DIGESTIA II

Digestia în intestinul subţire este dependentă de secreţia pancreatică, biliară şi a intestinului subţire.
SECREŢIA PANCREATICĂ
Volumul secreţiei pancreatice este de 1,5 – 2,0 l pe zi. Este izotonic, pH 7,8-8,4 cu o mare
concentraţie de bicarbonaţi. Compoziţia: apa; substanţe neorganice Na +, K+, Mg+, Ca2+, HCO3-, Cl-,
PO4, SO3. Substanţe organice: enzime
Sucul pancreatic neutralizează chimul gastric din momentul ce el ajunge în duoden. Acest mediu
alcalin creează pH optim pentru activitatea enzimelor pancreatice. Sucul pancreatic conţine multe
enzime care sunt secretate de celulele acinoase. Ele se clasifică în dependenţă de substanţele pa cere
le scindează:
1) enzimele proteolitice
- tripsina (la pH 7-8 din tripsinogen) – scindează proteinele nucleoproteinele din molecule
proteice mari şi peptide simple.
- chimotripsina – hidrolizează legăturile peptidice, spre deosebire de tripsină, coagulează
laptele.
- Carboxipeptidaza – scurtează polipeptidele cu un aminoacid.
- Colagenaza – scindează legăturile peptidice ale colagenului
- Elastaza – hidrolizează în special legăturile peptidice ale alaninei, serinei, glicinei.
- Ribonucleaza – acţionează asupra acizilor ribonucleic şi dezoxiribonucleic.
2) enzimele glicolitice
- amilaza pancreatică mult mai activă ca cea salivară scindează glucidele.
3) enzimele lipolitice
- lipaza pancreatică – hidrolizează acizii graşi de glicerol la pH 7-8 în prezenţă de Ca şi Mg.
- Colesteraza – scindează colesterolul alimentar esterificat în colesterol liber şi acid gras.
- Lecitinaza – descompune fosfoaminolipidele în acizi graşi şi glicerolfosfat de colină.
În sucul pancreatic se mai găsesc ribonucleaze şi dezoxiribonucleaze, ele scindează acizii nucleici
în nucleotide.
REGLAREA SECREŢIEI PANCREATICE
Ca şi secreţia gastrică are trei faze neuro-umorale.
I Faza cefalică – predominant nervoasă. Este declanşată de excitanţi condiţionaţi şi necondiţionaţi.
Controlul nervos este asigurat de n. vag (el duce la mărirea secreţiei pancreatice, aşa un răspuns nu
are loc atunci când este secţionat nervul vag, şi invers stimularea electrică a nervului vag
declanşează o secreţie abundentă, bogată în enzime), excitarea simpatică are o acţiune inhibitoare
asupra secreţiei pancreatice, umoral – de gastrină, stimulată vagal.
II Faza gastrică – este declanşată de prezenţa alimentară în stomac. Controlul nervos – extensia
peretelui gastric prin reflex vago-vagal iniţiază secreţia sucului pancreatic bogat în enzime.
III Faza intestinală – predomină controlul umoral. pH din chimul alimentar determină eliberarea
secreţiei din mucoasa duodenală. Secretina creşte secreţia biliară şi intestinală. Acest hormon este
eliberat în sânge din mucoasa duodenală în momentul când chimul ajunge în duoden. Secretina
acţionează asupra canalelor pancreatice şi stimulează secreţia unui suc sărac în enzime.
Pancreozimina este un alt hormon, ce acţionează asupra pancreasului. Este eliberat în aceleaşi
condiţii ca şi secretina. Secreţia pancreoziminei este declanşată în deosebi de peptide, aminoacizi şi
acizi graşi liberi intraduodenali. Acţiunea acestui hormon nu influenţează volumul sucului
pancreatic dar compoziţia lui fermentativă.

SECREŢIA BILIARĂ
Hepatocitele eliberează bila bogată în compuşi organici, care este apoi diluată de secreţia
hidrocarbonaţilor de epiteliul canalelor excretorii. Volumul secreţiei este de 0,5-1,5 l/zi. pH=7,3-8.
Pigmenţii biliari (bilirubina şi biliverdina) dau bilei o culoare galben-aurie. Ei sunt produşii
dezintegrării catabolice a hemoglobinei excretaţi prin bilă. Sărurile biliare sunt sintetizate de
1
hepatocite din colesterol. Acestea sunt tauro- şi glicoconjugaţi a numeroşi acizi biliari (colic,
taurocolic, chenodezoxicolic). Sunt săruri hidrosolubile (în 24 ore se formează 200-
300mg)formarea lor este reglată de excreţia fecală. Cea mai mare parte a sărurilor biliare este
reabsorbită în ileon şi pe urmă din nou se secretă de ficat – astfel se realizează ciclul entero-hepatic.
Astfel 2-5 g de săruri biliare recirculă 6-10 ori pe zi şi permite revărsarea în duoden a 20-30 g de
săruri biliare pe zi.
O extremitate a sărurilor biliare este hidrofilă, iar cealaltă este hidrofobă, fapt ce-i conferă
proprietatea de a micşora tensiunea superficială în soluţii, de aici şi rezultă proprietatea de
emulsionare a grăsimilor şi de formare a soluţiilor stabile de grăsimi. Particulele de grăsime cu
diametrul mare sunt transformate prin emulsionare în particule mai muci. Astfel este mărită
suprafaţa de acţiune a lipazei pancreatice. Colipaza este o proteina care permite lipazei o fixare mai
stabilă la nivelul intersuprafeţei apă-grăsime. Datorită colipazei hidroliza grăsimilor de lipază este
mai accelerată.
Bila conţine colesterol şi fosfolipide. Colesterolul este puţin solubil şi uşor se precipită în soluţiile
concentrate, formând calculii biliari. În acelaşi timp în prezenţa lecitinelor şi sărurilor biliare se
formează micele de colesterol la fel menţinute în soluţie.
Astfel bila are funcţia de eliminare a excesului de colesterol, contribuie la absorbţia produşilor
hidrolizei lipidelor, vitaminelor liposolubile şi sărurilor de Ca 2+, aminoacizilor, măreşte motilitatea
şi secreţia intestinului subţire, are acţiune bacteriostatică.

REGLAREA SECREŢIEI BILIARE

Reglarea nervoasă Stimularea n. vag măreşte secreţia biliară. Această secreţie poate fi blocată de
atropină. La fel vagotomia opreşte secreţia biliară. Reglarea nervoase biliară mult depinde de
secreţia salivară, gastrică, pancreatică.
Reglarea umorală Secreţia duodenală stimulează secreţia biliară. Această secreţie este pur
hidrominerală, fără mărirea secreţiei sărurilor biliare.
Reglarea chimică sărurile biliare măresc secreţia biliară, ele sunt substanţe coleretice directe.
Majoritatea preparatelor farmacologice stimulanţi ai secreţiei biliare sunt hidrocoleretice, ce
stimulează exclusiv secreţia hidromineralelor.
Colecistul (vezica biliară). Ficatul secretă bilă mereu dar bila acţionează în duoden numai în timpul
alimentaţiei. În afara timpului de digestie sfincterul Oddi (sfincterul coledocului) este închis. Bila se
îndreaptă spre colecist, unde este supusă concentraţiei după reabsorbţia apei şi electroliţilor. Sărurile
biliare şi colesterolul sunt de 5-10 ori mai concentrate în bila veziculară. În timpul digestiei, cu 30
min. după fiecare masă, colecistul se contractă şi bila este expulzată spre duoden. Substanţele care
măresc viteza expulziei bilei prin mărirea contracţiilor colecistului se numesc colagogene.
Grăsimile ce penetrează în duoden stimulează colecistochinina care provoacă deschiderea
sfincterului Oddi şi eliberarea colecistului.

SECREŢIA INTESTINALĂ
Histologic duodenul conţine glandele Brunner care secretă un suc alcalin, bogat în mucus şi care
protejează mucoasa intestinală de acţiunea acidă a chimului alimentar ce vine din stomac. Glandele
Liberkuhn a jejunului şi ileonului secretă la fel un suc alcalin dar mult mai lichid. Secreţia acestor
glande este stimulată de acţiunea mecanică a chimului alimentar şi de stimularea colinergică
(umorală).
Sucul intestinal conţine numeroase enzime. Actual s-a constatat faptul că acestea sunt enzimele
enterocitelor şi apar în lumenul tubului digestiv la descuamarea epiteliului intestinal.
Enterokinaza – se găseşte mai mult la nivelul duodenului este o endopeptidază ce transformă
tripsinogenul în tripsină. În intestin un număr mare de peptidaze intestinale completează acţiunea
proteazelor pancreatice, ele scindează proteinele până la oligopeptide. Acestea sunt în primul rând

2
aminopeptidazele, care transformă oligopeptidele în bi- şi tripeptide, iar apoi în aminoacizi. Un alt
grup de enzime scindează mai departe acizii nucleici în baze purinice şi pirimidinice.
În sfârşit un grup de enzime transformă dizaharidele în zaharide simple. Maltaza divizează maltoza
în două molecule de glucoză; invertaza transformă zaharoza în glucoză şi fructoză; lactaza
transformă lactoza în glucoză şi galactoză. De asemenea este şi lipaza intestinală.
Acţiunea enzimatică a intestinului subţire se efectuiază paralel în lumenul intestinal şi la nivelul
acţiunii apicale a enterocitului. Primul tip este numit digestia cavitară, al doilea – digestia parietală.
Digestia cavitară este realizată de acţiunea sucului pancreatic, intestinal şi a bilei care scindează
substanţele macromoleculare.
Digestia parietală este realizată de enzimele ce sunt absorbite pe microvilozităţi şi glicocalix.
Aceste enzime continuă hidroliza oligomerilor, care se formează în rezultatul digestiei cavitare.
Hidroliza şi absorbţia pe membrana enterocitelor sunt facilitate, deoarece vilozităţile şi
microvilozităţile intestinală măresc suprafaţa de contact de 300-500 ori.
Vilozităţile sunt foarte bine vascularizate şi posedă o axă limfatică. Ele se pot contracta astfel creând o
diferenţă de presiune şi accelerând absorbţia. Contracţiile vilozităţilor sunt induse de villikinină – substanţă
biologic activă intestinală, care se eliberează în lumenul intestinal în prezenţa chimului.

MOTILITATEA GASTRICĂ
Motricitatea gastrică se încadrează în două perioade: interdigestivă şi digestivă (postprandială).
1. Activitatea motorie în perioadele interdigestive
Dacă stomacul este golit de mai mult timp apar contracţii periodice denumite contracţii de
foame, care coincid cu momentul apariţiei senzaţiei de foame şi pot fi însoţite de dureri
epigastrice. Ele au un rol important în reglarea apetitului. Contracţiile de foame sunt contracţii
peristaltice ritmice ale corpului gastric, care apar în grupuri, urmate de perioade de repaus de 90-
120 min. Grupurile de contracţii sunt formate din contracţii foarte puternice care se pot tetaniza
timp de 2-3 min., urmate de contracţii slabe, liniştite timp de 10-15 min. Durata unei contracţii
izolate este de 10-20 sec. La baza acestor contracţii este activitatea electrică spontană a fibrelor
musculare din peretele gastric. Contracţiile de foame sunt influenţate pozitiv de parasimpatic
(vag) şi hipoglicemie şi negativ de simpatic, adrenalină şi alimentaţie.
2. Activitatea motorie în perioadele digestive
Motricitatea gastrică cuprinde 3 aspecte:
a.Depozitarea alimentelor
Porţiunea proximală a stomacului este specializată pentru depozitarea şi retenţia alimentelor
ingerate. Alimentele pătrunse în stomac se depun în straturi concentrice la nivelul corpului; primele
pătrunse se află în apropierea pereţilor; ultimele pătrunse se află în apropierea cardiei.
Stratificarea depinde de densitatea alimentelor. Lipidele formează un strat superficial la
suprafaţa conţinutului gastric. Relaxarea fundului şi corpului stomacului la nivelul marii curburi
este controlată prin mecanisme nervos - reflexe vagale lungi şi reflexe enterice scurte.
b.Amestecarea alimentelor
Amestecarea alimentelor începe la circa o oră după ingestie. Contracţiile gastrice cu rol în
amestecarea alimentelor asigură contactul acestora cu sucul gastric, micşorarea particulelor
alimentare până la dimensiuni de 0,1-0,3 mm şi propulsia acestora în stomac, spre antru.
Amestecarea conţinutului gastric se face prin contracţii tonice şi peristaltice.
Contracţiile tonice, de adaptare la conţinut şi de amestec, au o intensitate mică şi frecvenţă
redusă de 3 contr./min. Apar din zona cardiei şi progresează spre pilor, facilitând deplasarea
straturilor celor mai externe, în contact cu mucoasa gastrică.
Contracţiile peristaltice cu rol în amestec sunt de 3 tipuri: slabe, puternice şi combinate cu
retropulsia. Viteza contracţiilor peristaltice este de 0.5 cm/sec la nivelul corpului şi creşte
progresiv la 4 cm/sec la nivel antral. Deschiderea pilorului la fiecare undă peristaltică este redusă,

3
 permiţând trecerea doar a câtorva mililitrii din conţinutul antral, în bulbul duodenal. Cea mai mare
parte a conţinutului antral este reîntoarsă proximal, spre corpul gastric, fenomen numit
retropulsie. Rezultatul proceselor de amestec a alimentelor cu sucul gastric este chimul gastric,
care pătrunde în intestin.
3. Evacuarea gastrică
Evacuarea stomacului se datoreşte contracţiilor peristaltice antrale şi este împiedicată de
rezistenţa sfincterului piloric. Evacuarea este diferenţiată în raport de consistenţa alimentelor:
lichide, semilichide şi solide. Pilorul prezintă în permanenţă o stare de contracţie tonică uşoară,
fiind uşor întredeschis. Acest lucru permite trecerea unor cantităţi mari de alimente lichide, însă
împiedică trecerea particulelor mari sau a chimului gastric care nu este semilichid. Coordonarea
antro-piloro-duodenală se face prin corelarea numărului contracţiilor antrale cu relaxarea pilorică
şi undele peristaltice duodenale.
4. Tranzitul gastric
Timpul de staţionare a alimentelor în stomac este în legătură directă cu volumul de alimente,
consistenţa chimului, aciditatea chimului, osmolalitatea chimului şi compoziţia acestuia. Volumul
alimentelor determină destinderea pereţilor gastrici, stimularea unor receptori de întindere
(acceleratori) şi iniţierea unor reflexe vagale lungi şi mienterice scurte, cu activarea golirii
stomacului. Pătrunderea alimentelor în duoden determină stimularea unor receptori inhibitori, de la
nivelul cărora sunt iniţiate reflexe enterogastrice inhibitorii lungi şi reflexe enterice scurte.
Receptorii duodenali inhibitori sunt:
♦ mecanoreceptori pentru gradul de distensie a duodenului;
♦ chemoreceptori pH-sensibili, care răspund la scăderile acidităţii chimului gastric sub 3-4;
♦ chemoreceptori proteosensibili, care răspund la produşi de degradare a proteinelor din chim
şi aminoacizi liberi (triptofan);
♦ chemoreceptori lipidosensibili, care răspund la degradarea lipidelor din chim (acizi graşi
liberi);
♦ chemoreceptori pentru gradul de osmolalitate a chimului determinat de ingestia de lichide
hiper- sau hipotone;
♦ chemoreceptori pentru substanţe iritante.
Lichidele tranzitează rapid stomacul. Cel mai lent sunt tranzitate solidele. Proteinele şi parţial
lipidele tranzitează mai lent stomacul, aici fiind supuse unor procese de degradare.
5. Reglarea motilităţii gastrice
Motilitatea gastrică este reglată prin mecanisme nervoase şi umorale. Mecanismele nervoase
sunt reprezentate de reflexe lungi de tip parasimpatic, cu rol de stimulare a motricitatii şi de tip
simpatic cu efect inhibitor. Sistemul nervos enteric este subordonat sistemului nervos vegetativ.
Motilitatea gastrică poate fi influenţată şi de la nivelul structuri nervoase superioare:
hipotalamus, sistem limbic, scoarţa cerebrală. Stimularea unor arii corticale, mai ales ale
sistemului limbic poate stimula sau inhiba motilitatea gastrică. Procesele psihoemoţionale, în care
este implicat sistemul limbic, însoţite de durere, teamă, furie, agresivitate influienţează de
asemenea motilitatea gastrică. Stimularea hipotalamusului posterior poate determina oprirea
peristaltismului, pe când stimularea hipotalamusului anterior poate stimula peristaltismul.

MOTILITATEA INTESTINULUI SUBŢIRE

Sunt două tipuri principale de motilitate intestinală:
1-ul tip de contracţii favorizează apariţia unui contact mai intim dintre chim şi mucoasă, astfel
facilitând absorbţia;
2-lea tip de contracţii asigură propulsarea chimului de-a lungul intestinului.
1. motilitatea intestinală este asigurată de:

4
 - Contracţii segmentare – contracţiile locale ale fibrelor circulare care formează inele de
contracţie şi divizează intestinul în segmente aproape egale. Aceste contracţii durează câteva
secunde şi dispar în momentul când apare o nouă contracţie la nivelul segmentului precedent.
- Contracţiile pendulare – sunt foarte importante pentru melanjarea conţinutului intestinal.
Aceste două feluri de contracţii sunt locale şi nu au nuci un efect motor asupra deplasării chimului
de-a lungul intestinului. Ele asigură melanjarea conţinutului intestinal şi contactul lui cu mucoasa
intestinală, astfel contribuie la absorbţie.
2. Motilitatea peristaltică este asigurată de contracţiile peristaltice ale intestinului, ce
apar mai sus de nivelul chimului şi-l deplasează de-a lungul intestinului. Fiecare contracţie este
formată din contracţia musculaturii longitudinale, urmată de contracţia muşchilor circulari. Aceste
contracţii sunt iniţiate de acţiunea mecanică a chimului asupra receptorilor musculaturii intestinale.
Contracţiile peristaltice sunt unidirecţionale (descendente) şi pot fi
 Lente cu viteza 1-2 cm/min şi apar pe un traseu limitat dar destul de frecvent.
 Rapide cu viteza de 2-25 cm/min, care transportă chimul la distanţă mare.

REGLAREA MOTILITĂŢII INTESTINALĂ

Musculatura netedă posedă un automatism şi se comportă ca un sinciţiu funcţional, având zone
„pecemaker” de activitate spontană. Această activitate autonomă este responsabilă de mişcările
segmentare ritmice ale intestinului. Mişcările peristaltice sunt induse de plexul mienteric şi necesită
integritatea lui.
Întinderea excesivă a intestinului declanşează mişcări peristaltice care se bazează pe reflexe locale.
Există receptori de întindere în musculatura intestinală care sunt prelungirile celulelor din plexul
Meissner, la rândul lor celulele Meissner sunt direct ataşate de plexul Auerbach, ce controlează
motricitatea musculară. La nivelul plexului Auerbach are loc reglarea complexă a undei peristaltice.
În rezultat putem spune că peristaltismul persistă chiar şi la denervarea completă extrinsecă a
intestinului. Excitarea parasimpatică măreşte tonusul şi amplitudinea contracţiilor intestinale.
Excitarea simpatică (prin intermediul nervului splanhnic)inhibă motilitatea intestinală. Hormonii
motilina, gastrina, colecistochinina şi serotonina măresc motilitatea intestinală.

DEFECAŢIA
Defecaţia este un act reflex medular, vegetativ parasimpatic, de evacuare a materiilor fecale,
coordonat de către centrii medulari şi controlat cortical. Stimulul fiziologic al defecaţiei este
reprezentat de trecerea materiilor fecale din regiunea sigmoido-rectală a colonului distal cu um-
plerea şi distensia rectului, care în mod normal este gol.
Receptorii din pereţii rectali sunt mecanoreceptori stimulaţi de creşterea presiunii
intrarectale; stimularea determină contracţia colonului sigmoid şi descendent, relaxarea
sfincterului anal intern şi evacuarea conţinutului (reflexul rectosfincterian).
Căile aferente ale reflexului de defecaţie sunt reprezentate de fibre senzitive ale nervilor
parasimpatici pelvieni şi ale nervilor somatici ruşinoşi interni. Centrul nervos parasimpatic este
situat în regiunea sacrată a măduvei - S2-S4 -, controlul său fiind cortical.
Căile eferente parasimpatice sunt reprezentate de nervii pelvici care se distribuie musculaturii
netede din regiunea terminală a intestinului gros: colon sigmoid, rect, canal anal şi sfincterul anal
intern. Căile eferente somatice motorii sunt reprezentate de nervii ruşinoşi interni, care se
distribuie sfincterului anal extern striat. Sfincterul anal extern se contractă printr-un mecanism
reflex somatic mediat prin receptori de întindere din rect. Centru simpatici din regiunea lombară -
L2-L5 - au efecte indirecte inhibitorii asupra defecaţiei. Impulsurile de distensie anorectală sunt
transmise pe calea nervilor hipogastrici spre centrul simpatic, care prin fibrele motorii ale aceloraşi
nervi determină scăderea peristaltismului colonului descendent. La om controlul cortical al defe-
caţiei se exercită începând cu a 15-20-a lună de naştere, ca urmare a condiţionării prin educaţie.
5
Frecvenţa defecaţiei este variabilă: de la 1-3 scaune/zi la 3 scaune/ săptămână, în funcţie de
diverşi factori (orarul meselor, timp) şi condiţionare.

ABSORBŢIA ÎN TUBUL DIGESTIV

Prin absorbţia digestivă se subînţelege pătrunderea în sistemul circulant sanguin şi limfatic a
monomerilor şi compuşilor alimentari. Unele substanţe pot fi absorbite fără digestie: apa, glucoza,
sărurile minerale, vitaminele, medicamentele. În timpul digestiei glucidele sunt transformate în
monomeri, proteinele în aminoacizi, grăsimile în glicerol şi acizi graşi, adică în substanţe ce pot
traversa peretele intestinal spre capilarele venoase sau limfatice. De aici sângele se îndreaptă spre
vena portă a ficatului, iar mai apoi spre inimă. Limfa se întoarce în circulaţia generală prin ductul
toracic. Sângele transportă substanţe spre diferite organe unde aceste substanţe pot fi depozitate,
transformate în alte substanţe, sau oxidate pentru producerea energiei.

MECANISMELE DE ABSORBŢIE
Absorbţia are loc la nivelul enterocitelor unde 3 mecanisme asigură transportul moleculelor de
dimensiuni mici:
 Difuzia şi filtarea. Trecerea substanţelor are loc conform gradientului de concentraţie sau
gradientului electrochimic. Lichidele cu substanţe dizolvate se pot deplasa spre spaţiul interstiţial
conform gradientului de presiune.
 Difuzia facilitată. Transportul substanţelor are loc datorită combinării substanţei cu un
transportor. Combinaţia transportor – substanţă poate fi formată în prezenţa enzimei, uneori însăşi
enzima serveşte drept transpotor.
 Transportul activ. Majoritatea substanţelor alimentare nu pot traversa membrana celulară
decât prin intermediul transportului activ. Transportul activ este un adevărat lucru celular în timpul
căruia creşte consumul de oxigen.
Absorbţia glucidelor se efectuiază în două etape: 1. moleculele mari sunt scindate în
oligozaharide 2. la nivelul epiteliului are loc formarea hexozelor (glucoză, fructoză, galactoză),
absorbţia cărora poate avea loc prin difuzie simplă sau facilitată cuplată cu Na prin mecanism activ.
Absorbţia glucidelor la nivelul duodenului este de trei ori mai intensă la nivelul ileonului.
Absorbţia proteinelor are loc prin mecanism activ. Absorbţia aminoacizilor levogiri predomină,
deoarece este cuplată cu transportul ionilor de Na, transportul aminoacizilor dextrogiri se realizează
prin difuzie simplă. Bazele purinice şi pirimidinice sunt absorbite prin transport activ.
Monogliceridele şi acizii graşi formează micele, care fuzionează în enterocit. În enterocit
trigliceridele sunt resintetizate. Ele împreună cu fosfolipidele, proteine şi colesterol formează
chilomicronii, care trec prin exocitoză în capilarele limfatice. Acizii graşi liberi drenează din
enterocit în capilarele sangvine spre sistemul portal. Colesterolul este esterificat din nou şi este
absorbit în limfă.
Vitamina C este absorbită printr-un mecanism similar glucozei. Vitamina B şi E sunt absorbite în
doze mici, capacitatea maximă fiind 8-14 mg/zi. Pentru vitamina B 6 nu este capacitate maximă de
absorbţie. Acidul folic este absorbit sub formă de acid folinic. Vitamina B 12 este fixată de un factor
intrinsec gastric şi se absoarbe în ileon. Vitaminele liposolubile sunt absorbit sub formă de micele,
formarea cărora necesită prezenţa sărurilor biliare. Apa şi sărurile minerale sunt absorbite de-a
lungul întregului tub digestiv. Apa este de provenienţă alimentară (2 l/zi) şi apa sucurilor digestive –
împreună la 10 l/zi. Reabsorbţia apei este pasivă, dar a electroliţilor – activă, are loc în duoden şi
jejun.
La nivelul ileonului şi colonului Na şi Cl se reabsorb activ.
Absorbţia ferului are loc sub controlul apoferitinei care blochează ferul în enterocite sub formă
de feritină, împedicând absorbţia, iar transferinele plasmatice transportă ferul liber din enterocit în
sânge.

6
 Ca2+ se absoarbe la nivelul duodenului. Aciditatea sucului gastric contribuie la solubilizarea
sărurilor de Ca. Prezenţa fosfaţilor interferă cu absorbţia Ca 2+, deoarece absorbţia maximă a Ca/P
are loc în cazul când alimentele conţin ca şi P în raport de 1:1. Absorbţia are loc prin mecanism
activ şi difuzie pasivă.
Vitamina D se absoarbe activ la stimularea unei proteine purtătoare, dacă această proteină este
saturată absorbţia nu are loc.