A efectuat studenta grupei 301: Casapu Elena

Membrii Sfatului Țării

Sfatul Țării a fost un consiliu legislativ care a condus în 1917-1918 noul stat Republica
Democrată Moldovenească format pe teritoriul fostei gubernii ruse Basarabia, care fusese creată
după 1812 de Imperiul Rus în partea estică a Principatului românesc medieval, Moldova. Sfatul
Țării a proclamat, în calitate de Parlament al Basarabiei (21 noiembrie 1917 stil vechi - 27
noiembrie 1918 stil vechi) după destrămarea Imperiul Rus și fondarea Republicii Democratice
Românești, Unirea cu Regatul României în 1918.

După Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale,
în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor
clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7
februarie1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o
moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale
clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu,
printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore,Vladimir Herța, Pantelimon Halippa, Onisifor
Ghibu, Ion Pelivan și Daniel Ciugureanu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru
autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariția căruia a
avut o importantă contribuție un număr de refugiați din Transilvania și Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al
provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie
națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român,
avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucraineană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea
ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și

formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților,
36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale

1
ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni,
15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și a fost ales
ca președinte Ion Inculeț. În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu
83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de
organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918, iar cea
de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ținându-și lucrările între 25-27
noiembrie 1918.

După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind
numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia, a fost numit ca președinte al Sfatului Țării
omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918) și apoi Pantelimon
Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a autodizolvat

Ion Inculeț s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni,în ceea ce urma să
devină județul interbelic Lăpușna (cislita-prut), în familia lui Constantin și Maria Inculeț. A
absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din
Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând
drepul de a se înscrie la Seminar. A studiat în același an cu viitorii deputați și demnitari de
stat Vasile Bârcă și Pantelimon Erhan. A optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris
într- adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii
s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe
care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției
la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După
absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe
școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia. În anul 1917 a fost
deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar

Constantin Argetoianu îi face următorul portret, la prima lor întâlnire, din luna martie 1918 de la
Iași: „Inculeț mi s-a arătat ce era, de la prima întâlnire, o râmă, în neantul căreia un făcător de
minuni umflase un stomac și proiectase o pereche de urechi și un nas formidabil, un nas menit să
miroase la distanță și să descurce în tufișul vieții poteca cea bună.”

2
În aprilie 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al lui președintelui Guvernului
Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din
Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie. A fost ales deputat în primul
parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din
partea deputaților-țărani. Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în
cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către
bolșevici prin putch-ul din octombrie, Inculeț a evoluat spre alianța cu România. La 21
noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de
preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici. La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu
majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu
majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care Frontotdel-ul și alte fracțiuni
minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Rusia.

Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, și viitor primar

al Odesei caracterizează astfel activitatea lui Inculeț:

„La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în numele
Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion
Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil,
împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (...) Inculeț în toate împrejurările a dovedit un
calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit. Se apropia ziua cea
mare - ziua Unirii - însă Inculeț se gândea la soarta țăranului. Adeseori spunea: „Dacă Dumnezeu
ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical și reforma agrară, adică să dăm pământ
țăranilor, voi fi cel mai fericit om”.”

După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de
interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul
României, condus de Ion Gh. Duca(1933-1937).

În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei și Unirea din 1918, el spunea:

„Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept și a
oricărei dreptăți, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române ân
toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o

3
simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia țaristă - o sută de ani a
durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre Prut și Nistru pentru
conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a
stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc
se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea
Unirei cu toți românii.”

La 10 octombrie 1918 Inculeț a fost ales membru al Academiei Române la recomandarea

lui Petru Poni.

Inculeț s-a stins din viață în urma unui atac de cord în seara de 19 noiembrie 1940. La
înmormîntare a ținut un discurs Vasile Bârcă, care a spus:

„Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui
nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de
toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubiit-o cu toate
puterile minții și sufletului său.”

Inculeț a fost căsătorit cu Roxana Cantacuzino-Bașotă. A avut doi fii: George, inginer-
constructor, decedat de cancer în străinătate, și Ion, electrotehnician, actualmente profesor
universitar în Canada.

Constantin Stere a fost un luptător politic devorat nu de ambiții, ci de idealuri Așa s-a
dezvăluit contemporanilor și tot astfel s-a fixat în memoria (cîtă este) a posterității. Toate
căderile sale catastrofale și nefericirile care l-au marcat se datoresc acesteia, irepresibile pasiuni
militante. Conformat, încă din copilăria lui urgisită, ca un justițiar și un revoltat, Stere a fost
animat (din adolescență pînă la bătrînețe) de ideea necesității reformării structurilor sociale și
politice. A urît nedreptatea și alcătuirile strîmbe, a fundat o doctrină (un curent de idei), a
elaborat proiecte reformatoare, s-a angajat să le înfăptuiască, și-a căutat prieteni și sprijinitori, s-a
luptat cu adversarii. Într-un cuvînt, s-a aflat de pe la 14-17 ani șî pînă pe la 66, mereu pe
baricadă, pururea neliniștit, fără odihnă și răgaz. I-a fost viața, de el însuși așezată, veșnic în
bătaia tuturor furtunilor. Hărțuit ca nimeni altul, s-a văzut lovit mișelește cu cele mai josnice
sudalme, izgonit de acolo unde el pusese temelie, urmărit de ostilități tenace. Le-a suportat pe

4
toate, deloc calm și senin, pentru că nu a țintit satisfacția unei cariere, ci realizarea unor
convingeri: reformarea structurilor sociale și politice românești și unitatea națională. Și i se părea
că înaltul ideal presupune, obligatoriu, orice sacrificiu. A îmbrăcat, aproape de copil, armura
luptătorului neînfricat și nu a părăsit-o pînă în clipa din urmă. Era, incontestabil, multă utopie
trează în proiectele sale reformatoare. Dar care proiect reformator nu ascunde în cutele sale
utopia, hotărîndu-i eșecul, total sau parțial? Eroul nostru a crezut ardent în proiecțiile minții sale,
luptîndu-se să le întrupeze în real. A eșuat adesea, pentru că nu se putea altfel. S-a mistuit pe sine
în toate aceste arzătoare bătălii care, nu de puține ori, au sfîrșit în neizbîndă. A fost, fără îndoială,
un vizionar. Și vizionarii poartă totdeauna, în plasma ființei lor, germenele martiriului. Acești
mesianici răzvrătiți (care, incontestabil, sînt sarea pămîntului), nu prea se bucură de viață
personală, mai totdeauna sacrificată pe altarul vocației, relegată mereu în planul secund, și nici
acolo îngăduită. Ciudat e că Stere nu și-a cunoscut formula temperamentală. Se credea nu un
militant, ci un intelectual înclinat spre cugetare și elaborarea de ample lucrări sociologico-
doctrinare. A spus-o nu o dată , ca în această confesiune către Francisc Rainer: "Eu nu sunt om
politic. Eu sunt un publicist, un om care gândesc asupra lucrurilor importante, de interes obștesc
și care simt chemarea să îndrumez lumea." Însă ultima parte a confesiuni îl dovedește tocmai pe
militant. Pentru că numai acesta, și nu cugetătorul de cabinet, simte chemarea să "îndrumeze
lumea". Autodefinirile sale conțineau însă și un adevăr. Stere nu era un politicianist avid de
putere, nu voia demnitățile conducerii. De aceea, poate, a și fost mereu înfrânt. El elabora
doctrine, proiecte, programe, strategii. Chiar și acestea, însă deși elaborații teoretice, îl trădează
din plin pe militant. Pentru că, nu-i așa?, s-a zbătut, aproape cu fanatism, să le realizeze.

A trăit și s-a dezvoltat în atmosfera revoluționară a cercurilor intelectuale rusești din a doua
jumătate a secolului trecut. În aceste condiții și-a însușit mentalitatea revoluționarului care nu-i
de loc dispus să-și reglementeze conduita dupa prescripțiile codului elaborat de autorități și
opinia publică. În ochii revoluționarului infracțiunea unor asemenea dispoziții nu apare ca ceva
ilicit. El nu înțelege să se supună decât comandamentelor conștinței sale. Privită sub această
lumină , se explică foarte lesne întreaga acțiune a lui Stere. Încredințat că nu lucrează decât în
interesul țării sale, el a pierdut din vedere o seamă de alte considerente. Oligarhia și plutocrația
română, care simțeau în el un adversar redutabil, n-au lăsat să le scape din mână momentul. Își
dădeau seama că prin ideologie, educație, prestigiu, inteligență, cultură și temperament, era omul
cel mai indicat să organizeze temeinic forțele tinere ale democrației românești.

5
De aceea au exploatat cu multă îndemânare greșelile comise de Stere, reușind să mobilizeze
împotriva lui toate resentimentele opiniei publice. Într-o clipă au fost uitate toate meritele pe care
le avea Stere. Burghezimea română a înțeles să plătească cu ingratitudine serviciile pe care el le-
a adus cauzei naționale. Țărănimea, pentru emanciparea căreia a luptat din răsputeri cu condeiul,
cuvântul și fapta, n-a știut să facă zid în jurul celui mai aprig și destoinic susținător al ei. Doar
basarabenii au meritul de a fi încercat o rezistență. Cele 36.000 de voturi cu care ei au trimis pe
Stere în Parlament sunt dovada unei conștiințe cetățenești care face cinste Basarabiei.
Impresionantă manifestație, dar incapabilă să apere de prigoană pe doctrinarul țărănismului
integral. Culmea ironiei o constituie faptul că tocmai partidul național-țărănesc, la ale cărui
întemeiere, organizare și expansiune Stere a avut un rol covârșitor, găsește cu cale să-i dea
lovitura de grație. O sumedenie de oameni care n-au avut nimic cu țărănimea și cu democrația s-
au pomenit peste noapte beneficiari ai regimului țărănist, în timp ce campionul cel mai vretnic al
democrației țărănești e pur și simplu dat afara din partid. E unul dintre cele mai penibile
spectacole pe care le-a oferit democrația română. Această ispravă a politicienilor a avut însă
urmări din cele mai fericite. Ea a dat literaturii pe romancierul Stere. Pentru acest dar așa de
prețios literatura română e recunoscătoare ingratitudinii țărăniștilor.

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept. În 1897 susține teza
de licență, în 1901 începe cariera de pedagog de la gradul de profesor suplinitor iar în 1913 a fost
ales rector. În 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate
publicistică remarcabilă fiind fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la
1 martie 1906.

A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918), jucând un rol
important în Unirea Basarabiei cu România.

În 2010 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

După ce și-a afirmat concepțiile sale și crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a
debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor
la catedra de drept administrativ și constituțional a facultății de drept din Iași, iar în 1903 a
devenit profesor titular.

La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la
1913 să fie ales rector. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat

6
activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească",
apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înființat partidul țărănesc, a luptat pentru organizarea politică
a țărănimii, dar carieră politică nu a putut face. A militat pentru înfăptuirea cerințelor esențiale
ale revoluției burghezo-democratice: reforma agrară și votul universal. Destinul său de om
politic a stat însă sub semnul tragismului. A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie -
25 noiembrie 1918), jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România.

La sfirșitul secolului al XIX-lea și în primul deceniu al secolului al XX-lea, cînd ani de-a rîndul
România a fost zguduită de puternice și repetate răscoale țărănești culminînd cu marea răscoală
țărănească din 1907, iar viața politică a țării evolua sub amprenta problemelor rurale, într-o țară
în care proletariatul în curs de formare reprezenta doar 3% din populația generală a țării,
Constantin Stere considera că țărănimea este factorul fundamental al progresului social și spre
aceasta trebuie să-și îndrepte toată atenția un revoluționar, in general oamenii politici progresiști
care își propun să servească poporul. Acest crez a stat la baza ideologiei poporaniste, lansată de
Constantin Stere la sfirșitul secolului al XIX-lea, acestui ideal i-a rămas credincios pînă la
sfîrșitul vieții.

Personalitate deosebit de complexă, cu activitate multilaterală — jurist, profesor, ideolog,

gazetar, scriitor și om politic — Constantin Stere s-a situat pe linia unei tradiții vechi și
nezdruncinate, a intelectualului angajat.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvența
democratică, tuturor acelor care îl anatemizau.

Sfîrșitul vieții și-l petrece retras și izolat de frămintarile politice la Bucov, județul Prahova.
Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunțări la
mediul politic al regimului burghezo-moșieresc de la care nu mai putea aștepta nimic. S-a stins
din viață la 26 iunie 1936, la Bucov.

Calitățile neobișnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existențe în atîtea
domenii (politică, învățămînt, știință, gazetărie etc.), nu păreau să fie și acela ale unui viguros
prozator.

7
Pantelimon Halipa a urmat școala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Școlii
Spirituale din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După ce a absolvit seminarul
în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității
din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut
nevoit să renunțe la studii. Revenit la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români,
colaborând la „revista Basarabia”, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit
imnul revoluționar Deșteaptă-te, române, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste.

S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a urmat
între 1908 și 1912. În această perioadă a colaborat la revista „Viața românească”, în care a
publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și
novele”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiță geografică”.
Revenit la Chișinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul lui Vasile
Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a
contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.

Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc.
Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales
vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea
Basarabiei cu România. A participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-Iulia care au
proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, aTransilvaniei cu România.

După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920),
ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1930),
ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar
de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934), urmărind
constant propășirea culturală a Basarabiei.

În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același an, la 29
decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji Naționale
din România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai
îndeplinit și funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din
Santo Domingo.

8
Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al
Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății
de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a condus revista
“Viața Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.

În 1950 a fost arestat și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației, după doi ani fiind
predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată
în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reținut până în 1957. A murit la 30
aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani, în București, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32. A fost
înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București.

A scris peste 280 poezii, articole, schițe, traduceri, memorii, reușind să editeze în timpul vieții
doar un singur volum, Flori de pârloagă (1921, Iași), prefațat de Mihail Sadoveanu. A scris și
câteva studii istorice: Bessarabia do prisoedineniâ k Rossii (1914), Basarabia inainte de sub
dominatia Rusă (1812-1825), B. P. Hasdeu” (1939). Postum i se publică în revista
„Patrimoniu” din Chișinău Povestea vieții mele (1990) și un volum de publicistică (2001). În
colaborare a mai semnat și cartea Testament pentru urmași (1991). Membru corespondent al
Academiei Române (1918). Exclus în 1948, Halippa a fost repus în drepturi în 1990 ca membru
corespondent al Academiei Române.

Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului

Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui
Pantelimon Halippa, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de
ocupație.

O stradă și o mică piață din sectorul Centru al orașului Chișinău îi poartă numele.