Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul şi problemele cursului de Rezistenţa materialelor

1.1.1 Structuri mecanice

Sub denumirea generală de structuri de rezistenţă sunt grupate toate componentele de
maşini, utilaje, instalaţii, construcţii, care trebuie să fie concepute astfel încât să-şi păstreze
integritatea şi parametrii funcţionali pe toată durata de exploatare.
Structurile suportă acţiunea unor forţe exterioare, numite sarcini, al căror efect este
apariţia unor forţe interioare, ce determină solicitările materialului.
Obiectivul disciplinelor incluse în Mecanica solidului deformabil (printre care se numără
Rezistenţa materialelor, Teoria elasticităţii şi plasticităţii, Teoria plăcilor plane şi curbe, Teoria
stabilităţii structurilor, Mecanica materialelor compozite şi altele) este de a stabili relaţii între
sarcinile aplicate diferitelor tipuri de structură şi diferite mărimi ce caracterizează solicitarea
acestora, la nivel global şi local (punctual): tensiuni, deformaţii, deplasări, energii potenţiale
de deformaţie etc.
Controlul asupra bunei comportări în exploatare a unei structuri se realizează
prin impunerea unor domenii sau valori admisibile pentru aceste mărimi.
Proiectarea unei structuri presupune alegerea materialului şi stabilirea formei şi
dimensiunilor pieselor componente astfel încât să nu apară deteriorări sau disfuncţionalităţi
pe durata exploatării. Având în vedere cerinţele impuse pentru o bună funcţionare, pot fi
considerate deteriorări evenimente ca fisurarea sau apariţia unor modificări de formă şi
dimensiuni, cauzate de deformări elastice sau plastice (curgeri ale materialului).
Condiţiile de solicitare care conduc la deteriorarea (cedarea) unei structuri definesc o
stare limită a acesteia. Raportând valoarea unei mărimi P în starea limită (Plim) la valoarea
corespunzătoare de exploatare (Pexpl) se obţin coeficienţii de siguranţă:
Plim
cs = . (1.1)
Pexpl

Este evident faptul că valorile coeficienţilor de siguranţă trebuie sǎ fie supraunitare.

1.1.2 Cerinţele proiectării raţionale a structurilor mecanice

În procesul de proiectare a unei structuri o etapă decisivă este cea de dimensionare,
bazatǎ pe analiza comportamentului acesteia sub sarcini.
Fazele principale ale acestei etape sunt:
a) Stabilirea modelului de calcul şi a modurilor posibile de cedare la suprasarcină;
b) Analiza solicitărilor şi a deformaţiilor structurii;
c) Verificarea îndeplinirii condiţiilor impuse pentru o bună funcţionare;
d) Modificări de geometrie şi dimensionale ale structurii, efectuate cu scopul de a-i
îmbunătăţi performanţele;
e) Reluarea procesului până la găsirea soluţiei constructive optime.
Modificările de geometrie şi configuraţie au drept scop optimizarea structurii prin
minimizarea unor funcţii obiectiv (volumul structurii, deplasarea maximă), sau maximizarea
altora (coeficientul de siguranţă, sarcina etc.). O nouă variantă a unui produs constituie, de
regulă, o îmbunătăţire a celei precedente.
 În figura 1.1. se prezintă varianta iniţială şi cea optimizată a unei structuri de tip grindă
cu zăbrele. Optimizarea s-a făcut prin alegerea convenabilă a geometriei barelor şi prin
modificarea formei structurii, păstrându-se însă poziţiilor punctelor de rezemare şi încărcare.

b
a
Fig. 1.1. Grindă cu zăbrele: a) varianta iniţială, b) varianta optimizată
Obţinerea unui optim optimorum pentru o structură este rareori posibilă, deoarece
există multe restricţii de proiectare şi, de obicei, se caută îndeplinirea celor mai importante
dintre acestea. Uneori poate fi decisiv factorul economic sau cel tehnologic. Astfel, piaţa
poate să impună un preţ maximal, a cărui depăşire ar face produsul nerentabil sau se poate
solicita utilizarea unor anumite materiale şi tehnologii, aplicabile pe o dotare existentă la
firma producătoare. Ca exemplu, este prezentată caroseria unui nou model al unui automobil
(fig. 1.2), în care sunt marcate cu linie îngroşată elementele de rigidizare suplimentare,
adăugate la varianta anterioară, realizate dintr-un oţel special aliat cu fosfor, siliciu, mangan
şi crom, care are o bună deformabilitate plastică la rece. Tabla expusă coroziunii este
acoperită cu zinc.

Fig. 1.2. Optimizarea unei caroserii de autoturism

O categorie specială este cea a structurilor din materiale compozite, adică
neomogene, care conţin, de regulă, componente de înaltă rezistenţă (fibre de sticlă, fibre de
carbon etc.) înglobate într-o masă care le solidarizează (de exemplu, răşină epoxidică).
Structurile din beton armat se pot considera materiale compozite.

1.2. Modelul de calcul al structurilor

Structura reală este înlocuită cu un model de calcul. În acest scop se adoptă o serie
de ipoteze simplificatoare privind:
• Forma şi dimensiunile elementelor componente;
• Valorile şi distribuţia sarcinilor aplicate;
• Proprietăţile materialului (parametrii elastici şi de rezistenţă ai materialului);
În procesul de modelare este necesar să se stabilească valorile admisibile ale
mărimilor care caracterizează comportarea structurii (valori maxime ale tensiunilor, valori
minime ale coeficienţilor de siguranţă, gabarit etc.) şi să se aleagă cea mai convenabilă
metodă de calcul, din punct de vedere al efortului necesar şi al preciziei rezultatelor.
2
 1.2.1. Modelarea corpurilor în Rezistenţa materialelor
Un prim criteriu de clasificare a elementelor din componenţa structurilor de rezistenţă
este cel geometric. Orice corp solid se poate înscrie într-un paralelipiped cu lungimea l,
lăţimea b şi înălţimea h (fig. 1.3,a). În coordonate curbilinii, gabaritul este precizat prin
lungimile sl , sb , sh ale unor arce (fig. 1.3,b).

a b
Fig. 1.3. Cotele de gabarit ale unui corp în coordonate; a)carteziene; b) curbilinii

Un element de structură poate fi încadrat într-una dintre următoarele categorii:

 Bară (dreaptă sau curbă )
În acest caz l > > b , l > > h , b ≅ h , sau sl > > sb , sl > > s h , sb ≅ s h .
O bară se poate caracteriza prin geometria axei longitudinale şi prin forma şi
dimensiunile secţiunii (Fig.1.4,a).
După forma axei, barele pot fi drepte, cotite sau curbe, de secţiune constantă sau
variabilă. Barele cu secţiune variabilă de-a lungul axei se utilizează rar în comparaţie cu cele
cu secţiune constantă.
Construcţiile metalice se realizează, de regulă, din semifabricate laminate şi trase (fig.
1.4,b) sau din profile de tablǎ îndoitǎ (fig. 1.4,c), cu diferite geometrii ale secţiunii.
Existǎ o mare varietate de tipodimensini pentru semifabricatele de tip barǎ:
•Bare cu secţiune plină (circulară, patrată, dreptunghiulară, hexagonală);
•Profile de uz general (ţeavă rotundă, patrată, dreptunghiulară, profile cu secţiuni în
formă de I, T, U, L, H etc);
•Profile laminate speciale (şine de cale ferată sau pentru tramvaie, semifabricate pentru
arcuri în foi, elemente curbe cu secţiune în V pentru susţinerea galeriilor minere şi altele).
În funcţie de solicitarea dominantă barele au şi denumiri specifice. Astfel, barele
solicitate la întindere se mai numesc şi tiranţi; barele verticale, solicitate la compresiune,
poartă numele de coloane sau stâlpi; barele solicitate la încovoiere sunt cunoscute şi sub
denumirea de grinzi iar barele solicitate la torsiune şi la încovoiere sunt numite arbori. Firele
sunt bare care pot fi solicitate numai la întindere, având rigiditatea la încovoiere neglijabilă.

3
 a b c
Fig.1.4. a) Elementele caracteristice ale unei bare; b),c)Secţiuni transversale uzuale:

 Placă plană sau curbă

În acest caz h < < l , h < < b , l ≅ b , sau s h < < sl , s h < < sb , sl ≅ sb .
Elementele geometrice caracteristice ale plăcilor sunt suprafaţa mediană (plană sau
curbă) şi grosimea, măsurată pe o normală la suprafaţa mediană. Dacă grosimea este foarte
mică şi nu pot fi preluate sarcini de compresiune sau transversale, atunci corpurile se
numesc membrane.
Prin deformarea plastică la rece a unor table plane subţiri se obţin plăci ondulate sau
gofrate, cu diferite profile (fig. 1.5).

Fig.1.5. Plăci subţiri ondulate sau gofrate

 Corp masiv
Sunt corpuri care au cele trei dimensiuni de acelaşi ordin de mărime ( l ≅ b ≅ h sau
sl ≅ sb ≅ s h ). Din această categorie fac parte blocurile de fundaţie, bilele şi rolele de
rulmenţi, etc.
În componenţa unei structuri se pot identifica elemente de tipuri diferite (bară, placă,
corp masiv), după cum se exemplifică în figura 1.6.

Fig. 1.6. Identificarea elementelor din componenţa unei structuri: 1 – corp masiv,
2 – bare drepte, 3 – bară curbă circulară, 4 – placă plană circulară

4
 Piesele care suportă sarcini mari sunt fabricate din oţel, aliaje de aluminiu, fontă,
alamă, bronz, ceramică, materiale sinterizate. Componentele mai puţin solicitate ale
structurilor moderne se realizează din materiale nemetalice: mase plastice, lemn, spume
rigide etc.

1.2.2 Modelarea sarcinilor

În principiu, un corp poate fi studiat separat, izolându-l din ansamblul din care face
parte, cu condiţia să poată fi cunoscute sau determinate interacţiunile acestuia cu exteriorul
sau cu restul de componente ale ansamblului.
Sarcinile (forţele exterioare) sunt rezultatul interacţiunii mecanice sau al acţiunii unor
câmpuri (gravitaţional, centrifugal, termic etc.).
Sarcinile se pot clasifica în:
 Sarcini volumice, acţionând în tot volumul corpului, măsurate în N/m3 . Aceste
sarcini (de exemplu, forţele de inerţie) provin din acţiunea câmpurilor exterioare
(gravitaţional, magnetic, etc);
 Sarcini superficiale (de suprafaţă), care provin din contactul direct cu alte corpuri
(Fig.1.7). La rândul lor sarcinile de suprafaţă se pot clasifica în:
• sarcini concentrate (forţe -F, măsurate în N; momente - M, măsurate în Nm);
• sarcini distribuite:
- pe un element liniar – p, care se măsoară în N/m;
- sarcini distribuite pe o suprafaţă - q, care se măsoară în N/m2.

Sarcinile pot fi uniform distribuite (greutatea proprie a unei bare), distribuite liniar (în
cazul presiunii hidrostatice pe un perete vertical) sau sarcini distribuite conform unei legi
date (presiunea vântului pe o structură) etc.

Fig. 1.7. Modelarea sarcinilor

După modul de acţiune în timp, sarcinile se pot clasifica în:

 sarcini statice, aplicate lent şi progresiv;
 sarcini dinamice, aplicate brusc (prin şoc) sau variabile în timp (periodic sau
aleatoriu).
1.2.3 Modelarea legăturilor (reazemelor)
La structuri plane, capetele barelor pot fi rezemate ca în figura 1.8, unde sunt
reprezentate schematizat legăturile rigide, cunoscute din Mecanică. Interacţiunile care apar
în legături au caracter distribuit, deoarece apar pe suprafaţa exterioară a corpului. Uzual
aceste forţe de legătură distribuite sunt înlocuite cu torsorul acestora faţă de un punct
convenabil ales. Elementele acestui torsor (forţe şi momente) se numesc reacţiuni.

5
 a)

b)

c)

d)

Fig. 1.8. Modelarea reazemelor

Reazemul simplu rigid (Fig. 1.8, a) permite deplasarea paralelă cu linia de suport şi
rotirea, dar blochează deplasarea pe direcţia perpendiculară pe linia de suport. Reacţiunea
va fi deci perpendiculară pe linia de suport.
Articulaţia rigidă (Fig. 1.8, b) permite numai rotirea capătului barei, deci acţionează cu
o reacţiune de mărime şi direcţie necunoscute, care se descompune în două componente
perpendiculare între ele.
Încastrarea rigidă fixă (Fig. 1.8, c) blochează toate cele trei grade de libertate ale
capătului barei şi produce ca reacţiuni un moment şi o forţă reprezentată prin cele două
componente.
Încastrarea rigidă mobilă (Fig. 1.8, d) permite deplasarea pe o direcţie, deci produce
ca reacţiuni un moment şi o forţă perpendiculară pe direcţia de mişcare.
În cazul structurilor reale există situaţii când nu se poate neglija deformabilitatea
reazemelor şi acestea se modelează prin reazeme elastice, la care forţele sunt proporţionale
cu deplasările, sau încastrări elastice, la care momentul este proporţional cu rotirea.

1.2.4 Ipotezele Rezistenţei materialelor

De regulă, relaţiilor de calcul stabilite în Rezistenţa materialelor nu li se cere o
precizie deosebită, deoarece rezultatele obţinute se compară cu valori admisibile care pot fi
mai mari sau mai mici, în funcţie de coeficienţii de siguranţă luaţi în considerare. De aceea,
sunt acceptate ipoteze simplificatoare privind comportarea materialului, nivelul deformaţiilor
şi deplasărilor maxime, efectele sarcinilor la distanţe mari de locul unde acţionează.
În continuare se face o prezentare a ipotezelor de calcul pe baza cărora, în capitolele
următoare vor fi stabilite relaţii simple, care asigurǎ o precizie acceptabilă calculelor ce
trebuie efectuate la proiectarea structurilor mecanice.
a) Ipoteza mediului continuu şi omogen
Materialele din care se realizează piesele de maşini şi instalaţii, sunt concepute ca
medii continue (tot volumul corpului este ocupat de substanţă) şi omogene (proprietăţile
fizice -de exemplu densitatea de masă- se consideră constante în orice punct al unui corp),
fără defecte structurale.

6
 b) Ipoteza izotropiei
Proprietăţile elastice şi caracteristicile mecanice ale materialelor sunt aceleaşi pe
orice direcţie. Aliajele feroase şi neferoase elaborate şi tratate corect pot fi considerate
izotrope.
Materialele care nu au această proprietate se numesc anizotrope. Un caz particular
de material care nu se încadrează în categoria materialelor izotrope este lemnul, care are
două direcţii pe care proprietăţile sunt total diferite, de-a lungul fibrelor şi perpendicular pe
ele. Astfel de materiale se numesc ortotrope.
c) Ipoteza elasticităţii perfecte
Sub acţiunea solicitării exterioare un corp elastic se deformează instantaneu, iar la
îndepărtarea sarcinii revine instantaneu la forma şi dimensiunile iniţiale. De asemenea,
acţiunea unei forţe într-un punct oarecare se transmite instantaneu în tot corpul.
Ultimele două ipoteze sunt reconsiderate în capitole speciale despre materiale
compozite, bare cu secţiuni eterogene sau solicitări în domeniul elasto-plastic.
d) Ipoteza proporţionalităţii între cauză şi efect
În particular se admit relaţii liniare între forţe şi deformaţii, precum şi între eforturi şi
tensiuni. La sisteme liniare se poate aplica principiul suprapunerii efectelor. Ca urmare,
ordinea aplicării sarcinilor exterioare nu influenţează starea finală de tensiuni şi deformaţii a
corpurilor.
În figura 1.9 este prezentat un exemplu simplu, care poate fi studiat experimental.

Fig. 1.9. Suprapunerea efectelor în calculul liniar elastic

Forţa F1 , aplicată în secţiunea 1 a unei bare, produce o săgeată de încovoiere w1

într-o altă secţiune a. Dacă forţa F1 este mărită de k ori, deformaţiile rămânând elastice,
atunci şi săgeata în secţiunea a creşte de k ori. Forţa F2 , acţionând singură în secţiunea 2,
produce în secţiunea a o săgeată w2 . Cele două forţe F1 şi F2 , aplicate în secţiunile 1 şi 2,
acţionând simultan, produc în a săgeata wa = w1 + w2 .
Generalizând, se poate enunţa principiul suprapunerii efectelor conform căruia este
indiferentă ordinea în care se aplică sarcinile F1 , F2 , . . . , Fn dacă în final deformaţiile
structurii rămân elastice, iar prin însumarea algebrică a contribuţiilor separate ale forţelor (în
acelaşi punct), se obţine efectul cumulat.

7
 e) Ipoteza deplasărilor şi deformaţiilor mici
În cazul solicitărilor elastice, deformaţiile corpurilor elastice sunt mici în comparaţie cu
dimensiunile acestora. De exemplu, săgeţile υ şi w, care apar la încovoierea unei bare sunt
mult mai mici decât dimensiunile dreptunghiului în care este înscrisă secţiunea iar
deplasările normale pe suprafaţa unei plăci sunt foarte mici în comparaţie cu grosimea
acesteia. Prin această ipoteză se exclud neliniarităţile geometrice, adică cele determinate de
forma corpurilor, precum şi neliniarităţile fizice.
Deoarece deformaţiile mici ale corpurilor nu afectează acţiunea forţelor (de exemplu,
direcţia acestora) şi sunt neglijabile în calculul solicitărilor, la scrierea ecuaţiilor de echilibru
static pentru determinarea reacţiunilor în reazeme, structura se poate considera nedeformată
(calcul de ordinul I).
În teoria neliniară a elasticităţii, ecuaţiile de echilibru se scriu pentru starea deformată
a corpului, fie că deplasările sunt mici (calcul de ordinul II) sau mari (calcul de ordinul III).
f) Ipoteza secţiunii plane (Bernoulli)
O secţiune plană şi perpendiculară pe axa unei bare nesolicitate, rămâne plană şi
perpendiculară pe axa barei şi după aplicarea sarcinilor exterioare.
De exemplu, secţiunea B-B, normală la axa nedeformată a barei din figura 1.10,a, rămâne
plană şi perpendiculară pe axa deformată a barei (fig.1.10,b) şi după aplicarea forţei F.
Această ipoteză este valabilă în câteva cazuri particulare: a) întinderea barelor cu
secţiune constantă; b) răsucirea barelor cu secţiune circulară sau inelară; c) încovoierea
pură (cu moment constant şi forţă tăietoare nulă) a barelor drepte sau curbe.
În aceste cazuri se constată că punctele dintr-un plan normal pe axa barei
nesolicitate se regăsesc, după încărcare, într-un plan normal pe axa barei deformate.

g) Principiul lui Saint-Vénant

Încărcările aplicate pe o mică parte a suprafeţei unui corp au, pe lângă efectul local,
un efect global, care se manifestă în zone depărtate de cea direct încărcată. Conform
ipotezei lui Saint-Vénant, un sistem static echivalent unei sarcini locale are acelaşi efect ca şi
aceasta la distanţă mare de zona încărcată. Principiul lui Saint-Vénant se enunţă astfel:
Dacă asupra unui corp elastic acţionează două sisteme de sarcini exterioare,
echivalente din punct de vedere static, atunci, la o distanţă suficient de mare de zona de
aplicare a acestora, efectul lor este acelaşi.
Ca exemplu, în figura 1.11,a s-a considerat o bară încastrată la un capăt, încărcată
la cealaltă extremitate cu o sarcină p distribuită pe lungimea l .

Fig.1.10 Ipoteza lui Bernoulli Fig. 1.11. Exemplu de aplicare a ipotezei

Saint-Vénant

8
 Înlocuind această sarcină cu forţa concentrată echivalentă p l aplicată la mijlocul
distanţei 2-3 (Fig. 1.11,b) se obţine o schemă de calcul mai simplă. Pe baza acesteia se pot
studia solicitările la extremitatea 1 (încastrarea), pornind de la reacţiunile V1 = p l şi
( )
M 1 = pl L + 0 ,5 ⋅ l , deduse din condiţii de echilibru. Ulterior, studiul solicitărilor din zona 2-3
se face ţinând seamă de încărcarea iniţială.

1.3. Noţiuni generale din Rezistenţa materialelor şi Teoria elasticităţii

1.3.1. Forţe interioare
Mecanica teoretică studiază interacţiunea şi deplasările relative între corpuri ideale,
considerate perfect rigide.
Atunci când sunt supuse unor acţiuni mecanice, corpurile solide reale (piese de
maşini, elemente de construcţii) se deformează în timpul funcţionării sau folosirii lor. În
majoritatea cazurilor acestea îşi modifică forma şi dimensiunile (Fig. 1.12,a). Există şi situaţii
când se produc deformaţii ale elementelor de volum componente, fără modificarea formei şi
dimensiunilor globale ale corpurilor (Fig. 1.12,b). Diversitatea deformaţiilor corpurilor este
rezultatul unor factori cum ar fi: forma, dimensiunile şi materialul corpului; locul şi modul de
aplicare a forţelor exterioare; direcţiile, sensurile şi intensităţile sarcinilor etc. Chiar şi
solicitările de mică intensitate pot provoca deplasări semnificative ale punctelor unei structuri
elastice (de exemplu, între capetele unui arc elicoidal).

a. b.
Fig.1.12 Exemple de deformare a corpurilor reale
Proprietatea materialelor de a se opune deformării şi de a suporta solicitări fără a se
rupe se numeşte rezistenţă. Pentru acelaşi tip de solicitare, diferite materiale se rup la
diferite niveluri ale acesteia iar deformaţiile lor, la acelaşi nivel de solicitare, sunt diferite.
Aceasta înseamnă că rezistenţele materialelor sunt diferite.
Proprietatea de rezistenţă mecanică a materialelor corpurilor solide rezultă din modul specific
al manifestării forţelor de coeziune interatomică: spre deosebire de lichide sau gaze, se
modifică doar distanţele dintre atomi, fără schimbarea ordinii aşezării acestora. Unor mici
modificări ale distanţelor dintre atomi le corespund modificări importante ale forţelor de
interacţiune. La scară macroscopică, forţele de interacţiune dintre diferite părţi ale aceluiaşi
corp sunt mult mai complexe în comparaţie cu forţele de presiune care se exercită în fluide.
Aşa cum s-a arătat în §1.2.4, în Rezistenţa materialelor şi Teoria elasticităţii comportarea
corpurilor solide este schematizată pe baza conceptului de mediu continuu, astfel încât
9
efectele structurale reale ale comportării particulelor (atomi, molecule) sunt mediate în mod
natural şi evaluate pe domenii continue (volume, suprafeţe, linii). Astfel este posibil să se
opereze cu efecte globale, măsurabile, şi să se obţină reprezentări ale fenomenelor prin
funcţii care fac posibilă observarea, înţelegerea, evaluarea şi interpretarea lor.
Forţele interioare sunt în realitate cele de interacţiune atomică, care, pe baza
conceptului de mediu continuu, sunt reprezentate prin forţe distribuite pe diferite suprafeţe,
asemănător presiunilor din fluide, dar deosebindu-se de acestea prin faptul că pot avea
diferite direcţii şi sensuri în raport cu suprafeţele respective. Ele sunt evidenţiate prin
secţionarea fictivă a corpului.
Metoda secţionării are la bază următorul principiu: Dacă un corp este în echilibru,
orice parte izolată din el prin secţionare va fi în echilibru.
Se consideră corpul din figura 1.13,a în echilibru sub acţiunea forţelor aplicate
(exterioare şi reacţiuni în reazeme). Pentru a caracteriza solicitarea din interiorul corpului,
determinată de aplicarea sarcinilor, se secţionează corpul (Fig.1.13,b) şi, prin separarea
celor două părţi, se pun în evidenţă forţele interioare. Acestea exprimă legătura între
particulele din interiorul corpului, situate de o parte şi de cealaltă a planului de secţionare.

a. b.
Fig.1.13 Metoda secţionării corpurilor pentru evidenţierea forţelor interioare

Separarea părţilor ca în figura 1.13,b este fictivă. De fapt, punctele C şi C1 coincid şi

trebuie să fie respectate condiţiile de echilibru

R + R1 = 0 , M + M1 = 0 . (1.2)

Conform principiului echilibrului părţilor, ( R , M ) reprezintă torsorul de reducere în C

a forţelor aplicate pe partea II, iar ( R1 , M 1 ) este torsorul de reducere în C1 a forţelor aplicate
pe partea I a corpului studiat.

1.3.2. Tensiuni
Prin componentele torsorului de reducere într-un punct al secţiunii (uzual centrul de
greutate) este posibilă o evaluare globală a forţelor interioare, distribuite pe faţa planului de
secţiune.
Prin solicitare se înţelege starea în care se află materialele corpurilor solide în
prezenţa unor forţe interioare. În general, solicitările corpurilor sunt neomogene. Înseamnă
că solicitarea trebuie astfel definită încât să permită evaluarea stării materialului în imediata
vecinătate a unui punct. Ca urmare, acţiunile forţelor interioare trebuie reprezentate prin
10
mărimi care se referă la efectele lor într-un punct al suprafeţei pe care se exercită. Se ajunge
astfel la noţiunea de tensiune definită ca intensitate a acţiunii forţelor interioare într-o zonă
finită a secţiunii.
Fie un element de suprafaţă ∆ A din planul secţiunii (Fig.1.14), în al cărui centru de
greutate P se aplică forţa ∆ F , rezultanta forţelor interioare ce acţionează pe acest element.
În general, rezultanta ∆ F este oblică faţă de elementul de suprafaţă ∆ A .

Fig.1.14 Tensiuni într-un punct al unui corp

Prin definiţie, tensiunea în punctul P pe suprafaţa de normală n este:

∆ F dF
p = lim = . (1.3)
∆ A→ 0∆A dA

Tensiunea p va avea aceeaşi direcţie şi sens cu forţa rezultantă ∆ F , adică, în cazul

general, va fi înclinată faţă de normala n la suprafaţa considerată.
Este util să se descompună tensiunea p în două componente:

 o componentă σ, pe direcţia normalei la plan în punctul respectiv, numită

tensiune normală;

 o componentă conţinută în planul secţiunii, notată cu τ, numită tensiune

tangenţială.
Dacă aria este raportată la un sistem de axe xyz, cu axa x normală la plan, atunci
tensiunea normală se notează σ x iar tensiunea tangenţială se descompune, la rândul său,
în componentele τ xy şi τ xz , unde

τ= τ 2xy + τ 2xz . (1.4)

În notaţia tensiunii normale, indicele arată axa cu care aceasta este paralelă. În cazul
unei tensiuni tangenţiale, primul indice corespunde normalei la planul (secţiunea) în care
acţionează, iar al doilea, direcţiei acesteia.
11
 Este evident că
2
p= σ 2+ τ2 = σ x + τ 2xy + τ 2xz . (1.5)

Ca semnificaţie fizică, tensiunea este de natura unei presiuni şi, dacă forţele se
măsoară în N iar suprafaţa în mm2 , se va măsura în N/mm2 (1 N/mm2 =1MPa).
Tensiunile sunt mărimi fundamentale ale Rezistenţei materialelor şi Teoriei
elasticităţii, cu ajutorul cărora se evaluează tipul şi nivelul de solicitare ale materialelor.

1.3.3 Eforturi în cazul barelor

Proiecţiile componentelor R şi M ale torsorului de reducere în C pe axele unui
sistem de referinţă local se numesc eforturi.
Se va utiliza un sistem de axe drept. Pentru o bară orizontală, axa x coincide cu axa
barei şi este orientată de la stânga la dreapta, axa z este dirijată în jos, iar axa y este
orizontală, dirijată spre observator (Fig.1.15).
Proiecţiile rezultantei R şi ale momentului rezultant M pe direcţiile axelor sistemului
Cxyz (cu versorii i , j , k ) se notează cu Fx , Fy , Fz , respectiv Mx , My , Mz şi sunt numite
eforturi. Ca urmare, reprezentarea vectorilor R şi M este:

R = Fx i + Fy j + Fz k , M = Mx i + My j + Mz k . (1.6)

Fig.1.15 Eforturi în secţiunea unei bare

Fiecare efort are o denumire consacrată şi este asociat unei solicitări simple a
barelor:
 Fx ( uzual notată N)– forţă axială- produce solicitarea de întindere sau
compresiune;
 Fy , Fz (Ty , Tz) – forţe tăietoare - produc solicitarea de forfecare;
 Mx (Mt) – moment de torsiune (moment de răsucire) - solicită bara la
torsiune (răsucire);
 My , Mz – momente încovoietoare - produc solicitarea la încovoiere faţă de
axa y sau faţă de axa z.
În concordanţă cu regula burghiului drept se introduce următoarea convenţie de
semne pentru eforturile din bare (Fig. 1.15):

12
 • pe faţa pozitivă a secţiunii (a cărei normală are sensul axei Ox), eforturile care
acţionează în sensurile pozitive ale axelor de referinţă, sunt considerate pozitive;
• pe faţa negativă a secţiunii (a cărei normală are sens contrar axei Ox), eforturile
orientate în sensurile negative ale axelor de referinţă, sunt considerate pozitive.

1.3.4 Ecuaţii de echivalenţă

În concordanţă cu cele arătate în paragrafele precedente se pot formula următoarele
concluzii:
 Secţionând o bară, efectul sarcinilor îndepărtate se reduce la un torsor care
poate avea şase componente, numite eforturi;
 Efectul solicitării asupra secţiunii constă în apariţia în fiecare punct al secţiunii a
unor tensiuni p, care se pot descompune în trei componente σ x , τ xy şi τ xz
(Fig. 1.16).
Proiecţiile rezultantei dF a forţelor interioare care acţionează pe suprafaţa elementară
dA sunt:
dFx = σ x ⋅ dA , dFy = τ xy ⋅ dA , dFz = τ xz ⋅ dA . (1.7)

Fig.1.16 Eforturi şi tensiuni. Ecuaţii de echivalenţă

Componentele torsorului de reducere ( R , M ) pot fi exprimate ca funcţii de tensiuni

cu ajutorul unor relaţii de echivalenţă statică:

N = Fx = ∫ dFx = ∫ σ x dA , (1.8)
A A

T y = Fy = ∫ dFy = ∫ τ xy dA , (1.9)
A A

Tz = Fz = ∫ dFz = ∫ τ xz dA , (1.10)
A A

Mx = ∫ ( dFz ⋅ y − dFy ⋅ z ) = ∫ ( yτ xz − zτ xy )dA , (1.11)

A A

My = ∫ dFx ⋅ z = ∫ z σ x dA , (1.12)
A A

13
 M z = − ∫ dFx ⋅ y = − ∫ y σ x dA , (1.13)
A A

unde:
A - aria secţiunii barei;
y şi z - coordonatele centrului de greutate al suprafeţei elementare
dA = dy dz ;
În studiul solicitărilor simple ale barelor vor fi aplicate aceste formule, după stabilirea
legilor de variaţie a tensiunilor pe suprafaţa A a secţiunii.

1.3.5 Deplasări şi deformaţii.

Rezistenţa materialelor, ca ramură a mecanicii solidului deformabil, are ca obiectiv
descrierea modului în care se schimbă forma şi dimensiunile corpurilor sub acţiunea
sarcinilor aplicate asupra acestora. Această descriere se poate face în două moduri:
a) prin determinarea deplasărilor unor puncte sau drepte;
b) prin studiului modului cum se deformează elementele de volum ale corpului.

a) Deplasări
Ca urmare a deformării, punctele unui corp se deplasează relativ. Astfel, un punct
oarecare P dintr-un corp ajunge în P’ (Fig.1.17).
Drumul parcurs de punct în timpul solicitării δ = PP' se numeşte deplasare. Această
deplasare se poate descompune în trei componente u, υ, w, în raport cu axele x, y şi z ale
unui sistem de referinţă arbitrar.

Fig.1.17 Deplasări
Este evident faptul că

δ = u 2 + v 2 + w2 (1.14)

De fapt, analiza deplasărilor punctelor (dreptelor sau planelor) unui corp reprezintă
studiul unor modificări absolute de poziţie în raport cu un sistem de axe global la care se
raportează corpul.

b) Deformaţii specifice
Un alt mod de abordare a problemei deformării unui corp este analiza deformaţiilor
relative (specifice) ale unor elemente de volum în care acesta se descompune.
14
 Analiza se face ţinând seamă de forma şi dimensiunile iniţiale ale elementului de
volum. Modificările globale se pot obţine prin însumarea deformaţiilor tuturor elementelor în
care a fost descompus corpul.
Se va izola dintr-un corp în echilibru sub acţiunea forţelor aplicate şi a reacţiunilor din
legături un element de volum paralelipipedic, cu lungimea dx şi secţiunea transversală de
arie dA = dy ⋅ dz .
Se presupune că acest element de volum este încastrat la capătul din stânga şi
solicitat pe aria dA de o tensiune p. Pentru a facilita înţelegerea se va considera cazul mai
simplu, când deformarea are loc într-un singur plan, planul xOz (Fig.1.18).

Fig.1.18 Deformaţii specifice

Descompunând tensiunea p în componentele σ şi τ , starea finală, deformată, a

acestuia se poate obţine însumând efectele produse de fiecare componentă:
• tensiunea normală σ = σ x modifică lungimile elementului, dar nu şi unghiurile drepte;

• tensiunea tangenţială τ = τ xz modifică unghiurile dar nu şi lungimile.

În concluzie, deformaţiile specifice ale elementelor sunt de două feluri: deformaţii
specifice liniare şi deformaţii specifice unghiulare.
Deformaţia specifică liniară
Lungimea dx (pe direcţia de solicitare) creşte cu ∆ dx iar celelalte două laturi dy şi dz
(pe direcţii transversale faţă de cea de solicitare), scad cu ∆ dy , respectiv ∆ dz .
Se definesc deformaţiile specifice longitudinale şi transversale prin relaţiile:

∆ dx ∆ dy ∆ dz
εx= ;ε y = − ; εz = − (1.15)
dx dy dz
Raportul dintre deformaţiile specifice longitudinale şi cele transversale depinde numai
de material şi se numeşte coeficient de contracţie transversalǎ (coeficientul lui Poisson):
ε y εz
ν = − = − . (1.16)
εx εx

Dacă deformaţiile sunt liniar-elastice, tensiunile σ x sunt proporţionale cu deformaţiile

specifice longitudinale (alungirile) ε x , conform legii lui Hooke

15
 σ x = Eε x . (1.17)
E se numeşte modul de elasticitate longitudinal şi este, aşa cum se va vedea mai
departe, alături de coeficientul lui Poisson, un parametru care caracterizează comportarea
materialelor ideal elastice (considerate continue, omogene, perfect elastice şi izotrope).

Deformaţia specifică unghiulară

Este cunoscută mai ales sub denumirea de lunecare specifică şi este, prin definiţie,
modificarea unghiului de 900 dintre laturile ba şi ac (Fig.1.18). Se măsoară în radiani şi se
consideră pozitivă dacă unghiul de 900 scade. Trebuie precizat faptul că tensiunile
tangenţiale din planul xOz produc lunecări specifice numai în acest plan, γxz.
Observaţii
Între tensiuni şi deformaţii specifice există deci relaţiile σ ↔ ε ; τ ↔ γ . Interpretarea
acestor relaţii este următoarea:
 Dacă se pot evidenţia variaţii ale lungimilor iar unghiurile nu se modifică atunci
tensiunile care se produc sunt tensiuni normale σ şi numai σ ;
 Dacă se pot evidenţia variaţii ale unghiurilor iar lungimile nu se modifică atunci
tensiunile care se produc sunt tensiuni tangenţiale τ şi numai τ .
Din motive de echilibru al elementului de volum din figura 1.18, se poate constata că,
dacă pe suprafaţa cu aria dy⋅dz există tensiuni tangenţiale τ xz atunci pe feţele cu ariile dx⋅dz
trebuie, de asemenea, să existe tensiuni tangenţiale τ zx şi

τ zx = τ xz . (1.18)
Această relaţie exprimă legea dualităţii (parităţii) tensiunilor tangenţiale:
Dacă pe un plan din interiorul unei structuri există tensiuni tangenţiale, atunci pe un plan
perpendicular pe acesta există de asemenea tensiuni tangenţiale, cu acelaşi modul şi
orientate simetric faţă de dreapta de intersecţie a celor două plane.

1.4. Caracterizarea mecanică a materialelor inginereşti

1.4.1. Încercarea la tracţiune

Cel mai important dintre testele mecanice este încercarea la tracţiune, care
furnizează perechi de valori (Fi , ∆li ), în care ∆li este deplasarea relativă între două secţiuni
aflate iniţial la distanţa lo (fig.1.19), produsă de forţa Fi (i=1,2, . . . , n).
Forţele Fi se citesc pe cadranul dinamometrului maşinii de încercat iar lungirile ∆li ,
cu ajutorul unui aparat numit extensometru, fixat pe epruvetă. Standardele de încercări
precizează limitele pentru viteza de creştere a forţei pentru ca solicitarea să se poată
considera cvasistatică.
Prin raportarea forţei Fi la aria iniţială Ao a secţiunii epruvetei şi a lungirii ∆li la
lungimea iniţială lo se calculează tensiunile σi şi deformaţiile specifice εi :
Fi ∆ li
σi = ; εi = , (1.19)
A0 l0
care nu depind de forma secţiunii şi dimensiunile epruvetei, astfel încât acestea se pot alege
convenabil, în funcţie de semifabricatele disponibile.
16
 Sunt preferate epruvetele rotunde (Fig. 1.19,b) cu secţiune circulară de diametru
calibrat d 0 în zona centrală, prelucrată prin strunjire fină sau rectificare. Conform SR EN
10002-1, raportul n=l0 / d0 are valoarea 5 la epruvete normale şi 10 la epruvete lungi. Se
recomandă d0 = 20 mm. De asemenea, se utilizează epruvete plate (Fig. 1.19,c) obţinute
din semifabricate în formă de placă, fâşie, folie etc. Capetele epruvetelor au secţiune mai
mare decât partea calibrată centrală şi servesc la prinderea acestora în bacurile maşinii de
încercat, care, de regulă, este acţionată hidraulic.
După calculul tensiunilor şi deformaţiilor specifice cu relaţiile (1.19) se trasează
graficul ce arată dependenţa dintre σi şi εi , care se numeşte curbă caracteristică
convenţională a materialului (cu linie continuă în fig. 1.20,a).
Curba caracteristică reală (trasată cu linie întreruptă) este mult mai greu de obţinut,
deoarece, la forţa Fi trebuie evaluată aria instantanee a secţiunii Ai , redusă datorită
contracţiei transversale (la început) şi curgerii materialului (înainte de rupere).
În continuare se fac referiri la curbe caracteristice convenţionale.

a b c
Fig. 1.19. a) Deformarea unei epruvete prin întindere, b) Epruvete rotunde, c) Epruvetă plată

Deformaţiile epruvetei pot fi elastice (dispar după descărcare), sau plastice (nu dispar
după descărcare şi pot modifica structura materialului, forma şi dimensiunile corpului
studiat).
Curba caracteristică din figura 1.20,a are mai multe zone: OA – zonă liniară, în care
apar deformaţii elastice, AB – zonă de deformaţii elasto-plastice, BC – palier de curgere,
CD – zonă de întărire.
Experimentele au arătat că la descărcare este parcurs un segment paralel cu OA (fig.
1.20,b). Ca urmare, deformaţia specifică corespunzătoare unui punct M din zona neliniară a
curbei caracteristice are o componentă elastică εe şi una plastică εp ( ε M = ε e + ε p ).

17
 a b
Fig. 1.20. Curba caracteristică pentru: a) oţeluri carbon, b) oţeluri aliate

Pe curba caracteristică a unui oţel carbon (fig. 1.20,a) pot fi identificate câteva mărimi
numite caracteristici mecanice ale materialului , deosebit de importante în calculele de
rezistenţă a structurilor:
 Limita de proporţionalitate Rp (σp) - tensiunea până la care relaţia dintre tensiuni şi
deformaţii specifice este liniară.
Ecuaţia dreptei OA, pe care este valabilă legea lui Hooke (relaţia1.17) este deci:
σ = Eε . (1.20)

Rezultă că modulul de elasticitate longitudinal (modulul lui Young) E reprezintă panta

porţiunii liniare a curbei caracteristice ( E = tan α 0 ).

 Limita de elasticitate σe – tensiunea până la care materialul are comportament elastic

şi epruveta revine la dimensiunile iniţiale după descărcare. La unele materiale se
defineşte o limită de elasticitate convenţională σ0. 01. Aceasta reprezintă valoarea
tensiunii la care apar local primele deformaţii plastice (valoarea tensiunii căreia îi
corespunde, după descărcarea epruvetei, o alungire specifică remanentă de 0,01 % ).
Pentru majoritatea materialelor utilizate în construcţia de maşini, limita de elasticitate este
foarte apropiată de limita de proporţionalitate, deşi cele două mărimi sunt definite diferit.
De asemenea, unele materiale pot avea o comportare elastică (revin după descărcare la
dimensiunile iniţiale), însă neliniară.
 Limita de curgere aparentă Re (σc) – tensiunea care se menţine aproape constantă pe
durata deformării plastice vizibile a epruvetei, până la formarea unei gâtuiri (o reducere
vizibilă a unei secţiuni). Există materiale care nu au palier de curgere (Fig.1.20,b), pentru
care se defineşte o limita de curgere tehnică Rp0,2 – valoare a tensiunii de încărcare,
căreia îi corespunde, după descărcare, o deformaţie specifică permanentă (remanentă)
de 0,2% .
 Rezistenţa la rupere a materialului Rm (σr) – tensiunea maximă identificată pe curba
caracteristică convenţională a materialului, determinată cu relaţia
Fmax
Rm = σ r = . (1.21)
A0
18
 După rupere se pun cap la cap cele două părţi ale epruvetei şi se măsoară diametrul
minim du (din secţiunea de rupere) şi distanţa lu dintre urmele lăsate de piesele de prindere
ale extensometrului.

Având în vedere şi aria secţiunii de rupere Au = π d u2 / 4 , se calculează alungirea la

rupere An şi gâtuirea la rupere Z :

lu − l0 A0 − Au
An = ⋅ 100 [%] ; Z= ⋅ 100 [%]. ( n = l0 / d 0 ) (1.22)
l0 A0
Valorile An şi Z caracterizează deformabilitatea plastică la rece şi au valori cuprinse
între 20% şi 60% la materiale ductile (Fig.1.21, a,c,d,e) şi sunt apropiate de zero la materiale
fragile (Fig.1.21,b).

Valorile parametrilor elastici şi de rezistenţă ai materialelor sunt influenţaţi sensibil de

factori ca:
• temperatura;
• tehnologia de fabricaţie;
• micile abateri de compoziţie ale aliajelor;
• tratamentele termice şi mecanice aplicate etc.

De regulă, încercările se fac la 20 oC, dar uneori sunt necesare caracteristicile

mecanice la temperaturi scăzute sau ridicate. Este foarte important un studiu al influenţei
temperaturii asupra caracteristicilor mecanice ale materialelor pieselor care funcţionează la
temperaturi scăzute sau ridicate, dar care se prelucrează şi se montează în condiţii normale.
Este cazul componentelor motoarelor cu ardere internă, cazanelor şi turbinelor cu abur,
echipamentelor de proces din industria chimică, petrochimică, alimentară, instalaţiilor
frigorifice etc.
Temperatura de încercare modifică foarte mult caracteristicile mecanice şi alura
curbei caracteristice. Ca exemplu, în figura 1.22 sunt prezentate curbe caracteristice (zonele
de solicitare elastică şi elasto-plastică) ale oţelului OLC 10 laminat la cald, la diferite
temperaturi cuprinse între 20 oC şi 700 oC.
În tabelul 1.1. sunt date caracteristicile fizico-mecanice ale unor materiale mai des
utilizate în aplicaţiile inginereşti.
Curbele caracteristice ale materialelor au diferite forme:

1. cu zonă liniară şi palier de curgere (fig. 1.23, a),

2. cu zonă liniară dar fără palier de curgere (fig. 1.23, b),
3. curbă neliniară cu pantă descrescătoare (fig. 1.23, a),
4. curbă neliniară cu pantă crescătoare (fig. 1.23, b),
5. curbă neliniară cu punct de inflexiune (fig. 1.23, c).

19
 Fig. 1.21. Moduri de rupere la epruvete din Fig. 1.22. Curbe caracteristice ale oţelului
materiale diferite OLC 10, la diferite temperaturi
a), c) , d)-oţel moale (rupere con- cupă); b) oţel aliat
(rupere fragilă); e) aliaj de aluminiu (rupere con-con)

a b c
Fig. 1.23. Curbe caracteristice neliniare

Curba caracteristică a oţelului moale este de tipul 1, iar la oţel aliat, fontă, alamă, cupru,
beton, de tipul 2. Curbă caracteristică de tipul 3 au oţelurile la temperaturi ridicate, tipul 4 se
întâlneşte la fibre textile, corzi, cabluri, iar curbele cu punct de inflexiune de tipul 5 sunt
specifice cauciucului, elastomerilor, materialelor plastice.
În cazul curbelor caracteristice complet neliniare se pot defini două valori ale modului
de elasticitate în fiecare punct M (fig. 1.23,a):
 modulul tangent Et
 dσ 
Et = tan α t =   , (1.23)
 dε  M
 modulul secant Es
σM
Es = tan α s = , (1.24)
εM

Modulul de elasticitate în origine este modulul tangent E0 = tan α 0 .

20
 Tabelul 1.2: Caracteristici fizico-mecanice ale unor materiale uzuale

Materialul ρ E ν α Rp 0,2 Rm A5
kg/m3 N/mm2 K-1 N/mm2 N/mm2 %
Aluminiu 2700 0,69⋅105 0,3 23,8⋅10-6 50÷80 80÷110 32÷40
Duraluminiu 2800 (0,7÷0,74)⋅10 5
0,33 23,5⋅10 -6
300÷350 500÷550 13÷20
Cupru laminat 8900 (1,1÷1,3)⋅105 0,31÷0,34 17⋅10-6 150÷250 200÷320 15÷30
Bronz laminat 8800 1,15⋅10 5
0,32÷0,35 18⋅10 -6
450÷520 480÷560 10
Alamă laminată 8470 105
0,32÷0,42 19⋅10-6 160÷330 300÷460 17
Fontă cenuşie 300 – 400 7250÷7600 (1,15÷1,6)⋅105 0,23÷0,27 10,4⋅10-6 - 260÷400 -
Fontă cu grafit nodular 500-7 7250÷7600 (1,15÷1,6)⋅10 5
0,23÷0,27 10,4⋅10 -6
320 500 7
Fontă maleabilă perlitică P 70-02 7250÷7600 (1,15÷1,6)⋅105 0,23÷0,27 10,4⋅10-6 530 700 2
Oţel carbon OL 37 7850 (2÷2,1)⋅105 0,24÷0,3 12⋅10-6 210÷240 370÷450 25
Oţel carbon OL 52 7850 (2÷2,1)⋅105 0,24÷0,3 12⋅10-6 330÷350 510÷630 21
Oţel carbon de calitate OLC 45X 7850 (2÷2,1)⋅105 0,24÷0,3 12⋅10-6 500 700÷850 14
Oţel de arc OLC 85A 7850 (2÷2,1)⋅10 5
0,24÷0,3 12⋅10 -6
980 1130 8
Oţel aliat 34MoCrNi 16 7850 (2÷2,1)⋅105 0,24÷0,3 12⋅10-6 800÷1000 1000÷1400 9÷11
Oţel aliat 17MoCrNi14 7850 (2÷2,1)⋅10 5
0,24÷0,3 12⋅10 -6
750÷850 1000÷1500 8÷10
Oţel aliat 38MoCrAl 0,9 7850 (2÷2,1)⋅10 5
0,24÷0,3 12⋅10 -6
950 1100 15
Beton B100-B300 2200 (0,2÷0,33)⋅105 0,16÷0,2 13⋅10-6 - 0,8÷1,3 -
Cauciuc dur 1400÷2100 25 0,49 85⋅10 -6
13 60 -
Araldit D 1200 2500÷4200 0,36 90⋅10-6 30÷40 55÷80 -
Plexiglas 1200 2800÷3200 0,34÷0,37 80⋅10-6 15÷20 70÷80 -
Lemn de molid (paralel cu fibrele) 400÷500 0,11⋅10 5
0,21 3,5⋅10 -6
9 60÷120 -
Lemn de molid (normal pe fibre) 400÷500 103 - 3,5⋅10-6 - 3 -

21
1.4.2 Încercarea la compresiune
Pentru determinarea caracteristicilor mecanice de compresiune ale materialelor
metalice sunt încercate epruvete cilindrice cu diametrul d0 egal cu înălţimea l0 (STAS 1552-
78) recomandă d0 = l0 = 20 mm). Pentru probele de beton, rocă, lemn, se recomandă şi
forma de cub.
În timpul încercării se măsoară scurtările − ∆ li produse de forţele de compresiune
− ∆ Fi şi se calculează tensiunile şi scurtările specifice corespunzătoare cu relaţiile (1.19).
Epruveta din material ductil (fig. 1.24, a) ia formă de butoiaş când apar deformaţii
plastice, iar în final devine rondelă, nefiind posibil să se ajungă la rupere.
În figura 1.24,b se prezintă modurile de fisurare în cazul epruvetei de fontă. Se
constată că fisurile apar în plane rotite cu 45o faţă de direcţia de solicitare. La materiale
fragile, forţa Fr la care apare prima fisură vizibilă este considerată forţă de rupere şi se
raportează la aria A0 = π d 02 / 4 pentru determinarea rezistenţei la rupere prin compresiune
Rmc a materialului
Fr
Rmc = . (1.25)
A0

Fig. 1.24. Moduri în care materialele cedează la compresiune

În cazul oţelurilor se poate considera curba caracteristică la compresiune drept

simetrica celei de tracţiune faţă de originea axelor (Fig. 1.25,a).
Materialele fragile rezistă mai bine la compresiune decât la tracţiune (Fig.1.25,b). De
exemplu, raportul rezistenţelor la rupere prin compresiune şi prin tracţiune Rmc/Rmt este ≈2,5
pentru fonte cenuşii şi ≈12 pentru beton.

a b

Fig. 1.25. Curbe caracteristice de compresiune şi tracţiune

Ecruisarea (alungirea grăunţilor cristalini) prin întinderea în stadiul plastic a materialelor
ductile poate să conducă la îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice ale semifabricatelor.
Procedeul este utilizat la fabricarea ţevilor, profilelor şi sârmelor trase la rece.
Conform figurii 1.26, ecruisarea constă într-o încărcare în domeniul deformaţiilor
elasto-plastice (pe traseul O-A-B) şi o descărcare (pe linia B-O’). După acest tratament
mecanic materialul are o nouă curbă caracteristică, reprezentată în sistemul de axe εO’σ’
de segmentul de dreaptă O’B şi de arcul de curbă BU. Este uşor de remarcat creşterea
semnificativă a limitei de proporţionalitate a materialului de la σp la σ ′p .
Pentru un oţel moale (cu limită de curgere aparentă), se prezintă grafic în figura 1.27
modul cum se schimbă curba caracteristică după o serie de întinderi şi comprimări elasto-
plastice. Segmentul OF reprezintă o deformaţie remanentă de compresiune indusă după
patru etape de solicitare: 1) întindere (O-A-B), 2) descărcare (B-C), 3) compresiune (C-D-E),
4) descărcare (E-F). Dacă durata de curgere la întindere ar fi mai mare decât la
compresiune, adică AB>DE, atunci punctul F ar ajunge la dreapta lui O şi segmentul OF ar
reprezenta o deformaţie permanentă de întindere. Dacă AB=DE, atunci F coincide cu O şi
astfel este descrisă o buclă de histerezis fără să mai fie înregistrată deformarea remanentă a
epruvetei. Totuşi, repetarea unor asemenea cicluri de solicitare elasto-plastică provoacă
microfisuri intercristaline în material şi poate produce fenomenul de rupere la oboseală. Cu
cât aria închisă de bucla de histerezis este mai mare, cu atât este mai mic numărul de cicluri
de solicitare până la ruperea epruvetei.
Dacă la încărcare apar numai deformaţii elastice, parcurgându-se porţiunea liniară
OP a curbei caracteristice, atunci descărcarea are loc prin deplasare în sens contrar, pe
porţiunea PO, fără să se inducă deformaţii remanente în material. De remarcat faptul că
dacă ecruisarea materialului se face prin întindere elasto-plastică pe traseul O-A-B-G,
descărcarea având loc pe segmentul GO’, noua curbă caracteristică de compresiune-
întindere a materialului este H-O’-G-U (în sistemul εO’σ’). Deoarece între nivelele de
solicitare la curgere la tracţiune şi la compresiune, tensiunea variază cu 2σc , rezultă că după
ecruisare creşte limita de curgere la tracţiune dar scade limita de curgere la compresiune (
σ ′c < σ c ). Acest fenomen este cunoscut sub numele de efect Bauschinger. Ca urmare, este
convenabil ca semifabricatele ecruisate prin întindere plastică să fie solicitate în exploatare
tot la tracţiune.
În numeroase situaţii, tensiunile şi deformaţiile remanente induse de tehnologiile de
fabricaţie (roluire, îndoire, ambutisare, sudare, turnare) sunt eliminate prin tratament termic
de recoacere.

Fig. 1.26. Ecruisarea unui material ductil Fig. 1.27. Efectul Bauschinger

23
1.4.3 Încercarea la torsiune
Se încearcă epruvete cilindrice pline sau tubulare (Fig. 1.28, a) în care, prin
torsionare, se creează stări de forfecare pură (Fig. 1.28, c).
Se măsoară unghiurile ϕi de rotire relativă ale capetelor epruvetelor, produse de
cupluri cunoscute Mi (fig. 1.28, a) şi se calculează, cu relaţii care vor fi deduse în Capitolul 3-
Răsucirea barelor drepte cu secţiune circulară, tensiunile τi şi lunecările γi, pe baza cărora se
trasează curbele caracteristice la răsucire ale materialelor (Fig. 1.29).
Curbele caracteristice la răsucire au aceeaşi alură ca şi cele de întindere şi pe ele se
identifică parametri cu semnificaţii şi notaţii similare: τp - limita de proporţionalitate la
răsucire; τc – limita de curgere la răsucire; τr - rezistenţa la rupere la răsucire.

Fig. 1.28. Deformarea prin răsucire a unei epruvete tubulare

Fig. 1.29. Curba caracteristică la rǎsucire a unui oţel carbon

Legea lui Hooke τ = G γ este valabilă pe segmentul de dreaptă OA al curbei

caracteristice (fig. 1.29), având panta egală cu modulul de elasticitate transversal al
materialului G = tan β .
Între constantele elastice ale materialelor izotrope E (modulul de elasticitate
longitudinal), G (modulul de elasticitate transversal) şi ν (coeficientul de contracţie
transversală) există relaţia:

E
G= . (1.26)
2(1 + ν )
Cu ajutorul relaţiei (1.26) se poate calcula, de exemplu G, pe baza valorilor măsurate
ale modulului de elasticitate longitudinal E şi ale coeficientului lui Poisson ν.

24
1.5. Condiţii de rezistenţă, rigiditate, stabilitate şi durabilitate impuse la proiectarea
structurilor

1.5.1. Condiţii de rezistenţă

Pe baza modelului de corp definit în paragrafele precedente se poate determina
tensiunea maximă- valoarea tensiunii ( σ max, t , σ max, c , τ max ) în cele mai solicitate
puncte ale structurii. Întrebarea la care trebuie să răspundă inginerul este cât de mare poate
fi această tensiune pentru un corp dintr-un material cu o curbă caracteristică cunoscută.
Răspunsul se poate formula pe baza parametrilor furnizaţi de curbele caracteristice. Pentru a
nu se produce ruperea trebuie ca σ max < σ r iar pentru a nu se produce deformaţii
permanente, este necesar ca σ max < σ c . Totuşi, scrierea condiţiilor de rezistenţă sub
această formă nu este satisfăcătoare din următoarele motive:
• incertitudinile privind:
- dimensiunile pieselor (abateri de la cotele prescrise);
- valorile sarcinilor (sunt posibile suprasarcini accidentale);
- proprietăţile materialului (dispersia statistică a rezultatelor încercărilor de
laborator);
• posibilitatea diminuării rezistenţei materialului, după execuţia piesei, ca urmare a
uzurii, coroziunii, modificărilor chimice structurale;
• ipotezele simplificatoare care stau la baza relaţiilor de calcul al tensiunilor.
Înseamnă că tensiunile limită trebuie să fie mai mici decât rezistenţa la rupere – la
materialele fragile- sau decât limita de curgere, în cazul materialelor tenace. Se ajunge astfel
la o valoarea a tensiunii, numită tensiune admisibilă, care este tensiunea maximă pe care o
poate suporta un material aflat într-o anumită stare de solicitare, astfel încât piesele
confecţionate din acest material să-şi îndeplinească rolul în condiţii de siguranţă.
În cazul materialelor fragile tensiunile admisibile σta şi σca sunt stabilite faţă de
rezistenţele la rupere la tracţiune şi la compresiune
Rmt Rmc
σ ta = , σ ca = . (1.27)
cr cr
Pentru materiale tenace se stabileşte tensiunea admisibilă la tracţiune se stabileşte în
raport cu limita de curgere la tracţiune
R p 0, 2
σ ′ta = . (1.28)
cc
În relaţiile (1.28) şi (1.29), cr şi cc sunt coeficienţii de siguranţă faţă de rezistenţa la
rupere respectiv, faţă de limita de curgere şi au valori recomandate (Tabelul 1.3).
La oţeluri se consideră o singură tensiune admisibilă σ ta = σ ca = σ a , pentru că s-a
admis că acestea au aproape aceeaşi rezistenţǎ la tracţiune şi la compresiune.

Valorile tensiunilor admisibile în material, la tracţiune, compresiune şi torsiune (σta ,

σca , τa) sunt utilizate pentru impunerea unor condiţii de rezistenţă la solicitări simple similare
ale structurii analizate
σ max,t ≤ σ ta , σ max,c ≤ σ ca , τ max ≤ τ a . (1.29)

25
 O solicitare compusă (caracterizată atât de tensiuni normale cât şi tangenţiale) se
echivalează cu o stare de întindere la fel de periculoasă, definită printr-o tensiune
echivalentă care trebuie să respecte condiţia
σ ech ≤ σ ta . (1.30)

Tabelul 1.3. Coeficienţi de siguranţă recomandaţi la solicitări statice

Coeficienţi de siguranţă faţă de
Grupa de piese Limita de curgere Rezistenţa la rupere
Construcţii de maşini (în general) 1,3÷2 2÷4
Construcţii metalice 1,5÷1,7 2,2÷2,6
Cazane, rezervoare, conducte din tablă de 1,4÷1,8 2÷3
oţel
Cazane, rezervoare, conducte din oţel turnat 1,8÷2,3 2,5÷4
Tije de piston pentru cilindri hidraulici 2÷3 -
Cabluri pentru maşini de ridicat - 8÷20

1.5.2. Condiţii de rigiditate

Condiţiile de rigiditate se scriu sub forma generală
δ max, i = δ a , (i= 1, 2, . . . , n) (1.31)

şi arată că deplasările maxime ale punctelor 1, 2, . . . , n aparţinând structurii analizate nu

trebuie să depăşească o valoare admisă δ a .
Prin impunerea unor condiţii în deplasǎri, de tipul (1.31), pot fi controlate amplitudinile
şi frecvenţele vibraţiilor structurilor flexibile.

1.5.3. Condiţii de stabilitate

Verificarea la stabilitate constă în determinarea unui coeficient de siguranţă efectiv cf
care trebuie să fie cel puţin egal cu o valoare impusă de normele de proiectare pentru diferite
categorii de structuri, cfa
c f ≥ c fa . (1.32)
1.5.4. Condiţii de durabilitate
Condiţia de durabilitate se scrie sub forma
Nc ≥ N g , (1.33)

în care Nc este durabilitatea (număr de cicluri de solicitare până la rupere) estimată prin
calcul, iar Ng este durabilitatea garantată a produsului care se proiectează.
Prin calculul de rezistenţă al unei structuri se asigură verificarea îndeplinirii condiţiilor
de bună funcţionare. De asemenea, pornind de la condiţiile ce trebuie îndeplinite se poate
face dimensionarea (stabilirea dimensiunilor structurii la un consum minim de material) sau
se determină sarcina admisă.

26