LUCEAFĂRUL

DE MIHAI EMINESCU
 Publicare
Poemul a fost publicat în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România
Jună", Viena, aprilie, 1883. Este o capodoperă, un poem alegoric (naraţiunea este pretext
pentru a comunica o stare lirică), romantic şi filozofic. Liricul domină epicul, dar conţine
procedee dramatice.
 Sursa
Poemul pleacă de la basmul muntenesc Fata în grădina de aur versificat de Eminescu
după versiunea culeasă de R. Kunisch în Muntenia, alături de un alt basm versificat de
Eminescu, Miron şi frumoasa fără corp. Motivele basmice regăsite în aceste opere sunt:
motivul fecioarei de o frumuseţe unică, motivul personajelor înţelepte, motivul celor trei
încercări, motivul balaurului paznic, motivul metamorfozei, motivul obiectelor fermecate,
motivul cuplului ideal Adam şi Eva, motivul oglinzii.
Eminescu se inspiră şi din mitologia românească: mitul zburătorului. înainte de a crea
poemul, poetul român a citit lucrarea filozofului german Schopcnhaucr, Lumea ca voinţă
şi reprezentare. Eminescu găseşte aici ideea potrivit căreia cunoaşterea lumii este
accesibilă numai omului de geniu care – fiindu-i caracteristice inteligenţa şi raţiunea pură
- are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului.
 Tema poemului
Eminescu prezintă destinul omului de geniu. În descrierea unui voiaj în ţările române,
germanul Kunisch povesteşte legenda luceafărului. ,,Aceasta e povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte moarte, iar numele său scapă de
noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta
luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest
înţeles alegoric" .
 Compoziţia
Poemul cuprinde două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru. Cele 98 de
strofe alcătuiesc patru tablouri: I de la strofa 1 la strofa 43
II de la strofa 44 la strofa 64
III de la strofa 65 la strofa 85
IV de la strofa 86 ia strofa 98.
Tabloul I
Prima strofa a poemului fixează acţiunea în atemporalitate şi aspaţialitate, formula
introductivă fiind specifică basmului: „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată...".
Epicul se realizează printr-un scenariu narativ şi protagonişti. În versurile: „Din rude mari
împărăteşti/ O prea frumoasă fată" şi „Era una la părinţi/ Şi mândră - n toate cele"
dezvoltă ideea unicităţii fizice şi morale sau propun un model de protagonism feminin.
Fata este prezentată în dubla ipostază: ipostaza pământeană alături de cea universală:
„Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele".
Se schiţează scenariul: camera fiind universul limitat al fiinţei alături de boltă şi de mare,
compunând universul ilimitat al astrului. Camera fetei are o fereastră, element ce
primeşte semnificaţia deschiderii înspre universul fără margini unde se află luceafărul.
Prezenţa astrului pretutindeni este sugerată prin epitetul metaforic: „mişcătoarele cărări".
Ipostaza luceafărului este cea a aşteptării: „Din umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l
îndreaptă/ Lângă fereastra unde–n colţ /Luceafărul aşteaptă." „Pas cu pas" luceafărul
urmează pământeană: „Şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n odaie,/ Ţesând cu recile-i
scântei/ O mreajă de văpaie". Luceafărul e cuprins de o simplă trăire: „îi cade dragă fata".
Pământeană transformă aşteptarea în dorinţă de împlinire: „îl vede azi, îl vede mâni,/
Astfel dorinţa-gata". Ea este cuprinsă de un dor de iubire faţă de luceafăr: „De dorul lui şi
inima/ Şi sufletu-i se împle". Luceafărul este atras treptat înspre starea de fiinţă: „Si cât
de viu s-aprinde el/ în orişicare sară./ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să - i apară."
Visul este calea de cunoaştere: cei doi se întâlnesc în vis. Oglinda funcţionează ca
mediator între cele două lumi, ca motiv al răsfrângerii gândului şi ca motiv al dublului
(luceafărul e văzut în oglindă ): „ Şi din oglindă luminiş/ Pe tropii-i se revarsă,/ Pe ochii
mari, bătând închişi,/ Pe faţa ei întoarsă." Intrarea fetei în vis este sugerată în ultimul vers
al strofei citate. Oglinda n-o reflectă pe ea, ci pe el. Cei doi vorbesc în somn. Luceafărul
nemuritor trece spre ipostaza de muritor, de fiinţă acumulând atribute ale fiinţei:
aşteparea sau fiorul dragostei, dorul de iubire („De suflet să se prindă" ) şi tremurai ca,
manifestare a materiei vii („El tremura-n oglindă"). Finalitatea ar trebui să fie dezlegarea
de vecie.
Dialogul celor doi protagonişti cuprinde elemente dramatice şi lirice. Fata îşi cheamă
iubitul printr-un descântec de coborâre. Chemarea luceafărului e încărcată de dorinţă şi de
magie. Ea îl cheamă să-i lumineze viaţa: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o
rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează." Luceafărul se metamorfozează
de două ori. Prima apariţie este aceea a unui „tânăr voievod" văzut de fată ca un înger.
Îngerul e născut din cer (tatăl) şi din mare (muma). Are păr de aur, faţa străvezie, este „un
mort frumos cu ochii vii", „luceşte fără de viaţă". Îngerul o cheamă în palate de mărgean
în adâncul oceanului, dar ochiul lui o îngheaţă. Cei doi sunt incompatibili. Cuplul nu se
poate realiza.
Trei zile (număr de basm) nu se văd. „Ea trebui de el în somn/ Aminte să-şi aducă/ Şi dor
de-al valurilor domn/ De inim-o apucă". A doua metamorfoză a luceafărului este aceea a
unui ,,mândru chip", văzut de fată ca un demon. Acesta e născut din soare (tatăl) şi noapte
(muma). Are „viţe negre de păr", este „scăldat" în „foc de soare", este trist, gânditor,
palid, cu „braţe marmoree", cu ,,ochii mari şi minunaţi", ireali („lucesc himeric"). Având
ca atribut focul, el are ca trăsături neliniştea, dorul, suferinţa. Demonul o cheamă în ceruri
să fie mai mândră decât stelele, dar privirea lui o arde. Cei doi nu se potrivesc. Cuplul nu
se poate realiza.
Metamorfozele luceafărului reprezintă cele două extreme ale fiinţei în concepţia
romanticilor: înger şi demon. Ipostazele sau metamorfozele luceafărului sunt trepte ale
lecţiei întru devenire pe care fata i-o dă astrului. Devenirea presupune sacrificiu şi durere:
„se stinse cu durere". Fiinţa trecătoare, fata, resimte ameninţarea eternităţii ca moarte (de
aceea epitetele îngerului şi demonului sunt din sfera morţii: „giulgi", mort", „străin”;
„fără de viaţă") pentru că în limitele gândirii umane nemurirea nu poate avea altă
înfăţişare decât moartea. Fata, pământeană, înţelege că iubirea este singura modalitate a
cunoaşterii, dar ea rămâne ispită şi nu împlinire dacă protagoniştii sau îndrăgostiţii nu
sunt de aceeaşi condiţie. Cuplul nu se realizează, comunicarea este indirectă, prin vis, în
somn.
Luceafărul, spirit contemplativ, geniu încearcă orice dezlegare pentru a pătrunde această
nouă lume (fiinţa). Iubirea lui pentru fata de împărat are două semnificaţii: ea reprezintă
dragostea unică, dar şi aspiraţia spre cunoaştere a unei alte forme de materie. Spre
deosebire de geniul definit de Schopenhauer, luceafărul nu este numai înţelepciune şi
adevăr, ci este încărcat cu afectivitate căci s-a întâmplat ca obiectul cunoaşterii sale să se
suprapună obiectului afectivităţii (fata de împărat).

Tabloul II = IDILA PASTORALĂ Spaţiul este uman-terestru.

Cei doi protagonişti sunt numiţi: Cătălin este un paj, copil dc casă, viclean. „Băiat din
flori şi de pripas", „îndrăzneţ cu ochii", are natură terestră. Fata de împărat a devenit
Cătălina, ca şi-a pierdut unicitatea, a intrat în categorie (numele o transformă în exponent
al unei categorii). E pământeană, seamănă cu Cătălin, îl înţelege: „Te-ai potrivi cu mine".
Cătălin stă mereu la pândă pentru a găsi clipa potrivită mărturisirii gândului de iubire.
Pânda timpului de iubire numeşte ideea de noroc: „Ca să-ţi încerci norocul", căci pentru
pământeni iubirea înseamnă noroc. Iubirea lui Cătălin e joc ce se învaţă: lecţia despre
iubire. Această lecţie are mai multe etape: „stai cu binişorul", cuprinderea cu braţul,
înălţarea din călcâie, privirea dulce, sărutatea. „Bob cu bob" sau „pas cu pas" Cătălina
învaţă lecţia despre iubire, urmându- l pe cel „îndrăzneţ” (situaţia din tabloul I se repetă,
dar în universul uman). Cătălin se dovedeşte stăpân pe arta iubirii. Cătălina trece din
lumea visului, cea aflată sub semnul luceafărului, păşind uşor, spre lumea reală, fiind
iniţiată în tainele iubirii. În ea există o stare de zbucium între neputinţa uitării
luceafărului, ca prim chip al iubirii, şi iubirea cea adevărată, imediată: „în veci îl voi iubi
şi-n veci/ Va rămânea departe''. Cătălin numeşt această stare a fetei ce încă se află în visul
de iubire ca „vis de luceferi” Căci amândoi vom fi cuminţi,/ Vom fi voioşi şi teferi,/ Vei
pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi".
Cei doi protagonişti comunică direct, calea de cunoaştere nu mai este visul, realitatea,
prin urmare cuplul se poate realiza.

Tabloul III - PASTEL COSMIC + MEDITAŢIE FILOZOFICĂ

Are două părţi. Prima parte prezintă drumul luceafărului spre Demiurg, un drum al
cunoaşterii şi este un pastel cosmic. În drumul lui spre Ziditorul lumii îi „creşteau a lui
aripe", căci el este nemărginit în spaţiu, anii „treceau ca tot atât atâtea clipe", căci el este
nemărginit în timp. Părea un fulger neîntrerupt în cerul plin de stcle. În zbor dispar
diferenţele dintre sus şi jos: „Un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de stele". El
realizează o călătorie regresivă în timp sub imperiul luminii. El este primul creat de
Demiurg şi de aceea nu participă la geneză, ci o vizualizează doar, reîntorcându-se în
haosul originar. Locul unde ajunge este cel al absenţei unde nu există puncte de reper. La
fel ca şi în Scrisoarea I este prezentat chaosul originar prin întuneric, adânc, mări şi
lumini izvorânde. Dorinţa lui este de a fi dezlegat de nemurire. Pentru a renaşte
dobândind condiţia de muritor e nevoie de dispariţia timpului şi a spaţiului, a traversa
haosul şi a ajunge la starea precosmică. Dovadă că locul unde ajunge e caracterizat prin
negaţii: „Nu e timp, nu e hotar pe care să se statornicească o lume, nu este lumină pentru
că ea încearcă doar acum să se nască şi se ajunge la negarea a tot ce e pozitiv: piere totul,
totul".
Partea a doua a tabloului este o meditaţie filozofică: Luceafărul devine Hyperion (hyper
eon = cel care merge deasupra, cel care stăpâneşte destinele lumeşti : hyper = deasupra,
eon = eternitate , în mitologie Hyperion era fiul lui Uranus şi al Geei ). Hyperion apare ca
un nefericit apăsat de eternitatea negrei veşnicii. Demiurgul, Creatorul, este „izvor de
vieţi" şi „dătător de moarte". El locuieşte în Absolut, acolo unde a fi şi a nu fi e totuna, în
infinit. Hyperion cere dezlegarea în schimbul oricărui preţ pentru „o oră de iubire".
Chemarea în vis a muritorilor se opune haosului din care a apărut şi setei de repaosul din
care s-a născut. Cuvântul Demiurgului este o lecţie de cunoaştere a fiinţei umane.
Demiurgul prezintă o antiteză între eternitate şi efemer: strofele 75. 76. 77. 78.
►muritorii: „durează-n vânt/ Deşerte idealuri”; „au stele de noroc", au o existenţă
limitată, soarta le este hotărâtă în afara lor, nu o pot schimba; au „prigoniri de soarte"',
fericire vremelnică, deziluzie permanentă; intră în mormânt, se nasc spre a muri: „ Căci
se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte",
►nemuritorii: „răsar din genuni"; nu au nici timp, nici loc, rămân neschimbaţi;
„nu cunoaştem moarte". Discursul Demiurgului e o expunere pe tema mecanismelor
existenţelor trecătoare umane sau astrale. Hyperion se va cunoaşte acum sortit eternei
identităţi cu sine, adică nemuririi, liber doar să aleagă între formele acestei nemuritoare
existenţe:
a) el ponte fi un erou al spiritului; Demiurgul îi oferă forţa de cunoaştere prin
cuvânt: „Sa-ţi dau înţelepciune?"
b) el poate fi creatorul orfic: ,Vrei sa dau glas acelei guri,/ Ca dup-a a ei cântare/ Să
se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare”
c) el poate fi un erou al faptei: „Vrei poate-n fapta să arăţi/ Dreptate şi tărie?" Demiurgul
îi poate oferi puterea pentru a stabili cu armele dreptatea şi tăria. El se adresează astfel
titanului. Hyperion are fire duală: geniu (spirit contemplativ) şi titan (spirit activ).
Hyperion este „întruchipare a gândirii ce susţine lumile în fiinţă" ( I Em. Petrescu)
Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion. exprimându-şi profundul dispreţ
pentru această lume superficială care nu merită sacrificiul geniului: ,,Şi pentru cine vrei
să mori/ întoarcere, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce le aşteaptă".
Tabloul este unul dinamic: începe brusc cu predicatul „porni" urmat de subiectul
„lucefălarul". Măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său sunt redate prin: inversiunea
„a lui aripe", imperfectul verbelor „creşteau". „treceau", determinantele adverbiale şi
substantivale „în cer", „căi de mii de ani". Impresia trecerii clipelor este sugerată acustic
prin aliteraţia consoanei „t": „tot atâtea clipe". Numeroase sunt şi metaforele: „Părea un
fulger ne-nîntrerupt", strofa - metaforă: „ Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-1 soarbe,/ E
un adânc asemene/ Uitării celei oarbe." ( sugestia existenţei dumnezeirii), epitetul
metaforic ce numeşte moartea : „pământ rătăcitor".

TABLOUL IV: IDILA şi MEDITAŢIE

Are două părţi. A. Din „locul lui menit din cer", locul ordinii, luceafărul priveşte spre
pământ. Castelul nu mai există. Pastelul terestru este concretizat prin momentul aşteptării,
apariţia lunii, şirul de tei. Codrul, pădurea de tei, este o lume a vegetalului unde toate sunt
la plural (spaţiu al multiplului). Teiul tăinuieşte iubirea celor doi. Teiul este simbolul unei
statornice fidelităţi, Hyperion vede locul dezlănţuit al celor doi îndrăgostiţi, pământeni. El
trăieşte o dramă atât din punct de vedere al cunoaşterii, cât şi al afectivităţii. Văzând idilă
de pe pământ. Hyperion devine conştient de eternitatea sa. Cătălin, bărbatul întâmplător
din tabloul II, a devenit bărbatul unic prin patima iubirii şi iubirea lui declarată nu e cu
nimic mai prejos decât iubirea luceafărului pentru fata de împărat. Ceea ce îi desparte
este că una e de neatins, iar cealaltă e pământeană. Îmbrăţişarea tinerilor semnifică
aspiraţia către fericire a perechii pământene. Luceafărul este chemat a veghea asupra
iubirii celor doi; ce îl cheamă să-i lumineze nu gândul, ci norocul.
B. Partea a doua cuprinde revelaţia luceafărului în legătură cu diferenţele dintre lumea de
sus şi jos. Felul în care luceafărul i se adresează fetei, „chip de lut", nu este o insultă, ci
sugerează murirea (ţărâna din care s - a născut muritorul şi în care va fi îngropat). El este
eliberat de patima iubirii: „Nu mai cade ca-n trecut / In mări din tot înaltul". Ultima strofa
( „ Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor şi rece.") cuprinde antiteza pronominală (pronume personal, persoana I
singular şi persoana a II-a plural) pentru a reda esenţa conflictului dintre efemer şi etern.
Atitudinea geniului nu exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului rece,
distantă, care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparţin unor lumi
incompatibile ce nu pot comunica, având concepţii diferite despre iubire.

„LUCEAFĂRUL" = POEM ROMANTIC - teme şi motive

1.tema timpului: - timpul individual: „trecu o zi, trecură trei / Şi iarăşi noaptea vine"
- timpul universal: „ Şi căi de mii de ani treceau / în tot atâtea clipe"
- condiţia efemeră a omului în relaţie cu timpul şi în antiteză cu eternitatea
universului: „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi nor spre a se naşte"
2.tema spaţiului: vezi planurile!
3.motive romantice: luna, luceafărul, noaptea, ceru!. stelele, haosul, geneza, zborul
inergalactic
4.tema naturii: planul cosmic, planul terestru (vezi exemple din poezie)
5.tema iubirii: cuplul care nu se realizează vs. cuplul care se realizează (vezi comentariu)
6.tenta filozofiei:
a) condiţia nefericită a omului dc geniu într-o lume meschină, incapabilă să-i
înţeleagă idealurile: ultima strofa
b) cosmogonia: tabloul III
c) „fortuna labilis"~soarla schimbătoare: „Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de
soarte"
7.antiteza
8. îmbinarea genurilor literare: genul liric ( exprimarea directă a gândurilor poetului ).
genul epic ( poezia respectă subiectul narativ al basmului popular pe care Eminescu îl
îmbogăţeşte cu idei filozofice), genul dramatic (personaje, dialog, drama trăită de
luceafăr)
9. îmbinarea speciilor literare: idila, meditaţia, elegia, satira, pastelul.