AŞTEPTĂRI

de Nicolae Geantă

Aştept o biserică în care fraţii să nu mai stea unul aici, şi altul… hăt-colo, învăluiţi în dragoste de arici.
Fiindcă aricii, şi când se iubesc tot se înţeapă.

Aştept o biserică în care credincioşii să nu se mai ghideze după cum le dictează spiritul epocii, căci
moravurile se domesticesc, însă desprind declinul spiritului ecleziastic.

Aştept o biserică în care Comitetele să nu mai fie „asociaţii familiale”, fiindcă Dumnezeu în cer strigă la
catalog doar fiii, nu şi nepoţi.

Aştept o biserică fără Hopa-Mitică. Altfel, unii vor trage sforile, ceilalţi vor dansa.

Aştept o biserică în care copilul săracului să nu mai vină cu teneşii rupţi şi tricoul ciuruit la liturghii, în
timp ce garderobele surorilor „cu mână” se schimbă în fiecare sabat.

Aştept o biserică în care la sfârşitul predicii fraţii să n-o mai taie ghiulea la maşini. Pentru că parcarea nu-
i costă nimic. Dar nici zâmbetele ce-ar putea să le ofere.

Aştept o biserică în care după program fraţii să se-mbrăţişeze, să-şi strângă mâinile, să se sărute, să se
mărturisească. Căci confesionalul de azi a ajuns treptat ca ghilotina de descărcare a conştiinţei în faţa
unui funcţionar ce nu înţelege dramele ce-i ajung la urechi.

Aştept o biserică în care fraţii să nu se mai certe dacă Masa Domnului se ia cu pâine dospită sau
nedospită, dacă să se poarte sau nu batic (în dreptul surorilor), dacă să se bea din sângele Domnului din
acelaşi pahar sau pahare separate, etc. Pentru că nu compoziţia pâinii o are în vedere Dumnezeu la Cină,
ci curăţia cugetelor ce vin să se-mpărtăşească cu El.

Aştept o biserică în care fraţii din dispora să-şi neglijeze mai puţin adunările natale. Pentru că atunci
când se vor întoarce să nu mai fie întâmpinaţi cu preşuri, sobe care scot fum, scaune care scârţâie şi
becuri chioare, iar dânşilor să nu le mai placă.

Aştept o biserică în care pocăiţii să nu mai migreze deoarece tradiţiile impuse de cei ce conduc slujbele
au uscat atmosfera sfântă, Biserica să fie pâine pentru toți.

Aştept o biserică în care fraţii să nu se mai ostenească în lucrări telurice, ci la rugăciuni. Fiindcă pe diavol
nu-l sperie transpiraţia noastră ci praful de pe genunchi.

Aştept o biserică în care să nu mai fiu „ars” ori pălmuit de fraţi. Pentru că oricât de groşi aş avea obrajii,
asprimea loviturii îmi zdruncină rărunchii. Şi (poate), credinţa.

sursa: blog Rodi Agnus Dei