Sunteți pe pagina 1din 30

INSTALATIA DE ANCORARE

1.1.Introducere
Inst de ancorare are ca scop fixarea plutitorului intr-o pozitie relativa fixa fata de un reper fix.
legatura plutitorului este de tip elastic , sistem ce este supus fortelor perturbatoare .

a)Fixarea plutitorului în raport cu fundul mării se realizează cu ajutorul elementelor instalaţiei de ancorare. În
general, sunt utilizate două modalităţi de ancorare: ancorarea pasivă şi ancorarea dinamică.
Ancorarea pasivă utilizează legături mecanice între navă şi fundul acvatoriului, prin care transmit fundului
forţele ce solicită plutitorul şi tind să-l deplaseze. Legătura dintre plutitor şi fund formează o linie de
ancorare. Liniile de ancorare sunt formate din: ancore, care se fixează de fund, elemente flexibile (lanţuri sau
cabluri), care transmit forţele de la plutitor la ancoră şi elemente de conducere a legăturilor flexibile către
mecanismele şi spaţiul de depozitare de pe navă (nări de ancoră, stope, vinciuri sau cabestane, puţuri de lanţ,
etc.). Numărul de ancore şi dispunerea lor la bord se corelează cu mărimea plutitorului, destinaţia lui şi
precizia de poziţionare cerută. În reprezentarea schematizată din Fig. 1.1 este exemplificat cazul utilizării
instalaţiei de ancorare pasivă pentru fixarea cu ancore fixe a unui plutitor.

Fig. 1.1 a) Geamandură cu linii de ancorare fixe b) Linie de ancorare mobilă


1 - ancoră; 2 - lanţ de ancoră; 3 - navă; 4 - ancoră fixă; 5 - geamandură de acostare; 6 - legături
flexibile (cabluri sau lanţuri).
Plutitorul poate fi o geamandură de ancorare, fig. 1.1(a), sau o platformă plutitoare. În timpul
navigaţiei linia de ancorare se trage complet la bord, singurul element ce rămâne în afara plutitorului este
ancora, ea fiind însă foarte bine fixată pe poziţie. Pentru nave, ca plutitori care îşi schimbă poziţia de ancorare,
se utilizează ancore care se pot desprinde relativ uşor de fund, fig. 1(b). Ancorarea pasivă cu lanţuri se
utilizează pentru adâncimi de ancorare mici şi medii, până la circa 120 m.
b)La adâncimi mai mari de 150 m se recomandă utilizarea cablurilor drept elemente de legătură, sau a
instalaţiilor de ancorare dinamică. Ancorarea dinamică constă în poziţionarea plutitorului în raport cu fundul,
fără interpunerea unor legături mecanice între plutitor şi acesta şi preluarea tuturor forţelor externe care tind
să-l deplaseze. Preluarea acestor forţe se face exclusiv prin mijloace aflate la bordul navei. Ca mijloace active,
sunt utilizate propulsoare a căror interacţiune cu apa determină dezvoltarea forţelor necesare menţinerii echili-
brului navei de poziţionat. În fig. 1.2 este exemplificat sistemul de ancorare dinamică la o navă destinată
explorării fundului marin. Propulsoarele 1 şi 2 asigură menţinerea poziţiei de echilibru deasupra punctului de
ancorare în sens longitudinal, iar propulsoarele 3 şi 4 menţin echilibrul în sens transversal. Comanda
propulsoarelor se face automat printr-un calculator de proces, în funcţie de abaterea navei faţă de un reper
iniţial ales pe fundul mării. Ancorarea dinamică impune dotări speciale, de aceea ea nu se justifică decât în
cazurile când ancorarea pasivă nu se poate face (în cazul adâncimilor mari). Mai mult, performanţele ei de
poziţionare nu sunt întotdeauna satisfăcătoare.
1.2 ANCORAREA NAVELOR
Ancorarea navelor se poate considera ca un caz particular al ancorării plutitorilor. La nave, instalaţia
de ancorare trebuie să realizeze o fixare sigură în raport cu fundul şi să permită desprinderea uşoară în orice
condiţii climatice. Rezultă că navele sunt dotate cu linii de ancorare mobile, care se pot lansa sau ridica după
necesitate, precizia poziţionării având o importanţă mai mică. În porturi special amenajate, ancorarea navelor
se poate face la geamanduri prinse de fund prin linii de ancorare fixe, fig. 1(b). În acest caz, procesul de
ancorare se simplifică mult deoarece nu se mai manipulează linia de ancorare mobilă, fixarea de geamandură
făcându-se cu o legatură flexibilă uzuală (cablu). Instalaţia de ancorare se amplasează la extremităţile navei,
iar numărul liniilor de ancorare şi dispunerea lor la cele două extremităţi se face după recomandările
registrelor de clasificaţie în funcţie de zona de navigaţie, tipul şi mărimea navei. La nave se deosebesc:
 instalaţia de ancorare prova, formată din liniile de ancorare care se manevrează cu mecanismele
aferente;
 instalaţia de ancorare pupa formată din liniile de ancorare manevrate de mecanismele aferente.
La navele maritime de transport, instalaţia de ancorare prova este formată, de regulă, din două linii de
ancorare cu mecanismele respective, în timp ce ancorarea pupa are o singură linie de ancorare. În mod
frecvent, când nu este necesară poziţionarea navei, ancorarea se face cu instalaţia din prova prin lansarea unei
singure linii de ancorare sau a ambelor. Dacă apare necesitatea poziţionării navei, de exemplu la ancorarea pe
fluviu sau în rade aglomerate, se lansează şi linia de ancorare din pupa; în acest fel nava este fixată la ambele
capete, iar deplasările ce pot apare au valori reduse. La împingătoarele fluviale, datorită particularităţilor
navigaţiei cu convoiul, împingătorul are instalaţia de ancorare pupa mai dezvoltată, formată fiind din două sau
trei linii de ancorare.
În fig. 1.3 este prezentat modul de amplasare a instalaţiei de ancorare la o navă maritimă de transport.
Ancorarea prova, fig. 1.3(a), este formată din două linii de ancorare, reprezentate în poziţie de marş.
Elementele liniei de ancorare sunt: ancora 6 amplasată în nara 5, lanţul 4, stopa fixă 2, vinciul de ancoră 1,
tubul de ghidare 9, puţul lanţului 10. În poziţie de marş, ancora are ghearele în exteriorul corpului, iar tija este
introdusă în nară. Această poziţie permite fixarea ancorei de corp prin tensionarea lanţului prin intermediul
vinciului de ancoră 1, în timpul marşului efortul din lanţ fiind preluat de stopa 2 creându-se astfel posibilitatea
lansării rapide a ancorei sub acţiunea greutăţii proprii, prin slăbirea stopei.
Instalaţia de ancorare de la pupa navei, fig. 1.3(b) constă în mod frecvent dintr-o singură linie de
ancorare, compusă din ancora 1 numită şi ancoră de curent (ancorot), tija 2 amplasată în nara de ancoră 3,
lanţul 4, stopa fixă 5, vinciul de ancoră 6, tubul de ghidare a lanţului 7, puţul de lanţ 8. Ancora din pupa se
amplasează de obicei în planul diametral, iar ghearele ancorei se protejează prin introducerea acesteia într-o
nişă. Elementele liniei de ancorare se aleg sau se calculează considerând tipul şi dimensiunile navei, condiţiile
de ancorare, adâncimea de ancorare. Adâncimile de ancorare se împart, convenţional, în următoarele
categorii:
- adâncimi mici, până la 25 m;
- adâncimi medii, până la 50 m;
- adâncimi mari, până la 150 m;
- adâncimi foarte mari, peste 150 m.
Fig. 1.3(a) Instalaţia de ancorare prova

Fig. 1.3(b) Instalaţia de ancorare pupa


Practica exploatării instalaţiilor de ancorare a arătat că pentru fixarea sigură a navei în ancoră,
lungimea minimă a lanţului lansat funcţie de adâncimea de ancorare h trebuie să fie conform tabelului 1.1.
Alegerea sau calculul instalaţiei de ancorare se face astfel încât să se îndeplinească următoarele cerinţe:
 fixarea sigură a navei în condiţiile în care asupra ei acţionează simultan forţele externe date de vânt,
curent, val;
 lansarea rapidă a ancorei la apă şi controlul permanent al vitezei de coborâre cu ajutorul frânei
mecanismului de manevră a liniei de ancorare;
 smulgerea rapidă a ancorei la plecarea din ancoră, iar dacă aceasta s-a înţepenit pe fund, renunţarea
la ea printr-o manevră uşoară;
 fixarea sigură a liniei de ancorare la bord în cazul în care nava se află în marş.
Tabelul 1.1
Adâncimea de ancorare Lungimea lanţului lansat
h[m] L [m]
h < 25 4h
25 < h < 50 3h
50 < h < 150 2,5  h
h > 150 ( 1,5  2 )  h
Performanţele instalaţiilor de ancorare se caracterizează prin:
 abaterile plutitorului ancorat faţă de un reper amplasat pe fundul mării;
 mărimea forţelor exterioare preluate de sistemul de ancorare;
 consumul energetic, gabaritul şi greutatea instalaţiei;
Performanţele care se cer instalaţiilor de ancorare depind de tipul navei sau plutitorului care trebuie
ancorat. În cazul navelor clasice, de exemplu, precizia de poziţionare nu este prea importantă, nava putându-se
roti în jurul punctului de ancorare la schimbarea direcţiei vântului. Rămân importante performanţele
energetice şi cele legate de mărimea forţelor care trebuie preluate. La platformele marine ancorate, care
realizează foraje, precizia de poziţionare este determinantă pentru exploatarea platformei. De aceea, pentru
determinarea abaterilor maxime de la poziţia de foraj, este necesară o analiză dinamică a sistemului platformă-
linie de ancorare sub acţiunea forţelor perturbatoare date de vânt, curent, val. Această analiză se face
considerând schema de interacţiune între elementele sistemului, fig. 1.4. Plutitorul, sub acţiunea forţelor date
de mediu Fm şi a forţelor date de instalaţia de ancorare Fa, ocupă o poziţie xc. Dacă apar perturbaţii, introduse
prin modificarea forţelor Fm date de mediu, poziţia plutitorului se modifică, putând depăşi valorile impuse xi.
În acest caz apare mărimea de comandă,  = xc - xi, care prin instalaţia de ancorare (pasivă sau activă)
modifică Fa în sensul micşorării lui xc. Determinarea concretă a abaterilor plutitorului pentru o structură a
sistemului plutitor-linie de ancorare şi pentru anumite forţe perturbatoare se face prin modelarea matematică a
sistemului şi prin
Perturbaţii introduse de mediu; Fm rezolvarea ecuaţiilor
diferenţiale care
vânt val curent definesc modelul.
Poziţie
impusă Poziţie efectivă
 INSTALAŢIE Fa
DE PLUTITOR
xi
ANCORARE xc

1.3.Elementele inst ancorare


1.3.1.Ancore

Au rolul de a fixa capătul legăturii flexibile (lanţ sau cablu) de fund. Sunt de diverse tipuri şi trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe constructive şi funcţionale:
* să realizeze forţe mari de fixare;
* să se fixeze rapid de fundul apei;
* să se desprindă uşor de fund la smulgere prin intermediul elementului flexibil;
* să se fixeze din nou de fundul apei dacă, accidental, s-a produs desprinderea de pe fund;
* să se menţină fixată de fund dacă nava se roteşte în jurul punctului de ancorare;
* să se poată fixa uşor la bord, în nările de ancoră;
să aibă o construcţie simplă, să fie rezistente şi uşor de întreţinut.

Fixarea ancorei de fundul mării se face prin ghearele acesteia. Legătura dintre gheare şi lanţ sau cablu
este realizată prin tija ancorei. Cel mai important indicator de performanţă al ancorei îl reprezintă forţa de
fixare. Ea depinde de masa ancorei, de parametrii ei geometrici şi de natura solului în care se fixează.
Parametrii geometrici mai importanţi, care influenţează forţa de fixare şi diferenţiază tipurile de ancore, sunt:
numărul şi configuraţia ghearelor, suprafaţa acestora, unghiul dintre gheare şi tijă, etc.

Forţa de fixare a ancorei, măsurată pe direcţia tijei când aceasta este aşezată pe fund, se defineşte
prin coeficientul de fixare, care reprezintă raportul dintre forţa maximă de fixare şi greutatea ancorei. Forţa
de fixare poate fi considerată pentru următoarele cazuri de prindere a ancorei de fund:
* prinderea fără deplasarea ancorei;
* prinderea în cazul când ghearele ancorei încep să are fundul, ancora deplasându-se faţă de punctul
iniţial;
* prinderea periodică. Forţele care solicită ancora fiind mari, ghearele se desprind şi apoi se înfig din
nou, realizând o fixare intermitentă care solicită dinamic linia de ancorare.
Practica exploatării navelor a impus câteva tipuri de ancore care întrunesc cerinţele enunţate, sau
corespund unor condiţii funcţionale specifice. O clasificare convenţională a ancorelor permite gruparea lor
astfel:
* grupa I-a: ancore cu gheare fixe, care se fixează, în general, printr-o singură gheară, cu ajutorul unor
dispozitive de amorsare a prinderii de fund;
* grupa II-a: ancore cu ghearele articulate faţă de tije, care se fixează cu ambele gheare de fund.
Realizează valori mici şi medii ale forţelor de fixare;
* grupa III-a: ancore cu tija articulată în raport cu ghearele, care însă realizează forţe mari de fixare
datorită geometriei particulare a ghearelor.
Ancorele din grupa I sunt cu una, două, sau mai multe gheare. Ancorele cu o gheară sunt utilizate
pentru ancorarea navelor de banchize de gheaţă sau pentru fixarea docurilor plutitoare cu linii de ancorare fixe
şi ele se poziţionează pe fund în vederea prinderii cu legături suplimentare. Cele cu două gheare sunt
reprezentate prin ancora tip amiralitate ale cărei formă şi mod de fixare rezultă din fig. 1.5 si 1.6. Pentru a
determina ghearele să vină în poziţia de prindere, fig. 1.5, înainte de lansare traversa 1 se fixează perpen-
dicular pe tijă. Sub acţiunea lanţului, ancora se roteşte în jurul capetelor traversei şi ajunge cu ghearele în
poziţia de prindere. Manevrarea greoaie a acestor ancore le recomandă pentru instalaţiile de ancorare la mari
adâncimi pe perioade lungi de timp. La ancorele cu mai mult de două gheare, prinderea de fund se realizează
indiferent de poziţia în care ancora cade pe fundul apei.

Fig. 1. 5 Ancora tip amiralitate

Fig. 1.6 Fixarea ancorei tip amiralitate


Ancorele din grupa a II-a au ghearele articulate faţă de tijă, iar prinderea pe fundul mării se face cu
ambele gheare, aşa cum rezultă din fig. 1.7. Forţa de fixare este dată de rezistenţa opusă de către fundul
apei ghearelor şi aceasta depinde de forma acestora cât şi de natura fundului. Pentru desprinderea
ancorei este suficient ca tija să fie acţionată prin lanţ după o direcţie înclinată faţă de fundul apei. Are
loc o rotire a ghearelor în jurul capătului tijei, care dislocă zona de fund haşurată şi permite smulgerea
şi ridicarea ancorei cu o forţă mult mai mică decât cea de fixare. Acest lucru evită suprasolicitarea
liniei de ancorare, în special a mecanismului. În fig. 1.8 sunt reprezentate câteva tipuri de ancore din
această grupă.
Fig. 1. 7 Modul de fixare a ancorei cu ghearele articulate

a) Ancoră tip Hall; b) Ancoră tip Speck; c) Ancoră tip Union


Fig. 1.8 Ancore cu ghearele articulate
Ancorele cu forţe mari de ţinere au ghearele dispuse în apropierea tijei, astfel încât să poată lucra
împreună, iar suprafaţa ghearelor este mărită faţă de cea a ancorelor din grupa a II-a. La bază, ghearele
acestor ancore au unele prelungiri 1, fig. 1.9, care asigură stabilitatea ancorei fixate, când forţa care solicită tija
se înclină în plan orizontal. Amorsarea prinderii de fund se face, ca şi la ancorele din grupa precedentă, prin
umerii 2, care, în deplasare, crează un moment ce roteşte ghearele în jurul bolţului de fixare. În fig. 1.9 sunt
reprezentate câteva ancore din grupa a III-a. Forţele medii de fixare a ancorelor sunt prezentate în tabelele 1.2
si 1.3.

a) Ancoră tip Danforth; b) Ancoră tip AC 14; c) Ancoră tip Matrosov


Fig. 1.9 Ancore cu coeficienţi de ţinere mari

Tabelul 1. 2 Coeficienţii de fixare medii pentru ancore.


Forţa de fixare fără Forţa de fixare la care Forţa de fixare
deplasarea ancorei ancora începe să are maximă transmisă
GRUPA
prin şoc

Sol mâlos

Sol mâlos

Sol mâlos
nisipos

nisipos

nisipos
pietros

pietros

pietros
Sol

Sol

Sol

Sol

Sol

Sol
Grupa I 2,2 3,0 3,1 4,1 4,3 8,1 5,2 9,0 15,5
Grupa II 2,2 1,5 2,8 3,1 1,7 3,8 6,8 2,5 8,6

Tabelul 1. 3 Ancore din grupa a III-a


Tipul Tipul fundului mării
ancorei
mâlos nisipos cu pietriş
Danforth - 8  10 14
AC 14 6 8 8
Matrosov 6,8 7,9 8

1.3.2.Legaturi flexibile

Sunt elemente care fac legătura între navă şi ancoră, transmiţând forţele care solicită nava în procesul de
ancorare. Se utilizează două tipuri de legături: lanţuri şi cabluri. La adâncimi de ancorare până la 150 m se
utilizează lanţuri care, având greutăţi pe unitatea de lungime mari, realizează şi o amortizare bună a oscilaţiilor
longitudinale ale navei. Lanţurile se caracterizează dimensional prin calibrul zalei d, fig. 1.10, şi prin lungimea
sa. Zalele sunt de două tipuri: puntate şi nepuntate. La capetele lanţului, la prinderea de ancoră şi de corpul
navei, sunt utilizate zale vârtej care permit răsucirea ancorei, fig. 1.11. De-a lungul lanţului se montează, din
loc in loc, zale demontabile, fig. 1.12. Lungimea de lanţ cuprinsă între două zale demontabile se numeşte
cheie de lanţ şi, la navele comerciale, are valori între 25 şi 27 m, fig. 1.14. Introducerea zalelor demontabile
protejează o parte din lanţ deoarece dacă o za se uzează sau se deformează, se înlocuieşte numai cheia care
conţine zaua respectivă. După poziţiile pe care le ocupă pe lungimea lanţului, cheile de lanţ pot fi:
 chei de capăt. Cuprind zale de capăt 4, fig. 1.14, zale întărite 2, zale vârtej 5, zale obişnuite 1 şi zale de
împreunare 3. Poziţionarea tipurilor de zale este pusă de acord cu schema din fig. 1.14;
 chei intermediare. Cuprind zale obişnuite 1 şi zale de împreunare 3;
 chei de ancoră. Cuprind chei de capăt 6, fig. 1.14, zale de capăt 4, zale întărite 2, zale vârtej 5, zale
obişnuite 1 şi zale de împreunare 3.

Fig. 1.11 Za vârtej

Fig. 1.10 Za obişnuită Fig. 1.12 Za de împreunare Fig. 1.13 Za de capăt


a) cu ramuri rectilinii; (za Kenter) (cheie tachelaj)
b) ovală; c) puntată.

Fig. 1.14 Chei de lanţ

Forma zalelor lanţului trebuie


să se încadreze în toleranţe strânse
întrucât lanţurile sunt antrenate prin
vinciuri sau cabestane ale căror
elementele de antrenare trebuie să
corespundă dimensional cu forma
zalelor.
Pentru adâncimi mai mari de
150 m, greutatea lanţului devine prea
mare şi de aceea sunt utilizate cabluri.
Acestea sunt manevrate de mecanisme
cu tamburi speciali. Lungimea
legăturilor flexibile utilizate în
instalaţiile de ancorare se poate stabili
prin calcul, însă ea nu trebuie să fie
mai mică decât cea recomandată de
registrele de clasificaţie.
Caracteristicile lanţurilor şi cablurilor
utilizate în instalaţiile de ancorare şi
acostare sunt precizate în standarde.
Fig. 1.15 Tragerea la post anormală

1.3.3 ELEMENTE PENTRU


CONDUCEREA LANŢULUI LA BORD
Conducerea lanţului din exterior către mecanismul instalaţiei de ancorare şi spre locul de depozitare,
se face prin nara de ancoră, care uneşte bordajul cu puntea teugă sau puntea dunetă. În cazul tragerii ancorei la
post, tija intră în nară iar ghearele rămân în afara bordajului, fixându-se de acesta prin tensionarea lanţului.
Nara are o secţiune circulară, iar diametrul şi lungimea ei se aleg în funcţie de dimensiunile ancorei, aşa încât
să permită introducerea completă a tijei ancorei.
Poziţionarea nării în raport cu bordajul şi puntea este esenţială atât pentru tragerea corectă a ancorei la
post, cât şi pentru lansarea gravitaţională a acesteia. Din acest punct de vedere, o importanţă mare o are
înclinarea nării faţă de orizontală. În funcţie de această înclinare se deosebesc:
 nări cu înclinare mică, întâlnite la navele cu înălţime de construcţie mică;
 nări cu înclinare mare, întâlnite la nave cu înălţimi mari de construcţie, cu forme pline la prova şi cu bulb.
Înclinarea nării are două consecinţe asupra manevrării ancorei:
 poate face ca ancora să nu vină normal la post, dacă înclinarea este prea mică;
 la ieşirea din nară, lanţul poate avea frângeri mari ceea ce poate conduce la o uzură pronunţată a acestuia.
În figura 1.15 este prezentat cazul când ancora nu se trage normal la post. Se observă că ghearele
ancorei în loc să alunece pe bordaj şi să închidă unghiul dintre gheare şi tijă, menţin acest unghi la valoarea
maximă şi atunci când tija atinge partea superioară a nării, ancora se blochează cu ghearele în bordaj. Pentru a
se evita acest lucru, se poate alege înclinarea nării astfel încât, atunci când ancora vine la post cu ghearele spre
bordaj, acestea să alunece şi să se rotească în poziţia de fixare.
Aşa cum rezultă din fig. 1.16(a), pentru ca ghearele, care vin în contact cu bordajul la ridicarea
ancorei, să alunece şi în acelaşi timp să se rotească în jurul tijei, trebuie ca unghiul dintre direcţia ghearelor
şi normala la bordaj , să fie mai mare decât unghiul de frecare . Considerând unghiurile din figură,
condiţia de mai sus se scrie sub forma:
 >
Funcţie de elementele triunghiului ABC, fig. 1.16(b) se poate deduce:
90 o      
  90 o       (1)
  90 o    
unde:
- unghiul maxim dintre gheare şi tijă, caracteristic fiecărui tip de ancoră;
 - unghiul de înclinare a nării faţă de bordaj.

Fig. 1.16 Amplasarea corectă a nării de ancoră


Satisfacerea condiţiei (1) asigură ridicarea normală a ancorei la post, chiar când ghearele vin în
contact cu bordajul. Realizarea de nări care să respecte aceste condiţii nu este întotdeauna posibilă, deoarece
configuraţia bordajului nu permite realizarea unor unghiuri  mici. În acest caz se modifică local configuraţia
bordajului, prin realizarea unor nişe în locul în care nara iese din bordaj, fig. 1.17. Forma nişelor în punctul în
care ghearele ating bordajul se alege astfel încât ancora să se poată trage normal la post, chiar dacă este
ridicată cu ghearele spre bordaj. Nişa protejează mai bine ancora la post, însă realizarea ei implică complicaţii
constructive şi tehnologice. Tot în această categorie trebuie încadrate şi soluţiile care prevăd montarea unor
adaosuri de o formă bine determinată, pe bordaj, în locul în care ghearele ating bordajul. Rolul acestora este
de a răsuci întreaga ancoră atunci când ea vine la post cu ghearele spre bordaj. Soluţia se aplică în special
când, la nave deja construite, se constată că tragerea ancorei la post nu se face normal. O altă soluţie, adoptată
la navele moderne mari cu partea superioară a provei evazată, este aceea de a elimina contactul dintre gheare
şi bordaj prin interpunerea unor piese suplimentare.
După cum rezultă din fig. 1.18, piesa 1 din capătul nării iese în afara bordajului şi face posibilă
fixarea ancorei la post fără ca ghearele să atingă bordajul. Pentru ca ancora să vină la post corect, trebuie ca
forma piesei 1 să fie corelată cu geometria ancorei şi cu poziţia nării. Soluţia este mai simplă din punct de
vedere tehnologic şi are avantajul că îndepărtează de planul diametral punctul de ieşire a lanţului din navă.

Fig. 1.17 Nişă confecţionată pentru tragerea corectă a ancorei la post

Fig. 1.18 Adăugarea de piese pentru a se Fig. 1.19 Rolă de deviere


realiza tragerea corectă a ancorei la post
În plus, la navele cu forme pline la prova şi cu bulb, aceste elemente evită şi atingerea bulbului cu
ancora în timpul manevrei de ridicare sau coborâre (virare sau molare). Poziţia nării mai este determinată şi de
condiţia realizării unor frângeri mici ale lanţului la ieşirea din nară. Pentru a realiza acest lucru, trebuie ca nara
să aibă o înclinare mică faţă de orizontală, chiar dacă tragerea normală la post a ancorei impune înclinări mari
faţă de orizontală. Compromisul se realizează prin respectarea condiţiei tragerii normale la post, iar frângerile
mari ale lanţului la ieşire, dacă apar, vor fi preluate prin role montate pe punte la ieşirea din nară, fig. 1.19. În
acest fel, se evită uzura lanţului, prin înlocuirea frecării de alunecare cu cea de rostogolire. Rolele de deviere
mai prezintă avantajul că permit montarea mecanismului de manevră a lanţului în orice loc de pe puntea
teugă, eliminând restricţiile privind amplasarea acestuia introduse de condiţia realizării unor frângeri minime
ale lanţului. Poziţionarea nării reprezintă o problemă complexă în proiectarea instalaţiilor de ancorare, iar
verificarea soluţiei finale se poate face aproape exclusiv prin testarea tragerii normale şi a fixării ancorei la
post pe macheta la scară naturală (sau apropiată) a provei navei.
1.3.4. STOPE

Stopele instalaţiei de ancorare sunt de două categorii, determinate de funcţiunile îndeplinite:


 stope care asigură ancorajul: fixează lanţul, transmiţând corpului navei forţele din linia de ancorare,
descărcând în acest fel mecanismul;
 stope care fixează ancora la post, înlăturând bătăile ei în nară în timpul marşului.
Din punct de vedere constructiv, stopele din prima categorie - numite stope de linie - sunt fixe sau cu
lanţ, iar cele din categoria a doua, numite stope pentru ancoră - sunt prevăzute cu gheare care se fixează de
lanţ şi întinzători pentru tensionarea lanţului care se prind de punte direct sau prin lanţuri. Rolul stopelor
pentru ancoră poate fi îndeplinit de stopele de linie dacă, din faza de montaj, se are în vedere o poziţionare a
acestora astfel încât ancora să se fixeze corect pe bordaj .

Fig. 1.20 Stopă cu fălcele


1 - talpa stopei; 2 - fălci; 3 - bolţ articulaţie; 4 - şurub; 5 - piuliţă articulată; 6 - inel.
Stopele de linie, fixe, se recomandă pentru calibre de la 73 mm în sus şi sunt diversificate din punct de vedere
constructiv. La noi sunt utilizate mai frecvent stopele cu fălcele, fig. 1.20, care blochează zaua orizontală
încadrând-o pe cea verticală între două bare numite fălcele, cât şi stopele cu traversă (se mai numesc şi stope
cuţit), la care zaua verticală este blocată cu ajutorul unei traverse amplasate între umerii stopei, fig. 1.21.
Dimensionarea stopelor de linie se face la forţa transmisă de linia de ancorare, ţinând seama de recomandările
registrelor de clasificare.
Stopele de linie cu lanţ, fig. 1.22, sunt constituite dintr-o bucată de lanţ, care se fixează cu un capăt de
punte iar cu celălalt, printr-o gheară specială, de una din zalele lanţului de ancoră. Fixarea de lanţul de ancoră
este demontabilă. Stopele sunt recomandate pentru calibre până la 43 mm.

Fig. 1.21 Stopa cu traversă


1 - talpa stopei; 2 - articulaţia traversei; 3 – traversă

Fig. 1.22 Stopa cu lanţ


1 - ochet pentru fixarea de corpul navei ; 2 - întinzător; 3 - za întărită; 4 - ochet de fixare a
ghearei; 5 - gheara compusă din două părţi articulate

1.3.5 MECANISMELE INSTALAŢIEI DE ANCORARE

Au rolul de a realiza manevra liniei de ancorare. În cazul în care linia de ancorare are ca element
flexibil lanţul, transmiterea forţelor de la mecanism la lanţ se face printr-un tambur prevăzut la periferie cu
alveole în care intră zalele lanţului. Acest tambur poartă denumirea de barbotină. Dacă linia de ancorare
utilizează cabluri, manevra acestora se face cu un mecanism special cu tambur, amplasat sub puntea teugă.
Mecanismele prin care se manevrează liniile de ancorare cu lanţ se clasifică astfel:
 după criterii constructive:
- mecanisme cu barbotina aşezată în plan orizontal, numite vinciuri;
- mecanisme cu barbotina aşezată în plan vertical, numite cabestane.
 după numărul liniilor de ancorare manevrate:
- mecanisme care manevrează o singură linie de ancorare;
- mecanisme care manevrează două sau mai multe linii de ancorare.
Uzual, cabestanele manevrează o singură linie de ancorare, pe când vinciurile pot manevra una sau
mai multe linii de ancorare.
 după modul de antrenare, mecanismele pot fi:
- u acţionare prin electromotor;
- cu acţionare electrohidraulică;
La navele mici, registrele de clasificaţie admit pentru manevra ancorelor, folosirea mecanismelor cu
acţionare manuală sau a mecanismelor altor instalaţii.
 după modul în care se face comanda, mecanismele pot fi:
- cu comandă locală;
- cu comandă de la distanţă.
Funcţiunile mecanismelor care manevrează liniile de ancorare sunt următoarele:
- lansarea ancorelor cu ajutorul motorului mecanismului sau gravitaţional, cu reglarea vitezei de
coborâre prin frână;
- staţionarea în ancoră, când barbotina şi frâna mecanismului trebuie să preia forţa din linia de
ancorare;
- ridicarea (virarea) ancorei, care constă din apropierea navei de punctul de ancorare, smulgerea
ancorei şi ridicarea ei la bord;
- ridicarea simultană a ancorelor de pe liniile de ancorare cuplate la acelaşi mecanism, de la
jumătatea adâncimii de ancorare, în condiţiile în care smulgerea ancorelor s-a făcut succesiv.
În mod frecvent, mecanismele instalaţiei de ancorare sunt utilizate şi pentru manevra parâmelor de la
instalaţia de acostare. În acest sens, atât vinciurile cât şi cabestanele au tamburi speciali pentru a realiza
manevrele instalaţiei de acostare. Deci mecanismul va trebui să satisfacă, pe lanţul cinematic care antrenează
tamburii de manevră, şi condiţiile impuse de instalaţiile de acostare. În fig. 1.23 este reprezentat un vinci de
ancoră cu tamburi de manevră pentru acostare, iar în fig. 1.24 este reprezentat un cabestan pentru ancorare-
acostare. Diversitatea mare a navelor pe care se montează mecanismele de ancorare-acostare, cât şi a
condiţiilor de amplasare, a determinat foarte multe variante constructive ale acestora. În acest sens, se impun
câteva recomandări privind utilizarea mecanismelor pe diverse tipuri de nave. Pentru navele maritime mici şi
medii şi pentru navele fluviale se recomandă utilizarea vinciurilor cu două linii de ancorare şi tamburi de
manevră în prova, iar în pupa cabestane pentru ancorare şi acostare sau numai pentru acostare. Vinciurile de
ancoră în acest caz, au prin construcţie distanţa dintre barbotine fixă, ceea ce impune poziţia punctelor de
ieşire ale nărilor pe puntea teugă, care trebuie să fie egală cu distanţa dintre barbotine. Această condiţie
reprezintă o restricţie în montarea corectă a nărilor.

Fig. 1.23 Vinci de ancorare Fig. 1.24 Cabestan


1 - motor de antrenare;2 -
mecanism reductor;3 - barbotină;4
- frână;5 - mecanism pentru
acţionarea frânei;6 - tamburul
pentru manevra parâmelor
instalaţiei de acostare
La navele mari, cu forme pline în prova, nările de ancoră sunt depărtate de planul diametral pentru a
evita atingerea bulbului cu ancora în timpul manevrei cât şi pentru a realiza tragerea normală a ancorei la post.
Din acest motiv, se preferă vinciuri montate individual pe fiecare linie de ancorare, amplasarea lor putându-se
face în strânsă corelare cu amplasarea nărilor şi a puţurilor de lanţ.
La petroliere, antrenarea mecanismelor instalaţiei de ancorare-acostare din prova şi pupa se face cu
maşini cu abur sau cu motoare hidrostatice. Având în vedere variaţia rapidă a pescajului în timpul manevrei
de încărcare-descărcare, petrolierele moderne au instalaţii de acostare cu vinciuri automate, care modifică
lungimea parâmei de acostare funcţie de pescaj, menţinând o tensiune constantă în parâmă. De regulă, la
aceste nave vinciurile de acostare automate de la extremităţile navei utilizează acelaşi mecanism cu al
vinciurilor de manevră a liniilor de ancorare. În acest fel se micşorează spaţiul aferent instalaţiei de
ancorare-acostare, cât şi greutatea ei.

1.3.6 PUŢURI DE LANŢ

Reprezintă locurile unde se depozitează lanţurile de ancoră în timpul marşului. Fiecare linie de
ancorare are câte un puţ de lanţ amplasat sub barbotina vinciului sau a cabestanului care manevrează linia de
ancorare. Intrarea şi ieşirea lanţului din puţ se face prin nara puţului de lanţ. Capătul dinspre barbotină al nării
trebuie amplasat astfel ca lanţul să intre şi să iasă corect din barbotină în timpul manevrei liniei de ancorare. În
acest scop, capătul puţului se amplasează cât mai aproape de barbotină în aşa fel încât să se evite bătaia
lanţului în nară.

Fig. 27 Puţul de lanţ


1- nară; 2 – puţ de lanţ
Fig. 1.25 Nara de lanţ pentru cabestane Fig. 1.26 Cioc de papagal
1 - ciocul de papagal propriu-zis; 2 - pârghie;3 -
postament şurub; 4 - manivelă;5 - şurub; 6 -
eclise; 7 - inel fixat de puţul lanţului; 8 – piuliţă

Dacă se utilizează cabestane, fig. 1.25, barbotina orizontală 1 complica introducerea lanţului în puţ. În astfel
de situaţii se utilizează o nară cu un cot 2, la 90°, care permite intrarea orizontală a lanţului. Între
barbotină şi nară se montează un ghidaj de lanţ 3, care preia săgeata datorită greutăţii proprii şi menţine lanţul
în planul barbotinei.
Puţurile de lanţ se amplasează la extremităţile navei în afara zonei compartimentelor etanşe care
sunt delimitate de peretele de coliziune, la prova, şi peretele de presetupă, la pupa. Trebuie să se acorde o
atenţie deosebită amplasării pe verticală a puţurilor deoarece ele, conţinând greutăţi mari, afectează
stabilitatea navei. De regulă, se recomandă amplasarea lor cât mai jos. Structura navei în zona puţurilor de
lanţ va fi consolidată pentru a prelua sarcinile locale introduse de greutatea lanţului. Forma puţurilor de
lanţ trebuie să asigure aşezarea ordonată a lanţului astfel încât, la coborârea ancorei, zalele să nu se
înnoade şi să se blocheze în nara puţului de lanţ. Din acest punct de vedere, se recomandă forme cilindrice
sau apropiate acestora. Capătul lanţului se fixează în puţ printr-un dispozitiv numit cioc de papagal, fig.
1.26, dispus în partea superioară a puţului şi care poate fi acţionat din exterior pentru eliberarea la dorinţă
a lanţului. Eliberarea lanţului se face când se scoate pentru întreţineri curente sau când se renunţă la linia
de ancorare, dacă ancora rămâne blocată. Diametrul puţului de lanţ se recomandă a avea valoarea:
D p = (30  35)  d [m] (2)
unde d este calibrul lanţului [mm]

1.4 DIMENSIONAREA LINIILOR DE ANCORARE


Dimensionarea elementelor instalaţiei de ancorare se face folosind una din cele două căi: statistică sau
deterministă.

1.4.1 METODA STATISTICĂ

Permite alegerea dimensiunilor elementelor instalaţiei de ancorare luându-se în considerare


rezultatele exploatării acestei instalaţii la nave de diferite mărimi. Rezultatele sunt cuprinse în norme de
dotare, elaborate de diverse societăţi de clasificare, norme ce prevăd dotările minime cu mijloacele de
ancorare şi acostare la navele de diferite tipuri şi dimensiuni.

Registrul Lloyd utilizează, pentru caracteristica de dotare, formula:


N = (B + d)  L + 0,85  L  (D - d) + 0,75  (h + l) (8)
în care: L, B, D sunt dimensiunile principale ale navei; h, l sunt dimensiunile timoneriei, iar d este pescajul
navei.
Registrul Germanische Lloyd utilizează relaţia:
N = 0,75  L  B  D + 0,5  ( 1 + 0,25  B) (9)
Registrul Det Norske Veritas foloseşte relaţia:

N =  LBD+  k  Q  (10)

unde d este coeficientul bloc al carenei, iar S, k, Q sunt corecţii pentru suprastructuri.

Din analiza formulelor de definire a caracteristicilor de dotare, rezultă că unele au o formă


pătratică, iar altele au o formă cubică.
Cele cu forma pătratică consideră elementele de dotare ca fiind determinate de forţele introduse din exterior
prin suprafaţa velică şi cea udată;
cele cubice consideră predominant pentru dotarea navelor, efectul forţelor de inerţie transmise de navă, prin
legătura elastică, ancorei.

1.4.2 METODA DETERMINISTĂ

Se aplică în cazul navelor care ies din clasificarea registrelor navale, sau atunci când instalaţia de
ancorare trebuie să fixeze nava în condiţii de adâncime sau la forţe exterioare mai mari decât cele considerate
în mod statistic. De asemenea, metoda statistică se poate utiliza când se pune problema dimensionării unei
instalaţii de ancorare care trebuie să realizeze performanţe deosebite de poziţionare a navei.
Metoda deterministă apreciază forţele exterioare care solicită nava sau plutitorul, cu care se
calculează liniile de ancorare, punând condiţia realizării performanţelor de poziţionare necesare. În metodă,
care este de fapt una analitică, considerarea unor forţe exterioare (aero- şi hidrodinamice) se face totuşi pe
baze statistice, ţinând seama de particularităţile climatice ale zonei geografice unde se realizează ancorarea.

Dimensionarea analitică a liniilor de ancorare implică următoarele etape:


- determinarea forţelor cu care mediul acţionează asupra navei sau plutitorului aflat la ancoră;
- calculul liniilor de ancorare care simultan fixează nava;
- studiul dinamicii plutitorului aflat la ancoră, în vederea stabilirii performanţelor de
poziţionare.

1.4.2.1 DETERMINAREA FORŢELOR INTRODUSE DE MEDIU

Efectul mediului poate fi considerat prin forţele introduse de vânt, curent şi valuri. Toate acestea
acţionează simultan asupra plutitorului sau navei, solicitând linia de ancorare şi tinzând să schimbe poziţia
corpului respectiv.
FORŢELE DATORATE ACŢIUNII VÂNTULUI
Acestea acţionează asupra părţii emerse a plutitorului sau navei şi se determină folosind rezultatele
obţinute pe modele simetrice în raport cu suprafaţa de plutire, încercate în tunele aerodinamice, fig. 1.28.
Rezultatele sunt publicate sub forma unor albume în care se dau, grafic sau tabelar, variaţiile coeficienţilor
aerodinamici cu unghiul de incidenţă, pentru diferite tipuri de nave, fig. 1.29.

Fig. 1.28 Model simetric faţă de suprafaţa de plutire Fig. 1.29 Coeficienţii aerodinamici

Solicitările date de vânt se calculează cu relaţiile:

FvX (  )  1   aer  vv2  AX  cvX (  ) (12)


2

FvY (  )  1   aer  vv2  AY  cvY (  ) (13)


2
1   2
Mv( ) = aer v v AY  L  c v (  )
M
(14)
2
în care: Fv X(),Fv Y(), Mv() - forţele şi momentul datorate acţiunii vântului;
cv(), cvM () - coeficienţii aerodinamici ai forţelor şi momentului, fig. 1.29;
AX - suprafaţa velică frontală;
AY - suprafaţa velică laterală;
vv - viteza de calcul a vântului;
L - lungimea navei.
Pentru alegerea vitezei de calcul a vântului trebuie să se ţină seama de tipul plutitorului şi
de zona climatică în care acesta este ancorat.
FORŢELE DATORATE ACŢIUNII CURENTULUI

Forţele datorate curentului care acţionează asupra unui plutitor cilindric, se calculează cu relaţia:
Lc

Fc =
c
0
D  0,5    vc2 z dz (18)

unde: cD - coeficientul hidrodinamic al plutitorului de formă cilindrică;


vc(z) - spectrul vitezei pe adâncime, de la suprafaţă (z=0) până la adâncimea maximă (z=Lc).
În cazul navelor, forţele date de curent care acţionează asupra carenei se determină utilizând
Coeficienţii hidrodinamici ai carenei, determinaţi pe modele ale părţii imerse, simetrice faţă de suprafaţa de
plutire, fig. 1.30, încercate în tunele hidrodinamice la diferite unghiuri de intrare a curentului faţă de planul
diametral.

Fig. 30 Modelul simetric al părţii


imerse
Solicitările liniei de ancorare datorate curentului se determină cu relaţiile:

FcX = 1    v 2c  A f  ccX (  ) (19)


2

FcY = 1    v 2c  Al  ccY (  ) (20)


2

1
M c = 2    v 2c  Al  c cM (  )  L (21)

unde: FcX ,FcY, Mc - forţele şi momentul, introduse de acţiunea curentului asupra


carenei;
Af - aria frontală a suprafeţei de derivă;
Al - aria laterală a suprafeţei de derivă;
L - lungimea navei;
ccX(), ccY (),ccM() - coeficienţii hidrodinamici ai forţelor şi momentului, sta-
biliţi pe modele de carene, simetrice faţă de plutire, prevăzute cu toţi apendicii
(cavaleţi, cârme, elice, etc.);
vc - viteza curentului, apreciată statistic între 1,5 şi 1,9 m/s atunci când prin tema
de proiectare nu se impun valori mai mari.
În mod obişnuit, când nava ancorează în curent, forţele cu care curentul acţionează asupra carenei au
ponderea cea mai mare şi de aceea nava se dispune aproximativ cu planul diametral după direcţia curentului.
În acest caz, forţa hidrodinamică se poate calcula în acelaşi mod în care se determină rezistenţa la înaintare,
considerând viteza relativă dintre corp şi curent, vc.

FORŢELE DATE DE VALURI

Efectul valurilor asupra plutitorilor ancoraţi poate fi considerat prin două componente: o componentă
statică, ce încarcă linia de ancorare şi o componentă dinamică ce solicită periodic plutitorul, determinând
mişcări oscilatorii în plan orizontal în jurul unei poziţii ce corespunde echilibrului static al sistemului linie de
ancorare - plutitor. Din studiile efectuate pentru determinarea solicitărilor introduse de valuri asupra navei
aflate în ancoră, s-au găsit componentele în sens longitudinal şi transversal ale forţei statice introduse de
valuri, sub forma:

FWS X = c w  h 2v  ( 1 +  )  B | cos |  cos 


(22)

FWS Y = c w  h 2v  (L  sin  + B  cos  )  ( 1 +  )  sin  (23)

în care: cw - coeficientul forţei de acţiune a valurilor;


h v 2 - înălţimea medie a valurilor, determinată pe baze statistice în cazul
valurilor neregulate;
 - coeficient care consideră efectul adâncimii;
L,B - lungimea, respectiv lăţimea navei;
 - direcţia valului faţă de planul diametral.
Amplitudinile componentelor forţei dinamice după direcţiile longitudinală şi transversală se
calculează cu relaţiile:

FWd X  w 2  h v cos    m x  cos     sin     3


  
(24)

FWd Y = w2  hv ( sin  )  ( my  )  3 (25)

unde: w 3 - pulsaţia medie a valurilor în cazul valurilor neregulate;


mx, my - masele adiţionale de apă considerate în cazul mişcărilor longitudinale
respectiv transversale ale navei;
 - deplasamentul navei;
  L | cos |
= ;
lv
l v - lungimea medie a valului;
sinh 2 h   
1
lv
3  ;
 2 
sinh   h
 lv 
h - adâncimea apei;
1 - adâncimea centrului maselor adiţionale faţă de suprafaţa apei.
Fig. 1.31 Forţele statice datorate acţiunii valurilor
Forţele statice datorate valurilor se dispun, în general, după direcţia vântului şi împreună cu celelalte
forţe solicită linia de ancorare. Momentul dat de forţa statică a valurilor se neglijează, considerându-se că
rezultanta Fw acţionează la jumătatea navei, fig. 1.31. Forţele dinamice se consideră când se face analiza
staţionării navei în ancoră pe valuri şi când interesează echilibrul dinamic, pentru a stabili performanţele de
poziţionare sau solicitările variabile suplimentare ale liniei de ancorare introduse de deplasarea oscilantă a
acesteia faţă de poziţia de echilibru static. Unii autori consideră efectul valurilor prin forţe periodice
suplimentare care se adaugă forţelor date de vânt şi curent. Pentru a găsi amplitudinea lor, se analizează
oscilaţiile longitudinale ale navei pe valuri considerând mişcarea sub acţiunea valurilor şi a forţelor introduse
de linia de ancorare, care se modifică odată cu mişcarea provei de care este fixat capătul lanţului. În acest caz,
se pot rezolva ecuaţiile de mişcare ale navei în plan longitudinal, introducând forţele din lanţ, determinate din
echilibrul dinamic al acestuia.

1.4.3 CALCULUL FORŢELOR CARE SOLICITĂ NAVA ÎN ANCORĂ


Se consideră cel mai simplu caz de ancorare, ancorarea unei nave cu o singură ancoră, când se cere ca
nava să fie fixată sigur în raport cu fundul, fără a fi necesară o poziţionare riguroasă. Nava se poate deplasa în
jurul punctului de ancorare în funcţie de direcţia rezultantei forţelor exterioare. Se presupune nava raportată la
sistemul x,y de axe, fig. 1.32, supusă acţiunii forţelor date de vânt Fv , curent Fc şi a componentei statice a
valurilor FWS . De regulă, Fv şi FWS au aceeaşi direcţie, unghiul care dă direcţia lui Fc în raport cu Fv se
cunoaşte din condiţiile de mediu. Considerând reacţiunea TH introdusă de linia de ancorare, sistemul de
ecuaţii care dă echilibrul static al navei este:

 Fv  Fc  FWS  TH  0
 (26)

M v  M c  M H  0
Sub acţiunea forţelor exterioare, nava se va deplasa în jurul punctului de ancorare ocupând poziţia
pentru care rezultanta lor se dispune pe direcţia liniei de ancorare. Sistemul (26) permite determinarea lui TH
,  şi  când sistemul forţelor exterioare este complet definit. Pentru a putea utiliza ecuaţiile forţelor hidro- şi
aerodinamice deduse anterior, reducem sistemul de forţe în punctul O, fig. 1.33.
Fig. 1.32 Nava sub acţiunea forţelor date de Fig. 1.33 Forţele şi momentele ce acţionează
vânt val şi curent asupra navei reduse la mijlocul acesteia
Considerând forţele şi momentele care acţionează asupra navei, reduse în centrul acesteia ca în fig. 1.33,
sistemul de ecuaţii (26) exprimat pentru cazul general, se poate particulariza astfel:

c  
F X  F X  F S X  T X  0
 v W H
 Y
 Y
 Fv  FcY  FW  TH  0
S Y (27)

M v  M c  MW S  T X  b  TY  l  0
H H

În sistemul (27) FvX, FvY, FcX, FcY, FWS  , FWS  , Mv, Mc, M WS  sunt funcţii neliniare a căror
X Y

valoare depinde de unghiul de incidenţă, , dintre direcţia lui Fv respectiv FWS cu planul diametral.
Necunoscutele din sistemul (27) sunt: THX, THY, . Rezolvarea sistemului (27) este dificilă din cauza
neliniarităţilor introduse de FvX, FvY, FcX, FcY, FWS  , FWS  , Mv, Mc, M WS  . De regulă el se rezolvă printr-o
X Y

metodă numerică iterativă. Pentru calcule mai rapide se fac ipoteze simplificatoare. Astfel, se poate neglija
efectul componentei staţionare a valurilor, iar forţele date de vânt şi de curent se pot presupune pe aceeaşi
direcţie. Cu aceste ipoteze calculele se simplifică, însă structura ecuaţiilor (27) nu se modifică, fiind necesară
rezolvarea iterativă a sistemului pentru definirea poziţiei şi a forţelor din legături, la echilibru. Pentru cazurile
când se pune problema calculului imediat al forţelor din instalaţia de ancorare, se poate considera că, la echili-
bru, =0, ==20  30°, funcţie de raportul b/B. În acest caz, vom avea:
TH  R  Fv  Fc (28)
unde:

v 2v
F v =  aer  2  S e  c v (29)

în care: vv - viteza vântului;


S e = S l sin  + S t cos  ;
Sl - suprafaţa velică laterală a navei;
St - suprafaţa velică transversală a navei;
cv - 0,8 - coeficient aerodinamic global.
F c = F c,0 + F c (30)

în care: F c,0 = 1    v c2  c c,0   + F


2
Fc,0 - rezistenţa la înaintare corespunzătoare vitezei curentului;
Fcb - creşterea rezistenţei datorită unghiului de derivă ;
C c,0 =   f +  r ;
 - coeficient de formă  = 1,01 - 1,04, pentru L/B = 612;
f - coeficient de frecare calculat cu formula ITTC – 57:
0,075
f= ;
logRe 22
 - suprafaţa carenei calculată cu relaţia lui Taylor:
c
  s L ;
5,92
r - coeficientul de frecare suplimentar datorită rugozităţii provocate de vegetaţie:
r = ( 0,2  0,3 )  10-3 - la carena proaspăt vopsită;
r = ( 0,5  0,6 )  10-3 - pentru carene la 7 8 luni după andocare;
F - rezistenţa suplimentară datorită elicei nemişcate:
F = 50  A  D 2  v 2c ;
Ad
unde: A/Ad - raportul de disc;
D - diametrul elicei;
1 2  c (  ) 
Fc     vc   c   L  B  d ;
2     0
 cc (  ) 
în care:    0,0015  0,002 pentru  = 20  30 ;
    0
Utilizând metodele exacte sau pe cele simplificate, se poate determina mărimea componentei
orizontale care solicită capătul superior al lanţului. Cu această componentă se pot determina solicitările în linia
de ancorare. Pentru dimensionare, se vor considera numai componentele statice ale forţelor exterioare, iar
pentru analiza comportării sistemului navă-lanţ-ancoră se vor considera şi forţele perturbatoare oscilante
introduse de valuri.

1.4.4 CALCULUL FORŢELOR DIN INSTALAŢIA DE ANCORARE

Plecând de la forţa TH, se pune problema calculului forţelor din lanţ care se transmit vinciului şi
ancorei. Considerăm lanţul în echilibru. În fig. 1.34(a) lanţul se dispune sub formă de lănţişor, între punctele 1
şi 2 iar pe porţiunea A - 1 este aşezat pe fund. Configuraţia lanţului liber va fi determinată de mărimea forţelor
exterioare, definite prin reacţiunea pe care o introduc în punctul 2 pe direcţie orizontală, TH. În acest caz, vom
avea:
- tensiunea în cablu la ordonata y (conform teoriei firelor):
T=qy (43)
unde q este greutatea specifică a lanţului, exprimată în unităţi de masă pe metru liniar.
Fig. 1.34 Schema de calcul al forţelor din instalaţia de ancorare
Pentru punctul 1:
T 1 = q y1 = qc (44)
unde c este parametrul lănţişorului. Pentru punctul 2 se poate scrie că:
T 2 = q(c + h) = T 1 + qh (45)
Din echilibrul lanţului izolat de legături rezultă:
T H = T1 (46)
TV = q  l (47)

Forţa T1 se compune din forţa de ţinere a ancorei şi din forţa de frecare a lanţului de fund:
T 1 = kQ + mfq (48)
unde k este coeficientul forţei de fixare, dat de tipul ancorei; Q este masa ancorei, iar f reprezintă coeficientul
de frecare a lanţului de fund (f  61). Pentru dimensionare se impune condiţia ca forţa de ţinere T1 să fie mai
mare decât forţa TH, pentru o singură linie de ancorare:
T1  TH
sau:
kQ+ mfq  T H (49)
de unde:
TH
Q
q (50)
k + mf
Q
în care
q
= kl (51)
Q
kc = 1/40 ... 1/48 pentru nave maritime cu ancore cu masa Q < 2000 kg;
kc = 1/48 ... 1/50 pentru nave maritime cu ancore cu masa Q  2000 kg.
Lungimea lanţului liber se determină scriind expresia lui T2:
T22 = T V2 + T 2H (52)
Ţinând seama de relaţiile (46) şi (47), rezultă:

T22 = q2 l 2 + T 12 (53)

Considerând apoi ecuaţia (45), se obţine:

T22 = T12 + 2 T 1 qh + q2 (54)

Comparând relaţiile (53) şi (54) rezultă:

2 T1 (55)
l=h +1
qh
Forţa care se transmite vinciului sau stopei de fixare va fi:
T 2 = T 1 + qh = kQ + mfq + qh (56)
Considerând forţa arhimedică a lanţului suspendat şi frecarea din nară, forţa la barbotină va fi:
  
T2b  1  a k n kQ  mfQ  qh  0,87k n kQ  mfq  qh (57)
 m 
unde kn este un coeficient care ţine cont de frecările în nară (kn>1). Forma de echilibru a lanţului liber este
dată de ecuaţia lănţişorului:

y = c cosh x (58)
c
unde constanta c se determină scriind ecuaţia (43) pentru punctul 1:

c = T1 (59)
q
Luând sistemul de axe cu centrul în punctul 1 şi axa x dispusă pe fundul apei, ecuaţia de echilibru a lanţului va
fi:
T  qx  T qn
y  1  cosh  1 sau y  2 1 sinh 2 (60)
q  T1  q 2T1
Fig. 1.36 Dependenţa T=f(s)
Fig. 1.35 Echilibrul navei în lanţul instalaţiei de
ancorare
pentru y = h:

2 T1 qh
x2 = arg sinh (60’)
q 2 T1

 qh   2T1 
s  x 2  a  x 2  l  h   1 arg sinh 
2T
  h  1  1  (61)
q   qh 
 2T1   

Ecuaţia (61) reprezintă legătura dintre forţa T1 care se poate transmite prin ancoră fundului
şi deplasarea s faţă de poziţia ocupată de linia de ancorare în absenţa forţelor externe.
Reprezentând T1 = f(s), fig. 1.36, şi trasând T1max, care este forţa maximă care poate fi transmisă
prin ancoră fundului, rezultă s1max, adică deplasarea maximă a navei pentru care fixarea de fund a
ancorei este sigură. Având în vedere, conform ecuaţiei (56), că:
T2 = T1 + q h

se poate reprezenta şi variaţia lui T2 care reprezintă forţa din capătul de sus al lanţului, funcţie de s. Adoptând
T2max, funcţie de rezistenţa lanţului, a barbotinei, etc., se poate determina din grafic s2max. Dacă s1max < s2max
înseamnă că va ceda întâi prinderea de fund a ancorei. Dacă s2max < s1max se va rupe lanţul înainte ca ancora să
se desprindă de fund.
Deoarece valoarea lui s nu se poate determina prin măsurare, un indiciu pentru încărcarea liniei de
ancorare îl prezintă unghiul  . Din ecuaţia (60) avem:

 dy   qx    qh 
   tan  2  sinh  2   sinh arg cosh  1  (62)
  x  x2
dx  1 
T   1
T 

sau, folosind exprimarea funcţiilor hiperbolice inverse prin logaritmi:

  2 
 qh  qh  
tan  2  sinh ln  1   1  1   (63)
  T1  T1  

Folosind relaţia (63) se poate stabili o dependenţă între  - măsurabil şi T1 cu care se apreciază solicitarea
instalaţiei de ancorare. Situaţia analizată corespunde cazului când lanţul de ancoră se dispune liber în apă,
având în punctul de aşezare pe fund tangenta orizontală. În cazul în care lungimea se micşorează, aşa cum
se arată în fig. 1.34(b) în punctul de contact cu fundul apar unghiul  0 şi componenta verticală T0v care
solicită ancora pe o direcţie pe care capacitatea de fixare a ancorei este redusă. Această situaţie apare când
lanţul de ancoră este prea întins, din cauza lungimii insuficiente lansate în apă şi a forţelor mari care
solicită nava.
În aceste condiţii, ancora se poate smulge, apoi se prinde din nou. De asemenea, situaţia amintită
mai apare la virarea ancorei, când lungimea lanţului este micşorată cu ajutorul vinciului, sau în cazul
ancorării cu ancore fixe a unor plutitori la mare adâncime. Relaţiile de bază care caracterizează situaţia
lanţului întins, reprezentată în fig. 1.34 (b), sunt:
 x x 
h  y 2  y0  c cosh 2  cosh 0 
 c c 
(64)
 x x 
l  l0,2  l1,2  l1,0  c sinh 2  sinh 0 
 c c 

Din sistemul (64) rezultă, după transformări simple:

x = 2 T H sinh qx
l 2 - h 2 = 2c sinh (65)
2c q 2TH

relaţie care dă mărimea deplasării faţă de punctul de ancorare, funcţie de forţa exterioară, lungimea lanţului şi
adâncimea de ancorare. Rezolvând primele două ecuaţii ale sistemului (64) în raport cu x2, x0 rezultă imediat,
folosind exprimarea funcţiilor hiperbolice inverse prin logaritmi.
 2 
TH   q  
l  h   l  h  l  h 
q
x0  ln  
q   H
2T  l  h 2T H 
 
(66)
 2 
  q  
l  h   l  h  l  h 
T q
x 2  H ln  
q   H
2T  l  h 2T H 
 
Utilizând ecuaţia de echilibru a lanţului, fig. 1.34( b)

qx
y = T H cosh (67)
q TH

pentru punctele 0 şi 2 date de abscisele x0, x2 calculate cu relaţiile (66), rezultă ordonatele y0, y2, care prin
relaţia (43),( - tensiunea în cablu la ordonata y (conform teoriei firelor):
T=qy (43)
unde q este greutatea specifică a lanţului, exprimată în unităţi de masă pe metru liniar.)

determină tensiunile din lanţ. Cunoscând tensiunea totală în punctele 0 şi 2 şi componenta orizontală TH
aceeaşi pe toată lungimea lanţului, componentele verticale se calculează imediat:

T 0V = T 02 - T 2H ; T2V = T22 - TH2 (68)


Cazurile prezentate acoperă situaţiile care apar la ancorarea navelor, putându-se determina forţele în
linia de ancorare în vederea dimensionării acesteia. În calcule s-a neglijat influenţa curentului asupra lanţului,
întrucât forţele hidrodinamice care se transmit lanţului complică modelul matematic de calcul, iar efectul
acestor forţe este redus. În metoda de calcul prezentată, s-a considerat nava ancorată cu o singură linie de
ancorare care preia întreaga forţă TH. Dacă ancorarea se face cu două ancore, fiecare linie de ancorare se va
calcula cu forţa TH/2.

1.4.5 SOLICITĂRILE DINAMICE INTRODUSE DE LINIA DE ANCORARE

DATORATE FORŢELOR INTRODUSE DE VALURI

Nava aflată în ancoră formează un sistem elastic. Forţele statice au permis calculul configuraţiei de
echilibru şi a solicitărilor liniei de ancorare. Dacă se consideră şi componentele variabile ale forţelor introduse
de valuri, ale căror amplitudini se pot calcula din relaţiile (23) şi (24):

YWD   hv cos   m x cos   D sin    3


2
  
(69)
YWD
2
 
  hv sin  m y  D 3

este necesară analiza dinamicii ansamblului format din navă şi instalaţia de ancorare, pentru a stabili
amplitudinea oscilaţiilor în jurul poziţiei de echilibru date de forţele exterioare statice sub acţiunea valurilor.
În cele ce urmează, se va considera cel mai general caz, când nava se ancorează prin intermediul unei
geamanduri. Sistemul echivalent celui din fig. 1.1(a) se poate reprezenta ca în fig. 1.37.

Fig. 1.37 Modelarea dinamică a ansamblului navă- instalaţie de ancorare- geamandură de ancorare

Se fac notaţiile:
P1=F1S+P1D
(70)
P2=F2S+P2D
unde: F1S, F2S  componentele statice orizontale ale forţelor exterioare care acţionează
asupra corpului 1, respectiv 2;
P1D, P2D  componentele dinamice introduse de valuri asupra corpului 1,
respectiv 2.
Proprietăţile elastice ale legăturilor se caracterizează prin k1 respectiv k2, care reprezintă constantele
elastice ale legăturilor obţinute în urma liniarizării dependenţei între x şi T1 (relaţia 60') pentru lanţuri libere,
respectiv (65) pentru lanţul întins, prin considerarea primilor doi termeni ai dezvoltării în serie Taylor în jurul
punctelor x = x2 şi x a funcţiilor (60') şi respectiv (65). Ecuaţiile echilibrului dinamic pentru corpurile 1 şi 2
sunt:
a1s1  b1s1  k1 s1  s2   P1
  (71)
a 2 s2  b2 s2  k1 s2  s1   k 2 s2  P2

Se consideră că ancorarea dinamică este corespunzătoare numai dacă se îndeplinesc următoarele


condiţii:
1 - amplitudinea s1 a oscilaţiilor navei în jurul poziţiei de echilibru este sub o valoare considerată
admisibilă;
2 - forţa T12 din legătura elastică dintre navă şi geamandura de ancorare nu depăşeşte valoarea
admisă;
3 - forţa T23 între geamandura de ancorare şi fund nu depăşeşte valoarea admisă.
Sistemul de ecuaţii diferenţiale (71) poate fi abordat direct, reducându-se la o ecuaţie de ordinul
patru care se poate rezolva numeric, sau se pot utiliza metode frecvenţiale care dau rezolvări imediate.
Considerând în sistemul din fig. 1.37 un semnal de intrare de forma

X i (t) = A1 sin  t (cu A1 = 1 ) (72)

şi aplicând metodele frecvenţiale din teoria sistemelor, din expresia atenuării rezultă pentru s1 şi s2
(AMPLITUDINI) expresiile:

P1  a 2 2  ib2  k1  k 2   P2 k1
s1 
 a1 2  ib1  k1  a2 2  ib2  k1  k 2   k12
(73)
P2  a1 2  ib1  k1   P1k1
s2 
 a1 2  ib1  k1  a2 2  ib2  k1  k 2   k12
Modulul expresiilor complexe (73) dă amplitudinea răspunsului sistemului la semnalul de intrare, iar
argumentul expresiilor defineşte defazajul răspunsului faţă de semnalul de intrare. Forţele din legături se
calculează cu relaţiile:

  Pa1k1 2 a2ib ik b2ak2 2Pi2k1ba1k  k i b1k 2


2 2
T12  k1 s1  s2 
1 1 1 2 2 1 2 1

T23  k1 s2  s1   k 2 s2  (74)


P1k1k 2  P2 k 2  a1 2  ib1  k1 

 a1 2  ib1  k1  a2 2  ib2  k1  k2   k12
Neglijând amortizarea, cele două frecvenţe proprii se determină din condiţia ca numitorul relaţiilor
(73) să fie zero. Considerând pulsaţiile proprii ale fiecărui corp care formează sistemul din fig. 1.37, cu
legătura sa elastică:

k1 k2
1 = 2 = (75)
a1 a2

şi considerând că II<<I, rezultă cele două pulsaţii proprii ale sistemului:

k2
1   I (76)
k1  k 2
k2
1   II
k1  k 2

Pe baza datelor obţinute se poate face o analiză completă a comportării instalaţiei de ancorare care
este formată din două corpuri, în cazul solicitării cu forţe constante sau variabile, în scopul calculului
amplitudinii deplasării plutitorilor faţă de poziţia de echilibru, şi a amplitudinilor forţelor din lanţuri.
Componentele statice ale forţelor exterioare se vor considera la calculul forţelor şi deplasărilor statice,
iar componentele dinamice din relaţiile (69), (70) vor da amplitudinile deplasărilor oscilante provocate de
valuri (71) şi amplitudinile forţelor dinamice din lanţ, care se suprapun deplasărilor şi forţelor statice. Pentru
instalaţii de ancorare simple, fără geamanduri sistemele (73) şi (74) se transformă punând k2=0, a2=0, b2=0,
ceea ce reduce problema la cazul unui sistem elastic cu o singură masă.
Analiza instalaţiei de ancorare în condiţiile solicitărilor dinamice date de valuri permite stabilirea
comportării navei la rezonanţă, când forţele perturbatoare au aceeaşi pulsaţie cu una din pulsaţiile proprii ale
sistemului navă, geamandură, lanţuri. Datele obţinute din această analiză pot fi utilizate de proiectant pentru
aprecierea performanţelor instalaţiei de ancorare sau pentru a se modifica elementele instalaţiei sau schema de
ancorare pentru a se evita rezonanţa.

Calculul instalatiei de guvernare conform IACS (International Asociation of


Classification Societies).

Conditia de ancorare/acostare este temporara ptr nava cu doua ancore fiecare cu o linie
de lant
Conditia este ca ancora sa nu grapeze
Conditiile de calcul sunt valabile pentru vint 25m/s , curent 2,5m/s scope 6- 10 (raport
lungime lant /adincime).
Constructia echpamentului conf . UR W 29 si UR W 18.
Echipamentul si ancorelel, lantul se aleg functie de Numarul Echipamentului:

EN= ∆2/3 +2,0 hB +A/10

Δ- deplasamnetul in t , la SWL
B – latime, m
h- Inaltime ade la CWL la puntea superioara, m
h=a + ∑ ℎ𝑖
A – aria velica peste SWL (m2)
Ex: EN =205-240
masa ancora = 660 kg
lung lant = 302,5 m
calibrul : steel mild Gr.1 – 26 , special quality Gr. 2 -22 , Extra special Gr. 3 – 20,5.

Tipuri de ancore :
Stocker
Ordinary anchors – stockless
HHP – high holding power ( 2 ori o.a.)
SHHP – super high holding power (4 ori o.a.). ER ≥205
Testul de rezistenta se face la scara 1/1in 3 tipuri de sol : normal , mal, nisipos.
Verificarea tractiunii se face prin dinamometru , de asemenea se admite testul RPM .
bollard pull .
Materiale folosite :
Otel sudat : UR W11/17
Otel turnat : UR W 8
Chei de lant : UR W 7/8

Encl.
Anchor tests 4
Windlasses 2 pcs Anchors 3670 kg/pce
Manufacturer SEC
Type 54K3-78KN Size of anchor chain Ø54 mm grad K3

The anchoring manoeuvre will be carried out for Ps and Stb anchor separate.
Winch houling in at slow speed

Four lenghts of anchor chain to be paid out the vessel


Chain stopper to be tested.
Speed measured on both sides.
The current electric motor winch will be measured/noted.

Water depth: __ m.

Ps Anchor Stb Anchor


Time for 1st chain cable sec sec
Time for 2nd chain cable sec sec
Time for 3rd chain cable sec sec
Time for 4th chain cable sec sec
average hoisting
speed #DIV/0! m/min #DIV/0! m/min
Curent el-motor A A

In accordance with the IACS Recommendation No. 10, Edition 1984, item 1.3.3, the nominal speed of the chain
cable when hoisting the anchor and cable can be a mean speed only and this shall not be less than 0.15 m/sec
or 9.0 m/min to be measured over 2 chain length.

Remarks:
GERMANISCHER LLOYD