupă funcţională sunt numiţi monofuncţionali (alcoolul etilec, aldehida formică), cu
mai multe grupe funcţionale identice sunt numiţi polifuncţionali (glicerina); cu mai multe grupe funcţionale
diferite – heterofuncţionali (efedrina, acidul glutaminic).
Prezenţa câtorva grupe funcţionale influenţează efectele unor reacţii comune de identificare şi a
proprietăţilor produselor ce rezultă în urma acestora.
Analiza funcţională se bazează pe determinarea grupărilor funcţionale reacţionabile purtătoare de
activitate fiziologică.
Exemple:
O
OH CH - CH C SO2 - NH2
O
C OH
H
NH2

gr. aldehidică hidroxil fenolic gr. aminică alifatică primară gr. carboxilică gr. sulfanilamidă

2. Hidrocarburi (parafine). Produsele de distilare a petrolului. Uleiul de vaselină.


Hidrocarburile (parafinele) prezintă compuşi cu conţinut de carbon şi hidrogen cu formula generală:
CnH2n+2
Izvorul principal de obţinere a acestor compuşi este petrolul şi gazul natural.
Distilarea fracţionată a petrolului:
1. Produse uşoare – temperatura de fierbere până la 1500C (benzină, eter petrolific);
2. Fracţia uleiurilor decolorate – temperatura de fierbere 150 - 2500C (gaz lampant);
3. Fracţia uleiurilor lubrifiante – temperatura de fierbere 250 -350 0C (ulei de vazelină, parafina lichidă);
4. Resturi de petrol din care se obţine vazelina şi parafina.
Hidrocarburile saturate cu temperatura de fierbere joasă se utilizează ca baze la prepararea
unguentelor. Pentru obţinerea preparatelor farmaceutice de petrol, ultimul se supune unui proces de
distilare, ca urmare se obţin diverse fracţii care diferă prin punctul de topire şi densitate. În medicină se
întrebuinţează produsele obţinute din fracţia uleiurilor dense.
Proprietăţile substanţelor farmaceutice obţinute la distilarea petrolului
Substanţa Componenţa Proprietăţile Punctul de Densitatea
medicamentoasă chimică topire g/cm3
(răcire) oC
Ulei de vaselină C10H22 – C15H32 Lichid incolor, uleios, fără - 5 0,875 – 0,890
lat. Olei Vaselini miros şi gust cu punct de
fierbere de peste 3600C.
Vaselina C12H26 – C25H52 Masă albă sau albă-verzuie, cu 37 - 50 0,855 – 0,880
lat. Vaselinum aspect omogen, filantă,
translucidă în strat subţire,
grasă la pipăit, fără miros şi
gust.
Parafina solidă C19H40 – C36H74 Masă albă solidă cu structură 50 - 57 0,881 – 0,905
lat. Paraffinum microcristalină, onctuasă la
solidum pipăit, fără miros şi fără gust.
3
Pentru a fi utilizate în medicină aceste preparate vor fi purificate. Pentru aceasta ele se prelucrează
cu acid sulfuric concentrat, ca urmare se înlătură compuşii sulfuroşi şi cu conţinut de azot, hidrocarburile
nesaturate şi aromatice. Apoi se tratează cu hidroxizi, ca urmare se neutralizează produsele acide ale
reacţiei şi se înlătură acizii naftenici. Şi, în final, preparatele se purifică cu ajutorul absorbanţilor.
Preparatele hidrocarburilor saturate nu se dizolvă în apă, alcool şi se dizolvă în eter, cloroform şi benzină.
Se amestecă în toate raporturile cu grăsimi şi uleiuri grase.
 Identitatea preparatelor hidrocarburilor saturate se determină prin constante fizice (densitate,
vâscozitate, temperatură de topire).
 Pentru determinarea bunei calităţi a uleiului de vaselină, parafinei şi vaselinei se analizează prezenţa
diverselor impurităţi. Limita de alcalinitate şi de aciditate se determină în extracţiile apoase cu ajutorul
indicatorului fenoftaleina. Impurităţile la sulfuri – prin reacţia cu acetat de plumb. Prezenţa în uleiul de
vaselină a apei şi a parafinei se stabileşte prin apariţia opalescenţei la răcirea preparatului până la 00C.
Hidrocarburile lichide irită de obicei pielea şi mucoasa. Hidrocarburile saturate cu masa moleculară mai
mare au acţiune purgativă, de exemplu uleiul de vaselină. În cazul utilizării externe uleiul de vaselină,
benzina, au acţiune antiseptică.
Uleiul de vaselină, vaselina şi parafina se întrebuinţează în practica farmaceutică ca substanţe
indiferente – baze la prepararea unor forme medicamentoase ca unguente, supozitoare, etc.
Condiţii de păstrare. Vaselina şi uleiul de vaselină se păstrează în vase bune închise, ferite de
lumină. Parafina se păstrează la loc răcoros. La păstrare sunt stabile: nu se oxidează, nu se saponifică cu
hidroxizi, sânt stabile la acţiunea acizilor.

3. Halogenoderivaţi ai hidrocarburilor. Halotan.


Derivaţii halogenaţi ai hidrocarburilor prezintă o grupă de hidrocarburi, în molecula cărora unul sau
câţiva atomi de hidrogen sânt înlocuiţi cu halogeni (fluor, clor, brom sau iod).
După proprietăţile fizice se prezintă sub formă de gaze lichide sau substanţe solide, cu miros specific,
aproape insolubili în apă şi uşor solubili în solvenţi organici.
În medicină se utilizează următoarele preparate din această grupă: cloroformul (CHCl3), iodoformul
(CHI3), clorura de etil (C2H5Cl) şi fluorotanul (CF3 – CHBrCl). Primele trei preparate se întrebuinţează în
anestezie, iar iodoformul – ca substanşă antiseptică.
Metodele de determinare a halogenilor în compuşii organici
Atomii halogenilor din componenţa derivaţilor halogenaţi ai hidrocarburilor sânt legaţi cu carbonul
cu legătură covalentă, de aceea pentru a descoperi halogenul, substanţa trebuie în prealabil mineralizată.
În dependenţă de structura compusului organic precum şi de natura halogenului, legătura covalentă poate
fi mai mult sau mai puţin polară, ceea ce determină şi metoda de mineralizare a halogenului.
Pentru trecerea halogenului în stare ionică se folosesc un şir de metode, de exemplu:
1. Eliminarea halogenului prin încălzirea preparatului. Unii compuşi organici ai iodului deja la o
încălzire slabă în eprubetă se descompun, eliminând iod sub formă de aburi violeţi. Aşa se identifică
iodoformul.
2. Identificarea halogenului prin arderea pe sârma de cupru (proba Beilştein). Prezenţa clorului,
bromului sau a iodului în compuşii organici se poate de determinat prin încălzirea la flacăra incoloră a
becului de gaz a substanţei care conţine halogen, pusă pe sârma de cupru. Flacăra prin urmare se
colorează în verde în rezultatul formării a halogenurilor volatile de cupru. Compuşii organici cu conţinut de
fluor nu dau reacţia Beilştein, deoarece fluorura de cupru nu este volatilă.

4
Proba Beilştein nu permite determinarea naturii halogenului, ce se conţine în moleculă, de aceea la
identificarea preparatelor medicamentoase, care conţin halogen, des se utilizează reacţiile, care permit
determinarea halogenului corespunzător în formă curată sau ca sare (halogenură).
3. Încălzirea preparatului cu nitratul de argint. Prezenţa halogenului în moleculă de iodoform, se poate
de determinat pe cale de încălzire a soluţiei alcoolice a preparatului cu soluţia de nitrat de argint. Se
degajă halogenură de argint insolubilă, de exemplu:
СНI3 + 3AgNO3 + H2O →3AgI↓ + 3HNO3 + CO
4. Fierbere cu soluţie de bază. Se formează bromură sau clorură de sodiu, care ulterior se identifică cu
nitrat de argint. O
CHCl3 + 4NaOH 3 NaCl + H - C - ONa + 2 H2O
cloroform
Soluţia după fierbere cu bază se răceşte, se acidulează cu acid azotic diluat, dacă trebuie se filtrează
şi se adaugă soluţie de nitrat de argint. Se formează precipitat alb cazeos de clorură de argint, solubil în
soluţie de amoniac:
AgCl + 2NH4OH → [Ag(NH3)2]Cl + 2H2O
5. Metode de oxidare. Pentru oxidarea substanţei organice cu scopul de a determina halogenul mai des
se utilizează încălzirea cu acid sulfuric concentrat sau acid azotic, de asemenea arderea cu amestec
pentru calcinare.
Fierberea cu acid sulfuric concentrat se utilizează pentru analiza compusului organic al iodului.
Arderea cu bază şi oxidanţi, de exemplu cu amestec de carbonat de sodiu, carbonat de potasiu şi
nitrat de potasiu (amestec pentru calcinare), halogenul trece în halogenură de sodiu sau potasiu, care după
dizolvare se determină prin precipitare sub formă de halogenură de argint.
Se descrie oxidarea unor derivaţi ai iodului cu soluţie de cloramină în acid clorhidric.
6. Metode de reducere. Reacţia de reducere a derivaţilor halogenilor duce de obicei la acţiunea asupra
preparatului cu hidrogen atomar, care se obţine prin interacţiunea a sodiului metalic cu alcool anhidru,
pulbere de zinc cu soluţie de bază de sodiu. În rezultatul reacţiei halogenura de sodiu sau acidul
halogenhidrogenic, care apoi se determină prin metodele caracteristice pentru halogenurile metalelor.
DAN recomandă des încălzirea preparatului cu pulberea de zinc în mediu bazic.
Halogenoderivaţi ai hidrocarburilor. Halotan.
Denumirea preparatului
Formula chimică Descrierea Solubilitatea
Lichid limpede, incolor, greu, mobil, Puţin solubil în apă, se amestecă
Fluorotan volatil, cu miros de cloroform şi gust în toate proporţiile cu alcool,
lat. Phthorothanum dulce arzător. cloroform, eter şi uleiuri grase.
Halotan CF3 – CHBrCl
Ca conservant la fluorotan se
adaugă timol (0,01%).
Tº fierbere 49-51ºC, ρ=1,865-1,870.

 Identificarea
1. Identificare aionului de fluor în molecula fluorotanului. Fluorul din fluorotan se transform înfluorură
de sodium prin încălzireafluorotanului cu sodium metallic; fluorura de sodium se identifică prin reacţia cu
alizarinat de circoniu.

5
Pentru obţinerea alizarinatului de circoniu se amestecă volume egale de alizarină roşie şi soluţie azotat
de circoniu în acid clorhidric, ca urmare se capătă alizarinat de circoniu de culoare roşu – violet; la
adăugarea soluţiei de fluorură culoarearo şu-violet trece în galben.
Zr
O O O O O OH
O O OH
+4 F
+ ZrF4
SO3Na NaSO3 SO3Na
O O O
rosu - violet galben

2. După adăugarea soluţiei de fluorotan la soluţia concentrată de acid sulfuric preparatul trebuie să se
găsească în stratul de jos, deoarece densitatea fluorotanului este mai mare decât a acidului; această
cercetare permite deasemenea deosebirea fluorotanului de cloroform.
3. Metoda spectrofotometrică IR.
Cercetarea purităţii: în preparat pot fi prezente impurităţi de cloruri, bromuri, clor şi brom liberi,
care se determină prin reacţiile analitice ordinare.
 Întrebuințări. Anestezic general, inhalator care produce inducere și revenire rapidă, anestezie
profundă. Acţiunae anestezică general puternică, este apreciată ca de patru ori mai mare decât a eterului
etilic şi de două ori mai mare decât a cloroformului.
Vaporii fluorotanului, în amestec cu oxigenul şi protoxidul de azot (N2O) în concentaţiile utilizate
pentru anestezie, sunt neexplozibili, fapt important la utilizare în condiţiile sălilor de operaţii
contemporane.
Se elibereazăşi se păstrează în flacoane de sticlă oranj bine astupate (înfundate) câte 50 şi 250ml.
Sub influentia luminii halotanul se descompune lent; pentru stabilizarese adaugă timol (0,01%).
Specialități Halotan: Lichid pentru vapori de inhalat în flacoane de 250ml.

Narcotan: Soluție în flacoane 250ml de inhalat prin nebulizator.

4. Alcooli. Caracteristica generală, proprietăți. Alcoolul etilic. Glicerina.


Alcoolii sunt compuşi organici monofuncţionali ce provin de la hidrocarburi prin înlocuirea unuia sau
mai multor atomi de hidrogen cu grupări hidroxil, iar gruparea hidroxil este legată de un atom de
carbon saturat.
Alcoolii prezintă derivaţi ai hidrocarburilor cu formula generală R-OH.
În dependenţă de numărul grupelor hidroxilice alcoolii se împart în alcooli monoatomici (metanolul,
etanolul), biatomici (etilenglicolul), triatomici (glicerina). De asemenea deosebim alcooli primari, secundari
şi terţiari, iar după natura radicalului carbonic distingem alcooli alifatici, aciclici şi aromatici.
R - OHH→ Monoatomici;R – (OH)2→ Biatomici; R – (OH)3→ Triatomici
H H R

R C H R C R R C R

OH OH OH

Primari Secundari Terţiari


Există o corelaţie între componenţa chimică şi proprietăţile fizice ale alcoolilor. Astfel alcoolii
inferiori monoatomici se dizolvă foarte uşor în apă. Cu mărirea lanţului carbonic solubilitatea în apă se

6
micşorează. Ca regulă, alcoolii secundari sânt mai solubili decât cei primari. Punctul de fierbere al alcoolilor
se micşorează de la cei primari la cei terţiari.
 Alcoolii au recţie neutră şi reacţionează cu metalele formând hidrogenul:
2R – OH + 2Na → 2R – ONa + H2↑
 Cu acizii formează esteri (reacţia de esterificare):
O
HO
C2H5OH + C - CH3 C2H5 - O - C - CH3 + H2O
O
Etilacetatul obţinut în urma reacţiei are un miros specific de fructe. Reacţia e folosită pentru identificarea
alcoolului etilic.
 Alcoolii primari şi secundari se oxidează formând aldehide şi cetone:
OH O
(O) O (O)
H3C - C 2) H3C - C - CH3 H3C - C - CH3 + HOH
1) C2H5OH
H
CH3
Alcoolii terţiari se oxidează foarte greu.
Introducerea grupei hidroxile - OH în molecula hidrocarburii măreşte acţiunea fiziologică – cea
hipnotică şi de anestezie. Introducerea mai multor grupe hidroxilice într-o moleculă duce la scăderea
acţiunii hipnotice şi anestezice şi la descreşterea de asemenea a toxicităţii. De exemplu, spre deosebire de
alcoolul metilic şi etilic, etilenglicolul, glicerina şi manitul nu au acţiune hipnotică şi anestezică.
Asupra acţiunii fiziologice a alcoolilor influenţează următorii factori:
 lungimea lanţului de carbon: acţiunea fiziologică şi toxicitatea alcoolilor primari normali creşte cu
mărirea lanţului carbonic pînă la C6 - C8, apoi se micşorează datorită reducerii solubilităţii lor;
alcoolii cu conţinut de C16 sânt fiziologic inerţi;
 ramificarea lanţului carbonic duce la mărirea acţiunii fiziologice; astfel alcoolul izobutilic este
fiziologic mai activ decât n-butilic;
 introducerea legăturii duble în molecula alcoolului face să mărească acţiunea hipnotică şi
anestezică, totodată se măreşte şi toxicitatea alcoolului;
 introducerea halogenilor în molecula alcoolului deasemenea măreşte acţiunea fiziologică.
În cantităţi mari, alcoolii acţionează toxic asupra sistemului nervos central.
În medicină şi practica farmaceutică o aplicare largă are alcoolul etilic şi glicerina.

Identificarea substanţelor medicamentoase organice după grupa hidroxilică – hidroxil alcoolic.


Grupa hidroxilică -OH
Grupa hidroxilică intră în componenţa următoarelor grupe funcţionale – hidroxil alcoolic, hidroxil
fenolic, hidroxil enolic şi cel acid (intră în componenţa grupei carboxilice). Comun pentru aceste grupe este
manifestarea proprietăţilor acide de la foarte slabe (hidroxile alcoolic) pînă la proprietăţi puternic acide
(grupa carboxilică). Gradul de aciditate poate fi influenţat şi de alte grupe funcţionale, prezente în compuşii
cercetaţi, dar şi de radicalul hidrocarbonic.
 Hidroxil alcoolic
Hidroxilul alcoolic este prezent în structura substanţelor medicamentoase din diferite grupe, de
exemplu – alcooli (alcool etilic, glicerină); acizi carbonici şi sărurile lor (lactat de calciu, gluconat de calciu);
terpeni (mentol); fenilalchilamine (clorhidrat de efedrină); steroizi (metandrostenolon, alilestrenol,

7
dexametazon); antibiotice din şirul aromatic (chloramphenicol); compuşi heterociclici (codeina) şi alte
grupe de substanţe medicamentoase.
Pentru analiza identităţii substanţelor medicamentoase după hidroxilul alcoolic se utilizează
următoarele reacţii:
- de esterificare (formarea esterilor);
- de oxidare până la aldehide, iar în unele cazuri şi până la acizi;
- de formare a compuşilor complecşi cu ionii de cupru (II) în mediu bazic.
1. Reacţiile de esterificare se efectuează în prezenţa remediilor hidrofile, cu acizi atât anorganici, cît
şi organici sau cu anhidridele lor. În cazul compuşilor cu masă moleculară joasă esterii se determină după
miros, iar la analiza substanţelor medicamentoase cu masă moleculară înaltă – după temperatura / punctul
de topire: H2SO4
O C2H5 -C-OCH3
C2H5-OH + CH3C OH
-H2O
O
Alcool etilic Ester acetoetilic
2. Reacţiile de oxidare se bazează pe proprietatea alcoolilor primari de a se oxida pînă la aldehide,
care se determină după miros. Se folosesc oxidanţii puternici, ca: K2Cr2O7 , KMnO4 în mediu acid ş.a..
Farmacopeea recomandă pentru etanol reacţia cu bicromat de potasiu în mediu acid, se formează
coloraţie verde în urma formării cromului trei-valet, tot odată apare miros de aldehidă acetică.
Cel mai des permanganatul de potasiu, care se reduce, schimbându-şi gradul de oxidare de la +7 pînă
la +2 şi concomitent se decolorează, ceea ce intensifică efectul analitic.
[O] O
C2H5 - OH CH3 - C
- H2SO4 H

Alcool etilic Aldehida acetică


3. Reacţii de formare a compuşilor complecşi sunt caracteristice pentru alcoolii poliatomici şi
pentru substanţele ce conţin în afară de hidroxil alcoolic şi grupa aminică secundară, se obţine o coloraţie a
compuşilor complexi cu sulfat de cupru (II) în mediul alcalin. De exemplu, glicerina în condiţii similare
formează un compus complex solubil de culoare albastră, iar efedrina în aceleaşi condiţii formează de
asemenea compus complex solubil de culoare albastră, care prin extragere cu eter colorează stratul eteric
în violet-roşu.
CH2-OH CH2-O CUSO4
CuSO4
Cu 2 CH - CH - CH3 CH - CH - CH3
CH-OH CH-O 2 NaOH
2 NaOH OH NH - CH3 O NH - CH3
CH2-OH CH2-O Cu

NH - CH3
Glicerina Efedrina O
CH - CH - CH3

Substanţe medicamentoase. Alcoolul etilic, Glicerina.


Denumirea preparatului Descrierea. Solubilitatea.
Formula de structură
Alcoolul etilic 96% Lichid limpede, incolor, volatil, cu miros caracteristic şi gust arzător.
Spiritus aethylius 96% Arde cu flacără de culoare albastră, fără fum, inflamabil.
C2H5OH Tº fierbere 77,5 - 79ºC, ρ=0,812-0,808 g/cm3.
Alcool etilic, etanol Se amestecă în toate proporţiile cu apă, eter, cloroform, glicerină.

8
Metoda de obţinere: alcoolul etilic pentru uz medical de obţine prin fermentarea substanţelor
zaharoase. Se supun fermentării zaharurile cartofului, secarei, porumbului şi a altor materii prime vegetale.
Ecuaţia chimică a fermentaţiei alcoolice este următoarea:
C6H12O6→ 2CO2 + 2C2H5OH
În afară de metoda biologică, alcoolul etilic se obţine şi prin diverse metode sintetice: din etilenă şi
acid sulfuric, din acetilenă după reacţia Kucerov, din esteri, din halogenoderivaţi, hidratarea
hidrocarburilor, reducerea aldehidelor, etc.
Alcoolul absolut se prepară prin încălzirea cu oxid de calciu, sulfat de cupru anhidru, etc., pe baia cu
reflux. Alcoolul obţinut se distilează şi este recoltat într-un recipient unit cu un tub în care se găseşte
amestec de NaOH şi Ca(OH)2. Astfel se obţine alcool de 99,8%.
Farmacopeea Europeană prevede două monografii:
1. Ethanol / Ethanolum 96%
2. Ethanol, anhydrous / Ethanolum anhydricum

 Identificarea
1) Reacţia de formare a esterului etilic a acidului acetic, care are miros specific de fructe:
O
H2SO4 conc
C2H5OH + CH3COOH C2H5 - C - O - CH3
esterul etilic al acidului acetic
etilacetat
2) Reacţia de formare a iodoformului (proba iodoformică):
CH3 – CH2 – OH + 6NaOH + 4I2→ CHI3↓ + 5NaI + 5H2O +HCOONa
miros caracteristic (culoare galbenă)

3) Reacţia de oxidarea cu bicromat de potasiu:


C2H5OH + K2Cr2O7 + 4H2SO4 → 3CH3COH + Cr2(SO4)3 + K2SO4 + 7H2O
CH3COH + K2HgI4 + 3KOH → CH3COOK + Hg↓ + 4KI + 2H2O
r. Nessler negru – cenuşiu
 Impurităţi: în alcoolul etilic se determină impurităţi de aldehide, substanţe reducătoare, baze
organice, ulei de funzel, taninuri şi substanţe extrase din lemn, alcool metilic, furfurol.
a) Alcoolul metilic ca impuritate în alcoolul etilic se identifică prin oxidarea cu permanganatul de
potasiu în prezenţa acidului fosforic:
5CH3OH + 2KMnO4 + 3H3PO4 → 5 HCOH + 2MnHPO4 + K2HPO4 + 8H2O
b) Impurităţile de aldehidă formică se determină prin reacţia cu acid cromotropic în prezenţa acidului
sulfuric concentrat – dacă după adăugarea reactivului nu apare culoare violetă, rezultă că aldehida
formică lipseşte:
SO3H HO3S SO3H HO3S SO3H HO2S

HO O OH H2SO4 HO CH2 OH [O] HO CH O


+ HC + - H2O
HO H HO HO OH
OH OH

SO3H HO3S SO3H HO3S SO3H HO3S


violet

c) Impuritrăţile de furfurol se stabilesc prin reacţia cu anilina în prezenţa acidului clorhidric


concentrat – la prezenţa furfurolului se vor forma baze Schiff de culoare roz:
9
HCl
O + H2N
O O CH N
C
H

 Concentraţia alcoolului etilic se determină prin:


- măsurarea densităţii (cu spirtometru/areometru);
- măsurarea temperaturii de fierbere a amestecului de apă şi alcool;
- metoda titrimetrică de acetilare;
- metoda gaz-cromatografică.
 Întrebuințări. Alcoolul etilic este unul dintre cele mai folosite antiseptice pentru dezinfecţia
tegumetelor. Concentraţia optimă este între 70% şi 100%. Este bactericid, dar nu omoară sporii. Nu este
activ pe suprafeţele cu substanţe proteice deoarece proteinele îl inactivează. In chirurgie se poate utiliza
simplu pentru dezinfecţia tegumentelor sau pentru păstrarea unor materiale de sutură (catgut), sau în
combinaţie cu iodul (1-2%), clorhexidina 0,5% care îi intensifică mult activitatea.
Se întrebuinţeată extern ca antiseptic şi iritant, răcoritor şi împrospătător sub formă de comprese în
procesele inflamatorii ale ţesuturilor.
Condiţii de conservare. Recipiente bine închise, ferit de surse de foc, la rece.

Glicerina, Propantriol - 1, 2, 3. A fost descoperită de K. Scheele în 1779 şi a fost denumită


“principiu dulce” . Componenţa chimică a fost determinată în 1854 de Berthelot şi Wurtz.
Denumirea preparatului şi Descrierea. Solubilitatea.
structura chimică
Glicerina Lichid siropos, incolor, limpede-higroscopic, fără miros, cu gust dulce;
Glycerinum higroscopic. ρ=1,225-1,235 g/cm3.
CH2 - OH Se amestecă în toate proporţiile cu apa şi alcoolul, puțin solubilă în
acetonă, practic insolubil în eter, uleiuri grase și volatile.
CH - OH

CH2 - OH
Propantriol, glicerol

Metode de obţinere:
1. Din grăsimi prin saponificarea lor cu alcalii în autoclave cu vapori supraâncălziţi:
O
CH2 O C CH2 OH
R
O H2O
O C
CH
R CH OH + 3 R - COOH
O
CH2 O C CH2 OH
R

2. Clorurarea propilenei la o temperatură înaltă; clorura de alil obţinută se hidratează şi apoi se


prelucrează cu HClO4 şi H2O:

CH3 CH2 Cl CH2 OH CH2 OH

Cl2 H2O HClO4


CH CH CH OH
CH
H2O

CH2 CH2 CH2 CH2 OH

10
 Identificarea
1) Reacţia formării aldehidei nesaturate – acroleina (la interacţiunea glicerinei cu substanţe
deshidratante (KHSO4) apare miros neplăcut iritant):
H
CH2 OH O
C
KHSO4
CH OH
CH + H2O

CH2 OH CH2 acroleina - miros neplãcut, iritant


2) Reacţia de formare a gliceratului de cupru – culoare albastră:
CuSO4 + NaOH → Cu(OH)2↓ + Na2SO4

CH2 OH CH2 O
Cu(OH)2 + Cu
OH CH O +
CH H2O

CH2 OH CH2 OH

Culoare albastră
3) Reacția cu bicromatul de potasiu (FR ed.X): la 1ml glicerol se adaugă 0,5ml acid azotic și se agită cu
precauție; se adaugă pe pereții eprubetei 0,5ml soluție bicromat de potasiu, la zona de contact a celor
două lichide trebuie să se formeze un inel albastru care timp de 10 minute nu difuzează în stratul inferior.
 Impurităţi: acizi grași, esteri, acid oxalic, substanţe reducătoare, acroleină şi impurităţi saponificabile
(grăsimi), zaharuri, ș.a.
 Determinarea cantitativă
1. Metoda acido-bazică (acetilare şi alcalimetria)
O
CH2 OH O CH2 O C
CH3
CH3 C O
CH OH + 3 O CH O C + 3 CH3COOH
CH3 C CH3
O
CH2 OH O CH2 O C
CH3

CH3COOH + NaOH → CH3COONa + H2O


2. Metoda iodometrică

 Întrebuințări. Emolient, laxativ. Glicerina nediluată irită pielea; se întrebuinţează pentru înmuie-
rea pielii uscate şi aspre şi pentru prepararea săpunului de toaletă şi a altor remedii cosmetic. Glicerina se
utilizează la prepararea supozitoarelor şi unguentelor, încorporând multe substanţe pentru uz extern.
Luând în consideraţie hidroscopicitatea glicerinei, ea se aplică în practica de tehnologie a medicamentelor
în cazurile cînd urmează să se obţină o masă plastic stabilă.
Supozitoarele cu glicerină sunt se utilizează pentru tratamentul simptomatic al constipaţiei (laxative).
Forme medicamentoase. Glicerin lichid pentru uz exterm, 25ml; supozitoare rectale 2,08g.
Condiţii de conservare. Recipiente bine închise.

11
5. Eteri și esteri. Caracteristica generală, proprietăți. Dimedrolul. Nitroglicerina.
Eterii pot fi examinaţi ca derivaţi ai alcoolilor în molecula cărora un atom de hidrogen este substituit
cu radicalul (R): R – OH → R – O – R.
Eterii prezintă lichide nemiscibile cu apa, puţin solubile în apă, uşor solubile în solvenţi organici.
Din punct de vedere chimic, eterii sunt substanţe neutere. Ei nu reacţionează la rece cu sodium metallic,
nu se hidrolizează la acţiunea cu acizi, baze şi numai acidul sulfuric concentrat şi acidul iodhidric
reacţionează cu eterii:
la temp. camerei
C2H5 - O - C2H5 C2H5OH + C2H5 I

temp.
C2H5 - O - C2H5 + HI 2 C2H5 I + HOH
Eterii se oxidează uşor, chiar şi cu oxigenul din aer, până la peroxizi care la antrenare pot exploada.
O proprietate specifică a eterilor este posibilitatea lor de a forma cu acizii concentraţi săruri de oxoniu:
H2SO4 +
2-
2 (R - O- R1 ) (R - O - R1) SO4
2
H sare de oxoniu
Sărurile de oxoniu, ca şi sărurile de amoniu, sânt puţin solubile şi uşor se descompun în prezenţa apei.
Reacții de identificare a substanţelor medicamentoase organice care conțin grupa eterică:
1. Reacția de descompunere a grupei esterice în prezenta acidului sulfuric concentrat cu determinarea
ulterioară a produselor.
2. Reacția de formare a sărurilor de oxoniu (produse colorate) în prezența acizilor minerali concentrați.
Esterii sânt derivaţi ai acizilor, în molecula cărora hidrogenul grupei hidroxile este substituit cu
radicalul R: R – C – O – R1
||
O
Esterii se obţin pein diverse metode:
 din alcooli şi acizi, în prezenţa substanţelor de deshidrataţie,
 Acţiunea anhidridelor acizilor asupra alcoolilor.
Esterii sînt nişte lichide mobile, cu miros specific (esterii inferiori) sau substanţe lichide (esterii superiori),
insolubile în apă şi uşor solubile în solvenţi organici.
Esterii se hidrolizează uşor în prezenţa bazelor, acizilor, la încălzire; hidroliza este catalizată de oxidanţi şi
reducători:
O
R - C - O - R1 + HOH R-C + R1 - OH
H
O
Aceste proprietăţi ale esterilor se utilizează în analiza farmaceutică calitativă şi cantitativă.
Esterii au proprietatea de a forma cu sărurile de Fe3+, Cu2+ - hidroxamaţi (săruri hidroxamice).
1 1
R - C - OR + NH2OH R - OH + R - C - NH - OH
O O
OH
3+ -
R - C - NH - OH + Fe R - C - NH - O Fe

O O
3 12
Acidul hidroxamic se formează numai în momentul hidrolizei, deaceea această reacţie se foloseşte
pentru determinarea stabilităţii preparatelor farmaceutice din grupa esterilor.
Reacții de identificare a substanţelor medicamentoase organice care conțin grupa esterică:
1. Reacția de hidroliză în prezenţa bazelor, acizilor, la încălzire – colorație sau miros.
2. Reacția hidroxamică: la interacțiune cu soluție bazică de hidroxilamină (NH 2OH.HCl /NaOH) după
acidulare până la neutru – FeCl3, CuSO4 – colorație violetă (hidroxamat de Fe (III) și colorație verde
(hidroxamat de cupru).
Preparatele medicamentoase cu grupe funcţionale eterice şi esterice pot fi divizate în două grupe:
1. Preparatele care conţin în moleculă numai grupa funcţională eterică sau esterică. La acest grup de
preparate se referă: eterul etilic, nitroglicerina, amilnitrilul, dimedrolul, nitranolul, etc.
2. Preparatele care conţin grupe esterice sau eterice şi alte grupe funcţionale: anestezina, novocaina,
atropine, cocaine, neodicumarina, pilocarpina, etc.
Eterii şi esterii au diversă destinaţie în medicină. Deseori substanţele medicamentoase se transformă în
esteri pentru a prolonga acţiunea lor fiziologică. De exemplu, corticosteroizii sub formă de acetaţi, iar
hormonii androgeni în formă de propionaţi au o acţiune hormonală mai prelungită.
În alte cazuri grupa esterică devine exponent al principiilor active. De exemplu, fenilsalicilatul ca ester din
intestine într-un mediu alcalin hidrolizează eliberând fenol şi acid salicilic care au acţiune antiseptică.
Majoritatea eterilor au acţiune narcotică: compuşii inferiori foarte volatili sânt uşor absorbiţi de
organism, de obicei se administrează prin inhalaţie. Proprietăţile lor narcotice sânt atribuite uşurinţei cu
care se solubilizează în lipoizi, fiind în acelaşi timp puţin solubili în apă. Activitatea narcotică creşte odată
cdu lungimea catenei alifatice, dar în aceeaşi proporţie creşte şi toxicitatea. Eterii superiori, practic
insolubuili în apă, sânt lipsiţi de activitate.
Substanţe medicamentoase. Dimedrolul. Nitroglicerina.
Denumirea preparatului şi Descrierea. Solubilitatea.
structura chimică
Dimedrol Pulbere albă cristalină, fără miros sau cu miros slab, cu gust amar,
lat. Dimedrolum amorţeşte limba.
Foarte uşor solubil în apă, uşor - în alcool şi cloroform, foarte puţin – în
C6H5 CH3
CH - O - CH2 - CH2 - N . HCl eter şi benzen.
C6H5 CH3

Metoda de obţinere: pentru obţinerea dimedrolului benzofenona se reduce pînă la benzhidrol,


ultimul se include în reacţia de condensare cu clorhidratul de β – dimetilaminoetilclorură în prezenţa
acidului clorhidric:

CH3
C=O
Zn
NaOH
C - OH + Cl - CH2 - CH2 - N
CH3
CH - O - CH2 - CH2 - N
CH3
. HCl
CH3

benzofenonã benzhidrol dimedrol

 Identificarea

13
1) Reacţia de formare a sării de oxoniu cu acidul sulfuric concentrat, culoare sării trece din galben intens
în roşu-cărămiziu (la adăugarea apei culoarea dispare, ceea ce explică faptul că sarea de oxoniu se
descompune):

CH3 H2SO4 conc. + + CH3


CH - O - CH2 - CH2 - N
CH3
CH - O - CH2 - CH2 - N
CH3
. SO 4
2-

H H
sare de oxoniu
2) La fierberesoluţiei de dimedrol cu HCl diluat şi apoi răcirea soluţiei se depun cristale de benzhidrol, care
se identifică după punctul de topire de 62 – 67oC:

C6H5 CH3 HCl; HOH; temp C6H5 CH3


CH - O - CH2 - CH2 - N . HCl CH - OH + HO - CH2 - CH2 - N . HCl
C6H5 CH3 C6H5 CH3
benzhidrol

 Determinarea cantitativă
1) Metoda acido-bazică în mediu anhidru: preparatul se titrează cusoluţie de HClO4 0,1N în mediu de acid
acetic anhidru după adăugarea acetatului de mercur (II) (indicator – cristalul violet):
C6H5 CH3
2 CH - O - CH2 - CH2 - N . HCl + 2 HClO4 + Hg(CH3COO)2
C6H5 CH3
C6H5 + CH3
2 CH - O - CH2 - CH2 - N . ClO4- + HgCl + 2 CH COOH
C6H5 CH3 2 3

H
2) Metoda argintometrică:
C6H5 CH3 C6H5 CH3
CH - O - CH2 - CH2 - N . HCl + AgNO3 CH - O - CH2 - CH2 - N . HNO + AgCl
3
C6H5 CH3 C6H5 CH3

Acţiuni şi indicaţii terapeutice. Difenhidramina manifestă acţiune antihistaminică pronunţată, are


acţiune anestezică locală, de asemenea are acţiune sedativă, hipnotică şi antiemetică. Durata acţiunii este
de 3 – 5 ore.
Indicaţii terapeutice: reacţii alergice (urticarie, febră de fân, edem angioneurotic, capilaro-toxicoză),
conjunctivite alergice, rinită vasomotorie, boala serului, dermatoze însoţite de prurit, boala actinică,
infecţii ale căilor respiratorii superioare, ulcerul gastric şi gastrită hiperacidă (în cadrul terapiei combinate),
dereglarea somnului (independent sau în combinaţie cu hipnotice), în scop de premedicaţie, parkinsonism,
traume extinse ale pielii şi ţesuturilor moi (arsuri, zdrobire a ţesuturilor), coree, sindromul Menier. În unele
cazuri manifestă efect pozitiv în insomnie, răul de mişcare, voma gravidelor.
Reacţii adverse: somnolenţă, astenie, scăderea atenţiei, dereglări de coordonare, excitaţie (mai ales
la copii). Rar - vertij, cefalee, xerostomie, greţuri (dispar la sistarea sau micşorarea dozei preparatului).
Contraindicaţii: hipersensibilitate, alăptare, vârstă fragedă (nou-născuţi şi născuţii până la termen).
Dimedrolul este contraindicat persoanelor, activitatea cărora necesită o reacţie psihică şi motorie rapidă.
Forme medicamentoase. Comprimate 50mg, soluție injectabilă 1%.
Denumiri comerciale. Difenhidramina, Dimedrolum, Allergan, Benadryl, Benzhydraminum, Dimedryl,
ș.a.
Condiţii de conservare. Vase bine închise, protejate de lumină şi umezeală, tabelul A.

14
Denumirea preparatului şi Descrierea. Solubilitatea.
structura chimică
Nitroglicerina Substanţă lichidă cu aspect uleios, incoloră sau galben- pal, la -18oC se
Nitroglycerinum solidifică şi apoi la +130C devine solidă. ρ=nu mai mult de 0,829. Puţin
CH2 - O - NO2 solubil în apă, bine solubilă în alcool, acetonă, eter şi benzen.

CH - O - NO2

CH2 - O - NO2
Trinitratul de glicerină

Metoda de obţinere: acţiunea acidului azotic asupra glicerinei în prezenţa acidului sulfuric
concentrat, la o temperatură de – 15 – 200C.
CH2 - OH CH2 - O - NO2
H2SO4 conc.
CH - OH + 3 HNO3 CH - O - NO2 + 3HOH

CH2 - OH CH2 - O - NO2

Nitroglicerina este o substanţă extrem de instabilă şi de aceea se manipulează cu mare precauţie. La


încălzire sau la uşoară lovire explodează puternic, prin oxidare intramoleculară, transformându-se în
produşi graşi, cu o mărire extraordinară de volum:
3C3H5(ONO2)3→ 12CO2↑+ 6N2↑ + O2↑ + 10H2O
Deaceea în cazul când s-a vărsat soluţia alcoolică de nitroglicerină, pentru a preîntîmpina explozia, după
evaporarea alcoolului, rezidiu de nitroglicerină va fi tratat cu soluţie de hidroxid sau carbonat de sodiu. În
acest caz are loc hidroliza nitroglicerinei şi produsele formate n-au proprietăţi explozive.
 Identificarea
1) Reacţia de saponificare a preparatului cu alcalii, ca urmare se obţine glicerina şi o sare a acidului
azotic:
C3H5(ONO2)3 + 3KOH → C3H5(OH)3 + 3KNO3
La produsele reacţiei se adaugă bisulfit de potasiu şi amestecul se încălzeşte pînă la 180 0C; ca rezultat
glicerina se deshidratează şi apare un miros înţepător specific de acroleină:
H
CH2 OH O
C
KHSO4
CH OH
CH + H2O

CH2 OH CH2 acroleina - miros neplãcut, iritant


Restul acidului azotic poate fi determinat prin reacţia cu difenilamina în prezenţa acidului sulfuric
concentrat ; apare culoare albastră.
 Metodele de determinare cantitativă
1) Metoda alcalimetrică. La baza metodei stă reacţia cu hidroxidul de sodiu; întrucât produsele reacţiei
de hidroliză a nitroglicerinei pot interacţiona între ele, hidroliza se petrece în prezenţa oxidantului –
15
peroxid de hidrogen. În acest caz hidroliza se realizează cantitativ şi se consumă cinci molecule de
hidroxid de sodiu (două molecule se consumă la neutralizarea acizilor formic şi acetic):

H2O2
C3H5(ONO2)3 + 5NaOH → NaNO3 + 2NaNO2 + CH3COOH + HCOONa + 3H2O

2) Metoda fotocolorimetrică (în forme farmaceutice) în baza reacţiei cu acidul fenol-2,4-disulfuric:


2. OH OH
SO3H O2N SO3H
KNO3 NH4OH
CH3COOH
SO3H SO3H

O
O
N SO3 +
O (NH4)3

galben
SO3
n

Se obţine nitroderivatul 2,4-fenoldisulfoacidului, culoarea galbenă a căruia la tratare cu amoniac se


intensifică. Densitatea optică se măsoară la la lungimea de undă de 414nm.
Cercetările au demonstrat că comprimatele şi soluţiile de nitroglicerină sânt instabile. Prin
metodele fizico-chimice s-a determinat prezenţa dietilenglicoldinitratului ca impuritate (până la 10%);
atunci s-a propus determinarea cantitativă a acestei impurităţi prin metoda cromatografică pe strat
subţire.
Acţiuni şi indicaţii terapeutice. Nitroglicerina aparţine grupei de medicamente numite nitraţi.
Nitroglicerina dilată vasele de sânge, de aceea este utilizată pentru întreruperea sau prevenirea pe termen
scurt a crizelor dureroase cardiace (angină pectorală) şi în situaţii cu risc de crize dureroase anginoase
(stres sau efort fizic).
Nitroglicerina poate fi utilizată în atacul de inimă (infarctul miocardic acut), ca terapie vasodilatatoare. De
asemenea, ea este utilizată în insuficienţa cardiacă.
Se administrează sublingual, efectul apare dupa 1-2 minute şi are o durată de 30 minute. Pentru
administrarea sublinguală se folosesc comprimate de 0,5 mg sau soluţie alcoolică 1%. În tratamentul
profilactic se foloseşte administrarea pe tegumente (unguente, preparate transdermice cu eliberare lentă
– plasturi cu nitroglicerina) sau intern (spansule cu nitroglicerină: 2,5-6 mg o dată).
Nitroglicerina este contraindicată în caz de hipersensibilitate la trinitratul de glicerină sau la alţi
nitraţi, în tensiune arterială scăzută, tulburări ortostatice (scăderi bruşte ale tensiunii arteriale determinate
de schimbarea poziţiei corpului – ridicarea în picioare – care poate duce la leşin), în leziuni ale capului şi
creşteri ale presiunii intracraniene, glaucoma, anemie severă.
Forme medicamentoase. Comprimate sublinguale 0,5mg, soluție injectabilă 0,1%-10ml,
concentrate pentru soluție perfuzabilă 1mg/ml 5ml în fiole; comprimate cu eliberare prelungită 6,4mg,
comprimate retard 2,6mg, spray sublingual dozat 4%.
Denumiri comerciale. Nitromin, Nitroglicerin, , Nitrocotin, Nitroocor, Nitrospray, Perlinguanit, Sustac
Forte, ș.a.
Condiţii de păstrare. Se păstrează cu precauţie, în cantităţi mici, într-un loc întunecat, la cel mult 15oC,
Separandum.
16
SURSE BIBLIOGRAFICE RECOMANDATE

Nr. Locul în care poate fi consultată/


Denumirea sursei
d/o accesată/ procurată sursa

1. Babilev Filip, Chimie farmaceutică, Chişinău, Editura Bibliotecă


Universitas, 1994.

2. European Pharmacopoeia 7.0, ed. EDQM, (Electronic), 2010. www.amed.md

3. Арзамасцева А.П., Фармацевтичесая химия, Москва, Bibliotecă


ГЭОТАР - Медиа, 2006.

4. Uncu L., Trapiţina T., Valica V., Indicaţii metodice pentru Catedra Chimia farmaceutică şi
studenţii anului III şi IV, Universitatea de Stat de Medicină şi toxiocologică a facultăţii
Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, facultatea Farmacie, catedra Farmacie USMF „N.
Chimia farmaceutică şi toxiocologică. Testemiţanu”

5. Constantin Matcovschi, Vladimir Safta, Ghid Bibliotecă


farmacoterapeutic, Chişinău , Vector, 2010.

6. Victor GHICAVÎI, MEDICAMENTELE - baza farmacoterapiei Bibliotecă


raţionale, Chişinău, Tipografia centrală, 2013.

17
18