Sunteți pe pagina 1din 269

Pr.

Cătălin Varga

Renașteri baptismale

1
Colecţia METAMORFOZE

Editor: MIRCEA PETEAN


Coperta:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


VARGA, CĂTĂLIN
Renaşteri baptismale / preot Cătălin Varga ; pref. de Mircea
Petean. - Floreşti : Limes, 2017
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-799-076-8
I. Petean, Mircea (pref.)

Pr. Cătălin Varga


© Editura Limes, 2017, pentru prezenta versiune
Str. Castanilor, 3
407280 Floreşti, jud. Cluj
Tel./fax: 0264/544109; 0723/194022
Email: edituralimes2008@yahoo.com
www.edituralimes.ro

2
Preot Cătălin Varga

Renaşteri Baptismale
Prefață de
Mircea Petean

LIMES
2017

3
Soţiei mele Cosmina şi fiului Luca:
două inimi – o singură comoară

4
Binecuvântare

Binecuvântăm preocuparea duhovnicească, şi pe


deasupra sensibilă şi poetică, a părintelui Cătălin Varga.
Să dea Dumnezeu ca multe suflete să se mângâie
citind poezia scrisă de dânsul, şi mângâindu-se, să crească
din punct de vedere spiritual.

†Andrei
Arhiepiscop şi Mitropolit

5
Prefață

Ce anume îl poate îndemna pe un preot să recurgă la


rostirea în versuri? Majoritatea versifică sârguincios în
marginea scenariilor neo-testamentare, textelor de acest fel
lipsindu-le cu desăvârșire conotația estetică.
Cunosc însă destui slujitori ai altarului care sunt
dublați de poeți autentici. Valeriu Anania scrie acatiste,
turnând într-o formă canonică o inspirație laică, de sorginte
culturală, când nu imaginează, pe urmele lui Arghezi, un
dialog cu divinitatea, eliberat de angoasele modelului. Ioan
Petraș, pe urmele lui Roman Melodul și ale lui Ioan
Alexandru, sub puterea unui sentiment al plenitudinii
limbajului, insuflat, desigur, de o credință profundă,
nestrămutată, scrie un soi de invocații, care sunt tot atâtea
imne ale bucuriei de a se rosti poetic, adică inspirat.Ioan
Pintea are privirea ațintită mai degrabă înspre lumea de jos,
care a pierdut relația cu divinul, înspre teratologic, discursul
său fiind unul despre jigodii. Ioan Chirilă se dedă unui joc
subtil cu semantismele limbajului teologic. Vasile Luțai
scrie un soi de eseu lirico-metafizico-teologic, atunci când
nu se abandonează complet practicii artelor marțiale
literare japoneze, dedându-se unor exerciții extrem de
productive, de altminteri, de tip haiku. Și exemplele ar
putea continua.
Întrebarea crucială este următoarea: Care sunt
resorturile intime ale opțiunii pentru scris, pentru rostirea
poetică? Este evident o chestiune de alegere conștientă.
Părintele Cătălin Varga scrie poezie pentru că simte un

6
imbold lăuntric căruia nu i se poate sustrage. Asta pe de o
parte. Pe de altă parte, el are un model de creație poetică de
natură religioasă care îl stimulează. Este vorba despre opera
poetică a lui Traian Dorz. Cartea sa de poeme și debutează
cu un studiu extrem de solid și de bine articulat despre
opera poetică a acestuia. În esență este vorba despre o
poezie religioasă simplă, directă, transparentă, care își
propune să traducă într-un limbaj accesibil mesajul cristic.
Și mai precis, e o poezie de tip tradiționalist, explicită,
adeptă a unei versificații stricte, rod al voinței poetului de a
se înfrânge pe sine pentru a se face părtaș la suferința
celorlalți și a încerca să disipeze primejdiile care-i
amenință, asumându-și altruist menirea de a “cultiva” valori
etice fundamentale, nu doar de a le propovădui de la
amvon. L-am provocat pe părinte sugerându-i sa renunțe la
acest gest, dar poziția sa a fost fermă, așa încât e limpede
pentru mine că devotul a dorit și în acest chip, cât se poate
de explicit, să-și exprime adeziunea la un model estetic pe
care îl prețuiește până la admirație.
În genere poetul religios încearcă să fie cât mai
convingător potențând retoric ardența retrăirii patimilor
Mântuitorului. Dar un poet ca părintele Cătălin Varga e
mult mai subtil căci recurge la un lirism generat de
sentimentul departelui: Ca o rază ce-şi coboară/ Faţa tristă
peste lacuri/ Mă despart de Tine iară/ Depărtări de
veacuri.// Ca o Mână-ncet desprinsă/ De pe cruce, din
piroane.../ Simt cum pulberea-mi atinsă/ Plânge sub icoane.
(Ca o pasăre rănită)
Multe poeme sunt cvasi-rugăciuni, străbătute de
fiorul patetic al celui îngenuncheat, gata să-și pună sufletul
în palmele Mântuitorului… Sau, dimpotrivă, atinse de jalea
celui abandonat: N-am nici cuvânt, nici gest, nici rugă/

7
Doar lacrimi care mă subjugă/ O inimă ce urlă-n mine/
Purtându-şi umbra prin ruine (De-abia atunci).
E un patetic părintele Varga și atunci când își strigă
dorința de a-și încătușa patimile, de a-și mortifica trupul
supus trădării, în căutarea unei inocențe îndelung râvnite.
Departele invocat adeseori nu e doar de ordin temporal, sau
spațial, cât mai ales ontologic; e aproape o imposibilitate a
umanului de a-și depăși condiția, în ciuda exacerbării
voinței (amintirea căderii este și ea angoasantă); cântecul
acelui dor fără sațiu de îndumnezeire conferă adâncime
unor versuri ca acestea: Purtai în glas vecernii, când mă
chemai pe nume,/ Și-n mână un inel.// Dorința devenirii în
Chip și-Asemănare/ E încă tot departe cu cât mă lupt să-
nving (Extazul devenirii).
Ostaș al lui Hristos, aceasta este condiția pe care și-
o asumă Părintele Poet, hotărât să lupte cu sine, cu ispitele
și mai ales cu acel spectru al înfrângerii cohortelor de inși
care au căzut răpuși prea lesne din pricina asprimii acestei
lupte ori, mai degrabă, din pricina propriei nimicnicii.
Emoționantă e mărturia hotărârii sale de a se “preda” lui
Hristos, din poema Legământ.
De remarcat pastelurile spiritualizate, marcate intens
de sentimentul pustiirii, de angoasa părăsirii (Nu-mi lăsa,
Iisuse, ochii viscoliţi –/ Din copilărie n-au mai plâns aşa!/
Anii-aceşti’ din urmă – prea ne-ntoc răniţi,/ Ninge-ntreg
pământul în absenţa Ta… – Decembrie), ori de fiorul
înălțării.
Adeseori, poetul recurge la tonul moralizator,
îndeosebi atunci când deplânge simplitatea și autenticitatea

8
credinței primilor comunități creștine, valori pierdute odată
cu devenirea istorică și aproape compromise în prezent. Sau
folosește mijloacele unei înalte pedagogii ca mijloc de
inițiere în misterele creștinismului (Chemare, Cina cea de
taină, Cine ești Tu, Doamne?, Cuvântul).
E de apreciat și lirismul pur al unor bucăți precum
Lacrimi mute. De altminteri, lacrimile sunt prezente mai
peste tot, ca un simbol pregnant al furtunii lăuntrice. În
acest sens, un text intitulat simplu Poem este antologic:Din
răni prea multe şi tăceri/Te-ai făurit în mine,/ Poem născut
din sfâşieri,/ Cât preţ de lacrimi şi dureri/ Plătit-am pentru
tine!// Te-ai coborât ca dintr-un vis/ În inima-mi plăpândă/
Iar tot ce-am spus şi tot ce-am scris/ Cu sufletul de dor
ucis/ E-o rană sângerândă.// Am fost învrednicit şi eu/ Să te
cuprind pe strune,/ Cântare – dor din Dumnezeu/ Tristeţea
ţi-am sorbit mereu/ Cu-o dulce-amărăciune.// De-atunci,
m-am cununat pe veci/ Cu lacrime sub geană,/ Durere –
când revii sau pleci/ Îmi făureşti prin umbre reci/ Cântarea
mea orfană.// Şi nu-i un cânt înlăcrimat/ Şi nu-i o rană vie/
Şi nu-i nici imn prea lăudat,/ E-un tremur mult prea-
nduioşat.../ E-un dor de Veşnicie! Iar când versul părintelui
Cătălin are accente vizionare, precum în vastul poem în
șapte părți intitulat Apocalipsa, atunci forța imaginatorie a
Poetului e de-a dreptul covârșitoare. Cu atât mai
reconfortante și mai senine apar, în economia cărții, acele
bucăți în care încrederea în izbăvirea de rău prin iubire,
speranță și credință este biruitoare (Și cred in primăvară,
Acatist, Asemănări). Aproape întreg ciclul median al cărții
emană o împăcare, o bucurie a eliberării de patimi și a

9
comuniunii prin rugăciune, atât de puternice încât
divinitatea însăși pare a se pogorî în lume în spirit autentic
ortodox: Acum, când zorii zilei îmi dau voioşi bineţe/ Iar
urma Ta lăsată mă chinuie privind,/ Cu mâinile întinse spre
cerul părtăşiei/ Te caut cu-nsetare în doruri mistuind.// Şi
nu pot plânge însă decât o rugăciune,/ Un dor de căutare
ce freamătă-n boboc./ De-aş şti că-n noaptea asta la ceasul
nostru tainic/ Ai să-mi revii, Iisuse, n-aş mai dormi deloc.//
...Ce-aproape-mi eşti atuncea când rugăciunii mele/ Îi
dăruieşti puterea de-a Te cuprinde-n ea./ Că de-aş deschide
ochii râvnind o clipă numai/ Cu cea mai dulce sete, Iisuse,
Te-aş vedea!(Confesiuni).
Ciclul final cuprinde poezii diverse, ocazionale,
dedicate, majoritatea, unor prieteni sau cunoscuți, care
exaltă valorile creștine ale conviețuirii în duhul iubirii,
smereniei și milostivirii. Prețul plătit, esticește vorbind, este
un anume convenționalism al perspectivei și frazării. Odată
trecută furtuna, apare gospodarul cu sârguința sa bazată pe
un set de certitudini, care se străduiește să pună ordine în
ceea ce a rămas... Mai interesant e ciclul de Catrene, în care
fulgurațiile gândului au o strălucire aparte, de rostire cvasi-
apoftegmatică, nu lipsită de o atitudine tăioasă, uneori. Iată
câteva mostre: Când printre fraţi străbate/ Un glas de
fariseu,/ Mă-ntreb în taină – Doamne,/ Nu-i oare glasul
meu?;M-aş fi făcut mai bine/ O jertfă pe altar/ Să ard până
la moarte/ Dar să rămân în har.

Părintele Cătălin Varga este certamente un poet


autentic, care își urmează îndeaproape modelul atunci când
îi împărtășește opțiunea pentru un anumit tip de rostire
10
poetică și își depășește modelul deoarece pune omul în
orizontul departelui, accentuând dramatismul condiției
umane supuse unor limitări ca și imposibil de depășit...

Mircea Petean
Florești – Cluj, 06.03.2017

11
Cuvânt înainte
Uvertura unui dialog poetic

Poezia, ca formă de dialog, perenizează valorile


naționale însumându-le în bunul cel mai de preț, și anume:
limba sfântă a neamului. Cuvintele poetului dezvăluie
minunea dar o și voalează, într-o îmbinare extatică a
contrastelor. Cititorului îi rămâne astfel bucuria peregrinării
pe drumul cel anevoios de la cele grăite către cele negrăite,
de la cele ce se citesc spre cele care se simt sau se ascultă
cu inima.1
În cazul poeziei creștine antice de colorit elenistic,
exponenții cei mai de seamă uzau dialectica intimității lirice
pentru a oferi tinerilor iubitori de literatură o poziție destul
de convingătoare (terpnon...farmacon peitus), călăuzindu-i
spre lucruri mult mai de preț, îndulcind verbul prin mirajul
poetic. Bunăoară, frumosul, pentru lirica creștină, definea
conceptul de theoria (contemplația spirituală), de aceea
marilor poeți mistici le era greu să accepte calitățile așa zise
superioare (en logois... tois cehrosmenois logois) ale
păgânilor, ereticilor (xenoi).2 Criticii nu s-au sfiit însă să

1
Este tocmai ceea ce-l va determina pe marele poet V. Voiculescu să
exclame: Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte?/ Alt soi de graiuri
nu simți? Cu inima n-auzi? A se vedea volumul Ultimele sonete
închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu,
Editura Herra, București, p. 168.
2
Christos Simelidis, Selected Poems of Gregory of Nazianzus,
Vandenhoeck&Ruprecht, Göttingen, 2009, p. 26.

12
afirme, despre cei care regăseau în versurile epice sau
iambice satisfacția lecturării, că sunt niște copii în gândire.
Nimeni nu are nevoie de astfel de versuri, nici învățatul
Apollos din Alexandria, nici Clement Romanul, nici măcar
numeroșii filosofi sau literați. Aceștia nu au nevoie de
metrică sau prozodie pentru a-și expune gândirea poetică cu
privire la suferințele Domnului. Aceste critici gratuite n-ar
trebui să ne surprindă dacă așezăm în revistă elucubrațiile
anahoreților stingheri ai secolului al IV-lea, ce-au blamat
până și imnografia evenimentului liturgic. Probabil și
uzanța versului de către păgâni a contribuit decisiv spre-o
astfel de poziționare atitudinală, amintește același C.
Simelidis. Poezia ebraică, susține T. Cheyne3 impune unul
dintre cele mai elevate standarde literare, ea exprimă emoția
religioasă, puritatea și profunzimea artistică de negăsit în
oricare alt palier al literaturii. Critica modernă, judecând
prin optica esteticului, raliază genul liric unei ușoare
subiectivități artistice, sau unei expresii însuflețite și
atemporale, epicul devenind exact opusul.4 S. Mowinckel5
vede în poezia ebraică însă, nicidecum expresia unei
subiectivități sau a vreunei dimensiuni atemporale, ci o
categorie literară cu un specific conținut subscris.
Paradigma sa hermeneutică înglobează parametri multipli
(formă, conținut, cult), genurile poetice prezente în acest

3
T.K. Cheyne, The Variorum Teacher’s Edition of the Holy Bible, Eyre
and Spottiswoode, London, 1882, p. 47.
4
Silviu Tatu, The study of Classical Hebrew Poetry: Epistemological
Issues, Studia Theologica III, 1/2005, p. 43.
5
Sigmund Mowinckel, The Psalms in Israel’s worship, vol.II,
translated by D.R. Thomas, Oxford:Basil Blackwell, 1962, p. 23.

13
areal sunt mult mai elaborate și concentrate decât în oricare
altă parte. Potrivit ipotezei sale, oficiul cultic a stimulat un
conținut poetic genuin, care prin originalitatea sa, a
încorporat valențele unui stil tradițional deloc lipsit de
convenții. Fără îndoială, în contextul lumii vechi, evreii au
fost poporul cu cea mai opulentă filiație poetică.
Expresivitatea lor literară și-a regăsit ecoul până şi în
celebrele Blesteme din lirica argheziană. O poezie, departe
de-a fi expresia unei stângăcii mai mult sau mai puțin
cultivate, demonstrează o adevărată știință a prozodiei
(Moise a compus cântări în hexametri, păstrând metrica,
ritmul și armonia versului); a trimetrilor și-a pentametrilor
(cum este cazul versificărilor davidice); sau a
paralelismului stihurilor (ideea din primul vers fiind reluată
în cel de-al doilea, îmbogățindu-l gradual). Așadar, fie că
decantăm emoții, nostalgii, interogații, speranțe, jubilații,
experiențe extatice, umilințe... toate sunt trepte ce asigură
cititorului scara necesară spre-a pătrunde în interiorul
universului său mistic, de unde regăsindu-se să nu se mai
întoarcă niciodată singur și înfrânt.
Mai mult decât valoarea lor estetică, ele reprezintă
expresia renașterii unor mituri esențiale ale spiritualității
românești, iar noi identificăm prin ele tatonări subterane ale
religiosului însuși.6 Poezia religioasă românească declină și
ea ușoare reverberații ale sacrului, adeverind constanța

6
Petru Poantă, prefață la volumul: Valeriu Anania, Poeme, Polirom,
București, 2010, p. 5.

14
inspirației religioase în istoria lirismului românesc7. Pentru
că spațiul daco-român se prezintă precum un loc totalmente
integrat în nucleul unor preocupări euristice, toate având ca
ultim scop producerea cărții8, lirica religioasă reprezintă cea
mai vie expresie a începuturilor noastre literare,
concluzionează același Horia Mazilu.
Poezia religioasă românească își trage seva atât din
imnele și troparele creștine, cât și din Psalmi sau Cântarea
Cântărilor9, dar mai ales din inocența ninsorilor cu fulgi
albi de zăpadă a colindelor de Crăciun. Niceta de
Remesiana este primul autor de imne din spațiul românesc,
îi urmează apoi Sfântul Ioan Cassian, iar Psaltirea în
versuri a Mitropolitului Dosoftei10 editată în anul 1673,
deține și astăzi titlul de cea mai reprezentativă primă
realizare a genului liric românesc. Poezia religioasă a
contribuit aprioric pe domeniul de manifestare a literaturii
românești, invocând teme de-o sensibilitate aparte (viața,
moartea, iubirea, bucuria, credința, sau jalea) toate
exprimând tainele sufletului creștin neîmpărtășite nimănui,

7
Afirmație care tinde să rămână o axiomă, în ciuda valurilor de proteste
mai noi sau mai vechi, care prin subiectivismul lor nu fac altceva decât
să ignore capodoperele literaturii românești. A se vedea în acest sens
lucrarea criticului Ion Negoițescu, Mai aproape de îngeri, în “Dialog”,
Caiet de literatură, nr. 1-2, martie 1988.
8
Dan Horia Mazilu, Cuvânt înainte, la volumul antologic 1700 de ani
de poezie religioasă, Editura Ager, 2003, p.6.
9
Maria Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească – Eseu
monografic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 24.
10
Despre acest monument literar, istoricul Mircea Scarlat, avea să
afirme următoarele: ...cu Psaltirea în versuri se încheie o etapă decisivă
în istoria poeziei românești. (Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești,
vol.I, Editura Minerva, București, 1982, p. 93).

15
amintește doamna M. Pănăzan. Prin urmare, dinamica
mesajului poetic românesc, o piesă memorabilă ce-a
cunoscut uvertura în rândul maselor, dar și în cadrul
cercurilor restrânse, urmărește să comunice un mesaj
transcendent, încărcat cu-o pleiadă de imagini artistice,
rupte parcă din sufletul atât de chinuit al acestui popor. Iar
pentru ca acest mesaj dialectic să poată fi înțeles, ca mai
apoi să-și declanșeze efectul de purificare (katharsis),
cititorului i se cere adâncirea lecturării, ca astfel să poată
atinge noțiunea de text deplin, fiindcă numai așa va reuși
să-și creeze propria lectură lăsând în umbră autorul.11
Mărginită în deschidere de-o prelungire către trecut, iar la
sfârșit de o alta spre viitor12, poezia românească nu pierde
în esență ideea sanctificării ipostasului uman, pentru că
ipostazierea poetului, amintește de Întruparea Logosului
divin.

Autorul

11
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj-Napoca,
1994.
12
Tudorel Urian, Poetul cetățean, România Literară, nr. 47, 27
noiembrie 2009, p. 14.

16
Studiu introductiv

Am apelat la acest studiu introductiv care se vrea a


fi o analiză succintă a principalelor aspecte teologice din
poezia poetului şi fratelui nostru întru Hristos, Traian Dorz,
deoarece poezia mea trăieşte şi respiră şi se inspiră
neîncetat din duhul său poetic. Primele mele încercări lirice
stau sub semnul fratelui meu mai mare – Traian Dorz,
poetul de neegalat al spiritualităţii româneşti de secol trecut.
Viziunea mea despre poezia religioasă, cuprinsă în datele
tradiţionale: ritm, rimă şi măsură, se datorează numai lui.
Chiar dacă formarea mea ca poet în şcoala lui Traian Dorz
se petrece la zeci de ani de la adormirea poetului, şi chiar
dacă el m-a născut post-mortem, şcolirea mea este încă atât
de actuală. Dedic acest volum de poezii în memoria
poetului Oastei Domnului şi a Bisericii Ortodoxe Române –
Traian Dorz, nădăjduind ca acest umil tribut să nu-i tulbure
amintirea.

Poezia dorziană între actualitate și nemurire13

13
Studiu apărut în revista Tabor din Cluj-Napoca. Trimiterea
bibliografică este: Cătălin Varga, „Poezia dorziană între Actualitate şi
Nemurire. Câteva reflecţii privind aspectele teologice”, în Tabor.
Revistă de cultură şi spiritualitate ortodoxă, anul VIII, nr. 2, februarie
2014, pp. 69-83. Studiul acesta a fost republicat în trei numere
consecutive ale revistei Vatra veche, și anume: (noiembrie 2016;
decembrie 2016; ianuarie 2017).

17
Startul acestui studiu este dat de expunerea axiomei
de la care-am inițiat această cercetare, este vorba despre
acel topos ce reunește întreaga creație dorziană de factură
lirică și nu numai, deoarece aici se găsește cheia înțelegerii
profunzimilor poetice ale sfântului nostru Traian Dorz. Am
considerat-o de asemenea o datorie de conștiință, o mărturie
plenară a ceea ce a fost, rămâne și astăzi și va fi pentru
nemurire esența poeziei dorziene. Ea – scumpa, ea
frumoasa, ea dulcea de nespus14 Iubire. Fiindcă aici se
voalează taina, Iubirea este soarele dreptății (Maleahi 4, 2)
răsărit printre versuri și poeme. Ea este liantul creației
dorziene, prin care încă mai farmecă și azi, mai leagă răni,
mai șterge lacrimi, furtuni și patimi potolind. Iubirea
poetului, desăvârșită (1 Corinteni 13, 4-7) și intarsiată-n
Duh (1 Corinteni 2, 10),15 lipsită de umbra temerii și-a
îndoielii (1 Ioan 4, 18); a strălucit atât în părtășie
(sărbătoare)16 cât și pe Cruce, alături de Preaiubitul inimii

14
Am întrebat Lumina, vol. „Din Pragul Veșniciei”, Editura „Oastea
Domnului”, Sibiu, 1999, p. 201: „ ...Și-am întrebat Iubirea: din Cine
ești, din Cine / tu scumpo, tu frumoaso, tu dulceo de nespus, / și Cine-
mi dete mie tot cerul Lui cu tine? / și mi-a șoptit Iubirea: Iisus, Iisus,
Iisus”.
15
În tainicele-adâncuri, vol. „Să Cântăm Domnului”, Editura „Oastea
Domnului”, Sibiu, 2007, p. 187: „În tainicele-adâncuri din sufletu-mi
ascuns, / în care niciodată și nimeni n-a pătruns / Aș vrea Iisuse Dulce,
Tu Singur să cobori / să vezi acolo strânse-ale dragostei comori...”.
16
Ce bine-i printre voi, vol. „Să Cântăm Domnului”, op. cit.: „Ce bine-i
printre voi, iubiții și dragii sufletului meu / iubirea voastră-n mine arde
alături de-a lui Dumnezeu ... / Ce dulce e cu voi la muncă și ce ușor cu
voi la greu / cu voi e Dumnezeu în mine și eu cu voi în Dumnezeu”.

18
sale,17 sângerând nemuritoarea pârgă – cei aproximativ
1300018 de muguri (răsăriți spre veșnica formă a altui
cuvânt), cu care putem și astăzi, demni și-ncrezători, să ne
mândrim.
Studiul de față sintetizează câteva teme majore din
teologia lirică a poetului Traian Dorz, cum ar fi: hristologia,
mariologia, gândul la moarte, păcatul și taina pocăinței; alte
posibile teme (viața în Hristos, teologia jertfei și a suferinței
pentru cauza lui Hristos, teologia jertfei substitutive,
teologia rugăciunii sau a eclesialității) rămânând a fi
parcurse cu altă ocazie într-un studiu mult mai amplu.

1. Geniul poetic al lui Traian Dorz

Dacă pentru sfântul Grigorie Teologul, geniul poetic


a însumat tocmai reușita infuzării în venele amorțite ale
Bisericii a unei vieți de regenerare duhovnicească19 și de
recuperare a conceptelor cheie din literatura păgână a
vremii, pentru a le putea oferi un substrat creștin,20 cum
spre pildă a procedat și sfântul Pavel la Atena în fața
17
Scrisoare despre Jertfă, vol. „Din Pragul Veșniciei”, op.cit.: „N-a fost
niciodată altfel! Pe Golgota-nsângerată / dragostea sub cea mai naltă
formă – JERTFA, e-arătată!”.
18
Volumul 1 (400 poezii), vol. 2 (400 poezii), vol. 3 (7000 proverbe
versificate și comentate), vol. 4 (320 poezii ilustrate, pentru copii), vol.
5 (o colecție de cântări a Oastei Domnului, peste 2000 de cântări), vol.
6 (600 poezii), vol. 7 (650 poezii), vol. 8 (700 poezii), vol. 9 (600
poezii), vol. 10 (600 poezii).
19
Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz, Editura
Institutului Român de Bizantinologie, București, 1937, p. 7.
20
Christos Simelidis, Selected Poems of Gregory of Nazianzus,
Vandenhoeck&Ruprecht, Göttingen, 2009, p. 9.

19
marilor filozofi ai epocii (Fapte 17, 28); dacă pentru Mihai
Eminescu geniul poetic a fost animat de tragicul destin al
cuplului nefericit, demn de cel al marilor îndrăgostiți din
cultura universală, cum amintește Christina Zarifopol,21 dar
și de personalitatea lui colosală cu totul pusă în slujba
neamului, precum reiese din activitatea publicistică din
ziarul „Timpul”,22 la fel de bine am putea adăuga aici și
originalitatea formei în care și-a îmbrăcat stilul artistic, cât
și eleganța și savoarea imaginilor cultivate. Dacă pentru
George Coșbuc geniul poetic a fost inspirat de extazuri
bucolice ale vieții rurale, atunci despre poetul Nichifor
Crainic putem spune că și l-a cultivat în intimitatea
acțiunilor sale intelectuale. Însă pentru Traian Dorz, geniul
poetic avea să se dezvolte odată cu anii suferinței sale,23
apoi augmentat în temnițele comuniste24 și, într-un final,
înveșnicit în dragostea lui neprefăcută pentru tot omul.
Primii martori ai sfințeniei poetului sunt ochii, ochii
săi filocalici care dau impresia că stau deschiși într-o lume
nepermisă, brăzdați de-aceași lacrimă cosmică pusă străjer
la hotarele veșniciei. Cu sufletul în pragul privirii, căuta de
fiecare dată, printr-un gest ritualic, să recunoască în cel din
fața sa Chipul lui Hristos, de unii bine ascuns, de alții

21
Christina Zarifopol, Istoria unei comori ascunse, prefață la vol.
„Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit” (Corespondență inedită
Mihai Eminescu – Veronica Micle), Editura Polirom, București, 2000,
p. 5; Perpessicius, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, 1983.
22
Nicolae Georgescu, Cartea trecerii. Boala și moartea lui Eminescu,
Editura Piatra seacă, Oradea, 2009, pp. 5-6.
23
Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, Simeria,
1993, pp. 28-35.
24
Ibidem, pp. 239-267.

20
mereu la vedere, dar de către cei mai mulți ușor denaturat.
Sunt ochi de-un albastru purificator, asemeni celor din
poezia lui Adrian Păunescu: „Din ochii Tăi lumina lumii
vine/ Și Tu chiar întunericu-l descoși / Și-am vrea să-Ți fie
totdeauna bine/ Și, uneori, ne temem pentru Tine/ Să nu
orbești de-atâția păcătoși” (Ochii albaștri ai lui Dumnezeu);
sunt ochi în care te regăsești mai dârz, mai viu, mai în
clocot pentru Hristos (Apocalipsa 3, 15-16), în care
personalitatea ta aristocratică, de fiu al Tatălui, al
Stăpânului, își dezvoltă cele mai senioriale trăsături:
libertatea și credința.25 Poate pentru aceasta opera dorziană
este diferită de celelalte opere ale vremii, care în
majoritatea lor nu fac altceva decât să plimbe peste lumea
ideilor o privire obturată de cataractă, evoluția lor fiind
însăși neodihna. Opera dorziană îmbracă o tonalitate gravă,
un pariu al implicării ce contribuie la statornicia și
durabilitatea ei, dar și a neamului nostru: „Să-mi contopesc
ființa cu neamul meu erou,/ cu-a lui însângerată istorie
slăvită,/ ca să mă-nalț cu dânsul prin nașterea din nou/ spre
Ziua și Cununa și Plata strălucită...”(Aș vrea...)26. Ea se
distinge de alte opere poetice, care într-un fel sau altul, și-
au anunțat deja dispariția, tocmai prin punerea corectă a

25
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005,
pp. 109-110.
26
Traian Dorz, Din pragul veșniciei, op.cit., p. 113. Idee izbitor de
comună cu poezia Rugăciune a poetului Octa-vian Goga: Alungă
patimile mele, pe veci strigarea lor o frânge,/ Și de durerea altor inimi
învață-mă pe mine-a plânge...// Ci jalea unei lumi, Părinte, să plângă-n
lacrimile mele. Vezi Octavian Goga, Poezii, Editura Ștefan, București,
2004, pp. 5-6.

21
accentului – Hristos și semenii: „Eu n-am vrut să scriu
versuri, poeme și cântări/ ce gâdilă urechea și inima o-
nmoaie, ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări/
spre cer și libertate, din iad și din noroaie./ N-am vrut să
strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeți/ puternice și multe cu
negreșită țintă,/ am vrut să sun alarme, am vrut să rup
peceți,/ am vrut să-mpiedic răul27/ să fure și să
mintă”(Cântări luptătoare).28 În opera dorziană, lumea
ideilor și-a construit elegiastic o fizionomie proprie, un
Chip hristic ce reunește sub același concert al cântărilor
nemuritoare, atât vârste diferite ale scrisului cât și stări
contemplative, de la cele mai accesibile până la cele mai
complexe: „Sunt hrană pentru inima flămândă/ și cântec
pentru sufletul vioi,/ avânt viteaz și alinare blândă/ și plâns
de-ajuns oricărui dintre voi” (Nu-s numai slove).29 Iar noi
suntem furați de torentul aceluiași efluviu de luminiscență.

27
Manuscrisul ce păstrează originalul acestui testament literar, propune
inițial varianta: S-arăt pe cel ce umblă să fure și să mintă. Probabil
dorind să accentueze efervescența implicării personale în demascarea și
apoi extirparea răului comun, poetul repetă cu obstinație acest „am
vrut”, intervenind asupra textului, și finalizându-l sub forma pe care o
cunoaștem cu toții astăzi. Întărind astfel demnitatea chemării sale
profetice.
28
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 1, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1998, p. 325.
29
Traian Dorz, Din pragul veșniciei, op.cit., p. 107. Versuri ce par să se
inspire din Poetul lui George Coșbuc: Sunt suflet în sufletul neamului
meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Și-
otrava deodată cu tine o beu/ Când soarta-ți întinde paharul. A se
vedea George Coșbuc, Poezii, Editura UniCart, București, 2008, pp.
429-430.

22
Întocmai predecesorilor săi, și lui i-a fost dăltuită
imaginea singurătății hrănită cu lacrimi, și pe el l-a vizitat
acel înger al satanei, cel care potrivit lui Horia Bădescu30îți
sărută-n somn pleoapele cu buzele sale de gheață: „Am fost
o harfă plângătoare, ce-am prins în faptul unei seri/ pe-a’
mele strune-ncepătoare să plâng lumeștile dureri” (Am fost
o harfă).31 Însă spre deosebire de toți aceștia, poetul Traian
Dorz cunoaște, la frageda vârstă de doar 16 ani, minunea
transformării vieții de Cuvântul Evangheliei, renăscând la o
viață duhovnicească și total predată lui Hristos. Dar iată
cum redă el această experiență transfiguratoare:
„Era cam pe la ceasul trei după amiază în ziua aceea de
Rusalii, când ajunsesem la ultimele pagini ale cărții (Pr. Iosif
Trifa, Corabia lui Noe) unde scria despre mișcarea
duhovnicească a Oastei Domnului, care începuse în țara și în
biserica noastră cu șapte ani înainte și care era o chemare din
partea Domnului și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru
fiecare suflet la o hotărâre de viață nouă, predată total lui
Dumnezeu. Pentru că numai așa putem fi mântuiți din potopul
păcatelor de acum și din potopul pedepsei veșnice care îi așteaptă
pe toți cei care păcătuiesc dar nu vreau să se întoarcă la
Dumnezeu...
Simțeam că trebuie neapărat și numaidecât să mă arunc
undeva în genunchi și să dau drumul șuvoiului de lacrimi pe care
nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul

30
Horia Bădescu, Magda Isanos și Drumul spre Eleusis, Editura
Albatros, 1975, p. 121.
31
Să Cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p.
223.

23
strigând lui Dumnezeu pocăința mea, întoarcerea mea, predarea
mea, legământul meu...”.32
Iar din momentul acesta, harfa sa va cunoaște un alt
fel de „plâns”, străin celor de dinaintea lui tocmai prin
implicațiile sale hristologice, prin tonalitatea
nepământească și prin adâncirea sa în izvoarele Golgotei,
bând roua de pe aripi în cei mai secetoși ani ai detenției
comuniste: „Din clipa cea de mângâiere, în mai mulți spini
am stat și-apoi,/ dar n-am mai plâns de-a mea durere nici
de-ale lumii mari nevoi,/ ci-n rugăciune și-n cântare, cu
inima și gândul Sus,/ am scos din fermecata strună cântări
și psalmi pentru Iisus” (Am fost o harfă).33 Tocmai
suferințele acestea îndurate în „școala Golgotei”, vor
imprima poeziei dorziene o rezonanță tot mai gravă, fiindcă
înaintarea în peștera necazurilor lăsă un ecou tot mai lung
și dureros în poezia sa.34Deși cred că ar fi mai prielnic să
lăsăm poetul să-și recunoască acest tainic adevăr: „Cum
marea-și aduce spre țărmul dorit/ adâncul suspinelor grele,/
Ți-aduc din străfunduri, Iisuse iubit,/ comoara cântărilor

32
Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, op.cit., p. 49.
33
Cu toate că mai toți autorii de dinaintea lui slăveau „muzele” drept
născătoare a actului creator, Traian Dorz creează o noțiune nouă,
nemaiîntâlnită până la el, dar care reușește să înmagazineze în ea tot
ceea ce poetul a dorit să exprime. Noțiunea aceasta este Harfa.
Întocmai precum afirmă și Ioan Beg, harfa pentru fratele Traian
definește o stare intimă a sanctuarului său sufletesc făuritor de idei. A
se vedea Ioan Beg, Traian Dorz la capăt de călătorie, Editura Traian
Dorz, Simeria, 2012, pp. 40-41.
34
Gheorghe Precupescu, Traian Dorz, Câteva repere biobibliografice,
volumul „Din pragul veșniciei”, p.347.

24
mele” (Cum marea și-aduce).35 Multe din poeziile lui
Traian Dorz s-au născut în condiții vitrege, înscrise sub
zodia unui alt substantiv, unul al terorii și-al timorării
excesive. Iată cum descrie el această experiență unică:
„La început, neavând nici un fel de mijloc de scris,
compuneam poeziile, strofă cu strofă și le rețineam în memorie.
Lucram a doua strofă și le repetam, apoi a treia și până la capăt,
repetând-o toată până ce mi se fixa pe totdeauna în memorie.
Apoi începeam a doua poezie tot așa și le repetam pe amândouă.
După aceea făceam a treia – și le repetam pe toate trei, spre a nu
le uita pe nici una... Când am ajuns la o sută și peste, am mai
păstrat numai titlurile și numărul lor...
Umblând prin curte, am aflat o bucățică de geam spart.
Am luat-o înauntru, am uns-o cu scuipat, apoi am frecat-o cu
săpun, întinzând peste tot această pastă umedă. Apoi, cu o cârpă
am frecat peretele presărând peste ea câte puțin praf mărunt de
var. Așa s-a acoperit sticla cu un praf alb pe care apoi am început
să scriu cu un bețișor de chibrit versuri și strofe de poezii, spre a
le reține mai ușor. Și alții mai făceau la fel...”.36

35
Traian Dorz, Cum marea și-aduce, vol. „Cântarea Cântărilor Mele”
(17), Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, p. 199. Versuri ce
rezonează cu cele ale unui alt creator de opere nemuritoare, Octavian
Goga: Din urletul vostru sub cerul aprins / Din ploaia de trăsnete grele
/ S-a naște odată, plutind peste vremi, / Cântarea cântărilor mele! A se
vedea Octavian Goga, Poezii, op.cit., p. 87.
36
Traian Dorz, Hristos – Marturia mea, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1994, pp. 311-312. Izbitoare este în acest sens experiența
creatoare a unui alt mare geniu întemnițat sub beciurile Securității, ÎPS
Bartolomeu Valeriu Anania, care își amintește nostalgic acei ani de
munca istovitoare: M-a întărit Dumnezeu și am lucrat cu mare
îndărătnicie, zi de zi și noapte de noapte, alcătuind și lepădând mii și
mii de versuri, repetând la infinit forma definitivă și recapitulând – o
săptămână din cele 4 ale lunii – tot ce lucrasem până aici. Am lucrat

25
Conștiința aceasta sfântă a creației i-a menținut fără
îndoială un echilibru moral în toți cei aproape 17 ani de
recluziune, privat de libertate pentru simplul motiv al
misiunii creștine. Un univers poetic cu totul aparte, care l-a
ajutat să treacă cu demnitate peste toate silniciile vieții de
pușcărie, peste tragismul reeducării comuniste, peste
mizeria regimului totalitar; pășind din promiscuitate direct
în sinaxar. După eliberarea sa, această muncă titanică se va
concretiza în zile neîntrerupte de recuperare în masă a
comorilor nemuritoare născute acolo în lanțuri, foamete și
nebuloasă. Opera acestui cântăreț plăcut al Golgotei se
cerea înroșită în cuptorul suferinței până la desăvârșire,
tocmai pentru ca astăzi, ea să moștenească un caracter
hieratic, devenind icoană în catedrala neamului românesc:
„Cântările-mi vor ține locul la masa dragostei cu voi/ și ne-
ntâlnim când veți întoarce prin câte-o lacrimă napoi” (Mă
duc să dorm...).37
Capodopera geniului dorzian cunoaște o ușoară
contradicție în dimensiunea autoevaluării critice, pe de o
parte poetul își recunoaște chemarea profetică prin inserarea
ideii de „clopot de furtună” – neostenit străjer ce-anunță la

acolo, în secția de bolnavi, am continuat să lucrez în celular, unde am


fost mutat după douăluni (bineînțeles, fără nici un semn de vindecare).
Piesa a fost gata la 25 ianuarie 1961, după treisprezece luni de muncă
neîntreruptă... Lucrasem și înmagazinasem în memorie peste zece mii
de versuri – teatru și poezie, repetarea îmi solicita mult mai mult timp,
soliditatea memoriei îmi era deseori amenințată de subnutriție și boală.
A se vedea Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, București, 2008,
p. 322.
37
Să Cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p.
319.

26
timp primejdia iminentă: „Am fost clopot de furtună tras a-
nștiințare/ când se adunau grămadă norii peste zare;/ am
dorit atunci puternic să feresc de moarte,/ până nu se
înnoptează zarea prea departe” (Am fost clopot); dar pe de
altă parte simte că n-a fost de fiecare dată potrivit
modelului „ispravnicului înțelept” pe care Mântuitorul îl
ovaționează, poate și datorită smereniei sale (Luca 16, 8):
„N-am fost ispravnicu-nțelept, pus peste-averi cuprinse,/
scriind puțin să pot da mult la cei cu mâini întinse” (N-am
fost ispravnicu-nțelept...). Cum se explică? În 1959 fiind
închis la Cluj, cu ocazia uneia din interminabilele anchete
ale Securității, Traian Dorz este forțat să-i trădeze pe toți
frații lucrători din Oastea Domnului cu care intraseră în
contact, în încercarea lor de revitalizare evanghelică a
Bisericii Ortodoxe Române. Spirit devotat Lucrării Oastei
Domnului și dragostei frățești (Vreau să iubesc pe frații
mei), refuză să se transforme într-un turnător, mai degrabă
primind cu bucurie ponoasele aferente unei astfel de
poziționări eroice. Simțindu-și munca îngreunată,
anchetatorii aleg calea disimulării și-a mistificării
rușinoase, prezentându-i celui anchetat „mizeria” abjurării
unuia dintre așa zișii lui confrați, crezând că prin gestul
acesta vor reuși să-l doboare. Un joc psihologic menit să
destabilizeze orice redută. Redăm mai jos, declarația
acestuia:
„...da, l-am crezut pe Dorz că este un înger, dar m-am
convins că este un înger cu aripi de lut...”38

38
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 2000, p. 336.

27
Răspunsul poetului Traian la o asemenea provocare,
nu doar că evidențiază o calitate a smereniei desăvârșite, ci
cu siguranță ne oferă un indiciu cu privire la poezia
oarecum necruțătoare a „ispravnicului înțelept”. Aceasta
este reacția poetului:
„Foarte rău că m-a considerat așa. El, sărmanul, deci mă
considera chiar și acum tot un înger. Prea mult! Se înșeală și
acum. Nu sunt decat un om păcătos. Fratele a declarat despre
mine prea frumos.”39
Reîntors în celula sa, probabil rănit de cele auzite,
compune această poezie memorabilă care nu este altceva
decât o critică dură la persoana I chinuită de împrejurări:
„Și n-am fost înger ușurel cu aripi diafane,/ s-aduc la cei ce
m-adorau râvnite-averi profane./ Ci înger cu aripi de lut, ce-
n zborul către soare/ plătesc și visul cel mai scurt c-o trudă
zdrobitoare” (N-am fost ispravnicu-nțelept...).
Conștiința poetică a marelui artist a fost cultivată la
cele mai înalte standarde ale vremii, nu doar în dimensiunea
ei literară, cât în experimentarea și trăirea profundă a
sentimentelor așternute-n versuri, pentru că doar jertfa lui
Abel (Facerea 4, 4-5) poate să-și ridice mireasma de tămâie
deasupra impozantelor veleități, brăzdând eterul în marea
aventură de cucerire a Paradisului. Redăm mai jos crezul
poetului cu privire la actul creator:
„Întâi să devenim membri de drept și de fapt în Lucrarea
lui Dumnezeu, apoi să începem să lucrăm. Întâi să devenim
oameni duhovnicești. Apoi să creăm lucruri duhovnicești. Pentru
că numai dacă vom avea această însușire și această calitate,

39
Idem.

28
Duhul lui Dumnezeu va colabora cu noi și vom reuși să facem,
într-adevăr, lucrări nemuritoare și vrednice de Dumnezeu”.40
Cu ocazia primei sărbători literare a tineretului
creator din Oastea Domnului, cenaclu susţinut la Sibiu pe 1
ianuarie 1985, Traian Dorz milita fervent pentru crearea
lucrului de calitate, „marfa de şablon” fiind aspru
denunţată, fiindcă, spunea el, cine doreşte să scrie 100 de
poezii într-o noapte, mai bine se duce la culcare.41 Calitatea
actului creator, pentru desăvârşitul nostru poet, certifica
dictonul: întâi să fiu eu un om duhovnicesc şi apoi să scriu
duhovniceşte: „Întâi să fim ’nnoiţi prin Har/ în naşterea de
Sus/ şi vom fi sfinţi ca un altar/ de jertfa lui Iisus... ne
altoim în Trup Divin/ şi-n Sânge cu Hristos/ spre rodul Lui
tot mai deplin,/ mai dulce şi frumos...” (Întâi să fim).42
Tocmai pentru că universul nostru poetic, întru asemănarea
celui cosmic, se află într-o continuă creştere unde limitele
nu există – lucrare pe care o face în noi Duhul lui
Dumnezeu – trebuie doar să ne dăm toată silinţa pentru a
realiza lucruri tot mai vrednice de El, slăvindu-L pe Creator
nu doar prin creaţii sfinte şi înalte, ci şi cu o viaţă aleasă.43
Măsura lucrului de calitate este, pentru Traian Dorz, Hristos
Însuşi pentru că doar ceea ce-a izvorât din Duhul şi din
dragostea lui Hristos a rămas nemuritor în poezie şi în orice
alt palier al creaţiei. Întreaga artă care nu şi-a avut obârşia
în Hristos s-a devalorizat treptat ajungând întocmai unor

40
Traian Dorz, Cuvinte la sărbătorile literare, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2012.
41
Ibidem, p. 67.
42
Traian Dorz, Întâi să fim, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008, p. 5.
43
Ibidem, pp. 10-12.

29
uscături, pe care proba timpului le-a ars şi nimicit. Să
creăm această poezie!44 Mai categoric ca nicăieri este
Traian Dorz cu privire la acest subiect, în cuvintele de mai
jos:
„Aveţi grijă când vorbiţi – şi mai gândiţi-vă şi la cei care
vă ascultă, să vedeţi dacă vă înţeleg ori nu. Când scrieţi, mai
gândiţi-vă şi la cei care vă citesc, dacă vă pot pricepe sau nu.
Decât să lucraţi degeaba, mai bine să dormiţi degeaba!... Dacă o
poezie pe care o scriu n-o poate înţelege nimeni sau am nevoie să
le tot explic de fiecare dată ce am vrut să spun în ea – atunci mai
bine nu o mai scriu. De ce să pierd în zadar şi timpul lor, şi al
meu?
...Cine se va entuziasma de o astfel de «artă»? Cui îi va
vibra sufletul sau i se vor umezi ochii de admiraţie faţă de astfel
de creaţii?”.45
Conştiinţa poetică a artistului nostru a strălucit cu
atât mai mult cu cât a fost mai mereu augmentată-n bun
simţ, smerenie şi dragoste neprefăcută: Dacă ai un dar
deosebit şi o creaţie aleasă, nu-ţi pierde bunul-simţ, ci
dimpotrivă, chiar atunci arată-l şi mai mult... Cu cât un
creator este mai modest, cu atât creaţia sa va fi mai
frumoasă... Lucrătorii de creaţie au un semn al lor. Când te
apropii de un astfel de lucrător, de o astfel de creaţie, simţi
o putere, o vibraţie, o scânteie vie şi puternică. Acesta e
semnul.46 Finisarea construcţiei de aur a Bisericii lui Hristos
va avea mereu nevoie de oameni talentaţi, meşteri

44
Ibidem, pp. 29-30.
45
Ibidem, pp. 55-57.
46
Traian Dorz, Dorim să fim, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp.
18-38.

30
înflăcăraţi de Sfântul Duh până când aceasta va fi gata, iar
Mireasa Lui gătită de nuntă cu pietre vii şi scumpe (1 Petru
2, 5).47 Unul dintre aceşti poeţi de valoare, cântăreţi
inspiraţi şi scriitori de talent a fost Traian Dorz, construind
cu migală şi responsabilitate pe acelaşi şantier de creaţie:
„Sunt născut o dată cu acest Cuvânt/ toate ce-s într-însul şi
în mine sunt:/ zbucium de iubire, calm de Dumnezeu,/ dor
de veşnicie sunt şi-n duhul meu” (Sunt născut...).48Pentru
că a devenit un obicei în lumea literară ca mai toţi marii
poeţi să-şi creioneze autoportretul în versuri,49 vom reda în
încheiere poezia dorziană Doamne, uneori ce taine – care la
fel de bine s-ar putea intitula „Autoportret”: „Doamne,
uneori ce taine într-un nume se ascund,/ câte căi sunt şi ce
umbre unde gânduri nu pătrund./ Cum se-adună-ntr-o fiinţă
uneori strămoşi de-un veac/ şi atâtea adevăruri ce nu ştii
cum se desfac./Dorz e de la daci, desigur, şi Traian de la
Romani,/ dar cum vin până la mine cine-ar şti prin mii de
ani?/ Ce gând le-a sortit unirea şi ce taină-au în ascuns/
cine, Doamne, decât Tine poate să mai dea răspuns!”.50
Meditând la taina acestei poezii şi la adevărurile grele din
ea, parafrazând uşor versurile lui Adrian Păunescu din Dor
de Eminescu parcă-ţi vine să îngâni uşor: Într-o lume

47
Traian Dorz, Şi acum să facem, Editura Traian Dorz, Simeria, 2009,
pp. 92-94.
48
Traian Dorz, Din pragul veşniciei, op.cit., p. 173.
49
A se vedea spre exemplu Lucian Blaga, Autoportret; Vasile
Voiculescu, Autoportret romantic la 67 de ani; Nichita Stănescu,
Autoportret pe o frunză de toamnă; Ana Blandiana, Autoportret cu
palimpsest; A.E.Baconsky, Autoportret în timp; Alexandru Philippide,
Schiţă pentru un autoportret; etc.
50
Traian Dorz, Din pragul veşniciei, op.cit., p. 335.

31
relativă ce-a făcut şi-a desfăcut / Traian Dorz e remuşcarea
dorului de absolut... Într-o lume relativă mai avem un nume
sfânt / Traian Dorz e România tăinuită în cuvânt!..

2. Hristologia poeziilor dorziene

S-a spus despre poetul ortodox Traian Dorz, că


mirajul poeziei sale este rezultatul experienţelor lui directe
cu divinitatea, întocmai marilor mistici ai Răsăritului
creştin. Afirmaţia mi se pare până la un punct adevărată,
însuşi poetul avea să recunoască această dimensiune a
nepticului în una din mărturisile sale.51Meditând asupra
acestor rânduri, parcă te regăseşti lecturând cartea Facerii
lui Moise, unde profetul explică geneza creaţiei în termeni
mult prea omeneşti, după putinţa înţelegerii concitadinilor
lui; sau experienţa extatică a Sfântului Apostol Pavel
descrisă într-un limbaj la fel de omenesc (datorită limitelor
etimologice ale unităţilor ca părţi de vorbire) în 2 Corinteni
12. Nu vom şti probabil niciodată adevăratul înţeles al
expresiei din Facerea 1, 7: „kaì époísen ho Teòs tò
steréoma kaì diehórisen ho Teòs anà méson tü hídatos hò in
hipokáto tü steréomatos kaì anà méson tü hídatos tü epáno
tü steréomatos” (varianta LXX).52 Întocmai nu vom afla

51
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, op.cit, pp. 179-180.
52
În traducerea lui Şerban Cantacuzino (1688) avem construcţia: Şi zise
Dumnezeu: Facă-se întăritură în mijlocul apei, şi să fie osebitoare între
ape şi între apă. Şi se făcu aşa. În Biblia de la Blaj (1795) apare: Şi a
făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit între apa care era sub tărie şi între
apa care era deasupra tăriei. În Biblia Sinodală din (1914 sau 1939 sau
1982 sau Anania 2009) întâlnim aproape aceaşi structură ca cea din

32
niciodată cu exactitate ce anume presupunea acel ghimpe în
trup despre care vorbea cu aşa lejeritate Apostolul
neamurilor.
Tot sub semnul acestor incertitudini putem clasa şi
expresia dorziană: semnul Lui. Sunt experienţe mult prea
intime şi nepământene, consumate la un nivel al
transcendentului, spre a putea fi explicate nouă, celor ce
stăm cuminţi pe margine şi străini prea adesea de taina lor.
Traian Dorz însă, intuind setea noastră de cunoaştere, nu
doreşte să ne lase în suspensie, ci ne traduce oarecum taina
acestui semn, după putinţa înţelegerii noastre, în versurile
poeziei O, semnul Lui: „O, semnul Lui... când vine-n
zbuciumare,/ răspuns îndelungatei rugăciuni,/ e marea,
sfânta, unica salvare-a/ corăbiei cuprinsă de furtuni./ O,
semnul Lui e liniştea deplină/ sub mâna-nverşunaţilor
duşmani/ când poţi goli cu inima senină/ paharul voii sfinte-
n Ghetsimani./ ...O, când privirii inimii s-arată,/ răspuns la
rugăciunea-n ceasul greu,/ pier griji şi răni şi temeri şi,
deodată,/ întreg coboară ceru-n jurul meu./ O, Semnul Lui,
pe nori când va apare, / dumnezeiescu-I Semn biruitor/ va
nimici tot răul de sub soare/ prin zorii veşnicului viitor.”
Ultima strofă a poeziei marchează nădejdea poetului în
intervenţia ultimă a lui Hristos în planul istoriei, pentru a
nimici pe veci lucrarea celui potrivnic. Întreaga acţiune stă
sub semnul acestui binecuvântat semn biruitor, nu
întâmplător scris cu majusculă, şi care poate fi Chipul lui
Hristos, sau Crucea Lui, sau chiar Cuvântul Lui (Logosul)

1795. În ediţia Cornilescu (1921) textul se traduce astfel: Şi Dumnezeu


a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesuptul
întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.

33
prin care va recrea ceruri şi pământuri noi, unde va locui
neprihănirea (2 Petru 3, 13). Dimensiunea existenţială a
acestui semn este dictată de context!
Spuneam despre aceste experienţe extatice că
subliniază doar o parte din adevăr, poezia dorziană este una
a îmbinării contrastelor, a filozofiei imuabile care în acelaşi
timp îl implică şi apoi explică pe om în inepuizabilele lui
caracteristici. Iar dacă suntem de acord că Traian Dorz nu
este doar rodul unei conştiinţi poetice moştenită din părinţi,
ci el este cel ce naşte poezia ca rezultat al deselor sale
interiorizări, naştere la care întregul Cer asistă53, atunci
vom descoperi adevărurile fundamentale ale vieţii de
credinţă, maturizate sub condeiul poetului. În poezia sa
hristologică autorul creează în măsura în care el însuşi este
ceea ce creează, de aceea îl vom regăsi contopit cu marele
periplu54 al devenirii întru fiinţa hristică (Galateni 2, 20), de
la despătimire: „Iisus, mergi mai cu mine atunci când merg
lovit/ şi stai mai lângă mine când stau pe rug de pară,/ să nu
port altă vină decât că Te-am iubit,/ nici altă apăsare decât a
Ta povară” (Iisuse, mergi cu mine)55 şi până la iluminarea

53
Un poet tânăr, spunea Constantin Noica, este cu mult mai mult decât
un om care naşte poezii, el este un individ a cărui celulă creatoare este
transfigurată de faptul acesta, tocmai pentru aceasta el nu mai poate fi
oricum. Vezi Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 95.
54
Acest periplu al despătimirii în vederea unirii cu Hristos, ÎPS Nicolae
Mladin îl sistematizează sub forma: faza purificativă – faza iluminativă
– faza unitivă. A se vedea Nicolae Mladin, Prelegeri de Mistică
Ortodoxă, Editura Veritas, Târgu-Mureş, 1996.
55
Traian Dorz, Din pragul veşniciei, op.cit., p. 192.

34
slavei: „Din ce lumină orbitoare56ai scos lumina pusă-n
noi/ de poate-ncape-atâta slavă în nişte bulgări de noroi?/
Prin ce putere neştiută Tu noi şi noi puteri ne-aduci/ de-
avem cu-atât mai multă pace cu cât purtăm mai multe
cruci” (Lumina veşniciei noastre).57 Teologia Luminii
necreate apare în opera lui Traian Dorz drept măsura slavei
viitoare, sub semnul căreia măreaţa noastră renunţare va fi
încununată Sus: „Te văd pe Ţărm mai am de mers/ dar Tu
m-aştepţi Acolo/ durerea-mi sfarm în dulce viers/ din inimă
– tremollo./ Te nalţi tronând pe Univers/ istoria-i sub Tine/
ştiu, în curând divinul mers/ se va-ncheia – al fine”(Te văd
pe Ţărm)58; dar şi aici pe pământ, gustând doar o fărâmă
din binecuvântata vedere a lui Dumnezeu: „Iisuse, Culme
Minunată de unde văd pe Dumnezeu,/ ce viaţă
binecuvântată adus-ai sufletului meu!.../ Cu ce înfiorate
imnuri de slavă Ţi-aş putea cânta,/ când Tu mă faci să simt,
Iisuse, ce nici n-aş fi putut visa.../ Cum să-Ţi arăt
recunoştinţă, când Tu mă faci acum să am/ atâta har cât
niciodată nici să-mi închipui nu-ndrăzneam!...” (Iisuse,
culme minunată).59Ajuns în starea aceasta, totul se declină

56
“Lumina orbitoare” despre care amintește poetul este Lumina
transfigurării Taborice (Luca 9, 29) cea care ne îndumnezeiește pe noi,
deschizându-ne ochii mai întâi să o putem vedea, ca mai apoi să ne
unim cu Ea, devenind astfel părtași firii celei dumnezeiești (2 Petru 1,
4). Adevăr intuit de marele psalmist în poezia Ajută-ne să Te iubim: Iar
astfel, zilnic preschimbați din bine în mai bine / S-atingem slava înfiați,
un Chip și-un Duh cu Tine.
57
Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creştine,
nedatată, p. 217.
58
Traian Dorz, Spre lumile Luminii, (antologie de poezii), Editura
Traian Dorz, Simeria, 2013, p. 621.
59
Traian Dorz, Cântarea Cântărilor mele, vol. 17, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2007, pp. 20-21. Vezi de pildă şi poezia Iisuse, Slava

35
pentru poet sub mirajul unirii tainice dintre Creator şi
creatură, punctul culminant al credinţei noastre, treapta
supremă a Scării lui Iacov (Facerea 28) de unde veşnicia se
vede şi se simte precum un geamăn al iubirii: „Dar o să am
odată o harfă fără seamăn,/ ce-Ţi va cânta-mpreună cu zeci
de mii de sfinţi,/ când veşnicia toată va fi cu mine geamăn,/
ca-n cea mai dulce strună – cântările fierbinţi” (Eu n-am
avut vreodată).60 Unirea mistică (theologia) dintre
credincios şi Dumnezeu, însumează ţelul ultim al
creştinismului, căci m-am răstignit împreună cu Hristos; şi
nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte
în mine (Galateni 2, 20), reprezintă tocmai recuperarea
demnităţii umane (Facerea 1, 26-27) de dinaintea căderii ei
în păcat. Experienţa este una dincolo de cuvinte,
mitropolitul Mladin o aseamănă întocmai unui peisaj pe
care poţi să-l absorbi detaşat cu privirea, şi chiar dacă între
tine şi el există o oarecare distanţă, poţi resimţi cu întreaga
ta fiinţă o contopire neaşteptată, un sentiment de unire prin
care intri în comuniune cu el.61 Această experienţă a
îndumnezeirii este înţeleasă de Sfinţii Părinţi ca o acţiune
dinspre divin către uman, una ce paralizează lucrările

slavei mele din volumul Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de


poezii creştine, op. cit., p. 218: Iisuse, Slava slavei mele Izvor ascuns în
Dumnezeu, / atât noian de fericire adus-ai sufletului meu! Dar n-am
decât o viaţă Doamne şi-un singur suflu pământesc / ca-n schimbu-
acestei fericite Împărăţii să-Ţi dăruiesc. Şi-i prea puţin... pe-o
strălucire şi-un viitor aşa măreţ, / dac-aş avea Iisuse Doamne aş da o
mie de vieţi. Dar nu le am... şi plâng Iisuse azi când osânda mi-o ascult
/ nu pentru că-Ţi jertfesc o viaţă ci pentru că nu-Ţi pot mai mult.
60
Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, editia a
XI-a, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007, p. 224.
61
Nicolae Mladin, Prelegeri de Mistică Ortodoxă, op. cit., p 213.

36
naturii umane, făcând loc copleşitoarei slave dumnezeieşti.
Tot astfel înţelege şi poetul Dorz misterul, când scrie
versurile: „O, Te iubesc, dar cum pot eu să Te cuprind pe
Tine oare,/ Atotputernic Dumnezeu, Nemărginire
orbitoare?/ Dar Tu Te poţi apropia sfinţind fiinţa mea cea
nouă,/ micindu-Te să-ncapi în ea ca Soarele-ntr-un strop de
rouă”(Eu Te iubesc, dar simt că nu-s). Mult mai grăitoare în
acest sens, şi care totodată pune în scenă şi eforturile năzuinţei
umane în atingerea deziratului,62 este poezia Când Te-ai
plecat spre noi, mai mult o poetică a iubirii dorziene decât o
axiomă teologică, şi pe care o redăm integral: „Când Te-ai
plecat spre noi Iisuse/ ai vrut ca să putem spera/ ca ridicându-
ne pe vârfuri/ putem atinge talpa Ta./ În cea mai îngerească
clipă/ noi ne-am nălţat abia atât/ cât Tu în cea mai omenească/
spre noi, mai mult ai coborât./ Cu ce-aveam mai ceresc în fire/
atunci parc-am atins ceva/ din ceea ce-a putut să fie/ mai
pământesc în firea Ta./ Dar haru-atingerii slăvite/ ne-a
străbătut cu-acei fiori / ce ne-au cuprins pe veci în Tine /
făcându-ne nemuritori. Minunea Golgotei Divine / s-a-
nveşnicit deplin apoi / un strop înnomenit din Tine / ne-a
îndumnezeit pe noi”.
În acest context, sfântul Grigorie Palama afirmă
despre acei care se învrednicesc de astfel de trăiri, că ies de

Se poate identifica uşor în poemele dorziene această teologie a


62

epectazei – tendinţă către un continuu progres duhovnicesc (Mai sus,


mai departe, hai imnule sfânt / Spre veşnica formă a altui cuvânt). Iar
acest moment nu este altceva decât „cincizecimea personală”, naşterea
noastră duhovnicească când omul înţelege şi simte lumea din jurul lui
duhovniceşte. A se vedea pentru mai multe detalii Vasilică Nica, Ideea
de epectază în opera lui Traian Dorz, poetul Oastei Domnului, în
„Tabor”, nr. 7, iulie 2013, p. 15.

37
sub barierele timpului.63 Pentru că nevoinţele
îndumnezeirii, în dimensiunea lor metafizică, ar rămâne
nişte tragedii eroice64 zadarnice, dacă nu s-ar raporta la
scopul urmărit: trăirea în Hristos – dezideratul ultim al
spiritualităţii. Nicăieri mai intim și mai plastic ca în poezia
Ce liniștiți sunt pașii Tăi65 nu este descrisă această
experiență a posesiunii hristice; aici autorul invită întreaga
natură a fi părtașă la bucuria întâlnirii cu Iisus, amintind
parcă de tabloul lucanic din 15, 8-10. Aici, privirea poetului
nostru ascunde câte ceva din ochii Sfântului Luca când își
admira Sfânta Evanghelie și Istoria faptelor Sfinților
Apostoli. Poate doar Vasile Voiculescu în memorabila sa
poezie Prizonierul, a mai reușit să transpună această fericire
extatică într-un tablou de-a dreptul fulgurant.66
Rămâne însă în toată această imagerie o umbră de
teamă, un înger al satanei, când saltul de pe țărmul acesta
către Țărmul celălalt (Dor al dorurilor mele) își cunoaște
limitele lui, intarsiate de propria natură biologică. Și aici
intervine inexplicabilul, experiența tristă a pustiirii celui
mai de seamă dar: „Tu ești în noi – și nu simțim/ cum nu
simțim ce nu ne doare,/ cum nu ni-e greu și nu tânjim/ când
nu-i nici cald și nici răcoare.// Tu ești în noi când nu dorim/

63
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetică şi
Mistică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1992, p. 313-314.
64
Nichifor Crainic, Cursurile de mistică, ediţie de diac. Ioan I.Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 275.
65
Traian Dorz, Ce liniștiți sunt pașii Tăi, vol. 7, Cântarea Cântărilor
mele, Caietul 1, (ediție electronică Ioan Lupița), Canada, 2003, p. 146.
66
Vasile Voiculescu, În grădina Ghetsimani. Antologie de poezie
mistică, ediție de Roxana Sorescu, Editura Art, Bucuresti, 2009, p. 180.

38
și când nimic greu nu ne pare,/ când nu-nsetăm nici
flămânzim/ Tu ești în noi îndestulare.// Tu ești în noi și nu
simțim/ decât când pleci, a Ta plecare,/ atunci ni-e greu,
atunci tânjim,/ atunci simțim că totul doare” (Tu ești în noi,
și nu simțim).67 Sensibil și el acestor interiorizări, și dorind
să-și scutească urmașii de astfel de experiențe amare, poetul
trage un semnal de alarmă, militând pentru trezvie: „O
Doamne, cum Te rog să-mi ții/ ființa cu vegherea-ncinsă,/
ca-n orice strajă-ar fi să vii,/ să-mi afli candela aprinsă!” (E-
atâta pace).68

3. Păcatul și Taina Pocăinței

Pentru că nu este om care să nu treacă prin această


experiență amară a păcatului și-a urmărilor lui, Traian Dorz
cunoaște pe pielea lui durerea despărțirii de Hristos: „Strig
de-o zi și noapte-ntruna – rugăciunea-i fără glas/ duhu-i fără
liniștire, gându-i fără de popas!”.69 Contextul redactării
acestor versuri este cu totul deosebit. Aflat în casa fraților
săi de credință, Cornel și Maria Rusu în dimineața de
Crăciun 1952, este percheziționat brusc de „băieții cu ochi
albaștri” ai Securității, după care e arestat împreună cu
mireanul Cornel Rusu, sfârșind separați în celulele de
ciment și fier ale Securității din Deva. În aceste momente
de cumpănă, sufletul său trăiește o dramă inimaginabilă, nu

67
Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creștine,
op.cit., p. 672.
68
Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p.
178.
69
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 3, op. cit., p. 178.

39
datorită înfricoșătoarei sentințe, cât sentimentului
despărțirii de Hristos. Sensibil răspunsului prompt din
partea divinității, se vede dintr-odată părăsit fiindcă a râvnit
cu patimă și dor din fructul oprit al pomului cunoștinței (La
Pomul Cunoștinței) iar „semnul Lui” întârzie s-apară –
„răspunsul îndelungatei rugăciuni”, ce liniștește corabia
vieții cuprinsă acum de-o furtună de proporții, este la fel de
străin cum îi sunt și „acești pereți strâmți, întunecați și
reci”. Toate acestea fiindcă „păcatul nu se iartă, păcatul se
plătește/ și cineva odată și-odată-l ispășește.../ păcatul nu se
iartă, păcatu-l ispășește/ ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-
l făptuiește”.70 Dar spre deosebire de mulți creștini care se
solidarizează cu păcatul, Traian Dorz, întocmai Herminei
lui Virgil Carianopol71, decât să-și murdărească albul lui de
har, mai bine se așază resemnat pe cimentul beciului rece al
celulei, așteptându-și suferința ca pe-un dar, alegând așadar
să strălucească-n lacrimile pocăinței, decât murdar să umble
printre vii.
Poezia Bolnav de iubire rezumă întreaga teologie a
poetului Traian cu privire la păcat și urmările lui, pentru că
acelui ce-a trădat lepădându-și legământul conștiinței, nu-i
mai rămâne decât sfâșierea pocăinței: „Ți-am greșit Iisuse,

70
Traian Dorz, Din pragul veșniciei, op. cit., p. 258.
71
Hermina-i doar un pic de viață/ Giuvaier ce dă scântei/ Trăiește-n
nordul cel de gheață/ Și-i prinsă pentru-argintul ei. Ca s-o vâneze,
vânătorii/ Găsesc un golf de gheață-n jur/ Și-i dau cu chinoroz pereții/
Știind cât ține ea la pur... Cu mușchi puternici, temerară/ Cu gheare
tari, în teci adânci,/ Hermina ar putea să sară,/ Să fugă dincolo de
stânci. Decât să-și murdărească însă, Cu negru, albul ei de har,/ S-
așează pe zăpada strânsă/ Și-așteaptă moartea ca pe-un dar...
(Puritate).

40
mi-am călcat cuvântul,/ Ți-am trădat iubirea, sunt un
lepădat/ dar azi sunt în stare să-nconjor pământul/ să sărut
obrazul pe care L-am scuipat”.72 Ceea ce rămâne însă
înfierat cu litere de sânge în conștiința poetului, este această
murdară alipire de sânul lui Iuda, cea mai blestemată
recluziune a păcatului, de care au dat dovadă câțiva dintre
colaboratorii de frunte ai Oastei Domnului. Unul din acești
damnați este Nicolae Vonica, căruia Traian Dorz, îi dedică,
cu ocazia trădării părintelui Iosif Trifa și a misiunii
ortodoxe de revigorare duhovnicească inițiată de acesta în
popor, probabil una dintre cele mai plastice poeme din
literatura română cu privire la subiect: „Orișicare zici că-i
cauza care-aici ți-a fost povață,/ iată azi, în câmpul luptei,
hotărâți stăm fată-n față/ Și desigur că stăpânii, cu săgeți
înveninate,/ te-or sili să tragi în inimi de părinte și de frate./
Tu vei face-o, Niculiță, tot mai mult și tot mai tare,/ ca să
le-mplinești dorința, «să nu ieși din ascultare»/ Când ți-or
porunci a trage, eu voi fi pe turn de pază;/ tu, cu grijă-atunci
săgeata otrăvită-n arc ți-așază/ eu îmi voi desface pieptul,
să-mi vezi inima mai bine,/ inima ce bate încă și se roagă
pentru tine,/ iar tu trage... fă-ți stăpânii de plăcere să
tresalte/ o poți face și pe asta după toate celelalte./ ...Însă
nu-ncerca a trage în bătrânul „Neemie”!/ N-ar putea să-ți
ierte Domnul și prea mult mi-ai cere mie” (Iarăși
Vonica...).73 Destul de sensibilă indicelui de umanitate,

72
Traian Dorz, Cântări nemuritoare. Culegere de poezii creștine,
op.cit., p. 274.
73
Mai multe detalii în ceea ce privește contextul redactării acestei
poezii crispante, a se cerceta Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. 2,
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1999, pp. 334-339. Răsunătoare se

41
poezia parcă respiră din portretul dostoievskian al
Hristosului întemnițat de către marele inchizitor din Frații
Karamazov; parcă este o extensie a tenebrelor Infernului lui
Dante Alighieri; parcă poartă în ochii ei întregul univers
perimat al lui Cervantes, când în sfârșit se arată la țărm și
trădătorul (Don Quijote); și nu în ultimul rând, viziunea
nouă asupra societății și individului lui Montesquieu din De
l’esprit des lois. Nu degeaba capodopera artistică
concentrează un efect similar: ea dezvrăjește, demitizează
realitatea augmentând-o legilor fundamentale ale
rezonanței, de aici efectul Moessbauer sistematizat.
Ortodoxia este o transfigurare nu atât a elementelor
creației, cât a omului; pocăința este marea minune hristică
– pentru că doar aici omul este supus operației luminii
necreate, subliniindu-se zonele încărcate de frumusețe ale
existenței noastre.74 Toate celelalte minuni ale lui Hristos
sunt semne cerute de puțina credință a ucenicilor, ori
săvârșite pentru a se împlini proorocirile, ori pentru a-Și
manifesta mila dumnezeiască; în schimb metanoia iese de
sub semnul concesiilor divine, intrând sub zodia unui alt
credo: acela al rostuirii imanentului, al recuperării și
reașezării demnității rănite de păcat. Nu se poate să

aliniează pe acest făgaș și poezia Toți eroii noștri surprinsă în


memorialistica poetului: Toți eroii noștri și martirii sfinți/ i-au vândut
vreun Iuda pe murdari arginți;/ pe-orice suflet mare care l-am avut/ s-a
aflat vreun Iuda care l-a vândut./ Pe Mihai la Turda, Tudor ca și el/
Horia și Iancu au pierit la fel/ căci a fost un Iuda, șarpe odios,/ ce s-a
dus să-i vândă ca și pe Hristos. A se vedea Traian Dorz, Hristos –
mărturia mea, Editura Traian Dorz, p. 245.
74
Ernest Bernea, Meditații Filosofice, Editura Predania, București,
2010, p. 138.

42
concluzionăm fără a aminti poezia Mă apasă ca o piatră
din volumul sugestiv Cântarea Învierii: „Mă apasă ca o
piatră nevegherea unui ceas/ de ce chiar atunci Iisuse fără
minte am rămas?/ ...Ți-am căutat în urmă semnul urmei
pașilor iubiți/ le udam călcând cu lacrimi – dar curând n-au
fost găsiți/ s-a sfârșit atât de grabnic ceasul meu cel fericit/
numai plânsul nevegherii nu-l știu când va fi sfârșit”.75
Nimic însă nu se petrece fără voia lui Dumnezeu, poetul
recunoscând teologia proniei divine prin cuvintele: „Dar tot
în planul Domnului a fost îngăduit și lucrul acesta. Trebuia
și aici să se împlinească Scriptura”.76

4. Mariologia poemelor dorziene

Traian Dorz își începe mariologia lirică sub aceeași


aureolă străbună care luminează creațiile multor altor poeți
ca (Mihai Eminescu,77 Teodosia Zorica Lațcu,78 Tudor
Arghezi,79 Magda Isanos80 etc.) însă dăruind literaturii
bisericești un întreg volum de poezii dedicat Maicii
Domnului, Minune și Taină, receptat cu aleasă prețuire de
către marele teolog român Pr.Prof. Dumitru Stăniloae: „N-

75
Traian Dorz, Mă apasă ca o piatră, vol. 8, Cântarea Învierii, Caietul
1, (ediție electronică Ioan Lupița), Canada, 2003, p. 112.
76
Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, p. 330.
77
Răsai asupra mea..., Editura Steaua Nordului, Constanța, 2008, p.
233.
78
Maica, Editura Sofia, București, 2008, p. 25.
79
Maica Scintila, Editura ART, București, 2010, pp. 354-355.
80
Icoana, Editura LIBRA, București, 1996, p. 68.

43
am întâlnit nicăieri descrisă atât de minunat duioșia
dragostei ei de Maică. Ea trezește în cei ce citesc cântările
acestea o vibrație până la lacrimi... Sunt sigur că tipărirea
acestei lucrări va aduce o puternică înviorare a credinței și o
readunare a credincioșilor români în mărturisirea comună a
credinței lor evanghelice din tot trecutul”.81 Expresiile
fundamentale ale trăirii poetului orbitează în jurul câtorva
puncte cheie din teologia mariologică (pururea fecioria,
copărtașă actului mântuirii, născătoare de Dumnezeu și
Om), generând afecte hieratice, însumate nemijlocit în
universul dreptmăritor.
Conform Dogmaticii Ortodoxe,82 Biserica o
numește pe Sfânta Fecioară Împărăteasă și Doamnă, iar
cinstea de care se bucură ea se numește preacinstire sau
supracinstire (híperduleía) spre deosebire de cinstea
sfinților care se numește simplu cinstire (duleía). Despre
această preacinstire, poetul nostru intervine în poezii ca
Binecuvântare Ție, sau Plecăciune Ție, sau Cinstim în
tăcere. Cât despre teologia pururea fecioriei, versurile:
„Maică pururea Fecioară, tu, care-n cer strălucești/ mai
frumos decât toți sfinții și oștirile-ngerești,/ tu, ce ești
comoară sfântă și sălaș dumnezeiesc,/ toți creștinii te adoră,
toți din suflet te cinstesc” (Maică pururea Fecioară)83
exprimă taina Fecioarei, neînțeleasă de către potrivnicul
mântuirii noastre, amintea sfântul Ignatie Teoforul, și care

81
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cuvânt de bucurie, vol. „Minune și
Taină”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2013, p. 13.
82
Pr.Prof.Dr. Isidor Todoran, Arhid.Prof.Dr. Ioan Zagrean, Teologia
Dogmatică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2007, p. 237.
83
Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p. 259.

44
nu este altceva decât taina lui Hristos și a Bisericii întregi.
De aceea ea poate fi preaslăvită cu adevărat, precum vedem
în versurile de mai sus, doar în relație cu Hristos – Fiul Său,
dar și cu sinaxa credincioșilor al căror cap este El.
Teologia lui Theotókos – întocmai precum a fost
stabilită definitiv cu ocazia celui de-al treilea Sinod
Ecumenic (Efes 431), exprimă faptul că Fecioara Maria este
născătoare de Dumnezeu datorită Logosului veșnic unit cu
templul – și nu născătoare de om (àntropotókos) precum
susținea ereziarhul Nestorie.84 Traian Dorz, păstrând o
inteligență nealterată și o conștiință teologică superioară, va
scrie versurile: „Taină-a fost Fecioara-Mamă în tot Vechiul
Legământ,/ toți proorocii ce-au vestit-o n-au știut misteru-i
sfânt.85/ Ei căutau mereu să afle ce-Adevăr divin ascund/
cele ce spun ei prin Duhul și-a lor taină n-o pătrund”
(Taină-a fost).86 În seria Cugetări nemuritoare, Traian Dorz
închină Fecioarei poate una din cele mai sensibile meditații

84
Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria Creștină Generală, vol. I,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
București, 2008, pp. 176-179.
85
A se cerceta profețiile din Facerea 3, 15; Isaia 7, 14; 9, 5; Psalm 44,
10-11; Miheia 5, 1; și încântătoarea profeție despre pururea fecioria
Maicii din Iezechiel 44, 2!
86
Traian Dorz, Minune și Taină, op.cit., p. 6. Vezi tot în acest volum la
pag. 168, minunata poezie Taină și Minune unde poetul subliniază
adevăruri copleșitoare cadrându-le sub profilul unui paradox biblic:
Taina și Minunea nu ți-au dezlegat / nici cei dinainte, nici cei ce-au
urmat / și-acei care-o caută, și-acei care-o știu / mai mult tac și-acopăr
decât spun și scriu. Maică și Fecioară, ce-ai fost și ce nu, / Roabă și
Regină nu ești decât tu. / Taină și Minune ești și jos și Sus / Plecăciune
Ție, Maica lui Iisus!.

45
creștine cu privire la tema Theotókos. Savoarea textului ne
obligă să-l redăm integral:
„Poate că în noaptea când arhanghelul i s-a arătat, ea,
veghind și rugându-se, se gândea la profeția lui Isaia despre
Fecioara care va naște pe Emanuel – și își va fi dorit și se va fi
rugat ca ea să fie măcar o slujitoare smerită și curată a acelei
Sfinte Fecioare... Și tocmai atunci și tocmai pentru această
smerenie și curăție a ei, îngerul trimis de Tatăl i-a grăit: Tu ești
Fecioara Sfântă!”87.
Fără îndoială cel mai profund capitol al mariologiei
dorziene este cel cu privire la prețul Născătoarei în
iconomia mântuirii. Pentru că spinii n-au străpuns doar
fruntea Mântuitorului, ci și inima de mamă, iar piroanele n-
au tăiat doar în mâinile iubirii întinse pe Cruce, ci și în
brațele Maicii, cele ce-au fost cândva o prelungire a
leagănului micuțului Iisus. Pe Golgota nu doar un trup
flagelat a pătat cu sânge lemnul rece, murind între tâlhari, ci
două trupuri, și două Răstigniri – căci sabia profețită (Luca
2, 35) tăia în carne, acum mai mult ca niciodată, deși
această sabie mai poate fi și simbolul suferințelor viitoare,
Fecioara devenind ținta celor care-i contestă încă
maternitatea divină și perpetuitatea fecioriei ei, amintește

Traian Dorz, Întâi să fim, op.cit., p. 17. A se vedea și poezia


87

Dumnezeu și om semnată de Mihai Eminescu: Însă sufletul cel vergin te


gândea în nopți senine, / Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta
de înger. / Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire, /
Ridicând frumoasă, sfântă, către cer a sale mâini. Mihai Eminescu,
Poezii, op.cit., p. 116.

46
ÎPS Bartolomeu.88 Părtașă acelorași suferințe hristice, o
vedem pe Fecioară în poezia O, Maica Jertfei Salvatoare:
„În prețul Jertfei Salvatoare și tu ce mare parte-ai pus!/ În
veci te vom cinsti, căci tu ești și Maica noastră prin
Iisus...”; în poezia În zi ca asta: „Stă Maica undeva
plângând durerea presimțită,/ îi arde pieptul sângerând sub
Rana profețită./ ...Te fericim căci prin Iisus ești Maica
noastră dulce,/ căci și tu, lângă El, ne-ai dus o parte grea de
cruce”; în poezia Mamă, pe Golgota, iată: „Mamă, pe
Golgota, iată câtă lume-i adunată / la Iisus privesc grămadă,
răstignirea să I-o vadă...// Mamă, uite Maica Sfântă mâinile
cum își frământă,/ cum se roagă și cum plânge și de crucea
Lui se strânge”; dar și în poezia Pe crucea Golgotei:
„Fecioara și Maica de cruce s-a prins,/ tot sufletu-i arde
străpuns și aprins,/ că-n orișice jertfă a fiilor sfinți/ și-aduc
și-a lor parte zdrobiții părinți”.
Toate aceste crâmpeie lirice sunt un buchet ce
capătă o infuzie din eternitate ori de câte ori furnizează
imaginea unei Fecioare prinsă încă în datele tradiției, care
își găsește pacea și liniștea în maternitate, care revelează
voalând și voalează revelând responsabilitate și virtute,
cunoscând jertfa și dragostea la indicii unei lumi spirituale.
Experimentând intens aceste adevăruri, maica Zorica Lațcu
Teodosia așterne pe foaie, nemuritoarele versuri ale Maicii
într-un gest atât de dezinvolt, încât la prima vedere te

Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura


88

Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 1522, nota d.

47
întrebi până unde este Zorica Lațcu și de unde începe
Fecioara Maria: „Când El suia cu trudă pe Golgota, tu l-ai
urmat, uitată în popor./ Și nimeni n-a știut că două trupuri
se frâng, spre mântuirea tuturor;/ Și nimeni n-a văzut că
patru palme Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,/ Că două
capete se-ncununară cu spinii grei, în curtea lui Pilat.// Și
mintea nu pricepe cum ostașul deodată, două trupuri a
străpuns.../ Că iată pe același lemn al Crucii, se-ntâmplă-n
taină două Răstigniri.../ Tu, Maică, Îl urmezi cu pași de
sânge ca să muriți pe Cruce, Amândoi”89.
În reflecțiile poetului Traian Dorz, jertfa de
răscumpărare a omenirii însumează nu doar pe Hristos și
Maica Sa, ci întreaga natură respiră și se îmbată de acest
dramatic spectacol al devenirii: „Tot binele ce-n lume o zi
l-a-nfăptuit, trist soarele-l plătește în flăcări apunând,/ cu
sângele luminii ucise s-au roșit și norii, și pădurea, și turlele
pe rând./ Sus, luna, ca o Mamă cu Fiul condamnat, și-as-
cunde fața tristă sub vălul unui nor.../ Din Ghetsimani, la
toate, Iisus, îngenuncheat, privește și-nțelege ce-i spune
taina lor” (Viorile pădurii).90 Întocmai unui corolar
postează poezia Octombrie,91 reverberând parcă cu Sortitul

89
Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, op.cit., p. 25.
90
Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului, op.cit., p.
300.
91
Traian Dorz, Din cele mai frumoase poezii, (antologie de poezii),
Editura Traian Dorz, Simeria, 2004, p. 23.

48
din târziu al Constanței Buzea,92 și reamintind același
laitmotiv al răstignirii într-o lume ce-a devenit mai mult o
piedică în calea atingerii deziratului comun: sfințenia
(împlinirea umanului) – cum o numea Nichifor Crainic,
risipind o stare de ineficiență, de solitudine.

5. Tema Eshatologiei și gândul la moarte

După cum literatura română a lăsat să se înțeleagă


faptul că invocarea unui motiv religios nu presupune
neapărat însușirea credinței străbune, poezia dorziană lasă
să se înțeleagă preocuparea autorului de-a demistifica
elementele profane adânc ancorate în limba și conștiința
neamului. Dacă pentru autori ca: Nichita Stănescu, Lucian
Blaga, Ion Minulescu, Ion Barbu sau Tudor Arghezi;
motivul iubirii se prezintă drept o simplă metaforă, sau un
pretext pentru înrădăcinarea în metafizic, sau un accent
ornamental, respectiv un sondaj liric,93 pentru inspiratul
bard al Oastei Domnului, iubirea depășește granița erosului
eminescian, volatilizându-se în prospețimea eterului iubirii
agapice. Pentru aceasta, lui nu i-a fost greu s-o personifice
(Am întrebat Lumina), s-o îndemne către altarul jertfei
substitutive (Când trebuie o jertfă), să o cânte în întreaga

92
Iulia Maria Rădac, Experiența religioasă în poezia Constanței Buzea,
în „Tabor”, nr. 7, iulie, 2013, p. 75.
93
Valeriu Anania, Poezia religioasă română modernă.Mari poeți de
inspirație creștină, în„Studii Teologice”,nr. 1-3, ianuarie-iunie, 1994.

49
lume (O iubire cântec dulce), sau să o pătrundă în planul ei
metafizic (Din străfundul veșniciei). Ajuns în acest punct de
convergență cu istoria mântuirii, motivul se întrepătrunde
nu doar cu o formă a unei credințe exterioare, ci cu o
profundă interiorizare în trepte diferite de cunoaștere, el
transformându-se într-un mod de viață: Tot astfel când,
Iisuse dulce,/ sărmanu-mi suflet Te-a aflat,/ în setea lui de-
o veșnicie/ cu-atâta dor Te-a-mbrățișat (Un mugur).
Dovada cea mai sinceră de dăruire necondiționată a
fost tendința înveșnicirii ei, atât prin turnarea ei în tipare
veșnic existențiale, cât și prin transcederea în planul unui
dincolo divin: „Spre lumile Luminii aripile-am întins,/
îndrăgostit de-al Slavei nemărginit Cuprins./ Pe ce tărâm de
soare și rai am poposit,/ de mi-a rămas tot lutul la pragul lui
slăvit?/ ...M-am avântat și-n marea Luminii m-am cuprins,/
iar când a’ ei seninuri deasupra-mi s-au întins,/ Simțit-am
fericirea fiorului nespus/ că sunt pe veci un picur din marea
Ta, Iisus”(Spre lumile Luminii).94 Elocventă în acest sens
este și poezia O, iată Țărmul fericit: „O, iată Țărmul fericit,
aproape, mai aproape/ Ierusalimul cel Slavit se vede peste
ape,/ s-aud ecouri îngerești pe-o tot mai largă zare/ și tot
mai dulce deslușești Cântarea Viitoare”.95

94
Traian Dorz, Spre lumile Luminii, (antologie de poezii), op.cit., p. 22.
Traian Dorz, Din cele mai frumoase poezii, op.cit., p. 226. Vezi și
95

poezia La Țărmul Întâlnirii prima strofă doar: La Țărmul Întâlnirii


dorim s-ajungem blând,/ cu cea din urmă lună în soare apunând,/ cu
Zorii Primei Zile a Vecilor ieșind/ și Nou Ierusalimul în zare strălucind.
Traian Dorz, La Țărmul Întâlnirii, vol. Cântarea Viitoare (28), Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 2008, p. 186.

50
Eshatologia, sau sfârșitul existenței noastre telurice,
marchează nădejdea în intervenția ultimă a lui Dumnezeu în
planul istoriei, prin care va nimici tot răul și toată lucrarea
lui demonică (Apocalipsa 20, 10). Este o temă teologică
mult studiată și se pare că nu i-a fost străină nici poetului
nostru, precum limpede se observă în poezia Încă puțin:
„Încă puțin și Dumnezeu Cel Viu în veci, deodată/ Ivi-se-va
zdrobind pe veci minciuna apostată/ Încă puțin, dar pân-
atunci dureri cum n-au fost încă/ Vor încerca nimicitor
credința cea adâncă”.96 Gândindu-se la sufletele care încă
petrec în păcat, cu toate că venirea Domnului este mai
aproape ca nicicând (1 Tesaloniceni 4, 17) le adresează
următoarele versuri tulburătoare, preocupat fiind mereu de
sfârșitul celor ce nu cunosc iubirea lui Hristos: „E încă har,
se poate încă, dar se prea poate și să nu;/ acum chiar parcă
arde puntea pe care te mai legeni tu/ și-i gata să se rupă firul
și cel din urmă ce-l mai ai/ și vai, nu mai rămâne după
decât un vai – un veșnic vai!...”. Poetul lasă să se înțeleagă
că aici și-a contopit ființa alături de versurile unui alt mare
bard, Octavian Goga: Alungă patimile mele, pe veci
strigarea lor o frânge,/ Și de durerea altor inimi învață-mă
pe mine-a plânge./ ...ci jalea unei lumi, părinte, să plângă-n
lacrimile mele.97Tensiunea acestui deja,dar nu încă (timpul
neștiut dintre promisiunea venirii Mântuitorului și realitatea
împlinită a ei) l-a preocupat adânc pe Traian Dorz, care,
privind cu ochi profetici peste viitor, declama: „La capăt de

96
Traian Dorz, Încă puțin, volumul “Cântări nemuritoare”, (nedatat), p.
613.
97
Octavian Goga, Poezii, op. cit., pp. 5-6.

51
milenii suntem și parcă la sfârșit de lumi.../ gândind la aste
adevăruri, simți cum te-neci și te sugrumi/ și parcă-un semn
apocaliptic apare pe un negru nor,/ cumplit și crâncen, și
haotic, și rece, și-nspăimântător” (La capăt de milenii).98
Înțelegând de la Sfinții Părinți ai Bisericii99
importanța gândului la moarte – vector al trezviei
duhovnicești în nădejdea măreței întâlniri cu Iisus
Biruitorul, semnează versurile: „Luceafăr Sfânt, Iisuse, de
plâns ni-e fața stoarsă/ ca-n somnul cel de moarte pământul
e-adormit,/ Simțim că noaptea trece, că zorii se revarsă/
privirea ni-e întoarsă mereu spre Răsărit”.100 Consider că nu
întâmplătoare este și încheierea volumului IV din Istoria
unei jertfe, semnat la data de 25 decembrie 1988, prin
versurile: „Și-acuma iată zorii, furtuna s-a sfârșit/ ne-
apropiem de Țărmul atât de mult dorit;/ corabia voioasă ne-
o-ndrumă-un heruvim./ Ierusalime dulce, deschide-te,
sosim!”.101 Deasemenea, important este de reținut și poemul
E-atâta pace: „E-atâta liniște aici, de parcă-s toate-n

98
Să Cântăm Domnului, op. cit., p. 675. Vezi deasemenea și poeziile
Vin proorocii mincinoși, Ce vremi cumplite sau Se-mprăștie-noptarea.
99
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei,
Editura Deisis, Sibiu, 2001.
100
Traian Dorz, Din cele mai frumoase poezii, (Antologie de poezii),
Editura Traian Dorz, Simeria, 2004, p. 59. Rugăciune în versuri
sinonimă cu slujba Miezonopticii din toate zilele, unde accentul cade pe
stihul: „Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o
va afla priveghind; dar nevrednică este cea pe care o va afla lenevindu-
se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te
dai morții, și afară de Împărăție să te încui”. A se vedea Ceaslov-ul,
ediția a doua, Editura E.I.B.M.B.O.R., București, 1993, p. 25.
101
Ioan Beg, Traian Dorz la capăt de călătorie, Editura Traian Dorz,
Simeria, 2012, p. 13.

52
așteptare.../ în taina unei sfinte frici iubirea inimii tresare. O
Doamne, cum Te rog să-mi ții ființa cu vegherea-ncinsă,/
ca-n orice strajă-ar fi să vii, să-mi afli candela aprinsă!”.102
Meditând asupra poeziilor Când auzi-veți c-am
murit sau Nu-mi acoperiți mormântul, îți vine dintr-odată să
fugi la Beiuș, să răscolești mormântul și să arăți lumii
întregi că este gol, Traian Dorz a înviat, și este lângă noi
prin câte-o lacrimă, printr-o cântare, sau printr-un colț de
cer deschis... Toți eroii lui Hristos Cel Înviat au fost în
pragul morții înghițiți de Viață, li s-au stins doar chipul
acesta trecător pentru a lua naștere în ei Chipul lui Hristos;
au fost așezați pentru o vreme în glia caldă, ca-n sânul unei
alte mame, pentru o altă naștere – una a nemuririi (Nu voi
dormi pe totdeauna). De aceea, să ne mângâiem cu
versurile: „...Nici nu-mi scrieți pe-a mea cruce data morții-
ntunecată,/ eu am fost născut din ceruri ca să nu mor
niciodată,/ nici să nu-mi spuneți adio, ci-mi spuneți la
revedere,/ mâine vom cânta-mpreună la Întâia Înviere” (Nu-
mi acoperiți mormântul).103

Cercetând lirica dorziană, este destul de greu să


stabilești raportul de paritate între valoarea operei și
tragismul existenței poetului, de altfel o viață măcinată până
la os de colții neînduplecați ai suferinței, probabil, cine

102
Traian Dorz, E-atâta pace-aici, vol. 8, Cântarea Învierii, Caietul 1,
(ediție electronică Ioan Lupița), op.cit., p. 14.
103
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 4, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1998, p. 299.

53
știe?, tocmai pentru a-l înfățișa pâine curată lui Hristos.104
Cred că nu vom putea identifica niciodată ce anume a fost
tragic în viața lui Traian Dorz: depersonalizarea injectată în
temnițele comuniste, experiența deselor trădări ale celor
socotiți frați de credință, moartea prematură a părintelui și
călăuzei lui sufletești, duhurile străine Oastei infiltrate cu
atâta ușurință în conștiințe limitrofe și-n adunări
accidentale, sau poate chiar nesfârșitele hărțuiri ale băieților
securității – acțiuni menite să intimideze, descurajeze și
potoli orice inițiativă duhovnicească.105 Pentru noi,
observatorii din afară, tragicul din existența poetului poate
părea de cele mai multe ori o răbufnire a divinului, însă nu
și pentru autor. Versuri ca: Suferință... crin din care
Domnul Și-a-mpletit cununa/ mulți te plâng când mergi la
dânșii, eu te cânt întotdeauna (Suferință)106, transpun forța
generatoare a creației dorziene. Cum de pildă poeziile
Foamea sau Cântecul foamei de Radu Gyr descriu la modul
cel mai plastic vicisitudinile închisorilor comuniste.107

104
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, din vol. „Scrierile
Părinților Apostolici” (PSB vol. 1), Editura Ins-titutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 175.
105
A se vedea pe tema aceasta excelentul studiu de caz al Pr. Corneliu
Clop, Traian Dorz în dosarele Securității, vol. 1 + vol. 2, Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 2008 / Oradea, 2012.
106
Traian Dorz, Suferință, volumul “Cântări nemuritoare”, (nedatat), p.
12.
107
De ce nu se face-așa o lumină, să văd că-n pragul celulei răsare /
Maica Domnului c-o strachină mare, cu lapte și azimă plină... De voi fi
fost cândva ciorchine, sunt azi o boabă stoarsă-n teasc / În flămânzenia
din mine turnați o zeamă și renasc. Vezi volumul Poeți după gratii,
ediție îngrijită de Crina și Florian Palaș, Mănăstirea Petru Vodă, 2010.

54
Copil marginalizat, exclus din societate, neiubit și
ignorat de însuși tatăl său Constantin, după cum avea să
afirme în memoriile sale108, Traian Dorz aduce pe scenă un
destin destul de asemănător cu cel al marelui poet Tudor
Arghezi, care la rândul său simțise pe propria piele eul
recalcitrant al tatălui său Iancu Theodorescu, cât și fiorul
rejectat al comuniunii.109 Poate de aceea, la o primă
lecturare suntem tentați să spunem că poezia dorziană este
un strigăt chinuit de-mprejurări, sau un zbucium al rupturii
dintre trup și suflet; însă de cele mai multe ori, nostalgia,
durerea, interogația, umilința, lacrima, pocăința,
rugăciunea, regăsirea, bucuria, jubilația și extazul dorzian
sunt tot atâtea trepte ale universului nostru lăuntric, care au
pătruns adânc în conștiința noastră, dăltuindu-ne nou Chip
și Asemănare, după imaginea Creatorului nostru, Iisus
Hristos Cel Răstignit.
Traian Dorz face parte din cercul acelor poeți a
căror operă nu este nimic altceva decât suma tuturor
tragediilor acestui neam cocârjat de capriciile unei istorii
adesea romanțate. Pentru aceasta, cu bucurie îți cântăm:
Bucură-te înveșnicirea Dârzului Traian!...110

108
Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, pp. 15-20.
109
Roxana Sorescu, Schiță de portret din profil, prefață volumului
„Printre Psalmi”, op.cit., p. 53.
110
Valeriu Anania, Poeme, Editura Polirom, 2010, p. 262.

55
Bibliografie

1. Anania Valeriu, Memorii, Editura Polirom, București, 2008.


2. Idem, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2009.
3. Idem, Poezia religioasă română modernă.Mari poeți de
inspirație creștină, în „Studii Teologice”, nr. 1-3, ianuarie-
iunie, 1994.
4. Idem, Poeme, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
5. Arghezi Tudor, Maica Scintila, Editura ART, București, 2010.
6. Athonitul Siluan, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei,
Editura Deisis, Sibiu, 2001.
7. Bădescu Horia, Magda Isanos și Drumul spre Eleusis, Editura
Albatros, 1975.
8. Beg Ioan, Traian Dorz la capăt de călătorie, Editura Traian
Dorz, Simeria, 2012.
9. Bernea Ernest, Meditații Filosofice, Editura Predania,
București, 2010.
10. Ceaslov-ul, ediția a doua, Editura E.I.B.M.B.O.R., București,
1993.
11. Clop Corneliu, Traian Dorz în dosarele Securității, vol. 1 +
vol. 2, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008 / Oradea, 2012.
12. Coman Ioan G., Geniul Sfântului Grigorie din Nazianz,
Editura Institutului Român de Bizantinologie, București, 1937.
13. Coșbuc George, Poezii, Editura UniCart, București, 2008.
14. Crainic Nichifor, Cursurile de mistică, ediţie de diac. Ioan
I.Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010.
15. Dorz Traian, Am întrebat Lumina, vol. „Din Pragul Veșniciei”,
Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1999, p. 201.
16. Idem, În tainicele-adâncuri, vol. „Să Cântăm Domnului”,
Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2007, p. 187.
17. Idem, Hristos – mărturia mea, Editura Traian Dorz, Simeria,
1993.
18. Idem, Hristos – Marturia mea, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1994.

56
19. Idem, Istoria unei jertfe, vol. 1, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1998.
20. Idem, Istoria unei Jertfe, vol. 2, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1999.
21. Idem, Istoria unei jertfe, vol. 3, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 2000.
22. Idem, Istoria unei jertfe, vol. 4, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 1998.
23. Idem, Cuvinte la sărbătorile literare, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2012.
24. Idem, Întâi să fim, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008.
25. Idem, Dorim să fim, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009.
26. Idem, Şi acum să facem, Editura Traian Dorz, Simeria, 2009.
27. Idem, Spre lumile Luminii, (antologie de poezii), Editura
Traian Dorz, Simeria, 2013.
28. Idem, Din cele mai frumoase poezii, (antologie de poezii),
Editura Traian Dorz, Simeria, 2004.
29. Idem, Ce liniștiți sunt pașii Tăi, vol. 7, Cântarea Cântărilor
mele, Caietul 1, (ediție electronică Ioan Lupița), Canada, 2003.
30. Idem, E-atâta pace-aici, vol. 8, Cântarea Învierii, Caietul 1,
(ediție electronică Ioan Lupița), Canada, 2003.
31. Idem, Mă apasă ca o piatră, vol. 8, Cântarea Învierii, Caietul
1, (ediție electronică Ioan Lupița), Canada, 2003.
32. Idem, Cântarea Cântărilor mele, vol. 17, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2007.
33. Idem, La Țărmul Întâlnirii, vol. „Cântarea Viitoare” (28),
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2008.
34. Eminescu Mihai, Răsai asupra mea..., Editura Steaua
Nordului, Constanța, 2008.
35. Georgescu Nicolae, Cartea trecerii. Boala și moartea lui
Eminescu, Editura Piatra seacă, Oradea, 2009.
36. Goga Octavian, Poezii, Editura Ștefan, București, 2004.
37. Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, din vol. „Scrierile
Părinților Apostolici” (PSB vol. 1), Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

57
38. Isanos Magda, Icoana, Editura LIBRA, București, 1996.
39. Laţcu Teodosia Zorica, Maica, Editura Sofia, București, 2008.
40. Mladin Nicolae, Prelegeri de Mistică Ortodoxă, Editura
Veritas, Târgu-Mureş, 1996.
41. Muntean Vasile, Istoria Creștină Generală, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
București, 2008.
42. Nica Vasilică, Ideea de epectază în opera lui Traian Dorz,
poetul Oastei Domnului, în „Tabor”, nr. 7, iulie 2013.
43. Noica Constantin, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2011.
44. Perpessicius, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, 1983.
45. Poeți după gratii, ediție îngrijită de Crina și Florian Palaș,
Mănăstirea Petru Vodă, 2010.
46. Rădac Iulia Maria, Experiența religioasă în poezia Constanței
Buzea, în „Tabor”, nr. 7, iulie, 2013.
47. Să cântăm Domnului. Carte de cântări a Oastei Domnului,
editia a XI-a, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2007.
48. Simelidis Christos, Selected Poems of Gregory of Nazianzus,
Vandenhoeck&Ruprecht, Göttingen, 2009.
49. Sorescu Roxana, Schiță de portret din profil, prefață
volumului „Printre Psalmi”, Editura ART, Bucureşti, 2010.
50. Stăniloae Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetică şi
Mistică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1992.
51. Idem, Cuvânt de bucurie, vol. „Minune și Taină”, Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 2013.
52. Steinhardt Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii
Rohia, 2005.
53. Todoran Isidor, Ioan Zagrean, Teologia Dogmatică, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2007.
54. Voiculescu Vasile, În grădina Ghetsimani. Antologie de
poezie mistică, ediție de Roxana Sorescu, Editura Art,
Bucuresti, 2009.

58
55. Zarifopol Christina, Istoria unei comori ascunse, prefață la
vol. „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”
(Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle),
Editura Polirom, București, 2000.

59
60
În loc de introducere:
Recunoştinţă
Înalt Prea Sfinţitului Părinte Andrei Andreicuţ

Motto: „Altarul ca să fie şi pietrele să ţie


Cer inima şi viaţa zidite-n temelie”.
(Tudor Arghezi)

Făcând ucenicia vieţii cu Hristos


Deodată veşnicia s-a cuibărit în carne,
Şi-oricâţi barbari lovit-au de-atunci mai fioros
N-au reuşit blândeţea din ochi să vi-o răstoarne.

Căci ce-a fost ieri de carne, în duh s-a preschimbat


Transfigurând în soare făptura-mpovărată;
Ce n-au ştiut niciunii, vedem acum curat
Cum spini lăsat-au urme pe fruntea aplecată.

Hristos Ţi-a-ntins o Mână desprinsă dintr-un cui,


Tu i-ai întins sfielnic o inimă rănită.
El a trecut prin tine în zorii-amurgului,
Iar tu-ai rămas într-Însul iubire răstignită.

Trimisul mântuirii sunteţi, părinte drag,


Şi staţi în fruntea noastră, fiindcă-aţi ars pe Cruce,

61
De-acolo-aţi fost şi meşter cu cei ajunşi în prag
Şi-ncepător cu alţii să poată-ncet străluce.

Ne-aţi învăţat ce-nseamnă să te jertfeşti pe-altar


Smulgând din trupul nostru şi ultima dorinţă;
Pentru aceasta, Avvă, sublim misionar,
Pomelnicul rosti-va din piept: recunoştinţă.

...La-ndemnul lui Manole, ca sacru obicei,


V-aţi răstignit în zidul Bisericii-Mireasă
Te vor urma copiii, Părinte drag Andrei,
Şi de sub pietre sacre vom învia Acasă!

Preot Cătălin Varga

62
Renaşteri Baptismale

63
64
Aleg

Aleg acum să sufăr o clipă pentru Tine


Decât să gust plăcerea păcatului infam;
Cu sufletul de mână, păşind prin mărăcine
Spre-altarul ispăşirii încrezător priveam.

Cu mâinile legate şi fruntea adâncită


În ghimpi mai mult şi-n spasme – însingurat năier
Mă-ndrept înspre Golgota cu inima rănită
Ca un apus de soare întârziat pe cer.

Întins pe crucea jertfei ca pentru-o răstignire


Nici nu simţii pironul când însetat căzu
Nici spini și nici otravă, nici frică, nici mâhnire...
În rana mea adâncă erai Iisuse Tu.

Şi nimeni nu ştiuse că nu un trup – ci două


Se frâng pe lemn de cruce din lacrime desprins...
Te-ai răstignit cu mine în rana mea cea nouă,
Ai suferit calvarul şi-n ea apoi Te-ai stins.

Octombrie 2009

65
Autoportret

N-am vrut să scriu poeme, înlăcrimând arcada


Şi-nduioşând simţirea prin suferinţi culese
Ci-am vrut să-mi las natura să-şi scuture zăpada
Durerii răstignite prin versuri ne-nţelese.

Am vrut prin versuri proprii să-ncondeiez restriştea


Şi lacrimilor multe să le croiesc un nume
Cu sânge, nu cerneală – cerneala se usucă
Sub cea dintai copertă a primelor volume.

Am vrut cu-aceste slove să-mi dăltuiesc menirea:


Inscripţii funerare pe-o inimă ce plânge...
Ca aplecat sub daltă să înţeleg iubirea,
Să mă-ntâlnesc pe mine, şi să mă pot înfrânge.

Să nasc apoi nu versuri ce se-nvechesc cu anii


Şi cad uitării pradă sub cea dintâi lovire;
Ci porumbiţe albe, ca-n stol spre toţi orfanii,
Să semene într-înşii semințe de iubire.

Iunie 2009

66
Ca o pasăre rănită

Ca o pasăre rănită
Ochii-i adâncesc în soare,
Toată inima zdrobită
Mai adânc mă doare.

Ca o floare ce păli
În amurgul tinereţii
Fruntea-n colb mi se-ncreţi
Înroşind scaieţii.

Ca o lungă noapte tristă


Când pe uliţi crud se-aşterne
Mă pândesc şi astăzi poate
Despărţiri eterne.

Ca o rază ce-şi coboară


Faţa tristă peste lacuri
Mă despart de Tine iară
Depărtări de veacuri.

Ca o Mână-ncet desprinsă
De pe cruce, din piroane...
Simt cum pulberea-mi atinsă
Plânge sub icoane.

Iunie 2010

67
Ce departe sunt

Iubire dulce, scumpa mea mireasă


Mi-e duhul gol – dar golu-mi răscoleşti
Mi-e conştiinţa grea şi mă apasă
Ce departe sunt, ce departe eşti!

O sfântă curăţie-nlăcrimată
Departe sunt şi încă îmi lipseşti
Tu crin etern – iubire fără pată
Ce departe sunt, ce departe eşti!

Aleasă stare-n care mă cutremur


Când ceru-i jos cu cât te dăruieşti
Străină-mi pari şi mă-ntristez şi murmur
Ce departe sunt, ce departe eşti!

Tu, pocăinţă, unică comoară


În locul meu pe cruce ispăşeşti
Te-am amânat şi văd acum spre seară
Ce departe sunt, ce departe eşti!

Iisus... departe încă-mi pari şi-acuma


Şi braţele ce-ntind îmi sunt fireşti
Şi cad din rai, şi mă sugrumă huma
Ce departe sunt, ce departe eşti!

Noiembrie 2009

68
Confesiuni

Pe-o rază tremurândă înconjurat de îngeri


Păşind din veşnicie cu paşi mărunţi dar lungi
M-ai cercetat în noapte la ceasul nostru tainic
Când mi-ai răspuns Iisuse întâia dată-atunci.

Ce calm purtai în glasuri, ce dulce armonie


Că-n farmecu-ntâlnirii m-am dăruit şi eu
Şi-n cea mai omenească şi caldă rugăciune
Cu cel mai sincer cuget, vorbeam cu Dumnezeu.

Şi parcă fără urmă poverile din suflet


Cu umbra lor de piatră, s-au scurs, şi n-au mai fost
Topindu-se pe apa cerească-a rugăciunii
Atât noroi de gânduri şi lacrimi fără rost.

În locul întristării purtam acum sub gene


Un strop cules din Ochii preablândului Iisus;
Ce sfântă-a fost minunea, şi ce nepământeană
Întâia întâlnire cu Cel venit de Sus.

Dar ieri, când orologiul, bătea în dungă tainic


Cu dor de întâlnire veni Hristos din nou
Şi parcă ca prin ceaţă simţi-i ceva pe pleoape,
Şi-o Mână cum se-ntinde, şi-un ne-nţeles ecou.

69
Dar somnul mult prea leneş Te-a alungat degrabă
Căci inima mea rece purta în păr finici...
Tu ai plecat, dar urma îţi mai păstrează încă
O tristă legănare ca semn c-ai fost pe-aici.

Acum, când zorii zilei îmi dau voioşi bineţe


Iar urma Ta lăsată mă chinuie privind,
Cu mâinile întinse spre cerul părtăşiei
Te caut cu-nsetare în doruri mistuind.

Şi nu pot plânge însă decât o rugăciune,


Un dor de căutare ce freamătă-n boboc.
De-aş şti că-n noaptea asta la ceasul nostru tainic
Ai să-mi revii Iisuse, n-aş mai dormi deloc.

...Ce-aproape-mi eşti atuncea când rugăciunii mele


Îi dăruieşti puterea de-a Te cuprinde-n ea.
Că de-aş deschide ochii, râvnind o clipă numai,
Cu cea mai dulce sete, Iisuse Te-aş vedea!

Februarie 2010

70
Contemplare

Coboară-n duh din treaptă-n treaptă


În pieptul tău cât mai afund,
Şi vezi ce patimi se ascund
Sub stânci ce freamătă şi-aşteaptă.
Te-opreşte-o clipă şi ascultă
Cum gem satrapii-n orice pori,
Cum zguduie cetatea tainei
Sub spasme înfiorători.

Bătătoreşte-apoi cărarea
Şi cercetează-te smerit:
Te uită ura de-a pierit
Răscumpărându-ţi nelucrarea.
În locul ei sădeşte-o floare,
Din spinii săi plantează-un pom
Şi seamănă sub plâns fierbinte
Bogatul tău cernoziom.

Păşeşte-ncet pe drum de uliţi


Prin colbul primului păcat
Priveşte ce-a rodit treptat
Povara lui de lănci şi suliţi.
Priveşte crinii din grădină
Cum şerpii mişună sub ei
Şi trandafirii cum se-mbată
Din umbra neagră-a unor tei.
71
Din iadu-acesta-apoi te suie
Spre conştiinţa ta acum,
Te-opreşte lângă un salcâm
Şi taina ta sfios descuie...
Mai lupţi tu azi cu patimi care
Răcnesc în piept ostentator?
Sau a-ngropat de mult rugina
Avântul tău biruitor...

Noiembrie 2009

72
Crâmpei

Bătea-nfiorător la geam
Un vânt răzleţ de primăvară
De groaza lui căzu din ram
Un mugur ce-nflorise-aseară.

L-am luat din ţărnă-nduioşat


Şi l-am adus la mine-n casă,
Şi printre trandafiri culcat
Într-un pahar l-am pus pe masă.

Atâta soare-n păr purtând


Şi-n ochii blânzi aşa comoară
Că de emoţii fremătând
A înflorit a doua oară.

Dar către seară în amurg


Pălise liniştea-i timidă
Şi trist petale-n rând se scurg
Ca amintirile-n clepsidră.

Le-am strâns în palme tremurând,


Dacă-aş putea le-aş da fiinţă...
Oare de ce asa curand
V-aţi avântat spre nefiinţă?

73
La fel cum rozele ce mor
Într-un pahar lipsit de viaţă,
Se sting atâţi în urma lor
Purtând în piept fiori de gheaţă.

Când suntem reci, haini, despoţi


Tot ce iubim e scris să moară,
De-aceea Doamne, fă-ne toţi
Să ne iubim ca-ntâia oară.

Deci, cum paharu-i un sicriu


Sub care mor şi flori şi vise...
La fel, iubirile din noi,
Când nu iubim ne sunt ucise.

74
De-abia atunci

De-abia atunci mi-e dor de floare


Când stau privind-o cu-nsetare,
Şi doar atunci mi-aduc aminte
Că sunt şi flori printre morminte.

Decât când pleci te simt rănită


Precum o frunză-n drum zdrobită
Iar gândul mut vrea şi te cheamă
Dar ochii tac cuprinşi de teamă.

Te văd cum pleci Iubire sfântă


Lăsând sub paşi o urmă frântă,
Şi cerul dintre noi se curmă
Iar eu tăcând privesc în urmă.

N-am nici cuvânt, nici gest, nici rugă


Doar lacrimi care mă subjugă
O inimă ce urlă-n mine
Purtându-şi umbra prin ruine.

...Şi n-am simţit a Ta plecare


Decât acum când totul doare,
Acum, când în străfundul firii,
Iisus port vina despărţirii.
August 2010

75
Destăinuiri

Trăiesc doar din regrete şi mă hrănesc cu lacrimi


Şi inima-i mai stinsă cu cât ardea mai ieri
Mă lupt cu mine însumi, mă lupt să-mi birui patimi
Viteaz gonind pe fronturi luptând spre nicăieri.

Dar lupta-mpotrivirii e tot mai aspră parcă


De-aceea lupt mai aprig – dar cad înfrânt tot eu,
Cu răni ce cresc în mine tot trupul mi se-ncarcă
Dar nu port răni de cuie, e altfel chinul meu.

Un demon port în mine ce urlă pe-orice cale


Iar demonul acesta e conştiinţa mea.
Un pas greşit, si-ndată cu toate ale sale
săgeţi, mă ţintuieşte pe-o cruce mult prea grea.

Port încă urme negre de zgură şi de fiere


De-aceea-s mai sălbatic cu cât vreau a iubi,
Dar strâng în palme lacrimi şi rane şi durere
Să-mi fac din ele-o cruce, pe ea să pot muri.

Să pot plăti acolo trădarea mea cea multă


Şi vina cea mai mare în chinul cel mai sfânt!
Şi-apoi, c-un ultim geamăt din cea mai cruntă luptă
Să pot şopti cu lacrimi: Iisuse, m-am înfrânt!

Iulie 2009

76
Elegie

Inocenţă sfântă, te-au răpit cu silă


Patimile mele, crudă de pe ramuri
Te-a pătruns hulpavă toamna fără milă
Te-a rănit lumina tristă de la geamuri.

Şi-au căzut deodată frunzele-n grădine


Şi-n plutirea deasă ai căzut şi tu;
A intrat devreme toamna-adânc în mine
Şi-n ţărâna rece albul meu căzu.

Doamne-ascunde-mi ochii să nu văd urgia


Căci mă doare frunza ce-a căzut din ram
Mă-nspăimânt şi tremur când mă cerne glia
Când îmi smulge-o frunză şi-o aruncă-n geam.

Plâng privind spre ramuri cum întind sărace


Braţele lor goale triste-n urma ei.
Glasul tău mă doare azi când parcă tace,
Inocenţă albă – doar tu nu mă vrei!...

Decembrie 2009

77
Epilog

Nu-ncetează viaţa-n umbra


Crucilor din ţintirim
Nici sub lutul cald al gliei
Când întoarcem să-odihnim.

Nu sfârşeşte-n noi iubirea


Cu prea blându-i legământ
Când ne-acoperă ţărâna
Şi ne-ngroapă în mormânt.

Pe sub straturi de zăpadă


Ramurile-ascund fiori,
Iarna sub ţărâna ninsă
Crengi înmuguresc cu flori.

Ghiocei din nea se-arată


Torşi din lacrime şi dor,
Parcă-atâta viaţă poartă
Zâmbitori în cupa lor.

Nuferi albi plutesc pe ape


Ca o lebădă-n desiş,
Luna-şi picură-adorarea
Depărtându-se pieziş.

78
...Doar atunci înceată viaţa
Când spre cer ai ochii sluţi
Când ţi-s braţele de piatră
Când nu mai arzi şi nu mai lupţi.

Septembrie 2010

79
Extazul devenirii

Trăiesc dureri ascunse, dar nu par ale mele


Sunt în afara cărnii desprins încet de lut
Mă nasc din fiecare ca dintr-o altă mamă
Cu dor de început.

Și crește-n Tine, Doamne, cu prețul devenirii


Tot sufletul meu rană ca-ntr-un pământ fertil.
Pătrunse-adânc în carne fiorul veșniciei
Mușcând de-atunci subtil.

Ți-ai odihnit privirea pe tâmpla mea o seară,


De-ajuns cât pentru-o Clipă să stăm nedespărțiți;
Iar ochii mei cei mistici slăveau cu teamă parcă
Tot ce-atingeau uimiți.

Pe Tine Yahweh-Mire ca dintr-o veșnicie


Te-am smuls cu-o rugăciune și-n mine Te-am
închis,
Eu nu mai știu de nimeni – mă las de-a pururi pradă
Celui mai dulce vis.

Nu mai priveau niciunii, eram veciei singuri


Iar șarpele ispitei nu se-arătă nici el
Purtai în glas vecernii, când mă chemai pe nume,
Și-n mână un inel.

80
Dorința devenirii în Chip și-Asemănare
E încă tot departe cu cât mă lupt să-nving,
De-aceea port tot rane – și-ncet mă sting durerii
Că încă nu mă sting!

Ianuarie 2015

81
Frunze

O toamnă a intrat în mine


Cu ochi de umbre şi cu ploi,
Plânge-un heruvim Iubire
Lângă noi.

Aseară, înspre crâng deoparte


De teama ei îmbrăţişaţi
Cerşeau un strop de milă codrii
Sfâşiaţi.

Dar biciul toamnei nu se-nclină


Şi ca un orb loveşte-amar
În pieptul triştilor jugaştri
Mai murdar.

A mai căzut din ram o frunză


C-un ultim tresărit în ea
E poate-această despărţire
Cea mai grea.

Prea timpuriu din cer fu smulsă


Şi îngropată trist pe drum,
Cenuşa ei ascunde viaţă
Şi nu scrum.

82
Sunt frunze ce-au căzut bătrâne
De-atâta ger şi vânt şi ploi
Sunt primul semn al despărţirii
Dintre noi.

Sunt frunze care dor şi astăzi


Sunt semne ce-amintiri trezesc
Sunt conştiinţe încărcate
Ce pălesc.

Sunt frunze ce îngroapă-n ele


O vară cu-amintiri de flori
Suave legănări şi triluri
Şi splendori.

...Ce toamnă a intrat în mine


Ce toamnă plânge-n amândoi
Mănunchi de frunze gem uitate
Lângă noi.

Decembrie 2009

83
Frunze II

A mai căzut o frunză de pe ram


Plutind în cea mai tristă reverie
Pierdut şi eu, zărind-o de la geam
I-am înţeles târzia elegie.

Gemând sub paşi la margine de drum


Întinsei glii împovărat se-ntinde,
Privind cu teamă zbuciumul de scrum
Tresar gândind că toamna mă cuprinde.

Şi vântul şuierând prin ramuri seci,


Şi-acest copac rămas cu vechi sechele,
Şi braţele ce-mi spânzură prea reci,
E-ntâiul semn al pustiirii mele.

Iar frunzele acestea-n despărţire


Smulse cu ură din vechiul Altoi
E primul semn, e-ntâia amintire
A primăverii roadelor din noi.

Ce goi suntem de tot ce-nseamnă floare


Şi ce sărace ramurile cată
Un strop de cer, o lacrimă de soare...
Ce toamnă-i toamna asta-ntârziată!

Iunie 2010

84
Ghiocei

Cum ghioceii sub ţărână


Aşteaptă primăvara iar
De dorul revederii Tale
Aştept, şi plâng, şi iar tresar.

Tresar cum numai doar o dată


Un suflet poate tresări,
Şi cum o dată poate numai
Un fir din ţărnă răsări.

...Gândind la legea lor ascunsă


C-un tremur ce-a pornit să nască,
Aştept ca din adâncul firii
Un suflet nou să-mi încolţească.

Să nu mai ştiu ce-nseamnă ură


Sau gând viclean de răzbunare.
În toată inima ce-a nouă
Iubirea crească ca o floare...

Iunie 2010

85
Hotărâre

Trist îmi înmoi condeiul în ultima cerneală


Căci astăzi tirania prea aspru m-a-ncercat
Ajunge şi iubirii, prea blândă şi domoală
Ce-a-ngăduit prea lesne străbunul condamnat.

Şi-a-nfipt adânc în duhul curat al adunării


Cea mai murdară gheară, şi cei mai negri colţi.
Ruina luptei aspre, din seara încleştării,
Se vede tot mai vie cum sângeră sub bolţi.

Ostaşi cu spada frântă şi braţe biruite


Îndoliază zarea întregului cuprins
Căzuţi în miezul luptei la cea dintâi lovire,
Ei nu-s decât o umbră a unui duh încins.

Înfrânt şi eu adesea, lovit fără cruţare,


Am zăbovit sub spadă însângerat pe drum.
el seceră destine, lovind fără-ncetare,
Iar lupta curăţiei e tot mai grea de-acum.

Cu conştiinţa trează ce pâlpâie în mine,


Înmoi uşor peniţa şi scriu un greu cuvânt:
Avântul meu pe cale cu biruinţi senine
Se pare că se-ndreaptă spre-un trist deznodământ.

86
De-aceea scriu cu sânge pe-o coală de hârtie
O hotărâre sfântă cu slova cea mai grea
Un legământ de-o clipă, dar pentru-o veşnicie...
Iar coala de hârtie e conştiinţa mea!

Mă leg să fiu de-a pururi ostaş străjer în luptă


Cu sabia încinsă, şi braţ neostenit.
Mai treaz luptând cu suflet pe-o cale ne-ntreruptă
Să cadă-nfrânt tiranul, ce veacuri m-a robit.

Decembrie 2008

87
Icoana devenirii mele

Cu paşi timizi revin în catedrală


E zi de şase august pe poteci,
Şi munţii mei duhovnici se răscoală
Schimbându-şi chipul firii intrinseci.

Miros icoanele a sărbătoare


Cu cât m-apropii de iconostas.
Chemarea devenirii prea mă doare
Când patimi urlă focul lor în glas.

Sunt rădăcini atât de-adânc pătrunse


De sângeră tot cerul când le smulg
Sunt pofte încă şi dorinţi ascunse
Şi-o inimă ce plânge spre amurg.

Icoana albă-a devenirii mele


Stă tristă, răstignită într-un cui;
Pătrund prin trupul meu piroane grele
Iar astăzi nu-i mai pasă nimănui.

... Hai suflete – pe Munte încă-i soare,


Îmbracă-ţi veşmântul de mireasă
Va fi probabil ultima ninsoare
Când preschimbaţi ne vom întoarce-Acasă!

Ianuarie 2014

88
În loc de adio
după Adrian Păunescu

A nins de ieri pe despărţirea noastră


Tot viscolu-mi pătrunse pân’ la os
Eu te-am privit ascuns de la fereastră
Şi-am vrut un semn să-ţi mai închin prinos.

Tu ai plecat fără să-mi spui adio


Abia îngenunchiasem trist pe loc,
Privirea ta eu n-o voi mai dori-o
Aceasta-mi cere rolul care-l joc.

Chiar dacă-ar fi să te întorci la mine


De-atâta viscol, cred că-ai să te-nneci
Parcă-ai plecat luând pe drum cu tine
Iubirea mea rănită pentru veci.

Voi reveni probabil într-o seară


La geamul tău voi bate şi-am să strig,
Iubire – fermecat ca-ntâia oară
Dar prea rănit de tot ce-nseamnă frig.

Şi va sfârşi iubirea mea în cuie


Cu teamă-n ochi se va apropia,
Căci e destinul ei pe cruci să suie
Fără să ştiu de va mai învia!...

Mai 2012

89
Îndemn la simplitate

S-au dus cu anii-acele zile


De lacrimi, dragoste şi har
S-au scurs în veşnicie poate
Şi n-au să mai învie iar.

S-au dus luând în cer cu ele


Întâia dragoste de-atunci,
Când fraţii toţi păreau că-s îngeri
Şi aştri nopţilor adânci.

Ce sinceri şi umili odată


În rugăciune ne strângeam,
Ce lacrimi vii purtam sub gene
Ce simpli, Doamne, mai eram.

Dar azi, de când credinţa-i stinsă


Şi simplitatea un ecou
Când măşti de gheaţă-ascund sub ele
Cel mai umbrit şi trist tablou,

Desprindem din trecuta clipă


Atâtea gânduri fără rost…
Din tot ce-ar fi putut să fie
Din tot ce-i azi, din tot ce-a fost.

Înapoiem spre-un veşnic Mâine


Sub măşti moderne-un brav trecut,
Iar fardul rugăciunii noastre
Ne picură-n obraji de lut.

90
Cu-o uşuratică credinţă
Legăm prezentu-n desfătări,
Ne osândesc atâtea lacrimi
- robi propriilor desfrânări!

Căci ne-am făcut un idol parcă


Din lupta noastră cea de-acum
Ne ostenim pe nemuncite
- bătrâni copii cu paşi de scrum.

Ne-au înşelat atâtea crezuri


Pribegi trăit-am în zadar,
Dar încă-n noi mai arde-un cuget!
O, fă-ne Doamne simpli iar.

Trecuta toamnă cea târzie


Lăsatu-ne-a orfani pe ram;
Mai dă-ne azi o Primăvară
Şi fă-ne Doamne cum eram…

Iulie 2009

91
Întors de prin lupte

Întors de prin lupte cu inima frântă


Cu duhul mai tulbur, mai greu şi mai stins
Cu-o dulce tristeţe pe umeri răsfrântă
M-apropii cu teamă de-Acasa mea sfântă
Întors de prin lupte învins.

Purtasem în vifor drapele şi flamuri


Purtasem cu cinste în luptă efod,
Dar toamna urgiei ascunsă la geamuri
Pătrunse tiranic în flori şi în ramuri
Lăsând pustiită măsura de rod.

E-n lupta credinţei un tremur ce doare


O undă de taină pătrunsă în piept:
Izbânda e-n cinstea acelui ce moare
Privind cu nădejde din ţărnă spre soare
Umil, rugător şi-nţelept.

...Aş vrea neputinţa cu lanţuri şi-nfrângeri


Să-şi cearnă uitarea cu glas de mormânt.
Dar tu Înviere ce încă mai sângeri
Din lespezi de piatră prin nouri de plângeri
M-araţi către soare cu duhul înfrânt.

Martie 2010

92
Iuda

Dorind să-mprăştii soare am semănat neghina,


Ascunsa lege-a firii din nou m-a biruit.
Tinzând s-ating zenitul împrăştiind lumina
Tenebrele-mi veşminte prin praf s-au adâncit.

Noroiul şi rugina prin unduiri de cloacă


Din sufletul meu tainic au izbucnit deodat’
Şi n-au fost nici lăcate, nici ziduri mari să poată
Opri înverşunarea fiorului turbat.

Am fost ales de Tatăl să împărţesc lumina,


Să ard Iubirii sacre în lumea de noroi.
Dar eu, în loc să mistui – am semănat neghina,
Sămânţa îndoielii şi ura printre voi.

Acum, la ceas de seară, când lupta-i pe sfârşite


Îmi răscolesc cenuşa aprinsei conştiinţi
Mă-nvinuiesc confraţii – iubiri înmărmurite
Vândute-n ceas de noapte pe treizeci de arginţi...

Septembrie 2009

93
Jurământ

Mă lepăd azi pe veci de tine, chemarea n-am să-ţi


mai cuprind
De azi, spre-a’ tale dulci veşminte a’ mele braţe
n-am să-ntind
Te-alung, şi rău n-o să-mi mai pară de-a’ tale umezi
braţe reci
La pieptul tău a’ noastre inimi de-acuma n-ai
să mai apleci.
De azi... numiri defăimătoare şi anatemei
te voi da
Păcat înşelător şi putred ce-ai întinat
viaţa mea
Cu pleoapele încremenite de-atâta plâns – în veci
te-alung
Eu morţii azi te las pecete; am plâns de-ajuns
ca să mai plâng.

O toamnă crudă şi haină îmbrăţişând pieziș


poteci
Ţi-au fost şi braţele, şi trupul, şi mâinile,
şi fruntea – reci
Mi-a-ncărunţit şi tinereţea de când la sânul tău
m-ai strâns
De-atunci, se stinge viaţa-n mine de-atâta nenoroc

94
şi plâns
De-atunci, pornit cu-a ta aripă m-am cununat
printre dureri
Cu ani de lacrimi şi suspine plătesc pe-o clipă
de plăceri.

Mă-ntorc din nou smerit sub Cruce plângând cu foc


spre Dumnezeu
Să nu încerci să-mi stai în cale, să nu te ţii
de pasul meu
Pierdut de-a pururi lângă tine, păcat amăgitor,
grotesc
Alerg spre Golgota cu sete, sub Crucea Lui să
te zdrobesc.
Că te-am râvnit e-a mea greşeală, nu pot aceasta
să mi-o iert
Nici amintirile să-mi lepăd pierzându-mi gândul
în deşert
Nici urma paşilor tăi molcomi din suflet nu mai ştiu
s-o şterg,
Stigmat pe veci rămas acolo; un pas murdar
pe-oriunde merg.
Şi nu mă sfâşie-amintirea, cât teama c-aş putea
din nou
Râvni să gust paharul morţii sedus de-a harpei lui
ecou
De-aceea-mi zgudui conştiinţa prin care Doamne
mă petreci
Şi-n taina unei sfinte naşteri închin un legământ

95
pe veci
În sânge slovele-mi răscumpăr să poată-n ele
încăpea...
De-am să mă-ntorc din nou la tine să strige aspru-n
urma mea!

Octombrie 2009

96
Lacrimi mute

Lacrimi mute, lacrimi multe


Lacrimi fără de-un cuvânt,
Cine oare să le-asculte
Glasul lor ca de mormânt?!

Lacrimi mute, lacrimi grele


Lacrimi sângerând dureri
Nasc vremelnic printre ele
Universul de poveri.

Cine să vă ştie plânsul


Dragi înmărmuriţi străjeri?
Îngropaţi adânc într-însul
Graiul de-azi cu cel de ieri!

Şi tăcerea voastră multă


Lunecând sfios pe-obraz...
Glasul vostru cine oare
Să-l mai înţeleagă az’?

Martie 2009

97
Legământ

Vino, cât vrei să mai aştepţi, nu te cuprinde-o teamă,


Cum poţi tu sta nepăsător, când Dumnezeu Te cheamă?
Cât vrei să-L laşi să mai aştepte? Atâţia ani la rândul
Ai tot respins şi-ai amânat împotrivindu-ţi gândul.

Dar azi, S-a mai oprit odat’ la poarta ta să bată,


Şi bate-n uşa ta acum cum n-a bătut vreodată.
E poate-o ultimă chemare, e poate ultimul îndemn,
E poate ultima ta şansă... e poate ultimul tău semn.

Ascultă Glasul Său, ce-aprins, Te cheamă azi pe nume


Că nu-i alt glas mai dureros să plângă-n astă lume.
Priveşte Ochii Săi cum ard în doruri după tine,
O, cât ar vrea să-i cazi la Piept, şi să-L cuprinzi străine.

Priveşte-i rănile din Mâini, şi cuiul din Picioare


Şi Fruntea-nsângerată-n spini, şi Crucea-apăsătoare.
O, nu aceste răni Îl dor, şi nu-L străpung acestea, dar,
Îl pironesc acele inimi ce răstignesc şi-un ultim har!

O, nu te temi că în curând se va sfârşi hotarul


Şi uşa Dragostei pe veci Îşi va închide harul?
Vei vrea apoi să-ţi plângi cu-amar păcatul vieţii tale,
Dar va fi prea târziu atunci să mai primeşti iertare.

98
Azi, El Te cheamă lăcrimând să-ntorci smerit sub Cruce
Te afli poate la un pas de-o ultimă răscruce.
E poate-o ultimă chemare, e poate ultimul îndemn,
E poate ultima ta şansă... E poate ultimul tău semn!

2 Noiembrie 2003
(Ziua legământului meu cu Domnul Iisus Hristos)

99
Legământul lui Noe

Atâtea fragede petale


Desprinse dintr-acest altoi
Prin nemiloasele rafale
S-au scurs căzute în noroi.

Morman de crini căzuţi ţărânei,


Zdrobiţi în praful de pe drum,
Sunt semnul arşiţei, păgânei,
Ce urlă-n vremuri ca acum.

E-aşa de-ndurerat apusul


Acestor zile care trec
Că-n orice legănări de umbre
Aceleaşi lacrimi ne petrec.

Păduri de ochi se-ascund să vadă


Povara zilelor de-Apoi,
Ca fiarele rupând din pradă
Lovim în cei de lângă noi.

E-aşa de iminent potopul


Şi-l cer atâţia ochi plângând
O, Doamne, pângărit isopul
Botezu-şi cheamă aşteptând.

100
...Dar răsărind din nori fierbinte
Întâiul curcubeu răsfrânt
Cu glas de cer ne-aduce-aminte
De-ntâiul nostru legământ.

E semnul milei ce rămâne


Şi-al îndurării pentru noi,
Când cerul freamătă-n furtune
Şi-n nesfârşit potop de ploi.

Cât mai răsare-n noaptea-adâncă


Acest din urmă curcubeu
E semn că ne iubeşte încă
Şi ne mai rabdă Dumnezeu.

Aprilie 2010

101
Lovise crunt

Lovise crunt cu pumnul, cu spada, cu pumnalul,


Cu-acerba răzvrătire cum către ţărmuri valul
Înfierbântat şi roşu, ascuns printre talazuri,
Se năpusteşte vânăt în fragede extazuri,
Dezgustător lovise în mine iar păcatul.

Hidos ca-ntâiul şarpe din ascunziş – stigmatul


Cu şoapte ionatane îmi otrăvise gândul
Şi ochii mi-i stricase, veninul lunecându-l
Pe sub priviri ascunse cu zâmbet de copil
Gust-ai întâia dată păcatul juvenil.

De-atunci petrec în lacrimi privirile-mi senine


Iar inocentul spirit sclipind pe sub ruine
Mă poartă iar pe gânduri, la clipa blestemată
Când am muşcat prea lacom din măr întâia dată...
Cum te-am pierdut prea lesne, tu zâmbet cald de
nufăr.

De-atâta suferinţă nici nu mai ştiu să sufăr,


De-aşa o grea durere mă sting pe zi ce trece
Mi-agăţ de cer privirea, dar ochiul său e rece.
Ce-acuzator coboară şi luna înspre crâng,
De-atâta-nstrăinare nici nu mai ştiu să plâng...

Decembrie 2009

102
Luptaţi

Luptăm cu toţi, luptăm cu-avânt,


De-acelaşi gând cuprinşi;
Unii răzbim, si-’naintăm
Alţii-s în lupte-ncinşi,
Suntem loviţi, suntem scuipaţi
Dar nu cădem învinşi.

Duşmanul urlă fioros,


Iar lupta-i tot mai grea;
Lovirea naşte-n inimi spini
Durerea-asemenea,
Povara smulge neputinţi
Dar nu cădem sub ea.

Ni-e braţul uneori prea slab,


Şi lupta-i fără zel;
Iar pasul pare-nţelenit
Şi inima-i la fel,
Dar cât în noi mai plânge-un dor
Luptăm spre-acelaşi ţel.

Luptăm, şi ne-avântăm mai dârji,


Eroic peste tot;
Oricât de crunt va fi-Asmodeu
Înaintăm cu foc,
Oricât vom sângera străpunşi
Nu ne oprim în loc!
103
Căci lupta este spre apus,
Se va sfârşi curând;
Curând şi plânsul va-nceta
Şi braţul sângerând...
Biruitori vor fi doar cei
Ce s-au jertfit luptând!

Noiembrie 2008

104
Mă rog

Mă rog să pot răbda smerit ocare


Ce pe nedrept lovesc. Căci fiecare
Mă duc spre cer cu-o treaptă mai aproape.

Mă rog să pot iubi când îndeaproape


Ca fulgerul cădea-vor lănci şi suliţi
Lăsându-mi trupu-nsângerat pe uliţi.

Mă rog să pot ierta deplin trădarea


Şi mâna ce-a lovit şi lepădarea,
Şi fraţii ce mi-au pregătit piroane.

Mă rog să tac când toate-aceste rane


Urla-vor înlăuntrul meu sentinţa
Prin tunete bocindu-şi suferinţa.

Septembrie 2009

105
Mă zbat de-atâta vreme

Mă zbat de-atâta vreme


Să-mi ţin cu pace luntrea
Ce freamătă-n furtuna
Pornită din afund,
Tresare-n mână cârma
Când val cu val loveşte,
Când în genunchi cu barca
În mare mă scufund.

Sălbatic hoinăreşte
Printre catarge rupte
Un vaier ca de moarte
Crescut în depărtări,
Sălbatic smulge-n treacăt
Din barcă o frântură
Urgia-mpotrivirii
Acestei negre mări.

Şi cerul ca de piatră
Îşi oglindeşte colţii
Muşcând prin orice umbră
Din luntre câte-un fald,
Şi cade tristă cârma
Sub colţi haini de umbre
Lăsând pe-o urmă deasă
Fâşii de sânge cald.

106
...Cum n-am credinţă, Doamne,
Să-Ţi pot simţi prezenţa
Aici, în barca ruptă
Când stai şi mă priveşti,
Cum n-am credinţă Doamne
Să văd cum strigi furtunii
Şi marea-nvolburată
Cum cerţi şi linişteşti!

Aprilie 2010

107
Mai cer un timp de pocăinţă

Din veşnicia Ta, Părinte, mai cer un timp să-mi dai


Te rog,
Pun lacrimile mele multe şi suferinţa mea zălog
Mă leg cu conştiinţă trează ca-n timpul ce mi l-ai
lăsat
Să mă ridic mai dârz şi aprig spre slujba-n care M-ai
chemat.

Să trag la jug cu ’naintaşul, să port pe umeri crucea


lui
Să rabd cu fraţii mei batjocuri şi spre calvar cu ei să
sui,
Să mă avânt în lupta păcii eroic, brav şi curajos
Să fiu pe placul şi spre slava şi nu spre-ocara lui
Hristos.

Mi-s mâinile tot mai murdare, mi-s ochii tot mai


vinovaţi
Mi-e inima în piept bolnavă iar paşii mei îndepărtaţi.
Te-am adăpat cu fiere Doamne şi Pieptu-n rane
Ți-am brăzdat
Iar Mâinii ce-ai întins spre mine piroane i-am bătut
ingrat.

De-aceea, cer un timp Părinte, să pot să plâng amar


şi greu
Să-mi spăl noroiul de pe frunte şi tina de pe trupul
meu
Şi mâinile de sânge pline şi ochii ce-au sclipit atunci

108
Lăsând să cadă lacrimi negre pe tabla sfintelor
porunci.

Mai cer un timp de pocăinţă, Iubirii Tale-un strop


mai cer
Să-mi ţină paşii pe cărare şi ochii îndreptaţi spre cer.
Şi Milei Tale, Drag Parinte, mai cer acum un ultim
har,
Şi Bunătăţii nesfârşite să mai primească un tâlhar!

Iunie 2009

109
Mi-a devenit povară

Mi-a devenit povară viaţa mea murdară,


Mânjită de păcatul ce nu-l mai pot uita.
Îmi tremură privirea acum, în fapt de seară,
Când stau şi-mi plâng trecutul Iubire-n faţa ta.

Şi tot pe cruce, Doamne, îmi pari că eşti şi-acuma


Că mi-e şi frică ochii să-i mai înalţ de jos.
Ce tremur plânge-n mine când mă cuprinde huma
Rupându-mă sălbatic de cerul meu frumos.

Tu mă priveşti de-acolo, o cum îţi simt privirea


Cum caută cu milă spre ochii mei duruţi.
Dar ei nu pot să-şi ierte prea lesne răbufnirea,
De-aceea-şi plâng trădarea în ţărnă aşternuţi.

Că nu-i o altă crimă sub ceruri mai murdară


Ca vina conştiinţei ucisă repetat.
Că-n orice remuşcare şi-n orice primăvară
Iisus şi-ascunde ochii privind îndurerat.

Păcătuind tot lacom cu orişice ispită


Şi prea-ncălcând adesea sfânt legământul meu,
Predând cetăţi de muguri plăcerii ruşinoase
M-am depărtat milenii de cer şi Dumnezeu.

Mai 2010

110
Mi-e iarăşi inima înfrântă

Mi-e iarăşi inima înfrântă


Jelind ce n-am să pot uita,
Dar plânsul ei azi mă-nspăimântă
Căci n-a mai plâns nicicând aşa.

În mine gem adânc fiori de moarte


Şi depărtarea-mi arde paşii mei
Sunt ca o filă ruptă dintr-o carte
Ce stă-ngropată-n tină pe alei.

Durerea despărţirii încă


O port povară ne-ncetat
Trădarea mea cea mai adâncă
E tot ce-n palme-am adunat.

Şi plină mi-e de ghimpi ţărâna


Şi rodu-i picură absint,
Trădându-Te Iisus întruna
Am învăţat prea des să mint.

Acum când plâng întâia dată


Iubiri cu pată-n urma lor,
Mă doare inima-nşelată
De-aceste lacrimi fără dor.

111
Primeşte tremurul căinţei
Din dimineţile târzii
Şi-n ceasul sfânt al pocăinţei
Mai dă-mi doar două lacrimi vii.

Februarie 2010

112
Mormânt

Ca un mormânt ce încă doare


Pădurilor de ochi privind
Ca două lumânări foşnind
Când sufletu-i spre îngropare,
Ca două frunţi în despărţire
Luându-şi ultimul sărut
Mă zbat în corpul meu de lut
Ca prevestind o prăbuşire.

Aici mi-e dor şi plâng spre soare,


Mă zbat lovind ca-ntr-un mormânt
Pământul parcă tot mai strâmt,
Cu cât mă zbat mai mult, mă doare,
Şi urmele de sânge încă
Atât de calde-n rana lor,
C-un ultim glas rănit de dor,
Mă-npresurau mocnind sub stâncă.

E poate-această despărţire,
Iisuse, cea mai grea de-acum,
Rămas cu pumnii goi în drum
Privesc spre cer în răscolire.
Tăcerea lui mi-e ca de piatră,
Întreaga zare – numai cruci
Cu frica-atâtor mari răscruci

113
Privirea-mi freamătă şi-aşteaptă.

Un tremur gingaş, când clipita


Pe care-o aşteptăm arzând
Plutind din ramuri rând pe rând
Întreagă-şi va sfârşi risipa.
Atunci, cădea-vor lanţuri toate
Cetăţi de ziduri s-or sfârşi
Şi-n cea mai neuitată Zi
Renaşte-vom spre libertate.

...Iubirea mea nu-i moartă încă,


Nici ţintuită în mormânt
Doar cerne lacrime mărunt,
Cu plâns greoi mocnind sub stâncă.

August 2010

114
Neemia
(din meditaţiile poetului Traian Dorz)

Vin haine câteodată, vremuri grele de ispite,


De adâncă tulburare şi de mari căderi cumplite,
Vin în valuri tot mai multe avântate să distrugă
Temelii săpate-n stâncă prin genunchii storşi de
rugă.
Vin şi-ntunecă lumina celor puşi să lumineze
Celor rânduiţi să-ndrepte, să îndrume, să vegheze.
Vin şi eclipsează faţa celor puşi să strălucească,
Celor rânduiţi să plângă, către Cer să mijlocească.
Dar umbrirea-i trecătoare nu le anuleaza firea
Îns-o vrajă neguroasă le întunecă privirea.

Cel mai dureros e-atuncea gândul celui care crede


C-are conştiinţa trează, iar păcatul nu şi-l vede.
Celui ce nu-şi recunoaşte fapta sa nelegiuită
Ci îşi socoteşte jertfa dreaptă şi neprihănită.
Cea mai mare întristare este-atunci când cel ce cade,
Nu priveşte spre ruina locului în care şade
De aceea nu primeşte observaţiile care
Oglindesc pe-orice cărare
vina eclipsării sale.

115
Dar când starea degradează, şi domneşte-ncet păcatul,
Când la margini de răspântii,
moartea-şi trâmbiţează-asaltul,
Când altarele de jertfă au ajuns prin timp ruine
Iară mâinile-nfrăţite sunt acum de sânge pline,
Când prin praf şi prin noroaie zdrenţuită stă solia
Atunci trebuie să vină din popor un Neemia.
Şi în locul tuturora ce nu vor să recunoască
C-au suit pe Cruce iarăşi pe Iisus să-L răstignească,
Să se-aşeze el cu teamă şi cu-o voce tremurândă
Înaintea Celui Veşnic, să se roage şi să plângă.
Să-şi încarce conştiinţa cu întregile păcate
Şi cu cel mai sfânt cutremur
să şi le asume toate.
Să îşi plece-apoi privirea, şi cu-o dragoste de fraţi
Cel nevinovat să plângă pentru toţi cei vinovaţi:
„Dintre toţi câţi Te loviră, cel mai vinovat sunt eu,
Doamne, eu sunt vinovatul, numai eu şi tatăl meu!”

Dacă fiecare-n parte avem harul de-a-nţelege


Şi putem vedea-Adevărul mai presus de orice lege,
Vom gusta, noi, osândirea fărdelegilor făcute
Vom simţi în orice cuget vina dragostei pierdute.
Căci de-am fi lucrat mai harnic peste glia semănată
Nu s-ar fi pierdut din turmă nici un suflet, niciodată.
Însă dacă tot molateci,stăm nepăsători spre toate
Vom răspunde cu-al nost’ sânge
pentru cei morţi în păcate.

Septembrie 2008

116
Neprihăniri

Neprihănită-i coala de hârtie


Prin albul ei primit în dar de soartă;
I l-aş răpi prin ce-aş putea eu scrie
De-aş da avânt spre gândul ce mă poartă.

Neprihănită-i inima curată


Prin lupta ei de-a-şi răstigni neghina;
Un singur gând, o şoaptă întinată
Ar fi de-ajuns să-i tulbure lumina.

Neprihănită-i dragostea ce tace


Sub zeci de lupi ce-o hărţuiesc – şi-o doare;
Dar când genunea inimii-şi desface
Scuipând noroi... iubirea noastră moare.

Neprihănită-i viaţa de credinţă


Urcând treptat din moarte spre-nviere;
Şi tot străin spre marea biruinţă
De n-ai să-ţi plângi şi ultima cădere.

Februarie 2010

117
O, amintire-ntunecată

O, amintire-ntunecată
Ce oglindeşti păcatul meu,
Deşi mi-ai fost demult iertată
Mă mistui, şi m-afunzi mereu.

Ce colţi înfipt-ai iar în mine


Lăsându-mi sufletul străpuns...
Ce tristă-i zarea când spre tine
Întorc privirea în ascuns.

Ce oaste de călăi se-avântă


Lovind în templul meu înalt
Şi cad, ca o cetate frântă
De dup-un nesfârşit asalt.

Adânc înţelenit mi-e gândul


Cu rodul jertfei lui umbrit,
Când, amintiri împovărându-l
I-aduc în valuri plâns zdrobit.

O, amintire-aprins ţi-e jarul


Căzând treptat pe rana mea,
Cu ochii storşi cerşesc tot harul
De a purta şi crucea ta!

118
...Dar, lasă-mi, Doamne, amintirea
Să-mi zugrăvească ne-ncetat,
Tot stârvul ce-a-ntinat privirea
Cu urme negre de păcat.

Să poată inima să-şi plângă


Tot timpul petrecut în van,
Ca scutul să nu-i mai străpungă
Şi-a doua oară-acest duşman.

August 2008

119
Poem
Și tot mai crezi că poezia se naste din nimic?
Că nimeni din cer nu asistă la naştere?
(Constanţa Buzea)

Din răni prea multe şi tăceri


Te-ai făurit în mine,
Poem născut din sfâşieri,
Cât preţ de lacrimi şi dureri
Plătit-am pentru tine!

Te-ai coborât ca dintr-un vis


În inima-mi plăpândă
Iar tot ce-am spus şi tot ce-am scris
Cu sufletul de dor ucis
E-o rană sângerândă.

Am fost învrednicit şi eu
Să te cuprind pe strune,
Cântare – dor din Dumnezeu
Tristeţea ţi-am sorbit mereu
Cu-o dulce-amărăciune.

De-atunci, m-am cununat pe veci


Cu lacrime sub geană,
Durere – când revii sau pleci
Îmi făureşti prin umbre reci
Cântarea mea orfană.

120
Şi nu-i un cânt înlăcrimat
Şi nu-i o rană vie
Şi nu-i nici imn prea lăudat,
E-un tremur mult prea-nduioşat...
E-un dor de Veşnicie!

Mai 2010

121
Poemul neputinţei mele

Eu nu ştiu când poemul la viaţă se trezise


Dar văd pecetea ruptă şi porţile deschise,
Din carnea mea învie ca smuls dintr-o-amintire
Şi-i împrumut condeiul şi graiul de vorbire
Îl simt ca dintr-o rană din moşi-strămoşi purtată,
Căzut în focul luptei cu oastea lui cu toată.

În versul ce-l înşiră pe albul de hârtie


Trecutul meu de lacrimi cu tot cu răni învie
Miroase-a carne slova şi parcă-a nemurire
Îmbracă când vecia, când omeneasca fire,
Mă regăsesc într-însul ca sâmburele-n poamă
Cu dorul de-a renaşte ca dintr-o altă mamă,
Dar ca-ntr-un lung travaliu ce nu se mai sfârşeşte
Nădejdea devenirii tot mai străină-mi este.

De-aceea, doar îmi pare că-i smuls din veşnicie


De fapt e doar un strigăt al deznădejdii mele,
O rupere de suflet cuprinsă pe hârtie
O ultimă zvâcnire de-aici dintre zăbrele!

Aprilie 2014

122
Preţul unei poezii

De sub vers, cu glas de sânge, străbătând întunecimi


Unde suferinţa-i crezul sufletelor sfâşiate
Se aud ecouri triste, plâng îndurerate inimi,
Printre versuri plâng poeţii suferinţele-ndurate.

Preţu-i nesfârşit de lacom, supraomenesc arare


Şi cu cât te cerni durerii tot mai însetat îţi cere
Lacrimi, parcă tot mai dese; haruri, parcă tot mai
rare
Preţul poeziei noastre îl plătim gustând din fiere.

Ne-nţeleşi şi singuratici, suferinţei dând ocol


Ne-au ajuns, de-atâtea cazne, dorurile azi ravagii;
Versurile nu-s cuvinte, poezia nu-i spectacol
Rima nu-i îmbrăţişată, slovele nu sunt omagii.

Ci-i cântarea unui suflet ars pe-altarul dăruirii,


Rupt de fraţi, surori... de sine; exilat pe-un ţărm de
jale
Ca să cânte-acolo-n versuri tragedia cruntă-a firii
Imnul dragostei în lanţuri, dorul dorurilor sale!

Ne-nţeleasă-această taină pentru mine-a fost arare


Căci dorind să-i aflu rostul mă-ntorceam umbrit de
ceţuri...

123
Dar am înţeles poetul: cu cât e zdrobit mai tare,
Cu atât mai dulce-şi cântă dragostea legată-n lanţuri.

Mulţi din cei ce-au plâns pe strune psalmi de slavă


către Tine
Recunoscători de-a pururi pentru Sfânta-Ţi Elocinţă
Au plătit un preţ de lacrimi, de dureri şi de suspine...
Eu, prin mila Ta, Părinte, am scăpat de suferinţă.

Şi nu ştiu, e har acesta? E motiv de-ngrijorare?


Primăvara mea, Iisuse, nu cunoaşte încă rane.
De aceea-mi vărs iubirea printre versuri solitare,
Cântul meu nu ştie încă de săgeţi şi de piroane...

Mai 2009

124
Priveam

Priveam cum anii, sub ecouri,


Îngroapă-n trecerea grăbită
La crucea vremii-mbătrânită
Cortegii de-amintiri şi doruri.
Priveam uimit şi melancolic
Cum anii-mbătrânesc la geam
Dar pe sub straturi de uitare
Pierdut, chiar eu îmbătrâneam.

Priveam cum floarea-ncremeneşte


Străpunsă-n ultima-i lumină.
Gândind la floarea din grădină,
Plângeam văzând cum se-ofileşte.
Mă întristam privind cu teamă
Cum mugurii pălesc pe ram
Dar nu ştiam că-n glastra vremii,
Treptat, chiar eu mă ofileam.

Priveam cum toamna ca o fiară


Răcnea prin ramuri ca nebuna.
De teama ei, toţi codrii una,
Înmărmuriţi, îngenunchiară.
Plângeam umbrit la orice freamăt
Şi-n spaima lor mâhnit oftam
Mi se părea că plâng toţi codrii,
Dar mă-nşelam... doar eu plângeam.

125
Priveam înfiorat trădarea
Lucind pe chipuri de morminte,
Eroi orbiţi de-un blid de linte,
Viteji tronându-şi lepădarea;
Îi osândeam pe toţi aceştia
Şi împotriva lor porneam,
Luptam cu şerpii-ascunşi sub nuferi
Şi n-am ştiut... că eu trădam.

Iar azi, când văd acestea toate


Cum strigă dur în contra mea,
Nici să privesc a lor cenuşă,
Iisuse, nu cred c-aş putea...

Septembrie 2009

126
Războiul nevăzut

Mă cheamă iar păcatul – mă cheamă vechiul şarpe


Simţirile-mi dezmiardă prin unduiri de harpe
Chemarea-i prea afundă, mă răscoleşte tot
Avid muşcat-am mărul – să lupt acum nu pot.

Ca spicul frânt în două, căzut sub glia udă,


Ca pasărea în colivie ce plânge şi asudă
Mi-e inima sedusă chemării din Şeol
Iar braţele de piatră îmi spânzură în gol.

Dorinţa-nfăptuirii, nocivă cutezanţă


E crezul meu pe-o clipă şi ultima speranţă
Spre braţele pieirii a’ mele braţe-ntind
Şi fragede ventuze deodată mă cuprind.

E supraomenească această luptă sfântă


În zvonul încleştării tot iadul se frământă
În duh se dă războiul, cu cât te lupţi mai greu
Cu-atât mai aspră-i lupta şi fiara şi-Asmodeu.

Cu cât te zbaţi să birui şi să-ţi păstrezi curată


Şi floarea tinereţii şi mintea-mpovărată,
Cu-atât mai mic e David, iar Goliat crescând
Loveşte tot mai aprig prin fiecare gând.

127
...În numele Iubirii mai suie încă-o treaptă
Mai rabdă încă-o palmă, mai luptă, mai aşteaptă,
Mijesc pe coastă zorii – e lupta spre sfârşit
Satan va arde veşnic... Chiar tu ai biruit!

Noiembrie 2009

128
Rugăciune

Pe coli de suflet albe port vina mea întreg,


Un sul ce-ascunde-ntrânsul acuze ce se-ncheg
Cu orice zi trecută, mai pline de venin...
Cerând dreptatea legii poruncitor, hain.
Coloane întreite născând păcate şir,
O umbră de suspine ascunsă-n cimitir
Atâtea pete-ascunde hrisovul terfelit
Că orice coală-ntoarsă mă chinuie-ngrozit
Şi prăbuşit ţărânei şi colbului aprins
Declinului de-o clipă mă dăruiesc învins
Şi-mi plâng aceste file ce-n tunet s-au desprins
Cerându-mi osândirea ca dintr-un rug încins.
Iar sub osânda legii m-aplec şi mă-nfior
Comoara mea furată – ce crunt acuzator!
...O, Doamne, câtă milă va trebui să-mi dai
Să pot să-Ţi cânt cucernic cu îngerii din rai?
Aşa milostivire încât mă tem, tresar
Să nu-Ţi secătuiască izvorul Tău de har.

Noiembrie 2009

129
Şi cred în primăvară
fratelui meu Florin Harosa

Şi cred din nou în primăvară


Şi cred din nou în ghiocei
Şi cred în flacăra nădejdii
Ce izbucneşte din scântei.

Şi cred în cerul plin de stele,


Oricât de gol mi s-ar părea,
Căci clipele când ne iubim
Aprind pe cer o nouă stea.

Şi cred în firele de iarbă


De sub ruine răsărind
Şi cred în murmurul pădurii
În pragul iernii lin foşnind.

Şi cred în bobul din ţărână


Ce-ascunde-o nouă floare-n el
Şi cred că-n piepturile noastre,
Iisuse, ai ascuns un ţel.

Şi cred în spicele-ncărcate
Şi cred în frunza verde iar,
Oricât de aspră ar fi toamna
Şi plânsul prea de veci amar.

130
Şi cred în braţele iubirii
Şi-n puntea regăsirii cred,
Îmbrăţişării tremurânde
Cu suflet cald pe veci mă-ncred.

Şi cred în lacrima iubirii


Ce-şi poartă crucea spre calvar,
Şi cred aprins oricărei lacrimi
Şi cred în primăvară iar.

Şi cred c-ai să revii, Iisuse,


Să stâmperi dorul nostru-arzând
Şi cred, şi plâng, şi-aştept minunea
Şi toate îmi şoptesc: Curând!

Eu cred c-Ai să revii, Iisuse,


Să stâmperi dorul fără leac,
Tot cred Iubirii Tale, Doamne,
Chiar dacă-ar fi s-aştept un veac.

Februarie 2013

131
Sonata destrămării mele

De-aici de unde sufăr nu-mi trebuie cuvinte


Să pun în ele, Doamne, angoasă şi absint
E de ajuns suspinul, ca să-nţelegi ce simt
În foamea mea de Tine, gem altă rugăminte.
Nu ştiu să ’nalţ spre ceruri alt clocotit de lavă
Când ceas de ceas eu singur mă-nstrăinez credinţei.
E tot ce poate astăzi în tremurul căinţei
Să-şi plângă răbufnirea o inimă bolnavă.
În alte legi sau graiuri fiinţa să-mi răstoarne
Zăpezile căzute, pe suflet, n-or putea
Cât încă mai respiră o inimă de carne
Cu toată încleştarea am să m-agăţ de ea!

Am încă lanţ pe glezne, şi ochii-s de tăciune,


Dar când spre Tine urlu – nu-i tot o rugăciune?...

Aprilie 2014

132
Sonet

Căzuse floarea tinereţii mele


Din ramul verde-n praful de pe drum,
Mocneau regrete-n liniştea de scrum
Iar cerul meu se mărginise-n stele.

Trecut-au călători grăbiţi prin crâng


Zdrobind podoaba-n bulgări de noroi
Şi-a curs din floare sângele şiroi
Iar eu privind, n-am încetat să plâng.

Dar azi scrutând sub unduiri de soare


Cum Te cobori de undeva de sus,
Grăbit m-aştern pe drumuri ca o floare.

Şi Te implor, de calmul Tău răpus


Să treci umil, în foşnet de picioare,
Să mă sfinţesc, sub Talpa Ta Iisus.

Mai 2010

133
Spovedanie

N-am scos în luptă săbii nici strigăte-nfundate,


Dar totuşi pentru asta atâţi duşmani lovesc,
Se-ngrămădesc sub nuferi ispite vinovate
Şi de atâtea Iude grădinile foşnesc.

Port pe sub tâmplă umbre mai vechi decât le ştiu


În răni adânci mă mistui cu cât mă lupt să-nving
Cu braţele strivite – e parcă prea târziu…
Eu n-am decât o viaţă şi-n ea treptat mă sting!

Sub buciumul amiezii ca-ntr-un ciorchine ros


Mai freamătă pe-alocuri furtuna ce-a trecut.
Pe-o cruce descărnată, însângerat Hristos,
Plăteşte vinovatul trădărilor sărut.

Alături lângă Domnul pe cruci mă urc şi eu


De-acum poveri şi cazne şi lanţuri vor cădea;
Simt braţul cum trosneşte sub cuie-n apogeu
Dar nu ştiu când anume va fi-nvierea mea.

Noiembrie 2012

134
Tăcere

Nădejdi înfrânte-am suferit


Prin anii ce-au trecut
Bătăi şi lanţuri şi noroi,
De-aceea am tăcut!

Şi n-am strigat spre Tine-atunci


Când spinii m-au pătruns
Ci am tăcut, şi-am plâns, şi-am ars,
Iisuse, în ascuns.

Şi n-am putut măcar un gând,


Iubire, să-Ţi şoptesc,
A fost şi lacrima prea grea
Şi plânsul prea lumesc.

Şi poate nici acum nu ştiu


Cât ţi-a vorbit de mult,
Tăcerea mea, Iisuse-atunci
Prin glasul stins şi mut.

...Iar dacă tac şi azi, Iisus,


Când noaptea-i mai adâncă,
Când ceru-i mai întunecat
E semn că sufăr încă.

Iulie 2009

135
Toamna

Ea, luna, şi-a ascuns argintul


Prin umbra unor plopi cărunţi
Adie-n dungă terebintul
Şi freamătă-n desiş de munţi.

Trecând deasupra casei mele


Scăpară două lacrimi reci
Eu te-am văzut cum gemi sub ele
Părtaşă tresărind pe veci.

Şi-mi plâng cu tine-ncet amarul


Despovarat sub el sărac.
Şi gem golind senin paharul
Durerilor, ce-l port de-un veac.

Sălbatic s-a pornit şi vântul


Lovind stejarii-ascunşi prin munţi;
Ne seamănă deznodământul
Cutezătorilor cărunţi.

O toamnă rece mă cuprinde


Cărările-mi bătătorind,
Şi simt cum braţul drept se-ntinde
În cuie oasele-şi zdrobind.

Noiembrie 2009

136
Urme de adio

Port iarăși urme de adio


Și-n gură urme de blestem,
Nu ochii tăi mă înspăimântă-n poartă
Căci eu, de ochii mei mă tem.

Nu am curaj să-ți cer detalii


Nici brațe-ntinse în zadar,
Că nu e fiară ca iubirea
Să mă lovească mai murdar!

Sunt încă munți înalți și creste


Și-o iarnă lungă între noi
Că n-ar ajunge-o viață-ntreagă
Să o străbatem câte doi.

De ce mă strigi în prag de seară


Tu nu vezi cerul răbufnit?
În noi de-atâția ani e iarnă
Și drumul nostru viscolit.

Eu las zăpada să mă-ngroape


Căci te-am pierdut fără motiv
Tu, un străin ce-acum renaște
Iar eu străin definitiv.

Iunie 2012

137
Undeva-ntre piept şi suflet
Părintelui Profesor Vasile Mihoc

Undeva-ntre piept şi suflet


Stă o inimă ce plânge,
Rugile îi nasc vecernii
Lacrimile... stropi de sânge.

Pentru vina sa cea mare


Pacea-n gene i se frânge
Pentru cea din urmă clipă
Urlă, freamătă şi plânge.

Vina de-a-nceta să bată


Chiar şi pentru-o clipă sumbră
Pentru cer şi libertate
Pentru lacrima din umbră.

Lacrima ce crede încă


Într-o Oaste mai aprinsă,
Căci nemuritor e duhul
Dintr-o ţară-adesea stinsă.

Şi nemuritori străbunii
Ce-au jertfit acestei naţii...
Tot nemuritoare fi-va
Lupta-acestei generaţii.

138
Cât vor predica morminte
Din Sibiu, Beiuş, Certege;
Oastea-şi va menţine cursul
Lupta pentru ea e lege!

Undeva-ntre piept şi suflet


Stă o inimă ce bate,
Pentru idealul Oastei
Gata-i de-a păşi spre moarte.

August 2016

139
140
Taina care mă ocroteşte

141
142
Acatist

Aş vrea să scriu un altfel de poem


Un nou catren, o altă poezie
Să-l nasc nu cu cerneală, că mă tem
Că nu-i de-ajuns o coală de hârtie.

Să-l scriu pe rănile din piept gravat


Prestol în taina inimii amare,
Pe el să Te cobori crucificat
Şi să Te-mpart, Iisus, spre fiecare.

Să faci din orice inimă altar


Prin care braţul dragostea-şi întindă,
Desăvârşită-n Jertfa din pahar
Iubirea Ta la piept să ne cuprindă.

Aş vrea cât încă inima-i hoinar


Îndrăgostit de-a’ Tale simţăminte,
Cât încă bate-n aşteptări de jar
Să Te cobori din cerul Tău Părinte.

Dar pân’ la ea să nu Te mai opreşti


Coboară treaptă după treaptă-n murmuri,
Sub paşii Tăi genunea să-i sfinţeşti
Şi-n casa ei să Te-odihneşti de-a pururi.

143
Te-nchide-aici sub zări de ametist
Şi luminează-mi cugetele goale,
Ca poezia-aceasta – acatist –
S-o ţes smerit din gândurile Tale.

Septembrie 2009

144
Apocalipsa

...Întâiul gong sunase, ce crudă-a fost trezirea


Când măştile căzură din ochii tuturor,
Când mâinile ’nălţate cerşindu-şi izbăvirea
Strângeau în palme moartea împrăştiată-n zbor.
Un glas apocaliptic ca prevestind pieirea
Dezlănţuise iadul pecetluit cu sânge,
Şi luase foc pământul şi ramurile-n tei
Şi iarba ofilită, îngenunchiat se strânge
În ropot de travaliu se-nfăşură de-acum
O lume-nfiorată născându-se sub scrum.

II

Al doilea înger, iată, îşi ascuţi pumnalul


Şi răcnete de gheaţă îmbrăţişă cuprinsul
Fiori şi deznădejde pulsau în piept – ca valul,
Când tunete-nfundate îşi îngroşară rândul.
E-o mare-nfierbântată mulţimea muribundă,
Dezlănţuită-urgiei, în hule se cufundă
Şi-i tot mai negru cerul – păcatul ei purtându-l.
Din depărtări, în tremur, Taborul se urniră
Şi-acoperindu-şi faţa în mare se scufundă,
Prea obosit şi palid de tot ce auziră,
Prea ruşinat de toate ce ochii lui văzură.

145
III

Din cer, precum un trăznet, luceafărul căzu


În marea-nfierbântată şi plină de absint.
Îşi încetase plânsul şi cel de-al treilea înger
Şi se retrase tainic sub crengi de terebint.
O mamă-ndurerată aleargă prin cetate
Purtând în braţe trupul copilului flămând.
Nu-i nimeni s-o asculte – şi ca-ntr-un trist mormânt
Se stinge şi copilul, şi mama lăcrimând.
Dar nimeni nu-nţelege de-atâta răutate,
– Că-n ochii lor e drama întregului pământ!

IV

Alt heruvim străbate văzduhul săgetând


Şi-n trâmbiţa de aur ascunde noi peceţi
Fiori şi întuneric din cupă fremătând,
De-ntunecă de groază şi soarele pe cer.
...Un vaier ca de moarte în urma lui veni-va,
Şi-n clipa-aceea care, de printre cei ce pier,
Cu pieptul înainte putea-va sta-mpotrivă?
...Şi totuşi, Milostivul, ar vrea să-amâne parcă
Durerea-nlănţuită rămasă peste vreme,
Dar inimile slute ce-n deznădejdi se-ncarcă
Cu braţ tiran şi slobod fac totul să o cheme.

146
V

Şi astfel, vine grabnic al cincilea străjer,


Purtând în cupa albă pesemne destrămarea
Şi ca-ntr-un fum deschise pământul în adânc
De unde spre lumină se înălţă pierzarea.
În tropot de armate, toţi – duhuri din Şeol –
Încolonaţi se-avântă primejdii prevestind.
De groaza lor pământul se răsuci în gol
Şi marea-nfricoşată restituiră morţii,
În urma lor cadavre se-nşiră tăinuind
Omenitatea sumbră îngenunchiată sorţii.
O dâră de mizerii în urma lor purtând,
Mai negri ca dispreţul pe săbii lunecând.

VI

Încet îşi încordase penultimul străjer


Trompeta cea de groază împrăştiind sentinţa,
Sub dealurile-n zbucium, dorm spaima şi fiorul,
Cu moartea-n fruntea oştii cerşindu-şi biruinţa;
Eu mă-nfior privindu-i, tresar la orice semn
Ce liber i-ar sloboade din gropile păgâne
Cu miile de-a rândul legaţi de-un sfânt blestem.
...Dar iată-i strânşi în tropot – şi pare că etern
Deschisă-i calea astăzi pieirea s-o îngâne,
Precum biruitorii satanei din infern.

147
În vuiet de războaie alunecă în zbor
De se cutremur’ munţii din calea lor fugind
Şi una li-e mânia, şi-n ochi acelaşi foc
Şi-un iad apocaliptic e-n răzbunarea lor,
Ca sângele pe spadă de veacuri şiroind –
Se spăimântau şi morţii de-atâta nenoroc.
În ropot de picioare, ca aburii din iad
Îşi încleştară dinţii şi săbiile-n teacă,
Potop e-ntreg cuprinsul, şi-n iarbă morţii cad
Şi sfinţii din icoane privirea şi-o apleacă.
Chiar foc de-ar fi să piară să nu mai ardă glia,
Alt foc vor naşte iarăşi aceşti cumpliţi călăi!
...Acum, sfârşită-i lupta, cadavre-umbresc pustia
Şi ce-a rămas viaţă – e-o poartă spre mormânt.

VII

Se lasă-ncet amurgul, şi cerul parcă plânge


Aceste cruci zdrobite rămase încă vii.
Trec îngerii în grabă, păşind mai mult prin sânge,
Şi-atâta milă plânge în paşii lor pustii.
E ţărna încă udă şi doarme-ntreaga fire
Iar peste iadu-acesta de chin şi zvârcolire
Se nalță-o pace sumbră desprinsă din mormânt,
E ceasul cel din urmă cu cel din urmă înger,
Cel mai temut luceafăr coboară pe pământ.
În urma lui arhangheli venin din săbii storc
Şi săbii încruntate înfing peste cuprins

148
Precum gladiatorii din lupte când se-ntorc...
Atâta nor de duhuri îmbracă orizontul
Că pare-acum pământul un colţ din iad desprins.
Făcu un semn străjerul, şi fiara din adâncuri,
Legată timp de-o vreme, îşi năpusti afrontul
Lovind în sfinţi şi-n îngeri ca oarecând Orfeu,
Purtând în mâini, nu săbii, ci fulgere şi ger.
Apocalipsa pare de-acum spre apogeu
Şi să-i reziste parcă, nu-i nimeni nici în cer!

...Dar iată, Mielul tainic din spiţa lui David,


Cu sfinţii stând alături, din veşnicii străbat
Spre-o altă veşnicie în iadul cel de-aici.
În urma lor zăvoare şi ceruri se deschid
Cum se desface raiul în ramuri de finici,
Sosesc eroii noştri cu trăznete în mâini
Cărarea spintecând-o ca gândul – mai turbat;
Cu-o ultimă suflare se zgudui pământul
Când Mielu-euharistic lovise pe-apostat!
Şi se sfârşi durerea, şi lacrima şi plânsul,
Şi freamătul obidei pe veci s-a desfăcut
Hristos euharistic cuprinse viaţa-ntrânsul
Şi-o nouă Viaţă de-astăzi e-abia la început.

...Trecută e urgia, şi-n Ziua cea mai sfântă


Când prima dimineaţă îmbracă nemurirea
Cu îngeri în vitralii un cor de oameni cântă.
Sunt cei ce-au ars Iubirii, îmbrăţişând pieirea
Decât să ’nalţe pumnul şi sabia spre cer,

149
Sunt cei veniţi din iadul de unde-a fost odată
Război şi întuneric şi molimă şi ger,
Ei vin din locuri unde, ca dintr-o veche rană
Mai sângeră-amintirea un ultim strop de-atunci.
Azi fruntea li-e brăzdată nu-n colb şi mărăcine
Şi sufletul dintrânşii nu sângeră sub lunci,
Ci trupul lor lumină emană de la sine
Ca prefăcând în soare tot ce a fost pustiu.
Şi tremură-n uimire vecia-ngenunchiată
Cântării biruinţei ce singuri ei o ştiu!
E-un stih de rugăciune pesemne viersul lor
Din Sânge şi din Pâine născând triumfător!...

Septembrie 2011

150
Asemănări

Cum ghioceii sub ţărână


Aşteaptă primăvara iar,
Te-aştept ca să mă iei de mână
Şi să ne-oprim lângă-un altar.

Cum râul şopotind în vale


Îmbrăţişează vaduri reci,
Mă rog ca să-Mi cobori în cale
Şi să mă strângi la piept când treci.

Cum înfloresc pe ram mărgele


Cu ochii legănaţi spre-apus,
Te chem să înfloreşti prin ele
Şi să Te-mpart la toţi, Iisus.

Cum luna taina şi-o ascunde


Sub umbra unui trandafir,
Te rog să te ascunzi în pâinea
Şi-n vinul stors pe-acest potir.

Iisuse, sfântă Liturghie,


Pentru aşa un simţământ
E prea puţin o veşnicie
Să Te admir şi să Te cânt.

Noiembrie 2009

151
Binecuvântarea mamei

Binecuvântarea mamei cere-o pe-orice cale,


Nu-i purtare mai cu grijă ca a rugii sale.
Binecuvântarea mamei duhul blând îţi lasă,
Cere-o orişicând te-apropii sau porneşti de-acasă.

Cât mai ai o mamă-alături


Încă n-ai ajuns orfan,
Cât mai ai cui spune mamă
Încă nu trăieşti în van.

Mama, fruntea ce-o sărută, sfântă-i pân’ la moarte,


Dulcea mamei sărutare haruri noi împarte.
Mâinile bătătorite când spre cer ridică,
Implorând divinitatea, nori de plumb despică.

Cât mai ai în lume-o mamă încă-i soare-afară,


Poate fi de piatră cerul – încă-i primăvară.
Cât mai poţi la pieptul dânsei să te-ascunzi, sărmane
N-ai să ştii cât doare-o cruce de poveri şi rane.

Chipul mamei, vocea caldă, inima-i rănită


Sfânta ei îmbrăţişare calmă şi trudită,
Toate ne-amintesc şi astăzi mai cu-o dulce teamă
C-am avut aici, în lumea cea de cruci, o Mamă.

August 2010

152
Chemare

Şi văd din nou pe culme-o cruce


Şi văd altarul sângerând
Ai vrea să-l vezi? O, nu te duce!
Pe chipul lui ascuns străluce
Poveri şi patimi dezlegând.

Nu vezi cum suliţi ’nalţă-n soare,


Păduri de colţi în urma sa,
Cum ochii gloatei solitare
Lucesc zvâcniri adânci de fiare?...
O suflete, nu te uita!

Nu simţi ciocanul cum loveşte


În piept la Sfântul osândit
Cum zarea-ntreagă amuţeşte
Cum ceru-ngenunchiat se-opreşte
În Ochii Celui răstignit?

Nu ştii ca-aceste lacrimi strânse


Pe fruntea Celui răposat
Sunt răni ce-au tremurat străpunse
Pe sub privirile ascunse
A’ unui Tată-ndoliat?

153
Priveşte Maica cum străluce,
Nu-ţi spune Ea o taină grea?
Cum s-ar fi aşternut pe cruce
În locul Fiului ei dulce
O, cine-ar fi făcut ca ea?

Şi tot nu înţelegi, străine?


Şi tot de cer te vrei ascuns?
Iisus purtând în Ochi ruşine
Muri pe cruce pentru tine
Ca azi, să-I poţi da un răspuns.

Mai 2010

154
Cina cea de taină

Iisus cina cu sfinţii o altfel de mâncare


La cina cea de taină. Tinzând spre fiecare
Prescura în bucate şi vinul în pahare
Prefigura Jertfirea supremei răstigniri,
Se împărţea Iubirea în douăsprezece firi,
Bucată cu bucată se dăruia deplină
Sădind în toţi aceştia lumină din Lumină.
Doar unul – chip de şarpe lucea drăceşti priviri...

Rupând la toţi din Sine bucată cu bucată


Iisus creştea întrânşii cu orice-mbucătură.
Prin suflete de-apostoli făr’ de cusur menirea
Rodea prin orice poamă, binecuvântată
Şi Inima şi Duhul transfigurau Iubirea
De-a pururi întrupată în toţi aleşii Săi...
Dar când se frânse tainic şi ultima bucată
Iisus simţi pe-o clipă în inimă văpăi.

Şi întinzând spre Iuda fărâma cea din urmă,


Cu-o ultimă privire, fiinţa-ntreagă-i scurmă
Tânjind la Piept să-l strângă. Dar visul sfânt se
curmă
Când Iuda-ntinse mâna trădându-şi nepăsarea.
Văzând în el un şarpe cu-o inimă mârşavă
Iisus dezvălui intenţia-i hulpavă

155
Şi-ndată osânditul plecă făr’ de zăbavă...
Iar dintre toţi doar Petru privi-ngrozit trădarea.

Septembrie 2009

156
Cine eşti tu Doamne?

Cine eşti Tu Doamne? Căror veacuri, căror ere


Porţi toiagul veşniciei dinspre-o clipă-nspre
cealaltă?...
Din ce nesfârşite sfere Te-ai răsfrânt şi-Ai apărut
Nemărginit deodată?

Cine eşti? mă-ntreb uimit când privesc spre astre,


Când prin slava lor zâmbeşti risipindu-Ţi ocrotirea.
Aş dori atunci să-nlătur cu-o privire tot eterul,
Să-Ţi zăresc nemărginirea.

Totuşi, cine eşti Tu Doamne? În ce veşnicii Te-


ascunzi?
Căror secoli urme dese paşii Tăi restrâng hotar
Când sub talpa Ta milenii îşi împrăştie cenuşa
Şi se nasc tot alţii iar.

Cine eşti şi căror taine Taina Ta afunzi?


Cu cât cer să-Ţi ştiu minunea mă simt parcă mai
mărunt
Cu cât urc cu-o treaptă cerul şi răzbat prin nori de
praf
Taine tot mai grele-nfrunt.

Cine eşti? te-ntreabă iarăşi universul, aştrii

157
Galaxia, continentul... toate-Ţi cer socoată
Omenirea de-o vecie tot îngână, tot întreabă:
„Cine eşti Tu, Tată?”

Cine eşti Tu, Doamne, mă întrebam şi ieri


Când încercam cu teamă misterul să-l dezleg;
Dar azi, când port în palme semnul cuielor adânc,
Părinte, înţeleg!

Octombrie 2009

158
Confesiuni

Pe-o rază tremurândă, înconjurat de îngeri,


Păşind din veşnicie cu paşi mărunţi, dar lungi
M-ai cercetat în noapte la ceasul nostru tainic
Când mi-ai răspuns, Iisuse, întâia dată-atunci.

Ce calm purtai în vorbe, ce dulce armonie,


Că-n farmecu-ntâlnirii m-am dăruit şi eu
Şi-n cea mai omenească şi caldă rugăciune
Cu cel mai sincer cuget grăiam cu Dumnezeu!

Şi parcă fără urmă poverile din suflet


Cu umbra lor de piatră
s-au scurs, şi n-au mai fost
Topindu-se pe apa cerească-a rugăciunii
Atât noroi de gânduri şi lacrimi fără rost.

În locul întristării purtam acum sub gene


Un strop cules din Ochii preablândului Iisus;
Ce sfântă-a fost minunea, şi ce nepământeană
Întâia întâlnire cu Cel venit de Sus.

Dar ieri, când orologiul bătea în dungă tainic,


Cu dor de întâlnire veni Hristos din nou
Şi parcă ca prin ceaţă simţi-i ceva pe pleoape,
Şi-o Mână cum se-ntinde, şi-un ne-nţeles ecou.

159
Dar somnul mult prea leneş Te-a alungat degrabă
Căci inima mea rece purta în păr finici...
Tu ai plecat, dar urma îţi mai păstrează încă
O tristă legănare ca semn c-ai fost pe-aici.

Acum, când zorii zilei îmi dau voioşi bineţe


Iar urma Ta lăsată mă chinuie privind,
Cu mâinile întinse spre cerul părtăşiei
Te caut cu-nsetare în doruri mistuind.

Şi nu pot plânge însă decât o rugăciune,


Un dor de căutare ce freamătă-n boboc.
De-aş şti că-n noaptea asta la ceasul nostru tainic
Ai să-mi revii, Iisuse, n-aş mai dormi deloc.

...Ce-aproape-mi eşti atuncea când rugăciunii mele


Îi dăruieşti puterea de-a Te cuprinde-n ea.
Că de-aş deschide ochii râvnind o clipă numai
Cu cea mai dulce sete, Iisuse, Te-aş vedea!

Februarie 2010

160
Cuvântul
Părintelui Profesor Vasile Gordon

La început Cuvântul a fost născut din Tatăl


Şi-n Tatăl de asemeni născutu-s-a iubiri,
Căci Lui se datorează lumina ce-o simţim
În ochi, în grai, pe buze, în lacrimi şi-n simţiri.

Prin El se pregăti şi lumea a se naşte


Ca dintr-o mamă dulce, cu dor de început.
Şi din nimicul cosmic cu freamăt de-nviere
Îşi dăltuise chipul şi ochii săi de lut.

La Glasul Lui, copacul din mijlocul grădinii


Se pregătea în taină lemn pentru Răstignit,
Şi spini rodi pământul spre-o tainică cunună
Ce se-anunţa purtată de-un singur Osândit.

Însuşi Cuvântul vieţii luă formă ca de Cruce


Şi astfel se formase un univers întreg
De-atunci e-o răstignire în tot cel ce se naşte
Însă pe cruci se urcă doar cei ce înţeleg.

Fiorul spre jertfire în orice-atom se-ascunde


Dar prea puţini mai poartă sfânt sânge de martiri,
Căci sângele lui Iuda împrăştiat prin lume
Rodeşte încă-n oameni dispreţ şi-mpotriviri.

161
Cuvântu-i scris cu sânge de Miel ce ispăşeşte
Păcatele-omenirii pe-o Cruce-Legământ,
Cuvânt e doar Acela Care Se face carne
Ca mai apoi întreagă s-o-ntoarcă în Cuvânt.

August 2016

162
De profundis

Dac-am simţi măcar o dată-n viaţă


doar un crâmpei din Jertfa
Golgotei de atunci,
şi-un singur strop scurgându-se pe faţă
ne-ar secera obrajii
în rane prea adânci.

Dacă povara bicelor romane


ne-ar cere ca tribut
spinarea deopotrivă,
câţi dintre noi spre gărzile tirane
ne-am apleca tăcuţi,
şi n-am fi împotrivă?

Dacă s-ar cere să purtăm o clipă


pe-a noastre albe frunţi
coroana înspinată,
câţi am răbda povara ce-nfiripă
pe tâmple spini de foc,
şi n-am zdrobi-o toată?

Şi dacă de pe cruce – Cuvântul sângerând


ne-ar cere printre fiare
să mai trasăm doi paşi,
cu pieptul stors de răni şi crucea apăsând
câţi am porni spre jertfă...
şi n-am întoarce laşi?!

163
...Dacă ţi-ar atârna pe-o cruce fiul,
cu ce tristeţe-n lacrimi
spre el ai mai privi?
Şi dac-ai şti cum urlă şi pustiul,
ţi-ai plânge doar durerea
şi nu ai răbufni?

Februarie 2009

164
Decembrie

Pulberi de zăpadă cad din cer – pe ram


Ninge cu duminici, ninge cu-mprumut
Ca o noapte lungă suferind la geam
Clipele-şi dezgroapă timpul ce-a trecut.

Ca o despletire dintr-un rai postum


Mi se-ntorc rănite scurte veşnicii,
Mă-nfioară anii strânşi ca-ntr-un album
Şi lovit de viscol, plâng ca doi copii.

Ninge iar cu lacrimi şi-n absenţa Ta


Inima-mi se curmă sub priviri subtil.
Vino, Prunc preadulce, şi-mi renaşte-aşa
Cum a fost odată când eram copil.

O, de-aş şti pe unde urmele-Ţi împart,


Pe sub glia ninsă ţi-aş săpa poteci
Şi-am străbate dulce munţi ce ne despart
Retrăind minunea stinsă peste veci.

Nu-mi lăsa, Iisuse, ochii viscoliţi –


Din copilărie n-au mai plâns aşa!
Anii-aceşti’ din urmă – prea ne-ntoc răniţi,
Ninge-ntreg pământul în absenţa Ta…

Noiembrie 2011

165
Din timpul scurs

Din timpul scurs al omenirii


N-au mai rămas decât secunde,
Din flacăra arzând Iubirii
Mocnesc doar flăcări muribunde.

E tot mai spre sfârşite lupta,


Iar gloata parcă-i mai turbată.
Cu ura ei neîntreruptă
Loveşte-acum ca niciodată.

Ai îndurat şi tu piroane,
Ai fost lovit chiar fără milă
Ţi-e inima întreagă rane,
Sărmana inimă umilă!

Şi ce folos de-a’ tale lacrimi,


’cercându-ţi vina să ţi-o spele
Şi ce folos să birui patimi
Când cazi din nou robit sub ele.

De-atâţia ani ţi-e duhul lavă


Mugesc în el dureri brăzdate,
Ţi-e inima în piept bolnavă
Ţi-s lacrimile sugrumate.

166
Hristos ’ți-ntinde-acum o Mână,
E cea din urmă cercetare,
Tu, omule ce eşti ţărână,
Aceasta-i ultima salvare!

Din timpul scurs al omenirii


N-au mai rămas decât secunde
Curând sfârşi-va veacul firii
Din patru zări spre patru unde.

De Mâine vor sfârşi istorii


De foamete şi suferinţă,
De Mâine îngerii şi solii
Vesti-vor marea biruinţă.

De Mâine vom petrece-n slavă


Când veacu-acesta scurt va trece,
De Mâine, inimă bolnavă,
Tu însă unde vei petrece?

Hristos ’Ţi-ntinde-acum o Mână


E cea din urmă cercetare
Tu, omule ce eşti ţărână,
Aceasta-i ultima chemare!

Iunie 2009

167
Dragostea Ta
(după Magda Isanos)

Eu ştiu că nu mai merit nici un dar


Şi nici al Tău copil să mă numesc,
Nici paşii Tăi pe drum să-I întâlnesc
Şi totuşi, Tu-mi reverşi atâta har.

Nu merit dragostea ce-Mi dăruieşti


La Pieptul Tău, Iisus, de-atâtea ori,
Dar parcă iarna merită ninsori?
Şi totuşi, cu nămeţi o-mpodobeşti!

Nu merit Ochii Tăi să-I mai privesc


Înmugurind pe-a’ noastre vechi cărări,
Dar parcă lutul merită vibrări?
Şi totuşi, câte-ntrânsul nu rodesc!

Mi-ai dăruit atâtea sărbători


Şi-atâtea amintiri în Tine am,
Precum atârnă roadele pe ram
Aşa-ncărcat mi-e duhul de fiori.

Iubirea Ta-i ştergarul tăinuit


Ce şterge pururea picioarele
Apostolilor ce hotarele
Iubirii străbătând, s-au prăfuit.

Februarie 2009

168
Euharistie
Preacucernicului Părinte Decan
Vasile Stanciu

Cu sufletul de mână păşind pe nori de piatră


Mă-ndrept către solee înmărmurit năier,
Altarul în penumbră e-o poartă către cer
De unde nemurirea, chemându-mă, aşteaptă.

Toţi sfinţii din pictură, ca prevestind o Rană,


Spre penitent cu milă privesc în ascunziş,
Prin norul de tămâie ’nălţându-se pieziş
Hristos euharistic coboară din icoană.

Biserica transcede şi timp, şi zări, şi sfere


Şi-n aer mistagogic debarcă-n veşnicie,
Cu preotul alături, prin Sfânta Liturghie,
Ieşim din timp şi spaţiu păşind spre Înviere.

Sub raza de vitralii priveşte blând Fecioara


Şi-n vinul din potire ea vede sânge iar.
În pâinea împărţită şi trupul ei – altar –
Se-amestecă în taină transfigurând comoara.

Cu sufletul de mână ca printr-un gest etern


Mă-mpărtăşesc cu Viaţă în trupul meu de lut.
Privind din veşnicie la timpul ce-a trecut,
Mă minunez Lucrării şi taine-i mă proștern.

August 2016

169
170
Fecioara

Îşi picură treptat lumina


Din ceruri, tristă peste ramuri,
Îndoliată pari şi astăzi
Când te privesc tăcut la geamuri.

Cortegii de-amintiri şi vise


În umbra ei se-aştern ţărână,
Şi luna pare-un trist părinte
Purtându-şi sufletul de mână.

Precum o pânză ruptă-n valuri


Se pierde printre norii reci.
Şi tremură sub orice freamăt
Întregul cer pe unde treci.

Din ’naltul bolţilor semeţe


Răsfrângi durerea ce-o purtăm,
Cu cât privesc mai mult spre tine
Cu-atât mai trist ne-asemănăm.

E mult prea lungă despărţirea


Cu muguri vii căzând din ram;
Şi nu mai ştiu de plânse luna
Sau eu privind la ea, plângeam!

171
Te-ndură iar Fecioară-aleasă
Şi-n rana mea răsari mai vie,
Ca duhu-mi mort să-ntindă braţul
Şi să devină veşnicie.

...Îşi picură solemn argintul


Şi toate tac privind spre dânsa,
O lume-ntreagă poartă-n lacrimi
Şi plânsul meu ascuns într-însa.

Iulie 2011

172
Freamătul potirului

El a întins o Mână de pe lemn,


Iar eu sfios nici nu-ngânam vreun semn.
Piroanele din Palme-n carnea mea,
Adânc le resimţeam asemenea.

Cu cât m-apropiam de Crucea Sa


În vene sângele îmi clocotea
Şi trupul meu în pâine preschimbat
S-a frânt deodat’ ca-ntr-un potir curat.

Eu am trecut prin Crucea Lui pătruns


El a rămas în carnea mea ascuns;
El S-a-ntrupat şi Om a devenit
Eu dumnezeu de carne m-am trezit.

De-aceea când vărs vinul în potir


Tresaltă-n mine sânge de martir,
Şi-ntreg resimt atunci tot neamul meu
Împărtăşindu-se cu Dumnezeu!

August 2016

173
Iarna
(după Traian Dorz)

Cad fulgi, Iisuse, iarăşi, la pas cu ei şi noi


Cădem în cea mai dulce răpire din Serai.
În legănări uşoare ne-aşternem pe noroi
Ca după-o altă zare, ca înspre-un alt Sinai.

E duhul nostru rană de dor de veşnicii


Când ninge peste inimi sublimul asfinţit,
Ca o fecioară blândă te aşteptăm să vii
Să-ncepem Liturghia cea fără de sfârşit.

Utrenia e gata, otpustu-i spre final,


Ne-apropiem cu lacrimi de cel din urmă-Amin;
Potirul plin de pâine cu vinul ancestral
Îşi roagă preschimbarea desăvârşit, deplin.

Păduri de mâini înalţă cu sete-n urma lor


Fierbinte-anaforaua din inimă de cult,
Iar chipul vechi al lumii, ca înspre-un alt Tabor,
Transfigurat aşteaptă, ca oarecând demult.

Noi aşteptăm cu toţii iubit şi drag Iisus


Să se-mplinească vestea cea de neconceput:
Minunea când va ninge de jos şi până Sus
Ca-n cea mai grea ninsoare a altui Început!

August 2016
174
Iisus pe cruce

Tot răstignit Iisuse Te-araţi şi-acum în lume


Cu braţele întinse spre pâlcuri de cetate.
Nepăsători leviţii cu frunţile-aplecate
Prin faţa Ta trec iarăşi străini şi puşi pe glume.

Adam ascuns e încă sub frunze de smochine,


Privind aprins spre Eva şi ruşinos spre toate,
Irod turbat răcneşte şi astăzi prin cetate
Iar mulţi ridică pumnii cu ură către Tine.

La Templu-n miez de noapte se-adună iar tâlharii


Mânjindu-şi conştiinţa cu-arginţi şi diademe,
Cer Sângele cel nobil cu silă şi blesteme,
Calvarul pregătindu-ţi, Iisuse, cărturarii.

Se mai opreşte totuşi cu lacrimi Magdalena


Şi-n glas cu ea tresaltă toţi pomii de pe-alee,
Ei proșternaţi de-a pururi în rugă or să steie
În timp ce toţi irozii mai răscolesc gheena.

Ascunsă lângă Fiul, Fecioara stă ne-nfrântă,


Cu-aceaşi slavă parcă sorbi senin paharul...
Deodată două inimi însângerau calvarul
Şi-n două trupuri moartea tiranic se avântă.

175
De dincolo de nouri la Răstignit gândeşte
Dumnezeiescul Tată, şi-L podideşte plânsul;
Cu-o ultimă putere, cutremurat spre Dânsul,
Hristos îşi ‘nalţă ochii, şi-nduioşat priveşte...

Februarie 2013

176
Iisus pe valuri

Iisus păşea pe valuri – încremenise marea,


Şi-n ochii ei se stinse furtuna-nmărmurită;
Sub Talpa Lui deodată se strânse ghemuită
Ca un bolnav de lepră cerşindu-şi vindecarea.

Departe, ucenicii, privind înspre nălucă


Luptau să-şi biruiască şi frica şi-ntristarea
Doar unul singur, Petru, simţindu-şi cercetarea,
Viteaz despică valuri şi urma Lui apucă.

Păşind pe ape tulburi, el pasul îşi grăbeşte


S-ajungă la-ntâlnire mai mult de frică parcă
Urlând sub el furtuna, de temeri reci se-ncarcă
Şi braţul i se-nclină şi pasul îi slăbeşte.

Se nasc în piept primejdii iar teama-i mai profundă


Cu cât îşi vede visul umbrit în plâns fierbinte,
Lovind în el talazuri cu vuiet de morminte
Se-aruncă deznădejdii şi-n mare se scufundă.

Dar în adâncul nopţii o Mână îl cuprinde


Iar valurile morţii restituie-osânditul;
Se liniştesc satrapii, renaşte răsăritul,
Căci mâna tremurândă spre Mâna Lui se-ntinde.

177
De-aceea şi-azi, Iisuse, când vii spre-a' mele maluri
La ţărmul întâlnirii cu lacrime Te-ntâmpin,
Dar mă scufund în ele când paşii-Ţi preîntâmpin,
Căci eu mă sting şi tremur când Tu-mi păşeşti pe
valuri.

Iulie 2009

178
Iisus

Cu cât cunosc mai mult Cuvântul,


Cu-atât mai greu îl împlinesc,
Cu cât privesc mai des la Cruce,
Cu-atât mai greu mi-e să iubesc.

Cu cât m-afund în har mai lacom


Şi sorb din el încetinel,
Cu-atât mai rece mi-e privirea
Şi inima din piept la fel.

Cu cât Te simt mai viu în mine,


Iisus, Mântuitor iubit,
Cu-atât mai mult nimicnicia
Inundă sufletu-mi vrăjit.

Cu cât păşeşti pe-a’ mele valuri,


Mai dulce-i dragostea ce-mi dai;
Sfinţit sub Talpa Ta Iisuse
O clipă inima mi-e rai.

Cu cât te port în gând, Iubire,


Mai caldă-i lacrima ce-ascund
Şi pentru-o clipă de uimire,
Iisuse, inima-Ţi pătrund.

179
Cu cât m-apropii înspre Tine,
Cu-atât făptura mea umbreşti.
Cu cât te înţeleg Iisuse,
Cu-atât mai ne-nţeles îmi eşti.

August 2009

180
În Mâna Ta
(după Grigore Vieru)

În Mâna Ta, Iisuse,


Piciorul slab se-ndreaptă.
Aripa frântă iarăşi
Se redeschide blând,
Ci doar în Mâna Ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar lacrima-ntristării
S-o ştergi ca oarecând.

În Mâna Ta, Iisuse,


Mi-e dor de fraţii mei,
Iar inima din mine
Se 'nalţă câte-o treaptă
Atunci uit de necazuri,
De pizme, de-ntristări
Şi doru-ntreg din mine
Spre pieptul lor se-ndreaptă.

În Mâna Ta, Iisuse,


Pot plânge mai fierbinte
Şi tot în Mâna Ta
Mă pot opri din plâns;
În Mâna Ta cea caldă
Mi-e frate orişicine,
În Mâna Ta străinii
181
La sân cu drag i-am strâns.
În Mâna Ta, Iisuse,
Nici flacăra nu arde,
Nici rugul nu-nspăimântă –
Jertfirea e uşoară.
În Mâna Ta cea blândă
Mi-e viaţa-n piept promisă,
Mi-s rănile vecernii,
Mi-e clipa primăvară.

...Iar când abia mai pâlpâi


Iubirea-n flăcări stinse
Când nu mai pot să mângâi,
Nici plânge, nici cânta,
Ca un luceafăr palid
Mă sting de tot şi cad;
Dar cad atunci deodată,
Iisuse-n Mâna Ta...

Iulie 2009

182
Iubire, înger fără aripi

Iubire, înger fără aripi,


Ascuns în piept la osândit
Când pe nedrept lovesc călăii
Rămâi şi rabzi şi plângi trudit.
Te ’nalţi apoi cu el de mână
Din humă către cer uşor,
Tu n-ai nevoie de aripe
Căci suferinţele-ţi dau zbor.

Iubire, Te-am simţit aproape


Când noaptea urii greu muşca
Tu întorceai spre ea obrazul
Şi inima şi fruntea ta,
Eu n-am ştiut cât dor aievea
Piroanele în setea lor
Fiindcă Tu – preasfânt luceafăr –
Răbdai osânda tuturor.

Iubire, Te-am văzut lovită,


Stropind poteci cu sânge cald,
Potop de colţi răcneau barbar,
Rupând din Tine fald cu fald,
Cu glas de trandafiri tomnateci
Rămas-ai suferind pripas
Căci prea amar ţi-au smuls păgânii
Petalele ce ţi-au rămas.

183
Dar mult mai limpede şi astăzi
Răsari pe cerul nostru gol.
Povara rănilor trecute
Te-au făurit etern prestol
Pe care îngeri fără număr
Cu cetele de mii de sfinţi
Dumnezeiasca Liturghie
Slujesc cu albe conştiinţi.

Ce nepătruns mister se-ncheagă,


Ce taine ochilor se-nşir,
Iubirea – înger ni se-arată
Şi Trup şi Sânge în potir...
Păduri de buze-ncet uscate
Se-ntind cu sete-n urma lor,
Şi Ea se dă fără măsură
Şi Ea se-mparte tuturor.

Iubire, înger fără aripi,


Crâmpei sub umbră de catarg
Te-aşterni pe-o dâră luminoasă
Când barca blând mi-o scot în larg
Şi te ascunzi prin orice freamăt
Sub talpa unor valuri reci
Şi tremură oceanu-n spume
Şi barca mea pe unde treci.

184
O, lasă-mă măcar în treacăt
Piciorul sfânt să ți-l sărut,
Ca dorul care arde-n mine
Să-l stâmperi şi să-l faci pierdut.

Iunie 2010

185
Logodna primăverii noastre

Te-am întâlnit în Pâine şi în Sânge,


În floarea de cais Te-am întâlnit,
În ochii cerului bătătorit
De lacrima iubirii ce-o răsfrânge.

Şi Te-am cules din orice floare-albastră,


Apoi, într-un potir Te-am aşezat.
Tânjeam uimit, mai mult ca niciodat’
Să Te consum în nemurirea noastră.

Gustând cu jind, un suflet nou să-mi crească


Şi să-mi pătrundă-n carne pân’ la os,
Înveşnicind tot ce-a rămas ceţos
Şi tot ce-am plâns adânc să-ntinerească.

Vreau primăveri pe degete sihastre


Să-şi reazeme fiinţa-ntr-un inel,
Ca logodiţi să ne grăbim spre ţel,
Să-ncepem nunta Învierii noastre.

Ne-am cununat în vis şi-n nemurire


Înduioşaţi spre noul început
Purtând pe frunţi de gheaţă şi de lut
Coroană de Mireasă şi de Mire.

Iulie 2012

186
Mai poţi Tu oare astăzi?

Mai poţi Tu oare astăzi să mă priveşti cu drag


Când Mâna Ta străpunsă atârnă-n răni de sânge?
Cât încă porţi pironul ce-a-nfipt trădarea mea,
Mai poţi privi cu milă spre-o inimă ce plânge?

Sau poate şi privirea Ţi-e greu s-o mai întorci


Spre ochii mei ce poartă o urmă neagră încă,
Cât încă spre păcate mai port sclipiri adânci
Îmi tremură privirea sub vina mea adâncă.

Am fost iertat prea lesne, Iisus, de-atâtea ori


Şi poate pentru-aceasta mi-e inima murdară,
Şi poate pentru-aceasta greşit-am prea uşor,
Şi poate pentru-aceasta mi-e lacrima amară.

Am înţeles, Iisuse, greşit Iubirea Ta,


Iar harul îndurării l-am osândit sub lege.
Crezând c-a mea greşeală îmi e de-ajuns s-o plâng
Am ars pe-un plâns de-o clipă a vieţii fărdelege.

De-aceea, Doamne, iarăşi păcătuit-am crunt


Şi-n braţele-i flămânde cuprinsu-m-a năpasta.
Dar dacă simt şi astăzi păcatu-mi neiertat,
Şi vina mea povară – e fiindcă merit asta!

August 2009

187
Ochii Tăi albaştri
(după Adrian Păunescu)

Plâng şi astăzi Ochii Tăi albaştri,


Lacrimi mari de rouă fulguind uşor
Peste fruntea munţilor sihaştri
Stol de turturele fragede în zbor.

Lacrimi cad, potecilor rămase


Umbre-nmărmurite lângă-un cimitir,
Spre morminte urmele atrase
Ni se-ntrec sălbatic legănate-n şir.

Preţ durerii Golgota frământă


Două lacrimi mute strânse pe obraz;
Stinsă-n cuie, Jertfa lumii sfântă
Lăcrimează cerul dintre ieri şi az’.

Prin roua grea a munţilor sticloşi


Ne plâng şi astăzi Ochii Tăi albaştri,
Dar uneori de-atâţia păcătoşi
Prin lacrimi cad din Ochii Tăi toţi aştrii.

August 2009

188
Omagiu Fecioarei

Maria, Pururea Fecioară,


Într-înșii secoli te-or purta,
Tu ești iubirea dulce nouă
Și Fiul Tău, iubirea Ta.

Din piepturi sângerând vecernii


Doxologie-Ți vom cânta,
Tu ești viața tuturora
Și Fiul Tău, viața Ta.

Spre veșnicia din icoane


Cu Tine-n rugi vom adăsta,
Tu ești nădejdea dobândirii
Și Fiul Tău, nădejdea Ta.

Pe cruci de-ar trebui să ardem,


Alături lângă noi vei sta,
Tu plângi adânc în rana noastră
Și Fiul plânge-n rana Ta.

Lucizi vom degusta paharul


Și-otrava morții-om săruta;
Căci Tu ești Învierea noastră
Și Fiul, Învierea Ta!

Iunie 2012

189
Piroane

Ai vrut Să clatini munţii şi-n mare să-i opreşti,


Din calea mea să-nlături degrab orice răscruce,
Ai vrut, Iisuse Doamne, minunea să-ntocmeşti,
Dar gândul meu din urmă Te-a răstignit pe Cruce!

În mijlocul pustiei Ai vrut s-aşezi hotar


Ai vrut să faci minunea, Iisuse, pentru mine;
Ai vrut să-mi porţi fiinţa prin înălţimi de har,
Dar şoapta necredinţei lovise crunt în Tine!

Ai vrut să cureţi cerul de orice nori răzleţi,


Ca liberă Lumina Să-mbrăţişeze-ntinsul,
Cărarea-nsângerată şi munţii cei semeţi,
Dar inima mea rece a-ntunecat cuprinsul!

Ai vrut să-opreşti furtuna şi teama mea din piept,


Ce-mi rătăcise luntrea pe-o mare-nfuriată,
Ai pregătit şi ţărmul spre care să mă-ndrept
Dar necredinţa însă Te-a alungat deodată!

...Mi-am pironit nădejdea, prin anii grei la rând,


Când îndoieli şi temeri cuprins-au rugăciunea;
Şi totuşi, încă, Doamne, Tu mai aştepţi plângând
Un murmur, o chemare... Să poţi grăbi minunea!

Noiembrie 2008

190
Sinceritate şi umilinţă
Părintelui Iosif Trifa

Sinceritate, doar prin tine


Stăpânul lumii a voit
Să Îşi înceapă-a Sa Lucrare
Turnând miresme-n vas sfinţit.

Smerenia ce stă ascunsă


În pilda jertfei de sub plug,
Lărgit-a vasul vieţii tale
Să-ncapă Harul din belşug.

Să se-ntrupeze-apoi Olarul
În vasul binecuvântat,
Ca zilnic, lutul să se ’nalţe
Spre slăvi eterne preschimbat.

Sinceritate şi-umilinţă,
Voi două împletiţi duios
O punte care-n duh uneşte
Viaţa noastră cu Hristos...

I Sfânta Fecioară

E noapte. Cu gândul aplecat


Peste Scriptură şi profeţi
Stă Maica Sfântă-ngenuncheată,
Altarul veşnicei vieţi.

191
Cu ochii adânciţi în lacrimi
Citeşte iarăşi profeţia,
Despre Fecioara ce va naşte
În iesle pe Hristos Mesia:

„Iată, Fecioara, Prunc va naşte


În peştera din Betleem,
Emanuel – Mântuitorul –
Al Dragostei sublim poem.

Mesia profeţit de veacuri,


Cuvântul Viu din Dumnezeu,
Iubirea întrupată-n forma
Profană-a lutului evreu”.

C-un semn, închide cartea Legii,


Şi lacrimile-i curg pe-obraz;
Atâtea gânduri ce-o-nfăşoară
Parcă nicicând n-au fost ca az’.

Şi din căsuţa de pe-o luncă,


Unde-o Fecioară medita,
Spre ceru-mpodobit cu stele,
Un gând fierbinte se ’nălţa:

“Din orologiul veşniciei


Ce blând măsoară-a’ noastre zări,
Se vor mai scurge multe veacuri
De lacrimi, dor şi aşteptări?

192
Cât vor mai aştepta părinţii
În zbuciumul de nepătruns,
Şi câte dimineţi urma-vor
Cu-acelaşi trist şi greu răspuns?

De-atâtea veacuri plânge neamul


Cu-ntreg trecutul lui de jar,
Se-aud şi morţii în morminte
Plângând suspinul lor amar.

Te cheamă-al Tău popor în lanţuri


Cu jertfele arzând pe rug,
Te cheamă mâini însângerate
Şi inimi frânte de sub plug.

Căci ne-a robit prea aspru, Doamne


Păcatul primilor părinţi;
Şi-n răni purtăm eroic dorul
Străbunelor făgăduinţi.

Prin glasul meu rănit de jale


Te cheamă-ntregul Tău odor,
Scurtează veacul aşteptării
Şi vino, scump Mântuitor”...

A încetat s-adie vântul


Şi luna s-a oprit în loc,
De pe-o colină din Iudeea
Se ’nalţă-ncet un stâlp de foc.

193
Întreg văzduhul se aprinde
Şi zarea-ntreagă-i numai jar;
E rugăciunea-nlăcrimată
Al celui mai curat altar:

„- Eu ştiu Părinte că-i aproape


Ivirea ceasului visat,
Îl simt şi florile-n grădină,
Îl simte orice duh curat.

Te simte lacrima Iudeii,


Te simt străbunii din pământ,
Te simt fiori şi doruri calde
Din sânul unui neam înfrânt.

De-aceea îndrăznesc spre Tine,


Acum, în prag de-un nou Hotar
Să-Ţi cer o singură dorinţă,
Un vis, cu aşteptări de jar:

Când cerul larg se va deschide


Curmând străbunul vis dorit
Şi mântuirea se va naşte
Pe-Altarul cel mai strălucit,

Doresc să fiu smerită slugă


Altarului în har cuprins,
Fecioarei, ce va naşte-n iesle
Pe Cel al Slavei Necuprins...”

194
E ceas târziu. Dar blând, o rază,
Străbate bezna de mormânt,
În straie purpurii de-arhanghel
Se-nfăţişează pe pământ.

„- O, nu te teme Preacurată,
Tu, vas ales de Dumnezeu!
Lumină ce îmbraci genunea
Cu zorii unui curcubeu.

Tu, fericita-mpărăteasă
A straielor dumnezeieşti;
O, bucură-te Maica Jertfei,
Fecioara cea mai Sfântă, Tu eşti!”

II Păstorii

Era-ntr-o seară când se-ngână


Tăcerea împletită-n vis,
Când versul zilei se sfârşeşte
Precum un ultim manuscris.

E plină de miraje noaptea


Ce se întinde pe poteci
Pândind necruţător genunea
Cu glasuri vii, cu şoapte reci.

195
Doar undeva veghează-aievea
Aceeaşi temerari păstori,
Păzind cu râvnă turma mică
De colţi haini, rătăcitori.

Ei rup tăcerea ce îmbracă


Întregul câmp în zumzet lin,
Şi-ngenuncheaţi în rând cu toţii
Îşi împletesc un vechi suspin:

„- Părinte, îndrăznim spre Tine


Călăuziţi de-acelaşi gând,
Să Te rugăm să dai un ordin
Privind spre dorul nostru-arzând,

Ca-n seara binecuvântată


Ce-au proorocit-o zeci profeţi
Când îngeri vor cânta minunea,
Spre ieslea sfântă să ne-ndrepţi.

Spre locul unde Necuprinsul


Se mărgineşte într-un strop;
...Să mă închin şi eu Minunii,
Şi-n suflet calzi fiori să-ngrop”.

În bezna ce-a cuprins pământul


Luceşte-arzând un ghem de foc,
Şi-n urma lui scântei desprinse
Se-avântă-n cercuri, ca-ntr-un joc.

196
Păstorii-nmărmuriţi tresaltă
Şi se retrag înspăimântaţi,
Privesc străin înspre Luceafăr
Şi cad, de teamă sfâşiaţi.

„- O, nu vă temeţi, voi de astăzi


Aţi fost aleşi de Cel prea Sfânt;
Eu sunt Gavriil, Al păcii-arhanghel
Trimis să vă vestesc cuvânt.

Vi s-a născut Mântuitorul


În Betleemul lui David,
Acolo îngeri se coboară
Şi Cerurile se deschid.

Acolo-i Astrul ce-şi răsfrânge


Spre iesle chipul său de-argint,
Acolo-i soare-n miez de noapte
Şi stele-n şoapte de alint.

Grăbiţi şi voi spre-acolo paşii


Şi mergeţi să vă închinaţi.
De-acum sunteţi cu sfinţii casnici,
Şi îngerii pe veci vi-s fraţi”.

197
III Părintele Iosif Trifa

În noaptea ce desparte anii


În două cete străvezii,
Părintele-şi croia din gânduri
Bilanţul anilor târzii.

Cu gândul sincer, dus departe


Spre plaiurile dinspre-apus
Îşi dezgropa din amintire
Trecutul vieţii cu Iisus.

Plecându-şi ochii spre hârtie,


Cu conştiinţa cea mai grea
Dorea să-şi zugrăvească lupta
...Dar foaia albă rămânea.

Şi zeci de gânduri dau năvală


Precum un nemilos tiran
Lovind în poarta conştiinţei
Cu setea unui vechi duşman:

Oare-n zadar avem o ţară


Cu munţi în slavă îmbrăcaţi,
Cu dealuri şi păduri semeţe,
Cu piscuri în omăt legaţi?

198
Oare-n zadar atâtea jertfe
Ce-au sângerat spre-un vis măreţ,
Oare-n zadar înaintaşii
Plătit-au morţii aspru preţ?

Oare pe veci zădărnicit-am


Atâtea munci şi suferinţi?
Căci an de an mai laş ucidem
Străbuna jertfă din părinţi!

Dar oare-atâtea mari păcate,


Ce sufletele ne-au străpuns,
Şi toate-aceste plăgi cumplite
Nu-s oare-un nemilos răspuns?

Iar eu... păstorul cel din Vidra


Jertfit pe-altarul din Sibiu,
N-am fost decât un zgomot searbăd
Un strigăt palid în pustiu!

Aşa vorbea cu sine însuşi,


Părintele din Apuseni.
Şi-n tainic glas, cu el deodată
Plângeau şi cete de mireni.

Se consuma-n clepsidră timpul


Precum în noapte-un făclier
Dar foile-i rămân tot albe,
Şi sufletul tot mai stingher.

199
Din tropotul de carnavale
Ce-nlănţuia oraşul lin,
Răzbeau crâmpei de sărbătoare
Cu şoapte pline de venin.

Sudalme, urlete şi moarte


Răcneau la fiecare pas;
Tronând un iad apocaliptic
Cu zorii fiecărui ceas.

Un cârd de beţivani năpraznici


Pe sub fereastra sa trecând,
Zdrobise ultima nădejde
Ascunsă-n pieptul lui arzând.

Şi săgetat de-aceste suliţi


Din noaptea iadului deschis,
Se prăbuşi în rugăciune
Cu sufletul de răni ucis:

„- O, Tată, ochii-mi varsă lacrimi


Şi sufletul din piept mi-e trist,
Căci tot mai mulţi îmbracă zarea
Sub pavăza lui antihrist.

Iar eu, cel pus străjer în luptă,


Am dormitat adesea greu;
Un strigăt palid în pustie
Mi-ncununează-avântul meu.

200
O, Doamne, dacă vrei, ai milă
De ţara ce ne-ai dăruit,
Şi printr-un vas ales de Tine
Trezeşte-i duhul înrobit.

Porneşte-o unică Lucrare


De mântuire şi-ajutor,
Căci doarme-n fărdelegi prea grele
Solia unui vechi popor!...”

Învăluită-n ceas de seară


Cu taine şi mistere-adânci,
În duh, se auzi o Şoaptă
Ca cea de la Horeb în stânci:

„- O, Iosif, vas curat şi sincer,


Gornist ales din veşnicii
Tu vei porni Lucrarea sfântă
De taine şi de profeţii.

Ridică-te acum şi scrie


Chemarea spre-un Caanan slăvit,
Cu litere de foc îngroaşă
Cuvântul ce Ţi-am poruncit!”

...Şi peste foile tot albe


Grăbeau acum chemări de har;
Iar din Psaltirea mamei sale
Vuiau ecouri de cleştar.

201
Şi mărturie stă trecutul
Umbrit de-acelaşi mesager:
Aceeaşi temelie sacră
E-n pieptul orişicui străjer.

Sinceritatea şi-umilinţa
Lucea şi-n pieptul lui Avraam,
Lui Moise, Samson şi Iosua
Lui Petru, Pavel şi Ioan.

Şi-n toţi eroii şi martirii


Ce-au străjuit Altarul sfânt;
Căci jertfa lor e mai sublimă
Cu cât vorbeşte din mormânt!...

Sinceritate, doar prin tine


Stăpânul lumii a voit
Să Îşi înceapă-a Sa Lucrare
Turnând miresme-n vas sfinţit.

Sinceritate şi-umilinţă,
Voi două împletiţi duios
O punte care-n duh uneşte
Viaţa noastră cu Hristos!

Ianuarie 2009

202
Sonata despărțirii
(după Vasile Voiculescu)

Bat clopote sfârșitul sub cerul de aramă,


În noaptea despărțirii, e vânt și frig și ploi.
S-a stins treptat Iubirea, și parcă-mi este teamă
Că prea bătrâni ieși-vom din lupta-aceasta noi.

În ochi port încă viscol ascuns sub flori de nufăr,


Am îngropat un suflet mult prea devreme-n ei,
De-așa o rană-adâncă nici nu mai știu să sufăr
Când inima se-aprinde împrăștiind scântei.

Sfârșească-aici de-a pururi și lacrima iubirii


Și umbra ce-am lăsat-o să-atârne între noi,
Eu n-am să port pe tâmple noroiul despărțirii
Nici despărțirea noastră mânjită cu noroi.

Eu te-am rănit Iubire, şi rana-i încă vie


Iar sufletele noastre abia își mai vorbesc
Vor învia din moarte, sau poate, cine știe?,

De-or învia vreodată în trupul omenesc.


Oricum ar fi, de astăzi, ’nalț alte simțăminte
Și nasc pentru Iubire alt grai, alte cuvinte!...

Iunie 2012

203
Sonet Iubirii din Potir

Mireasma cea mai sacră a pârguirii mele


E-a Ta bunăvoință de-a Te lăsa iubit.
Iubirea mea cea trează cu roduri mari și grele
Atârnă de pe Cruce ca norii-n asfințit.

Tu mi-ai suflat viață prin nările sihastre


Și-n inimă cu poftă, rănind-o, Te-ai ascuns,
În sângele cel nobil cresc sufletele noastre,
Iar veșnicia-ntreagă în carne ne-a pătruns.

Și nu mai ești de astăzi o floare mult râvnită


Căci eu Te rup și-n taină Te sorb și Te respir
Apoi, Te-ndemn spre Pâinea și Vinul din potir

Spre care mii de îngeri râvnesc cu-nfiorare;


Să Te consum deplină Iubire-nveșnicită
Ca astfel să-mi renască nou Chip și-Asemănare.

Iunie 2012

204
Străinul
(după Costache Ioanid)

Sub cerul plin de sânge, prin arşiţa turbată,


Cu pieptul numai rane şi gleznele-n butuci,
Treceau convoi tâlharii cu feţele brăzdate,
Purtând în ochi regrete şi în spinare cruci.

Înaintau cu silă, mai mult împinşi din spate,


Trasând prin mărăcine cărare fald cu fald,
Descătuşaţi de sine loveau cu foc călăii
Lăsând pe-alocuri urme de sânge proaspăt, cald.

Pe chipul lor de umbre restrânse-ntr-un ciorchine


Sclipeau prin orice boabă tristeţi şi deznădejdi
Toţi fără nici un nume – morminte-ncrucişate –
Fără dorinţi şi vise şi fără de nădejdi.

Păşeau desculţi prin brazdă, căci viaţa le fusese


Singura lor greşeală pulsând prin vene-adânci.
Deprinşi cu violenţa, mizeria şi ura
Au împilat norodul şi-au tot prădat de-atunci.

Dar într-o zi căruntă, când storşi de priveghere


Potrivnic se-ntorsese urgia-n contra lor
Prin tunete, pustia, răcnea aprins: „la moarte!”
Şi-ncătuşaţi porniră în văzul tuturor.

205
Întâmpinau rafale din clocotul mulţimii
Cortegii de batjocuri, străini – printre străini;
Şi-o cruce grea ce-apasă purtau pe umeri soţii
Păşind desculţi prin lutul împodobit cu spini.

Unii, loviţi de soartă cădeau sub cruce palizi


Alţii, oftând obidei, înaintau greoi
Pe margini, chipul Legii – ce-l oglindeau barbarii –
Loveau acerbi convoiul cu bice şi noroi...

Prin ploaia de oprelişti sub arşiţa fierbinte


Cu gleznele în lanţuri înaintam şi eu
Sub cruci de plumb, cu silă, mai mult decât cu
teamă
Păşeam fără speranţă şi fără Dumnezeu.

În lungul depărtării ce-mbrăţişa întinsul


Zăream cum orice umbră răcneşte-n contra mea
Şi zarea e de gheaţă cu cât îmi arde faţa,
Şi freamătul mulţimii să mă ucidă-ar vrea.

Şi crucea grea ce-apasă zdrobindu-mă sub humă


Şi biciul fără milă din carnea mea rupând
Şi fruntea mea albită cum spinii o sugrumă,
Îmi fac puţina viaţă ce-a mai rămas, mormânt.

206
Pristavii cer socoată, aprinsa lege-a firii
Îşi trâmbiţă asaltul prin spasme-asupritor.
Unde privesc, doar ură, doar suflete de gheaţă,
Dispreţ şi silnicie în ochii tuturor.

Poveri mai greu ca plumbul îmi istoveau fiinţa,


Iar drumul ispăşirii de-abia era-nceput,
Simţeam cum ţărna caldă întinde-un braţ spre mine,
Îi cunoşteam surâsul şi glasul său de lut.

Dar când credeam că astfel îmi voi curma demersul,


Mi-a răsărit în cale deodată un Străin,
Purta-n veşmânt miresme de trandafiri tomnatici,
Iar fruntea în lumină plutea adânc, senin.

Prin ochii Lui de stele simţeam cum niciodată


Aşa doi ochi spre mine vreodată n-au privit,
Citeam în ei durerea şi dragostea cu care
Priveşte un părinte spre fiul osândit.

Pe chipul Său de aur trona de printre lacrimi


O pace şi-o blândeţe cum n-am văzut nicicând,
Şi printr-un gest de raze întinse către mine
De prin ninsori domoale, o Mână sângerând.

Credeam că-i vis. Dar gloata, şi crucea, şi călăii,


Îmi răspundeau aievea sub cerul oropsit;
Şi-am vrut să-ntind cu teamă o mână spre Străinul
Ivit din alte sfere, dar am căzut zdrobit.

207
Când m-am trezit din bulgări, doar eu sub cerul
liber,
Nu mai erau nici lanţuri, nici cruci s-apese greu,
Şi întorcând privirea spre locul răstignirii
Am revăzut Străinul murind în locul meu.

Octombrie 2009

208
Suntem români, suntem creştini,
suntem un neam liturgic
Părintelui Vasile Borca

Suntem români şi vrem să fim aşa până la moarte,


Purtăm un sânge de martiri prin venele spadice,
Pot iudele să vină iar pe cruci să ne ridice
Noi de Biserică şi Neam, tot nu ne vom desparte.

Suntem creştini şi toţi murim aşa precum ne naştem,


Dar moartea ştim că-i doar un prag ce urcă spre-nviere,
Hristos ne-a strâns în Trupul Său – Cuvântul din tăcere –
De-aceea-n carne Îl simţim şi-n sânge-L recunoaştem.

Suntem români, suntem martiri şi sfinţi probabil suntem,


Dar mai presus de toate, noi, suntem un neam liturgic:
Când spre popoare cuvântăm limbaj taumaturgic,
Atunci, de chipul nostru hristic şi demonii se tem!

Ianuarie 2015

209
Taina care mă ocroteşte

I Fecioară

Întâi Ţi-am spus înfioraţi, Fecioară.


Când lăcrimam minunii mai demult,
Atunci, treptat, creştinii Te-adorară.
Azi Te-adorăm de două ori mai mult.

Ai aşteptat ascunsă în tăcere


Minunea împlinită de-a fi doi,
Hristos se-nalţă-n Tine din durere.
Cu El uimiţi ne înălţăm şi noi.

Aşa am înţeles noi mântuirea


Lui Moise, şi-a poporului trecând
Prin mare, ca printr-un pustiu pedestru
În lung convoi sfioşi înaintând.

Şi cum, de-atunci rămase neumblată


Şi marea şi adâncul străbătut,
La fel Fecioara a rămas curată
În trupul ei şi după ce-a născut.

210
II Mamă

Apoi uimiţi Ţi-am spus cu toţii Mamă,


Aşa am înţeles iubirea sa!
De-atunci, ascundem lacrimi sub năframă
Că prea ne doare bunătatea ta.

Şi-abia acum la ultima răscruce


Când simt profetic mântuirea mea,
Văd două trupuri cum se-ntind pe-o cruce
Şi două inimi cum sfârşesc pe ea.

Îl văd în duh pe-Apostol cum te cheamă


Cel unic dintre toţi, cel mai iubit!
Prin glasul său ţi-am spus atuncea Mamă
Şi-n ochii lui pe Tine te-am privit…

III Maria

Maria-apoi Ţi-am spus noi fiecare


Crezând că astfel îngeri vom vedea.
Păşind desculţi pe valuri în picioare,
Am cutezat să Te numim aşa.

C-au fost adânci, sau poate prea puţine


Sunt nume ce înduioşaţi ţi-am dat,
Crezând că astfel vom vorbi cu Tine
Despovăraţi de lut şi de păcat.

211
Dar numele ţi-a fost săpat în tindă,
În Pâine şi în Vin – acolo Sus.
Şi ceruri mii nu pot să îl cuprindă
Fiindcă-ascuns e-n pieptul lui Iisus.

Noi bănuim doar slava lui adâncă


Prin harul ce ne-a fost îngăduit,
Şi-ntrezărim – cât Cerul plânge încă
Pe-un colţ de-Altar un Nume preaiubit.

Noiembrie 2011

212
Taine

Încerc să-mi stăpânesc adâncul


Ca firul alb să nu-l dezleg,
Mă tem că de voi face-aceasta
Nici chiar ce ştiu, n-am să-nţeleg.
Atâtea taine stau ascunse
Sub pavăza acestui fir,
Căci dorm sub el trecute veacuri
Ca-n cel mai tainic cimitir.

Ce grea e taina asta, Doamne,


Şi ce adânc râvnesc spre ea!
Cu cât o cer, cu-atât se umple
De taine vii privirea mea.
Şi-mi pare un mister cuprinsul,
Şi tot ce-adânc de ea îmi leg
Şi-ntorc de-acolo-albit de taine,
Şi plâng şi gem... şi nu-nţeleg.

Aş vrea să desluşesc atâtea


Din tot ce-a fost şi va mai fi,
Dar zorii-mbracă alte taine
Şi zarea-mbracă-o altă zi.
Şi Adevărul ia noi forme
Şi toate parcă mă-ngrozesc,
Îmi pare că-i străin şi cerul...

213
Iisus, mă iartă de greşesc.

Mă tem c-am dezlegat chiar firul


Pe care-am vrut să nu-l dezic
Căci toate-mi par atât de grele
Şi nu mai înţeleg nimic!
Povară-s tainele ascunse
Când le deschidem prea curând,
Dorinţa de-a străpunge-o taină
Îţi lasă duhul sângerând.

Te rog, Iisuse, pune-un paznic


La uşa tainelor de foc,
Un heruvim cu glas de tunet
Să-şi facă lângă ea un loc,
Să străjuiască zi şi noapte,
Dar mai ales când nu-nţeleg,
Ca tainele pecetluite
Să nu mai pot să le dezleg!

Februarie 2009

214
Te-aseamăn Iubire

Te-aseamăn, Iubire, cu cerul


Ce ochii-şi deschide spre noi
Când blândă împrăştii eterul,
Te-aseamăn, Iubire, cu cerul
Ce arde în noi amândoi.

Te-aseamăn cu floarea-n grădină


Suavă-n miresme ce-alint’
Sub bolta privirii senină,
Te-aseamăn cu floarea-n grădină
Sub crengi de mătase şi-argint.

Te-aseamăn c-un nufăr pe ape


Plutind peste valuri domol,
Cu cât te privesc mai de-aproape
Te-aseamăn c-un nufăr pe ape
Dând clipelor mele ocol.

Te-aseamăn cu luna ce-n noapte


Împarte prin case lumini,
Sub nimbul preazilnicei şoapte
Te-aseamăn cu luna ce-n noapte
Străluce-n petale de crini.

215
Te-aseamăn cu roua ce curge
Pe fruntea bălaiului prund,
Când clipa în ceruri se scurge,
Te-aseamăn cu roua ce curge
Şi-aş vrea în priviri să te-ascund.

Te-aseamăn cu lacrima noastră


Prelinsă pe buze încet,
Când cade pe-a inimii glastră,
Te-aseamăn cu lacrima noastră
Iubire din piept de Poet.

Te-aseamăn Iubire cu cerul


Păşind peste ape solemn,
Când singur îşi poartă misterul,
Te-aseamăn Iubire cu cerul
Răsfrânt în corăbii de lemn.

August 2010

216
Trandafiri

Mi-ai aşezat pe cale atâţia trandafiri,


Prinos al Slavei Tale şi-al unei dulci iubiri.

Mi-ai presărat petale de gherbere şi crini


Să umblu printre roze, să nu păşesc prin spini.

Şi-n clipa întâlnirii, mi-ai dăruit nespus


Trei trandafiri de aur, comoara mea, Iisus.

Întâiul e Cuvântul născut din Dumnezeu,


Lumina ce mă-ndrumă înspre Sion mereu.

Al doilea e-adunarea şi dragostea de fraţi


Ce-mi poartă-arzând făclia şi paşii mei curaţi.

Al treilea-i rugăciunea cu dragostea-i de jar,


Când sfânta-i revărsare e fără de hotar.

...Aş vrea din fiecare să rup câte-un fior


Şi-n piept, printre petale, să mi-l aşez cu dor.

Ca-n ziua re-ntâlnirii, scăldat în har şi mir,


Să vezi în al meu suflet, Iisuse,-un trandafir.

Noiembrie 2008

217
Un păcătos privind la Cruce

M-apropiu cu sfială, Iisus, de Crucea Ta


Păşind mai mult cu teamă, decât cu plâns fierbinte.
În lacrimi port tăcerea ce-mi picură-n veşminte,
Iar ochii plânşi spre Tine nu pot a mi-i ’nălţa.

În faţa Crucii Tale mă simt atât de mic


Şi parcă mi-e şi frică să-Ţi regăsesc privirea,
S-ating Picioru-n cuie, să-Ţi rog milostivirea
Tot sufletul mi-o cere... dar nu-ndrăznesc nimic.

Păcatele ascunse şi nebunia mea


Te-au înălţat, Iisuse, pe Cruce iar la moarte,
’Ţi-ntorci şi-acuma Ochii, privind tăcut departe
Să nu mă mai sfâşie durerea lor cea grea.

Pădurea-ndoliată şi zarea arsă-acum


Restrânsă ca-ntr-o rană sub sângele durerii,
Şi Lacrima prelinsă pe fruntea adierii
Şi-adânca mea tăcere, atâtea taine-Ţi spun.

Aş sta o veşnicie să plâng şi să aştept


Cu ochii către Cruce-n solemnă rugăciune,
Şi tot nu-mi va fi lungă de-aş şti că-ntr-o minune
Ai să cobori din cuie şi-ai să mă strângi la piept.

Octombrie 2009

218
Un strop de rouă
(2.11.2003)

Un strop de rouă singuratic


S-a rătăcit pe-un trandafir,
În dulcea lor îmbrăţişare
S-a scurs ca Sângele-n potir.

Plutind fiorul regăsirii


Pe fruntea crudului rapsod,
Sub urma caldă-a-mbrăţişării
Şi-a-nchis comoara lui de rod.

Ce tremur au putut fi-n toate


Petalele ce s-au închis,
Că prin atâta răscolire
S-au contopit pe-acelaşi vis.

Căzut-au alte zări de rouă


Prelinse-n albe-nmiresmări,
Dar n-au mai fost la fel de sfinte
Ca-ntâiele îmbrăţişări.

La fel şi sufletul meu, Doamne,


Când Te-a cuprins la piept în lunci,
N-a mai trăit cu-aşa uimire
O altă stare ca atunci.

219
Poezii diverse

220
221
Albe turturele111
Mijlocitorului meu în faţa lui Dumnezeu,
Părintelui Protopop Ioan Buftea

Albe turturele, vă ’nălţaţi spre cer


Din poemul vieţii astăzi legământ,
Ştergeţi-vă plânsul, praful de pe-aripi
Şi-ntr-un gingaş tremur luaţi-vă avânt.

Dintre slove strâmte fruntea v-o suiţi,


Presărând veciei ramuri de măslin,
Plânsul şi obida îngropaţi în drum,
Aripile calde vă deschideţi lin.

Unduiţi spre soare zbor de heruvimi,


Luând în cioc fiorul întregului neam,
Şi-n grădina dulce cu ninsori de brad,
Cucerind văzduhul, vă opriţi pe-un ram.

Blând la piept pe toate Sfântul vă va lua,


Ascunzându-Şi plânsul pe sub zări târzii
Şi din nou cădea-vor pentru noi zâmbind
Pe sub Ochi albaştri turturele vii.

111
Albe turturele sunt rugăciunile duhovnicului pentru ucenicii săi întru
Hristos, căci doar ele ne mai ţin credincioşi pe calea către Cer.

222
Ni s-ar stinge jalea cu tumultul ei
Ce-a-ngrădit nădejdea sub ghirlănzi de sori,
Că-n Sionul veşnic printre sfinţii săi
Am avea-n vecie calzi mijlocitori.

223
Căsătoria e o taină
Pentru Ionuţ şi Andreea

Căsătoria e o taină ce ne-aminteşte curajos


De-un Mire ce-a plătit cu sânge podoaba albă de mireasă,
E minunată căsnicia întemeiată pe Hristos
Şi mirii ce-şi jertfesc iubirea pe Crucea cea mai luminoasă.

Doi mucenici sunt soţii care s-au dezbrăcat de firea lor


Şi-au învăţat muncind alături să stea pe valuri în picioare,
Vor despica adânc de ape păşind deasupra-ncrezător
Cu ochii ţintă către ţărmul înveşmântat în sărbătoare.

De-aceea preţuiţi iubirea ce v-a legat divin aşa


Încât nu-i nimenea pe lume să poată a vă mai desparte,
Căci taina sufletelor voastre unită e deplin prin ea,
Înveşnicind persoana voastră, trecând-o dincolo de moarte.

Să nu răniţi nicicând iubirea care-a rodit în voi frumos


Ci s-o vegheaţi ca pe comoara cea mai de preţ sub zori şi
soare,
Ea este uşa către Cerul Mântuitorului Hristos,
Ce-n prag v-aşteaptă să ajungeţi la cea din urmă sărbătoare.

Nu întristaţi Iubirea sfântă, căci preţul cel plătit de ea


Nu-i nimenea pe-această lume să-l poată da desăvârşit
Podoaba albă de mireasă cerut-a Crucea cea mai grea
Şi n-a fost doar decât un Mire ce-a-mbrăţişat-o răstignit.
224
Să nu vă renegaţi nici unul chemarea la apostolat
Chiar dacă Golgota va cere să vă urcaţi pe Cruci tăcuţi.
Cu glas hotărâtor de mire, cu braţ puternic de bărbat,
Tu s-o susţii atunci pe-Andreea, şi tu să-l mângâi pe Ionuţ.

August 2016

225
Catrene
fratelui meu, teologul Liviu Baltă

Am să-mi ascund privirea


Când Mă vei întâlni;
Căci n-am putut iubi
Pe cel ce-a frânt Iubirea.

Când printre fraţi străbate


Un glas de fariseu,
Mă-ntreb în taină – Doamne,
Nu-i oare glasul meu?

Tăcerea, clipa dulce


Cu lacrimi vii mi-o cere.
Tăcere-a fost pe Cruce
Un Gând, şi-apoi tăcere.

Când florile se uscă


De dor, de rugăciune
Mă chinuie-ntrebarea:
Dar sufletul meu cum e?

226
*

Ţi-am cunoscut Iubirea,


De-aceea arde-n mine
Nu frica cea de moarte
Ci clipa fără Tine!

Flacăra ce arde viu


Se consumă-ntr-un târziu,
Doar iubirea-n rană vie
Arde cât o veşnicie.

„N-am să mai greşesc”, îţi spuse


Inima adânc mişcată,
Însă-n clipa succedată
Îţi greşi din nou, Iisuse.

Prin priviri vorbesc adesea


Cu tot cerul meu întreg.
Când Mă vei privi, Iisuse
Din priviri am să-nţeleg...

227
*

M-aş fi făcut mai bine


O jertfă pe altar
Să ard până la moarte
Dar să rămân în har.

Am pornit cu gând aseară


Să te mustru negreşit,
Dar când te-am văzut zâmbind
Am uitat ce mi-ai greşit.

Zici c-ai să-Mi jertfeşti întreagă


Chiar şi viaţa pe altar...
Dar de ce plângeai aseară
Către-al jertfei lung hotar?

Izvoarele în şopot plâng


Şi nopţile în freamăt lin,
Şi toate plâng în limba lor...
Doar plânsul meu e un străin.

228
*

În colţ, pe-altar, mai arde încă


Spre noi, cu drag o lumânare
Suspină, plânge şi se roagă
Să mai găsim spre Cer iertare.

De-ar fi să-ţi vezi creştine-odată


Pe cruce fiul ţintuit
Vei înţelege negreşit
Ce-am resimţit în piept, ca Tată!

Rămâi aici, să ardem împreună


aceeaşi flacără pe altar
Să ne topim cu-aceaşi dăruire
să ne jertfim pe-acelaşi dulce jar.

Ianuarie 2009

229
Cu dragoste şi lacrimi
Părintelui şi naşului meu Claudiu Melean

Cu dragoste şi lacrimi
Se ţese-o poezie;
Din dor şi suferinţă
Se naşte pe hârtie.

În şcoala suferinţei
Înveţi ce-nseamnă-o rimă
Ascunsă printre versuri
Şi printre noi sublimă.

Un tremurat de-o clipă,


Din veacul plin de ură
Răpind, aşterni prin slove
Un ritm şi o măsură.

Cu mâna-nsângerată
Înveţi ce-nseamnă-a pune
Într-un poem suspine,
În vers o rugăciune.

În odă sentimente,
În stih o rană vie,
Într-un sonet o viaţă,
În imn o veşnicie.

230
Cu ochii-n lacrimi dese
Priveşti spre zarea unde
De după stânci, iubirea,
În taine vii se-ascunde.

Iar când înmoi peniţa


În licăriri de stele,
Tu cercetezi adâncuri
De taine şi mistere.

Cu dalta îmbibată
În marea de cerneală
Îi dăltuieşti o formă
Dar nu pe cea finală!

Căci noi redăm Ideii


O formă trecătoare,
Doar timpul o-nvecheşte
Şi-o uscă ca pe-o floare!

Ci doar în Nemurire
Îşi va-mbrăca Sonetul,
Când forma ei finală
I-o va reda Poetul...

Ianuarie 2009

231
De Crăciun, cu resemnare

De ce să Te mai naşti, Iisuse?


De ce-am mai celebra Crăciunul?...
N-a mai rămas pe-această lume
Să Te întâmpine niciunul.

Ieslea-i demult incendiată


Şi-n lupi s-au preschimbat păstorii,
Mai tremură pe deal mioare,
Strângându-şi blând la piept feciorii.

“Păstorii” îşi ascut pumnalul


Şi carnea fragedă-o străpunge
La sânul maicii lor mieluţii
Căzură înecaţi în sânge.

Pe-un alt decor, o altă “mamă”


Îşi leapădă cu vervă fiul,
Cu-o dibăcie poftitoare
În pântec i-a gătit sicriul.

Întreg pământul scaldă sânge


Urlând cu moartea la ferestre
De-atâta spaimă şi urgie
Trist, luna s-a ascuns prin creste.

232
Căci, cine poate să privească
Potopul destrămării noastre?
Suntem un ghimpe ce străpunge
Prin univers sublime astre.

Deci, vrei să Te mai naşti, Iisuse


În iadu-acesta dintre oameni
Când tot mai înfuriat răcneşte
Irod, cu ceata lui de fameni?

Când umbra Crucii peste iesle


Coboară-n asfinţit de seară,
Tu, Prunc firav, mai vrei Crăciunul
Să ni-l oferi ca pe-o comoară?

Când nu-i pe lume decât ură,


Şi chin, şi lacrime răpuse,
Când lumea Crucea-Ţi pregăteşte
Mai vrei Tu să Te naşti, Iisuse?...

Noiembrie 2016

233
E ceas târziu

În tropote se scurg decenii,


Grăbind spre ultimul cadran,
Şi-n orologiul din perete
Stă poate cel din urmă an.

Văzduhul îmbrăcat în roşul


Ce-adastă Veacul Nesfârşit,
Îşi trâmbiţează încetarea
Prin cel din urmă asfinţit.

Străjerii tot mai viu exală


Mesajul zilei de Apoi,
Aievea veşnicii tresaltă
În pragul unei Clipe noi.

Dar tu-ai rămas şi-acum molatec


Când Judecata-i la un pas,
Şi tot înspre plăceri şi pofte
Însinguratic te-ai retras.

Iar duhul tău se zbate groaznic


Sub templul tău prea împietrit,
Şi tu nu ştii că-n zori va-ncepe
Apocalipticul sfârşit.

234
...Mai e un ceas, de el se-agaţă
Şi cel din urmă mesager,
Istoria-i de-acum sub talpa
Cerescului dorit Străjer.

Ianuarie 2009

235
Epitalam 112
7 Mai 2011 (Ziua nunţii noastre)

Era o zi scăldată-n soare,


Cu nori cernuţi peste alei,
Zburau deasupra casei noastre
Sub cerul alb, doi porumbei.

Legând sub cercuri tot mai calme


Întâiul zbor întâmplător,
Părea al lor întreg văzduhul
Iar soarele, iubirea lor.

Rotindu-şi cercuri tot mai strâmte,


Poteci ţesând nevinovaţi,
Deodată s-au simţit pereche
Şi s-au cuprins îmbrăţişaţi.

De-atunci, e-al lor întreg tot cerul


De-atunci, ei nu mai sunt străini,
Unindu-şi aripile una
Sub bolta frântă-ntre mălini,

Îşi încheiară jurământul


Pe coli de albe legământ,
Iar versurile le ciopliră
112
Cântec de nuntă.

236
Pe-o creangă legănată-n vânt.

...Era o zi scăldată-n soare


Cu nori ce tainele-şi proștern.
Atunci, pe-a’ noastre coli de suflet
Am scris un legământ etern.

De-atunci, e-al nostru-ntreg tot cerul,


Iar stelele ni-s colţ de rai;
Te cer pe veci să-mi fii mireasă
Cum astăzi eşti în luna Mai.

Te cer cu tremur în privire


Şi glas în rugăciuni prelung,
Căci eu plătit-am pentru tine
Un preţ de lacrimi îndelung.

Te cer lui Dumnezeu şi astăzi


Ca-ntâia dată, mai demult,
Dar ochii... uzi de-aşa o Taină,
Iar glasul – nepătruns de mut.

Un alb mai sfânt ca de mireasă


Şi mai curat sub ceruri nu-i,
Şi nici vreun mire să plătească
Ca şi Hristos pe Crucea Lui.

237
Imn iubirii mele cea dintâi aleasă

Furat am fost de-a’ cerului mistere


Când taine noi din carne dezgropam,
Curând s-au stins în legănări aptere
Şi n-am sfârşit nici azi ce căutam.

Te-am limitat în seri teologale,


Şoptindu-Ţi tot mai sincer: „Nu pleca”!
Cu ochi dogmatici ţi-am ieşit în cale
Crezând că-aşa Te voi îndupleca.

Prezenţei Tale nu cred că vreodată


Să-i înţeleg misterul voi putea,
Mă-nvăluie când pare-ndepărtată,
Dar pleaca iar – când mă avânt spre ea.

Te-am întâlnit în versuri prima oară


Un dor aprins din piept de Dumnezeu,
De-atunci mi-ai curs în vene de fecioară
Şi M-ai durut când Te-am durut şi eu.

Deşi presimt că mâine va să vie


Să-mi dea târcoale nimfa vinovată,
Mă sprijin azi în poezie
Mai mult ca ieri – mai mult ca niciodată.

Noiembrie 2013

238
Imn vieţii
Unchiului meu Ştefan Conţiş

Pledez pentru viaţă şi pentru nemurire,


Pentru eternitatea simţirilor din noi
Căci nu înceată viaţa când ni se-ngroapă lutul
Şi-ntoarcem în noroi.

Nu, inima nu-nceată când bulgări de ţărână


Te-acoperă pe-o clipă sub umbra unei cruci,
Ci tu, în ceasu-acela, cu sufletul în braţe
Spre alte zări apuci.

Iar duhul se desface de orice legătură


Şi-un înger în vitralii grăbit îţi face-un semn,
Cu ochii către stele te ’nalţi apoi din humă
La cel dintâi îndemn.

Ce-a fost pământ în tine în țărnă se va-ntoarce


Să-și doarmă somnul molcom deoparte singurel;
Ce-a fost etern în tine, etern se va preface
Cu tot ce-i sfânt în el.

Şi-acolo-n sfânta taină de dincolo de fire,


Acolo-n alte ceruri, prin noul simţământ,
În cer cu sfinţi arhangheli vei intona cântarea
Cea fără de cuvânt.

239
Şi-abia în clipa-aceea a învierii tale
Când lutul neputinţei pe veci îţi vei goli,
Iubind etern şi unic, abia atunci simţi-vei
Ce-nseamnă a trăi.

...Tu ai ştiut Stăpâne c-aşa un suflet paşnic


Ce-a ars în noi o viaţă nu poate fi-ngropat,
De-aceea dintre-atâtea comori nepreţuite
Vecia-n dar ne-ai dat.

17 Noiembrie 2016

240
La Baia Mare la o adunare
fratelelui meu Călin Lăcătuş

La Baia Mare la o adunare


A celor credincioşi în Dumnezeu
Stătea retras pe-o bancă, singuratic,
Un tânăr orb cu chip de marmoreu.

Părea de-acum retras în contemplare,


Sub ochii lui tablouri petrecea.
Din când în când o lacrimă-i tresare
Privind tăcut şi-nmărmurit spre ea.

La ceasul sfânt al părtăşiei noastre


Hristos privea spre tânărul acel;
Înduioşat, Se coborî din astre,
Şi se opri pe-o bancă lângă el.

Noi toţi, ceilalţi, păream mai reci ca gheaţa


Şi prea străini spre cei de lângă noi,
Cu ochi de plumb ne-acoperisem faţa
Şi cerul îl mânjisem cu noroi.

O, cât aş vrea să văd şi eu ca tine


Şi cât aş vrea privirea ta să-ţi sorb...
Gândind la toate-aceste adevăruri,
Am înţeles că nu eşti tu cel orb.

Mai 2009

241
Luca
Fiului meu (30 Octombrie 2013)

Când ţi-ai purtat întâia oară


Privirea ta pe după geam,
Cu tot ce-aveam mai sfânt în mine
Stăteam acolo... te priveam!

Eu nu ştiu ce-au putut să vadă


Aceşti doi ochi ai mei adânci,
Dar simt că port şi-acum sub gene
Acelaşi tremur – ca atunci!

Privind în ochii tăi albaştri


Simt că eşti tot ce am mai drept,
Doi ochi prin care veşnicia
Întreagă mi-a pătruns în piept.

...La fel cum floarea din grădină


Într-însa poartă rodul său,
Din coasta mea şi-a mamei tale
Ai înviat în trupul tău.

Păstrează-ţi calmul inocenţei,


Prin el ai să renaşti apoi,
La cea de-a doua Înviere
Când te vei bucura cu noi!

Tata

242
Pastel
(după Vasile Alecsandri)

Zorii tremură pe dealuri sub cortina de mătase,


Buciumul trosnind se pierde pe sub streaşină la case.
A-nceput de ieri cu viscol, cu nămeţi şi cu frisoane
De-a-nghețat sub nea tot satul precum sfinţii în icoane.

Fost-a veselă câmpia surâzând din floare-n floare,


Astăzi însă doarme tristă pe sub straturi de uitare,
Mai tresare câteodată când prin ramuri vântul bate
Parcă-i un Hristos pe Cruce sângerând pentru păcate.

Toate s-au golit de viaţă – prin zăpadă nici o urmă,


Şuieră prin hornuri noaptea cu blestemele-i din urmă,
Apa a-ncetat să curgă ropotind către cascade,
Fulgii-ngroapă-o lume care parcă-ncet încet decade.

...Dar ninsoarea se opreşte, râde-un colţ de cer zănatec


De sub nea răsar ghiocii risipind voioşi jăratec.
Însă de-o așa urgie – satul oglindit în soare
Pare-o inimă ce bate tristă-n piept la fiecare...

Iunie 2012

243
Poartă maramureșană
Părintelui Florin Codrea

Miroase lemnu-a veșnicie


Când ne apropiem de ea,
Ca dintr-o rană pururi vie
Renaște-n conștiința mea.

Te port în gând, te port în vise


Cum floarea-și poartă rodul ei,
Te port în visele ucise
Şi te răscumpăr în condei.

Cum stai aici, în vârf de munte


Ca un Hristos crucificat,
Mă cheamă dorul stins sub frunte
Să te pătrund cu-adevărat.

Pe crucea ta fă-mi loc și mie


Și lasă-mi brațul pironit,
În cea mai caldă Liturghie
Să-ți stau la piept nedespărțit.

Portiță maramureșană
Tu ultimul popas să-mi fii,
Să trec prin tine ca-ntr-o rană
Și să renasc în veșnicii!
Iulie 2016

244
Rugă pentru ei113
Pentru mama şi tata

Sub încreţirea albei frunţi


Doi ochi bătrâni înceată
Se sting tăcut, cu paşi mărunţi
Deodată.

Se stinge-n limpede priviri


O dulce tinereţe,
Şi-n locul ei răsar zvâcniri
Răzleţe.

Citesc în ochii lor gemând


O nesfârşită dramă
Şi-n strângerea de mână blând
O teamă.

113
Am renunţat la datarea acestei poezii fiindcă nu poate exista doar o
zi în această lume când ne gândim la părinţii noştri, cum la fel nu poate
exista doar un singur răsărit de soare. Părinţilor noştri, care ne-au adus
pe lume, le închinăm fiecare zi din viaţa noastră, rugându-i totodată să
ne ierte pierderile tot mai dese de memorie. Căci orice zi petrecută
departe de ei înseamnă încă o filă ruptă din marele roman al vieţii
noastre, un transfer blocat de memorie. Nădăjduiesc ca această poezie-
recunoştinţă să îmi ţină locul lipsă din casă, iar când vă va fi dor, iubiţi
părinţi, să adormiţi cu ea sub pernă şi să-i mângâiaţi fruntea aşa cum o
făceaţi odată demult, când ea era încă în scutece, aşa cum îmi făceaţi în
acea zi pe care nu mi-o mai amintesc…

245
Sărut plângând acest obraz
Ce suferinţi încarcă
Şi-un zbucium părintesc de az’
Mă-ncearcă.

Sărut aceste mâini de scrum


În despărţire parcă;
Ce zbucium părintesc de-acum
Mă-ncearcă.

Ce trist grăbesc pe-un ultim drum


Suind atâtea trepte
O, Doamne, fă-i măcar acum
S-aştepte.

Întârzie plecarea lor


Cu încă-o dimineaţă,
Şi-aceste despărţiri ce dor
În viaţă.

...Sub încreţirea albei frunţi


Doi ochi bătrâni mă cheamă,
Dar ne despart atâtea punţi
O, mamă!

Ca dintr-un rai întârziat


Ţi-aud chemarea-ndată,
Dar tot departe sunt plecat
O, tată!

246
Rugăciunea lui Avraam
(după Spiridon Popescu)

E trecut de straja-a patra,


Dintr-o noapte mult prea lungă,
Trist, Avraam, rămas pe gânduri
Singur somnul şi-l alungă.

Glasul Domnului şi astăzi


Îi răsună-n gând, posac:
„Dacă spui că ai credinţă
Vreau ca jertfă pe Isaac.”

Clipele-s de-acum pumnale


Tot mai însetate parcă,
Pieptul lui robit de zile
Cu dureri adânci se-ncarcă.

Prea curând, în zorii zilei


Când va fumega făclia,
Cu Isaac se va retrage
Înspre muntele Moria.

Inima din el, bătrână,


Se cutremură şi plânge,
Către Yahweh rugăciunea
Picură-n sudori de sânge:

247
„Doamne, inima-ndurată
Doar un singur lucru-Ţi cere:
Când sosi-va clipa-aceea,
Dă-mi Te rog aşa putere

Ca suind pieziş pumnalul


Şi scrutând întreg pustiul,
Să-l înfig în mine-atuncea
Şi să-mi las în viaţă fiul...”

Mai 2009

248
Serafim
Părintelui Serafim de la Mănăstirea Căşiel

Da, plânge-n noi un serafim


Când tot mai reci morminte
În suflete-odihnim,
Cortegii de poveri aşteaptă
Să sfâşie-n pornirea lor inime de piatră.

De-aşa o pribegie-n lut


Se zguduie văzduhul
Privind la noi tăcut,
De-atâta ură şi noroi
Se stinge serafimul cu chip frumos din noi.

...Rămâi, luceafăr blând, să plângi


Spălându-ne păcatul,
Aripile să-ţi frângi
În ramurile noastre seci
Să pară-o primăvară tot ce atingi când pleci!

August 2016

249
Sunamita114
Întoarce-te, te-ntoarce Sunamito,
întoarce-te ca noi să te privim!
(Cântarea Cântărilor 7, 1)

E noapte-acum, şi toate înnoptează


Sub cer albit de-atâta-nfiorare
O tânără-n odaie lăcrimează
În jurul ei, prea multă-nsingurare,
Şi toate dorm – dar inima-i veghează115.

E-n părul său atâta primăvară


Când ochii plânşi i-acoperă privirea
Veşmântul ei curat ca de fecioară
Îl cheamă iar, îl cere, îl aşteaptă,
Dar mirele-şi întârzie ivirea.

Înspre păşuni e dus acum cu turma


Iubitul ei, preablândul, dulce mire
Iar tânăra fecioară în neştire

114
Potrivit exegeţilor biblici, asupra acestui nume s-au făcut destule
speculaţii, cea mai corectă variantă ar fi Sulamita, subliniind astfel o
anumită formă feminină a numelui lui Solomon, traducându-se prin:
"cea care aduce pacea".
115
Suportul practicii isihaste, al rugăciunii neîncetate, prin care mintea
pogorâtă în inimă, reuşeşte să biruiască legile subconştientului.

250
Îl caută, dar nu-i găseşte urma,
Şi cad ninsori din dulcea ei privire.

- O, vin’ degrab, o, vino peste ape,


Păstor iubit cu oile blajine,
O, vino dar să-mi fii din nou aproape
Luceafăr blând, revino lângă mine
Şi nu lăsa zăpada să mă-ngroape!

Alerg spre ţărm cu inima-mi trudită


Printre poteci, pe unde nu-i ispită,
S-a strămutat în tine deodată,
Şi sufletul, şi inima răpită,
Şi te aştept cum te aşteaptă-o fată.

- Surioara mea, curând vei fi mireasă


Şi amândoi – o singură poveste,
Tu, dulcea mea, o, eşti aşa frumoasă
Aşteaptă dar pân’ mă întorc acasă
Pân’ ce cobor cu turma dintre creste.

Tu, porumbiţa inocenţei mele,


Tu, pui de cerb zburdalnic peste piatră
În tine patimi sau porniri rebele
Nu se găsesc. De-aceea printre stele
Te caut iar şi îţi şoptesc: Aşteaptă!...

- S-aştept? Dar cât să mai aştept, îngână


Cu dezaprob iubita lui fecioară.

251
Şi într-o zi, apropiind de seară
Un mers domol pe-o linişte păgână
I se-arătă un prinţ cu chip de ceară.

Ea îl urmă fugind cu el departe


Lăsând un semn pe lespedea de piatră.
Sunt ca o filă ruptă dintr-o carte
Părinţii ei, și-mbătrâniţi deoparte
Îmbrăţişau singurătăţi la vatră.

Plecarea ei lăsă casa pustie


Şi ochi bătrâni îngânduraţi la geamuri,
Iar parcă-n legănări de elegie
Se sfarmă-o dulce nevinovăţie
Răpită prea devreme de pe ramuri.

Dar vai, minciuna cea dintâi, hulpavă,


Îşi împroşcă veninul din culise,
Se transformă iubirea lui în pleavă
Şi tânăra fecioară-ajunse sclavă
Căci pajul ei, ca un păgân minţise.

II

...Era trecut de-amiază. Încetinel


se coborî îngândurat feciorul
Cu faţa arsă, cu turma după el
Brăzda poteci înseninându-şi dorul

252
Cu ochi sclipind şi-n mână un inel.

Se-opri în drum. În liniştea turbată


Un lung convoi preumblă prin cetate.
...De printre toţi, un trandafir cu pată
Îi face-un semn în zarea-ndepărtată.
Se-apropie cu teamă...
Răzbate

de printre colbul rece, halucinant,


Un colcăit de lavă. Dar ce firavi
sunt ochii ei! Privirea o trădează,
Sclipirea lor – crâmpei de diamant.
- Aleasa mea, ce cauţi printre sclavi?

Căzu şi prinse braţul ei plângând


- Copila mea, neprihănită floare,
Te vor târî prin arşiţă, prin soare
Te vor lovi cu pumnii spumegând
Şi lanţuri îţi vor pune la picioare.

De astăzi nu vei mai zâmbi în poartă


Şi nici pe frunte mâna n-ai să-mi luneci
Şi-i visul nostru o statuie moartă,
Ne prind fiori în liniştea deşartă,
Şi-n umbra lor, tu umbra mea întuneci...

În pieptul lui, furtunile abjură


Iar tânăra îşi aplecă privirea;
El face-un semn – cătuşele căzură

253
Pristavii sar... dar nimeni nu ştiură
Că printre sclavi se rătăci iubirea!

Îi luă povara, cu preţul vieţii chiar,


Şi luă în piept o umbră ca de moarte.
Căzu fecioara-n colbul de cleştar,
Iubitul ei se-apropia de-altar
Şi lăcrima privindu-l de departe...

III

Pe-un alt decor, cu mii de ani în urmă


Trecea Iisus cu-o Cruce grea în spate
Lovit era, batjocorit cu glume,
Păşea domol un Sfânt printr-o cetate
Păcatu-ntreg sub jertfă să-l sugrume.

Se strânse gloata urii solidară


Ca-ntr-un ciorchine razele de soare,
Loveau turbaţi – ca fiarele în pradă,
Câţiva, uimiţi, se ascundeau să vadă,
Iar cei mai mulţi priveau cu nepăsare.

Aşa plătea veşmântul de Mireasă


Cerescul Mire-n lacrime şi patimi,
Al Legii chip cu-o umbră tumultoasă
Cerea osânda cea mai dureroasă,
Şi-n Ochi, potop sfâşietor de lacrimi.

254
Dăduse tot. Veşmântul de fecioară
Prin mii de zori încununat se-aşterne;
E cerul nost’, Iisuse-o Primăvară
Iar albul meu, cea mai de preţ comoară,
Şi-i nunta mea îmbrăţişări eterne.

Ne-am cununat în lacrimi şi-n Iubire,


Purtând pe frunţi podoaba argintie,
Coroană de Mireasă şi de Mire.
Ne-am cununat cu Tine-n nemurire
Oficiind eterna Liturghie...

7 Mai 2011

255
Testament
Părintelui Gelu Săvărăşan

Când mişună de iude şi te pândesc tâlharii,


Tu taina ta ascunde-o în tine mai afund
Şi taci atunci spre toate cum tac adânc stejarii,
Căci nu ştii care frate te va trăda-n curând.

N-o spune nici la prieteni că nu ştii printre care


Se-ascunde-o rămăşiţă de fameni şi caldei,
Mulţi au ajuns în flăcări căci prea spre fiecare
Şi-au povestit durerea şi tainele din ei.

Nu-ţi trâmbiţa necazul şi nu te prea încrede


În toţi acei ce parcă-s dispuşi a te-asculta
De pieptul lor te smulge, în plânsul lor nu crede,
Că ei nu plâng cu tine, ci râd de starea ta.

Durerea ta ascunde-o şi-ţi tăinuie povara,


Cu cât prea mulţi ţi-o ştie, cu-atât eşti mai sărac.
De braţe-ntinse grabnic fereşte-ntâia oară,
Sărutul lepădării al lor stigmat prefac.

Şi nu te-ncrede lacom în nimeni niciodată


Şi nu-ţi întinde braţul prea lesne nimănui,
Au strâns destui, năpârce, la pieptul lor deodată
Şi-au plâns amar şi încă mai plâng privind la cui.

256
Tu-nvaţă de la toate şi ţine-ţi mintea trează
Că nu ştii când vreo iudă îţi dă târcoale reci
Veghează-n post străjere – acel ce dormitează
Se va trezi odată în iadul cel de veci.

Ci spune-ţi taina seara când îţi proșterni genunchii


Şi-n rugă ca Ilie vorbeşti cu Dumnezeu,
Atunci simţi-vei tainic cum sfinţii toţi din ceruri
Te-ascultă şi te-aprobă şi plâng în hohot greu.

Când mişună de iude şi simţi înştiinţarea


Pulsând în ritm haotic prin foşnet de copaci,
Când simţi cu ochi profetici că-ndoliată-i zarea,
Tu-nmărmurit spre toate rămâi atunci şi taci.

Iunie 2016

257
Tineri dragi
Pentru tinerii din Oastea Domnului

Dacă noi nu ne cinstim înaintaşii,


Dacă noi ne rupem de trecut,
Dacă le-ngropăm şi urmele şi paşii,
Am ajuns un tineret pierdut.

Dacă nu mai vrem să ne legăm prezentul


De trecutul binecuvântat,
Din prezentul Oastei – noi formăm absentul –
Neagră cruce trasă pe-un stigmat.

Astăzi, nici solia n-o mai vrem cinstită


Sub pecetea primei conştiinţi,
Fii moderni ce suntem, turmă obosită,
Plâng de veacuri dragii noşti’ părinţi.

Braţe-ntind cu teamă, trişti în urma noastră,


Trişti rămân pe uliţi părăsiţi,
Cine să le-aline dorul din fereastră,
Ochii lor de jale-mbătrâniţi?

Şi rămân tot singuri înşelaţi de dorul


Că-şi vor revedea aceşti copii,
Şi de-un veac tresare zguduit poporul:
Plâng părinţii-n hohot pentru fii.

258
Cine dar să mai primească azi povaţă
Când copiii-s mai cu-o treaptă domni.
Când pe sub năframă ori sub fruntea creaţă
Ei ascund atâtea griji, nesomn,

cine să-nţeleagă? Doar ei ştiu ce rane


Poartă de prin lupte-ndureraţi...
Când se cere jertfă, când vuiesc piroane
Ei, doar ei rămân crucificaţi.

De aceea încă, cât e sfânt altarul


Să-i jertfim viaţa ce-o purtăm,
Căci părinţii noştri au golit paharul,
Se cuvine dar să-i ascultăm.

Dacă noi nu ne cinstim înaintaşii,


Dacă noi ne rupem de trecut,
Dacă le-ngropăm şi urmele şi paşii,
Vom sfârşi un tineret pierdut.

Octombrie 2009

259
Traian Dorz
Duhovnicului meu,
pe care nu l-am întâlnit decât în poezie, veşnică
recunoştinţă şi aleasă preţuire.

“Dorz e de la daci desigur”, ne spunea cândva acel


Rânduit să poarte-un nume cu istorii sfinte-n el.
Şi Traian, erou prin veacuri, din sfârşit spre început,
Nemuririi ’nalţă dorul dorului de absolut.

Dacă-n gest de anamneză, desfaci numele lui drag,


Dacă tai în stânci cu dalta sub ecouri de baltag,
Dacă sapi adânc într-însul desfăcându-l ani cu ani,
Ai să dai pe nesimţite şi de daci şi de romani.

Arde-n Dorz un Burebista ridicând un vechi drapel,


Decebal cu oastea ţării se răscoală pân’ la el,
Luptă-n scrisul lui eroic Ştefan cel Mare şi Sfânt,
Iancu de la Hunedoara reînvie din mormânt.

Plânge-n Dorz un Eminescu şi un Goga şi-un Coşbuc


Domnului doinind din harfă, jalea unui biet sătuc,
Iosif Trifa şi Marini sângerând spre-un ideal
Prin Traian îşi poartă lupta sub stindard patriarhal.

Nu-s pe lumea asta lanţuri să-l zdrobească-n ura lor,


Căci icoana lui ne-arată sfinţii închisorilor.

260
N-au putut atunci aprozii, nu vor reuşi nici az’
Cât Hristos mai stă pe Cruce şi cu lacrimi pe obraz.

Dorz e de la dârz probabil, suflet neînduplecat,


Vitejeşte luând solia sfântului apostolat.
Dorz e-ntreaga Oaste sfântă plămădită-ntr-un cuvânt
Şi Traian e luptătorul până astăzi neînfrânt.

25 Decembrie 2014

261
Un singur dar

Un singur dar purtăm în noi,


Sub vatra unor vechi peceţi,
E legământul unei vieţi
Cu paşi greoi.

E semnul clipelor cu flori


Din primăvara fără ploi,
Iubirea ce-a ascuns în noi
Calde ninsori.

Iubire – aur fără preţ,


Fior sub bulgări de noroi,
Tu naşti din lacrime eroi
Spre-un ţel măreţ.

Tu poţi s-acoperi răni ce ani


Au ars în suflet cald de fraţi
Tu-i reuneşti îmbrăţişaţi
Ca doi orfani.

În infinitul nostru-abis,
Pe-o rază blând te-ai mărginit,
Atunci cu toţi ne-am regăsit
Ca dintr-un vis.

262
...Dar când uităm să ne iubim,
Îndoliaţi pe-un gest etern,
Când ziduri între noi se-aştern,
Atunci murim.

Atunci iubirile cu spini


Ţărâna firii ne-o dezmierd
Şi frunze rând pe rând se pierd
Printre grădini.

Cu paşi grăbiţi în noi se-afund


Atunci, atâtea toamne reci
Şi jalea-i parcă pentru veci
Un spin profund.

Şi suntem tineri cât iubim


Cu gând curat, cu piept aprins,
Când dragostea în noi s-a stins
Îmbătrânim.

Decembrie 2009

263
Cuprins

Cuvânt înainte
Uvertura unui dialog poetic .................................................. 12
Studiu introductiv .................................................................. 17
Poezia dorziană între actualitate și nemurire ................... 17
1. Geniul poetic al lui Traian Dorz ................................... 19
2. Hristologia poeziilor dorziene ....................................... 32
3. Păcatul și Taina Pocăinței ............................................ 39
4. Mariologia poemelor dorziene ...................................... 43
5. Tema Eshatologiei și gândul la moarte ......................... 49
Bibliografie ........................................................................ 56
În loc de introducere:
Recunoştinţă Înalt Prea Sfinţitului
Părinte Andrei Andreicuţ ....................................................... 61

Renaşteri Baptismale............................................................... 63
Aleg ....................................................................................... 65
Autoportret ............................................................................ 66
Ca o pasăre rănită .................................................................. 67
Ce departe sunt ...................................................................... 68
Confesiuni.............................................................................. 69
Contemplare .......................................................................... 71
Crâmpei ................................................................................. 73
De-abia atunci ........................................................................ 75
Elegie ..................................................................................... 77
Epilog .................................................................................... 78
Extazul devenirii .................................................................... 80
Frunze .................................................................................... 82

264
Frunze II ................................................................................ 84
Ghiocei .................................................................................. 85
Hotărâre ................................................................................. 86
Icoana devenirii mele ............................................................ 88
În loc de adio ......................................................................... 89
Îndemn la simplitate .............................................................. 90
Întors de prin lupte................................................................. 92
Iuda ........................................................................................ 93
Jurământ ................................................................................ 94
Lacrimi mute ......................................................................... 97
Legământ ............................................................................... 98
Legământul lui Noe ............................................................. 100
Lovise crunt ......................................................................... 102
Luptaţi ................................................................................. 103
Mă rog ................................................................................. 105
Mă zbat de-atâta vreme ....................................................... 106
Mai cer un timp de pocăinţă ................................................ 108
Mi-a devenit povară ............................................................. 110
Mi-e iarăşi inima înfrântă .................................................... 111
Mormânt .............................................................................. 113
Neemia................................................................................. 115
Neprihăniri........................................................................... 117
O, amintire-ntunecată .......................................................... 118
Poem .................................................................................... 120
Poemul neputinţei mele ....................................................... 122
Preţul unei poezii ................................................................. 123
Războiul nevăzut ................................................................. 127
Rugăciune ............................................................................ 129
Şi cred în primăvară............................................................. 130
Sonata destrămării mele ...................................................... 132

265
Sonet .................................................................................... 133
Spovedanie .......................................................................... 134
Tăcere .................................................................................. 135
Toamna ................................................................................ 136
Urme de adio ....................................................................... 137
Undeva-ntre piept şi suflet................................................... 138

Taina care mă ocroteşte ........................................................ 141


Apocalipsa ........................................................................... 145
Asemănări ............................................................................ 151
Binecuvântarea mamei ........................................................ 152
Chemare............................................................................... 153
Cina cea de taină.................................................................. 155
Cine eşti tu Doamne?........................................................... 157
Confesiuni............................................................................ 159
Cuvântul .............................................................................. 161
De profundis ........................................................................ 163
Decembrie............................................................................ 165
Din timpul scurs .................................................................. 166
Dragostea Ta........................................................................ 168
Euharistie ............................................................................. 169
Fecioara ............................................................................... 171
Freamătul potirului .............................................................. 173
Iarna ..................................................................................... 174
Iisus pe cruce ....................................................................... 175
Iisus pe valuri ...................................................................... 177
Iisus ..................................................................................... 179
În Mâna Ta .......................................................................... 181
Iubire, înger fără aripi .......................................................... 183
Logodna primăverii noastre ................................................. 186

266
Mai poţi Tu oare astăzi? ...................................................... 187
Ochii Tăi albaştri ................................................................. 188
Omagiu Fecioarei ................................................................ 189
Piroane ................................................................................. 190
Sonata despărțirii ................................................................. 203
Sonet Iubirii din Potir .......................................................... 204
Străinul ................................................................................ 205
Suntem români, suntem creştini, suntem un neam liturgic .. 209
Taina care mă ocroteşte ....................................................... 210
Taine .................................................................................... 213
Te-aseamăn Iubire ............................................................... 215
Trandafiri ............................................................................. 217
Un păcătos privind la Cruce ................................................ 218
Un strop de rouă .................................................................. 219

Poezii diverse.......................................................................... 220


Albe turturele ....................................................................... 222
Căsătoria e o taină ............................................................... 224
Catrene................................................................................. 226
Cu dragoste şi lacrimi .......................................................... 230
De Crăciun, cu resemnare.................................................... 232
E ceas târziu......................................................................... 234
Epitalam .............................................................................. 236
Imn iubirii mele cea dintâi aleasă ........................................ 238
Imn vieţii ............................................................................. 239
La Baia Mare la o adunare................................................... 241
Luca ..................................................................................... 242
Pastel ................................................................................... 243
Poartă maramureșană........................................................... 244
Rugă pentru ei...................................................................... 245

267
Rugăciunea lui Avraam ....................................................... 247
Serafim ................................................................................ 249
Sunamita .............................................................................. 250
Testament ............................................................................ 256
Tineri dragi .......................................................................... 258
Traian Dorz.......................................................................... 260
Un singur dar ....................................................................... 262

268
269

S-ar putea să vă placă și