Sunteți pe pagina 1din 20

Speta DREPTUL LA VIATA

Aktaş c. Turcia - Dreptul la viaţă. Persoană deţinută. Deces.

CEDO, secţia III, hotărârea Aktaş c. Turcia, 24 aprilie 2003, 24351/94

Dacă o persoană sănătoasă la momentul închiderii sale în închisoare este diagnosticată cu


leziuni fizice la momentul eliberării, se prezumă că a suferit aceste leziuni în perioada detenţiei.

Fratele reclamantului a murit la 25 noiembrie 1990. Reclamantul susţine că fratele său a murit în
urma torturii la care a fost supus în timp ce era arestat. Reclamantul susţine ca fratele său a fost
arestat la 18 noiembrie 1990, fiind în perfectă stare de sănătate, fapt constatat de către un medic
înaintea transferului la penitenciarul Mardin. Fratele reclamantului a murit la scurt timp după ce
a ajuns la Mardin, în urma examinării postmortem neputându-se determina cauza morţii, deşi s-
au constatat unele leziuni corporale. Corpul a fost returnat familiei pentru înmormântare, iar
membrii acesteia au observat urmele leziunilor corporale suferite de către cel decedat.

Deoarece statul neaga aceste acuzaţii, fosta Comisie europeană a trimis o delegaţie la Ankara
pentru a documenta cazul. Delegaţii au solicitat interogarea a 11 membrii ai jandarmeriei, însă
Guvernul nu a fost de acord cu interogarea acestora în prezenta reclamantului şi a soţiei celui
decedat, invocând raţiuni de securitate a acestora. În aceste condiţii, delegaţii Comisiei nu au fost
de acord cu interogarea poliţiştilor. Reprezentanţii statului au prezentat fotografia unui corp,
afirmând că este fratele reclamantului după deces. Aceste fotografii nu au putut fi datate sau
identificate, astfel încât delegaţii au solicitat noi dovezi, printre care prezentarea a două seturi de
copii după fotografii, plus negativele acestora. Statul a răspuns afirmând că negativele
fotografiilor lipsesc din dosar şi că nu poate să identifice medicul care a constat decesul şi a
realizat autopsia cadavrului. Statul a mai prezentat unele dovezi însă fără a satisface întreaga listă
întocmită de către Comisie. În urma investigaţiilor, Comisia europeană a constatat că fratele
reclamantului a fost fără îndoială supus torturii (a fost bătut) în închisoare şi că rapoartele
medicale relevă o existenţă a leziunilor corporale, cauza probabilă a morţii fiind asfixierea.

1. Art. 38 („Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate şi procedura de rezolvare pe


cale amiabilă”). Curtea a reţinut ca, în raport de prevederile art. 38 parag. 1, care obliga statele la
o cooperare deplină cu o Comisie a Curţii Europene, statul turc nu şi-a îndeplinit obligaţiile,
deoarece nu a fost capabil să prezinte negativele pozelor corpului fratelui reclamantului, să
organizeze interogarea celor 11 jandarmi ori să identifice doctorul care a constatat decesul.

2. Art. 2 („Dreptul la viaţă”). În raport de încălcarea dreptului la viaţă prin uciderea unei
persoane de către reprezentanţii statului, Curtea a urmat jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia
dacă o persoană sănătoasă la momentul închiderii sale în închisoare este diagnosticată cu leziuni
fizice la momentul eliberării, se prezumă că a suferit aceste leziuni în perioada detenţiei. Prin
urmare, statul, care are obligaţia de protecţie a vieţii deţinuţilor, este prezumat în culpă. Cum art.
2 garantează dreptul la viaţă, iar fratele reclamantului a murit în perioada în care ar fi trebuit să
se afle sub protecţia statului, statul este vinovat de moartea deţinutului, astfel există o violare a
art. 2 cu privire la acest aspect. Tot cu privire la violarea art. 2, coroborat cu art. 1, statul are
obligaţia pozitivă de a efectua o anchetă efectivă în cazul unui deces survenit în urma unor
violenţe. Chiar dacă această obligaţie nu este una de rezultat, ci una de mijloace, în cazul de faţă
niciun oficial al penitenciarului nu a sesizat vreun organ competent să ancheteze moartea fratelui
reclamantului, fiind nevoie de o sesizare a reclamantului în faţa organelor competente. În
viziunea Curţii, o astfel de anchetă nu poate fi considerată adecvată şi deci există o violare a art.
2 şi sub acest aspect.

3. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Curtea costată că leziunile suferite de fratele decedatului nu au


fost cauzate de el însuşi, ci probabil de către gardienii închisorii în timpul interogatoriilor, în
cadrul cărora se dorea obţinerea unei mărturisiri, tratament care poate fi calificat ca fiind tortură.
Prin urmare, Curtea reţine o violare a art. 3 din Convenţie sub acest aspect. În plus, pentru
motivele arătate la analiza consacrată art. 2, Curtea a constatat şi o violare a art. 3 sub aspectul
lipsei unei anchete eficiente efectuate de stat în acest caz.

4. Art. 13 („Dreptul la un recurs efectiv”). Curtea reţine că reclamantul nu a introdus nicio


acţiune în justiţie prin care să ceară compensaţii pentru daunele suferite în urma morţii fratelui
său. Drept urmare, Curtea nu se poate pronunţa dacă instanţele naţionale ar fi analizat sau nu
acest caz. Totuşi, posibilitatea solicitării unor compensaţii este în strânsă legătură cu existenţa
unei anchete efective şi concludente cu privire la acel caz. În lipsa unei anchete efective,
reclamantul este privat de un remediu procesual efectiv pentru a solicita analizarea condiţiilor în
care s-a produs decesul fratelui sau. De aceea, Curtea a constatat că a existat şi o violare a art. 13
din Convenţie.

Sursa: https://jurisprudentacedo.com/Aktas-c.-Turcia-Dreptul-la-viata.-Persoana-detinuta.-
Deces.html
Exemplu speta-libertatea de exprimare

SPETA PROCEDURA:

PROCOLA c. LUXEMBURGULUI — Exercitarea succesivă, de către aceiaşi consilieri de


stat şi în privinţa aceloraşi decizii, de funcţii consultative şi jurisdicţionale

418. — Procola este o lăptărie, constituită sub forma unei asociaţii agricole de drept
luxemburghez; sediul ei social se află la Ingeldorf

Ca urmare a introducerii în statele membre ale Comunităţii europene a regimului numit „de cote
de lapte", prin regulamentele CEE 856184 şi 857/84 din 31 martie 1984, Marele Ducat, prin
regulamentul ducal din 3 octombrie 1984, adoptă dispoziţii care transpun regimul comunitar sus-
men-ţionat în dreptul naţional.

Prin mai multe hotărâri ministeriale din 10 octombrie 1984, el atribuie celor patru cumpărători
stabiliţi în ţară — printre care şi petiţionara — cantităţi de referinţă de lapte (cote) bazând
repartiţia pe colecta anului 1981.

Petiţionara şi doi alţi cumpărători atacă deciziile de fixare a cantităţilor de referinţă în faţa
comitetului contencios al Consiliului de Stat. Având în vedere răspunsurile Curţii de Justiţie a
Comunităţilor europene, pe care a sesizat-o cu un număr de chestiuni prejudiciale, comitetul
contenciosului anulează deciziile atacate la 26 februarie 1987, considerând că alegerea anului
1981 ca an de referinţă pentru calcularea cotelor antrenează o discriminare între cumpărători,
contrară tratatului C.E.E. Cazul este trimis în faţa secretarului de stat pentru agricultură în
vederea unei repartizări mai echitabile a cantităţilor de referinţă între cele patru lăptării.

La 27 mai 1987, secretarul de stat prezintă un proiect de regulament care la 2 iulie face obiectul
unui aviz al Consiliului de Stat. Acesta din urmă propune unele amendamente şi supune spre
aprobare un proiect de lege făcând regulamentul din 2 aprilie 1984 aplicabil în mod retroactiv,
data intrării în vigoare, la nivel comunitar, a regimului de prelevare suplimentară. Proiectul de
regulament devine, după unele modificări, regulamentul Marelui Ducat din 7 iulie 1987 şi
proiectul de lege, legea din 27 august 1987. în aplicarea acestor texte, secretarul de stat emite
patru hotărâri ministeriale fixând retroactiv, pentru fiecare campanie de lapte, începând din 2
aprilie 1984, cotele atribuite petiţionarei.

Aceasta din urmă introduce în faţa comitetului contenciosului recursuri în anulare contra acestor
decizii, invocând îndeosebi ilegalitatea aplicării retroactive a regulamentului din 7 iulie 1987.
Comitetul contenciosului le respinge prin hotărârea din 6 iulie 1988.

419. — în cererea lor din 22 noiembrie 1988 la Comisie, Procola şi şaizeci şi trei din aderenţii
săi, toţi agricultori, îşi exprimă nemulţumirea faţă de de încălcarea art. 6 § 1 şi art. 7 ale
Convenţiei şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
• Hotărârea din 28 septembrie 1995 (Cameră) (seria A nr. 326)

420. — Curtea cercetează mai întâi dacă art. 6 § 1 este aplicabil. în faţa comitetului de
contencios al Consiliului de Stat, părţile se opuneau în privinţa facultăţilor de a da efect
retroactiv hotărârilor ministeriale fixând cotele de lapte: Procola susţinea că pentru anii 1984—
1987 nici o prelevare nu era datorată ca urmare a anulării reglementării precedente şi a
imposibilităţii de a face ca hotărârile respective să fie retroactive, în timp ce delegatul statului
apăra legalitatea numitelor hotărâri. Teza petiţionarei prezenta suficientă seriozitate căci
Consiliul de Stat a procedat la o examinare aprofundată a argumentelor prezente. Era deci vorba
de o contestaţie referitoare la determinarea unui drept.

Curtea aminteşte că art. 6 § 1 intră în joc în momentul în care acţiunea are un obiect
„patrimonial" şi se fondează pe o atingere pretinsă a drepturilor, de asemenea, patrimoniale, în
pofida originii diferendului şi a competenţei jurisdicţiilor administrative.

Pentru a se asigura că procedura era determinantă pentru un drept cu caracter civil, Curtea îl are
în vedere în ansamblu său. Exercitând recursul în faţa Consiliului de Stat, Procola a utilizat
unicul mijloc — indirect — de care ea dispunea pentru a încerca să obţină rambursarea
prelevărilor suplimentare. Ţinând seama de legătura strânsă existentă între procedura angajată de
cea interesată şi de consecinţele pe care rezultatul amintitei proceduri ar fi putut să le aibă asupra
unui drept cu caracter patrimonial şi, de o manieră mai largă, asupra activităţii economice a
asociaţiei Procola, dreptul în cauză îmbracă un caracter civil. în rest, vărsarea unei sume în
numele prelevării suplimentare către autorităţile naţionale poate fi privită ca o privare de
proprietate, în sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, dreptul la respectarea
bunurilor prezintă cu siguranţă un caracter civil. Aşadar, art. 6 § 1 se aplică în speţă
(unanimitate).

421. — A fost încălcat acest articol? Curtea apreciază ca fiind inutil să cerceteze dacă este
comitetul contenciosului un tribunal independent, petiţionara nepunând în cauză nici modul de
desemnare şi nici durata mandatului consilierilor de stat, nici existenţa garanţiilor contra
presiunilor exterioare.

Singurul punct de tranşat este acela de a şti dacă organul amintit îndeplinea exigenţele de
imparţialitate cerute de art. 6, ţinând seama de faptul că patru din cei cinci membri ai săi s-au
pronunţat asupra legalităţii unui regulament pe care l-au examinat înainte, în cadrul misiunilor cu
caracter consultativ. Curtea constată că a existat confuzia funcţiilor consultative şi a funcţiilor
jurisdicţio-nale în gândirea celor patru consilieri de stat. în cadrul unei instituţii ca cea a
Consiliului de Stat luxemburghez, singurul fapt că anumite persoane exercită în mod succesiv, cu
privire la aceleaşi decizii, cele două tipuri de funcţii este de natură să pună în cauză
imparţialitatea structurală a amintitei instituţii. în speţă, Procola a putut în mod legitim să se
teamă că membrii comitetului contenciosului s-au simţit legaţi de avizul dat anterior. Această
simplă îndoială, oricât de puţin justificată ar fi ea, este suficientă pentru a altera imparţialitatea
tribunalului în cauză, ceea ce dispensează Curtea de a examina celelalte capete de cereri. Aşadar,
art. 6 § 1 a fost încălcat (unanimitate).

422. — în baza art. 50, Curtea apreciază că numai cheltuielile de judecată şi taxele pot da loc la
rambursare şi atribuie petiţionarei suma de 350.000 FL (unanimitate).

https://jurisprudentacedo.com/PROCOLA-c.-LUXEMBURGULUI-%E2%80%94-Exercitarea-
succesiva-de-catre-aceiasi-consilieri-de-stat-si-in-privinta-acelorasi-decizii-de-functii-
consultative-si-jurisdictionale.html

SPETA DREPTURILE Vietii personale

GASKIN c. REGATULUI UNIT - Refuz de a da acces deplin la dosarul său unei persoane
luate în îngrijire în timpul copilăriei de către serviciile sociale
881. - Născut în 1959, dl Graham Gaskin este cetăţean britanic. După decesul mamei sale,
primăria din Liverpool îl ia în îngrijire, la 1 septembrie 1970, în virtutea legii din 1948 privind
copiii. în ziua majoratului său (18 ani), la 2 decembrie 1977, plasarea se încheie.

în toată această perioadă, cel interesat sade la diverşi părinţi adoptivi. El pretinde că a fost
maltratat şi încearcă să afle unde, la cine şi în ce condiţii a trăit, pentru a-şi putea depăşi
problemele şi a-şi cunoaşte trecutul.

în 1979, dorind să introducă o acţiune de daune interese pentru neglijenţă împotriva autorităţii
locale, cere, în virtutea legii din 1970 privind administrarea justiţiei, să i se comunice note şi
dosare întocmite de autoritatea locală în timpul perioadei în care a fost pupil al asistenţei. High
Court respinge cererea la 22 februarie 1980, pe motivul naturii confidenţiale şi private a
dosarelor întocmite, conform regulamentului din 1955 privind plasarea copiilor. Această decizie
este confirmată de Court of Appeal la 27 iunie 1980.
între 1980 şi 1983, diverse comisii ale consiliului municipal din Liverpool adoptă rezoluţii
privind accesul la dosarele unor copii asistaţi, din care, o parte sunt atacate în justiţie. în sfârşit,
în noiembrie 1983 Consiliul municipal adoptă o nouă rezoluţie care dă dlui Gaskin acces la
dosarul său în măsura în care informatorii (persoanele care dau informaţii unui anchetator social,
n. t.j vor consimţi. Textul se conformează unei circulare din august 1983, emisă de către
Ministerul Sănătăţii şi Securităţii Sociale.

Dosarul în cauză cuprinde 352 documente întocmite de 46 de persoane. La 23 mai 1986, copii a
65 de piese, redactate de 19 persoane care şi-au dat consimţăinântul să se comunice, sunt trimise
solicitors-//or celui interesat.

882. - în cererea sa din 17 februarie 1983 către Comisie, dl Gaskin denunţă refuzul de a fi lăsat
să consulte întregul lui dosar păstrat de primăria din Liverpool; el vede în aceasta o violare a art.
8 şi 10 ale Convenţiei. El invocă, de asemenea, art. 3 şi 13 ale acesteia şi art. 2 din Protocolul nr.
1J

• Hotărârea din 7 iulie 1989 (plenul Curţii) (seria A nr. 160)

883. - Curtea începe prin a delimita obiectul litigiului. Ea se consideră sesizată numai cu
problemele ridicate, în temeiul art. 8 şi 10, în legătură cu procedurile şi deciziile prin care dl
Gaskin şi-a văzut refuzat accesul la dosarul său personal, după respingerea cererii prezentate în
vederea introducerii unei acţiuni pentru daune interese.

884. - Guvernul britanic susţinea inaplicabilitatea art. 8. Curtea consideră că dosarul se referea la
viaţa privată şi de familie a dlui Gaskin într-o asemenea măsură, încât problema accesibilităţii
celui interesat intră în domeniul art. 8. Prin această concluzie ea nu exprima nici o opinie asupra
chestiunii de a şti dacă drepturile generale de acces la date personale se poate deduce din
paragraful 1.
885. - După jurisprudenţa Curţii, art. 8, deşi tinde, în esenţă, să ferească individul de amestecuri
arbitrare ale puterilor publice, poate da naştere unei creşteri a obligaţiilor pozitive, inerente unei
respectări efective a vieţii de familie. Desigur, dl Gaskin nu denunţă faptul că au fost culese şi
înregistrate informaţii în legătură cu el; mai mult chiar, el nu susţine că au fost folosite împotriva
sa. în schimb, el protestează împotriva interzicerii de a i se da acces liber la respectivele
informaţii. Or, nu s-ar putea spune că Regatul Unit a comis un „amestec" în viaţa privată sau de
familie a petiţionarului prin refuzul său de a-1 lăsa, fără nici o restricţie, să consulte dosarul său.
în această privinţă, cel interesat se plânge, în esenţă, de inacţiunea statutului. Trebuia deci să se
determine dacă acesta din urmă tratase cererile de comunicare de o manieră incompatibilă cu o
obligaţie pozitivă rezultată din art. 8.

Conform guvernului, funcţionarea corectă a serviciului de asistenţă pentru copii depinde de


informaţiile furnizate de organismele profesionale şi membrii lor etc. Or, s-ar îndepărta
colaborarea lor, dacă nu s-ar păstra anonimatul, ceea ce ar dăuna serviciului de asistenţă pentru
copii. Nu ar exista nici un refuz global de acces la dosare; informaţiile confidenţiale ar fi
accesibile în măsura în care s-ar obţine acordul informatorului. De altfel, acesta era cazul
respectiv pentru 65 de documente. Pentru dl Gaskin, totuşi, legea din 1987 privind accesul la
dosarele personale precum şi regulamentul său de aplicare din 1989, care nu este valabil pentru
datele culese înainte de intrarea sa în vigoare, arată în ce măsură puterile publice britanice vor da
de acum încolo informaţii de genul celor pe care el le cere.

886. - Din punctul de vedere al Curţii, persoanele care se găsesc în situaţia petiţionarului au un
interes primordial, protejat prin Convenţie, să primească informaţiile de care au nevoie, pentru a
cunoaşte şi înţelege copilăria lor şi anii de formare. Un sistem care subordonează accesul la
dosare acceptului informatorilor, cum este în Regatul Unit, poate fi, în principiu, considerat ca
fiind compatibil cu art. 8. Totuşi, Curtea consideră că trebuie ocrotite, atunci când un informator
nu doreşte sau refuză în mod abuziv să-şi dea acordul, interesele oricărei persoane care caută să
consulte piesele de la dosar privind viaţa sa privată şi de familie. în asemenea cazuri, principiul
proporţionalităţii cere ca un organ independent să ia decizia finală asupra accesului. în lipsa unui
asemenea sistem, în speţă, art. 8 a fost încălcat (11 voturi pentru, 6 împotrivă).

887. - Cât priveşte art. 10, el nu obligă guvernul să comunice celui interesat informaţiile despre
care este vorba. Prin urmare, dl Gaskin nu a suferit nici o atingere a libertăţii sale de a primi
informaţii, aşa cum o protejează art. 10 (unanimitate).

888. - în temeiul art. 50, Curtea respinge cererea (mai mult de 380.000 £) pentru lipsa de
beneficiu trecută şi viitoare (unanimitate). în schimb, ea recunoaşte că petiţionarul a putut resimţi
o anumită deznădejde şi nelinişte şi îi acordă 5.000 £ cu acest titlu (unanimitate).

în ce priveşte cheltuielile de judecată şi taxe, ea consideră că intră în calcul numai acelea care au
fost prezentate pentru procedurile europene. Găsind că suma globală cerută (117.000 £) este
nerezonabilă, ea acordă
11.000 £, minus 8.295 FF primiţi cu titlu de asistenţă judiciară (unanimitate).

https://jurisprudentacedo.com/GASKIN-c.-REGATULUI-UNIT-Refuz-de-a-da-acces-deplin-la-
dosarul-sau-unei-persoane-luate-in-ingrijire-in-timpul-copilariei-de-catre-serviciile-sociale.html

SPETA Libertatea de exprimare:

AZEVEDO c. Portugaliei - Libertatea de exprimare

Condamnarea unui cercetător, coautor al unei cărţi, la amendă penală, convertibilă în închisoare
datorită neachitării, pentru calomnierea autorului unei opere ştiinţifice apărute pe aceeaşi temă:
încălcare.

Cauza AZEVEDO împotriva Portugaliei (nr. 20620/04), hotărârea din 27 martie 2008

[Secţia a ll-a]

în fapt

Reclamantul este coautor al unei cărţi intitulate „Grădinile palatului episcopal din Castelo
Branco", editate de primărie. într-un fragment din carte, care se dorea a fi o lucrare de cercetare
şi de popularizare asupra acestui subiect, reclamantul s-a pronunţat cu privire la calitatea, slabă
în opinia sa, a lucrărilor anterior apărute, referitoare la grădinile în cauză. Autoarea uneia dintre
cărţi, care era în mod special vizată de aceste critici, doamna S., a depus împotriva reclamantului
o plângere pentru

calomnie. Reclamantul a fost condamnat la o lună de închisoare cu suspendare, la plata simbolică


a unui euro către petentă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de publicarea în
două ziare regionale a extrasului hotărârii. Următorul fragment din carte era considerat ca fiind
calomnios: „Confuzia asupra rolului atribuit artei, în speţă poeziei, care ar fi un mijloc ce permite
explicarea [cu caractere italice în original] realităţii, ar merita o şedere prelungită pe băncile
[şcolii] «primare» de studierea literaturii şi esteticii, cu obligaţia de a-i citi şi analiza pe Aristotel,
Horaţiu şi Goethe; şi, de asemenea, W. Benjamin şi H. Broch, în cazul unui eşec şcolar". Curtea
de apel a respins recursul formulat de reclamant în privinţa vinovăţiei acestuia, considerând că
libertatea de exprimare trebuia, în speţă, să cedeze în faţa dreptului la onoare şi reputaţie ale
petentei. Curtea a înlocuit totuşi pedeapsa închisorii cu suspendare cu o pedeapsă de 100 zile-
amendă, în sumă de 10 euro pe zi sau, în cazul neachitării, cu cea de 66 zile de închisoare.

în drept
Condamnarea penală aplicată reclamantului se analizează ca o ingerinţă în dreptul acestuia la
libertatea de exprimare. Această ingerinţă era prevăzută de Codul penal portughez şi avea ca
scop legitim protejarea reputaţiei sau a drepturilor altuia. Asupra faptului de a şti dacă o
asemenea ingerinţă era „necesară într-o societate democratică", dezbaterea în cauză - analiza
istorică şi simbolică a unui monument important al oraşului -este una de interes general. Fiind
vorba despre o operă ştiinţifică, publicată şi disponibilă pe piaţă, d-na S., care s-a expus unor
eventuale critici din partea cititorilor sau a altor membri ai comunităţii ştiinţifice, nu ar putea fi
considerată ca „un simplu particular". De altfel, afirmaţiile reclamantului, care aveau cu
siguranţă o cono-taţie negativă, vizau în principal calitatea analizei momentului în cauză făcute
de petentă. Acestea constituie judecăţi de valoare care, în concluzie, nu se pretează unei
demonstraţii a exactităţii lor. în sfârşit, sancţionarea penală a acestui tip de critici emise de
reclamant avea rolul de a frâna în mod substanţial libertatea necesară cercetătorilor, în cadrul
muncii lor ştiinţifice. într-adevăr, prevederea posibilităţii unei pedepse cu închisoarea, într-o
cauză clasică de calomnie, precum cea de faţă, produce cu certitudine un efect descurajam şi
disproporţionat.

Art. 41 - 2.947,65 euro pentru prejudiciul material. Prejudiciul moral: constatarea încălcării este
suficientă.

Sursa: https://jurisprudentacedo.com/AZEVEDO-c.-Portugaliei-Libertatea-de-exprimare.html

SPETA Actiunii sociale si politice:

Öllinger c. Austria - Libertatea de reuniune. Comemorare. Raport cu drepturile altuia.

CEDO, secţia I, hotărârea Öllinger c. Austria, 29 iunie 2006, 76900/01

Dreptul reclamantului la libertatea de reuniune paşnică pentru comemorarea victimelor


atrocităţilor naziste trebuie puse în balanţă cu dreptul altei asociaţii la protecţie contra
perturbării reuniunilor sale şi cu dreptul vizitatorilor din cimitir de a le fi protejat dreptul la
manifestarea religiei.

Reclamantul a fost deputat în numele partidului Verzilor. În 1998, acesta a informat poliţia din
Salzburg că, la data de 1 noiembrie, în ziua morţilor, între orele 9 şi 13, doreşte să organizeze o
ceremonie comemorativă în cimitirul oraşului, în memoria evreilor din oraş ucişi în timpul celui
de-al doilea război mondial de către trupele SS. Reclamantul a indicat că la comemorare vor
participa şase persoane ce vor citi discursuri ş ia precizat că nu vor exista nici banderole, nici
cântece. Reclamantul a subliniat că reuniunea coincide cu o întâlnire a Camaraderiei IV,
organiză în memoria soldaţilor SS, ucişi în timpul războiului.

Poliţia a interzis reuniunea pentru a evita perturbarea reuniunii comemorative a Camaraderiei IV,
ce era considerată o ceremonie populară pentru care nu era necesară nici o autorizaţie. S-a ţinut
cont în special de experienţa campaniilor precedente, organizate de alte persoane, pentru a
protesta contra întâlnirilor Camaraderiei IV, care au necesitat intervenţia poliţiei pentru liniştirea
spiritelor. În 2000, Curtea Constituţională a respins recursul reclamantului. Instanţa
constituţională a admis că aprecierea poliţie a fost prea limitată şi că nu este posibilă justificarea
interdicţiei unei reuniuni cu unicul scop de proteja o reuniune a Camaraderiei IV. Totuşi, instanţa
a considerat că interdicţia aplicată reclamantului este justificată de obligaţiile pozitive ce îi
incumbă statului în baza art. 9 din Convenţie, de a proteja persoanele care îşi manifestă
convingerile religioasă contra unor perturbări a altora. Ziua morţilor este o sărbătoare religioasă
importantă, în cadrul căreia populaţia merge în general la cimitir, pentru a-şi comemora
defuncţii. Or, ţinând cont de experienţa anilor trecuţi, conflictele între manifestanţii la astfel de
reuniuni şi membrii ai Camaraderiei IV riscă să provoace tulburări.

Art. 11. Libertatea de întrunire. Dreptul reclamantului la libertatea de reuniune paşnică şi la


libertate de exprimare trebuie puse în balanţă cu dreptul altei asociaţii la protecţie contra
perturbării reuniunilor sale şi cu dreptul vizitatorilor din cimitir de a le fi protejat dreptul la
manifestarea religiei. Reclamantul susţină că reuniunea avea ca principal scop de a aminti
publicului crimele comise de SS şi de a comemora evreii din Salzburg ce au fost ucişi. Faptul că
reuniunea dorită de reclamant coincidea cu ceremonia comemorativă a Camaraderiei IV
constituia o parte esenţială a mesajului pe care reclamantul dorea să îl transmită. Interdicţia
necondiţionată a unei contra manifestaţii este o măsură radicală care implică o justificare extrem
de serioasă, cu atât mai mult cu cât reclamantul, care este deputat, dorea în principal să
protesteze contra adunărilor Camaraderiei IV şi să îşi exprime părerea asupra unui subiect de
interes public. Curtea a fost frapată de faptul că instanţele interne nu au acordat nici o importanţă
acestui fapt.

Cu privire la problema de a ştii dacă interdicţia se justifică pentru a proteja dreptul vizitatorilor
cimitirului de a-şi manifesta religia, Curtea a constatat că un anumit număr de elemente indică
faptul că interdicţia a fost disproporţionată. Reuniunea nu a fost îndreptată contra credinţei
vizitatorilor cimitirului. În plus, reclamantul nu aştepta decât un număr mic de participanţi şi
dorea să îşi exprime părerea prin mijloace paşnice şi silenţioase fără a recurge la scandări sau alte
asemenea mijloace. În consecinţă, reuniunea prevăzută a avea loc nu avea cum să rănească prin
sine însăşi sentimentele altor persoane aflate în cimitir. Pe de altă parte, dacă autorităţile s-au
temut de apariţia unor violenţe verbale între grupurile de manifestanţi, precum în anii trecuţi,
Curtea a constatat că statul ar fi putut să utilizeze alte mijloace de a împiedica acest lucru, prin
prezenţa poliţiei la locul evenimentelor, şi ţinerea celor două grupuri la distanţă unele de altele.
Autorităţile nu au acordat nici o importanţă interesului reclamantului de a protesta contra
reuniunilor Camaraderiei IV şi a acordat o importanţă prea mare interesului vizitatorilor
cimitirului de a fi protejaţi contra unor incidente ce ar fi putut fi minime. De aceea, Curtea a
considerat că autorităţile nu au păstrat un just echilibru între interesele în joc, astfel că art. 11 a
fost violat.

Sursa: https://jurisprudentacedo.com/Ollinger-c.-Austria-Libertatea-de-reuniune.-
Comemorare.-Raport-cu-drepturile-altuia.html

SPETA respect bunuri:

CÎRSTOIU c. României - Imobil naţionalizat ilegal. Vânzare către chiriaşi. Respingerea


acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar contra chiriaşilor.

mobil naţionalizat ilegal. Vânzare către chiriaşi. Respingerea acţiunii în revendicare introdusă de
fostul proprietar contra chiriaşilor. Lipsa despăgubirii. Dreptul la respectul bunurilor - art. 1 al
Protocolului nr. 1

în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea


bunurilor naţionalizate de către regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor
terţi de bună-credinţă, chiar anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de
proprietate al altuia, constituie o privare de bun care, coroborată cu absenţa totală a unei
despăgubiri de peste 10 ani (în prezent fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră
susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri în pofida O.U.G. nr. 81/2007
privitoare la accelerarea procedurii de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de stat şi nici
cadrul legislativ existent conferit de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, nu
ia în calcul prejudiciul suferit ca urmare a absenţei prelungite a despăgubirii pentru persoanele
care s-au văzut în imposibilitatea de a se folosi de bunurile lor restituite în baza unor hotărâri
definitive) a făcut ca reclamantul să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă
cu dreptul la respectul bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.

Cauza CÎRSTOIU împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2008

Comunicată la 4 martie 2008 Cererea nr. 22281/05

în cauza Cîrstoiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturi lor Omului (Secţia a lll-a),
într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din camera de consiliu, de la data de 12 februarie
2008, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22281/05), îndreptată împotriva României, de un


resortisant al acestui stat, dl. Mihai Cîrstoiu («reclamantul»), care a sesizat Curtea la 9 iunie
2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale («Convenţia»).

2. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat prin agentul dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la
Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 1 7 mai 2006, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. în baza dispoziţiilor art. 29
alin. (3), ea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

I. împrejurările cauzei

4. Reclamantul s-a născut în 1946 şi locuieşte la Pucioasa.

5. în 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, bunul imobil (compus dintr-o casă şi terenul aferent)
situat în str. Johannes Kepler, nr. 67 din Bucureşti, care aparţinuse lui S.S. şi V.S., a fost
naţionalizat.

6. La 16 noiembrie 1993, ca urmare a unei acţiuni în revendicare imobiliară, S.S. şi V.S. au


obţinut o hotărâre definitivă prin care se constata nelegalitatea naţionalizării imobilului sus-
menţionat şi prin care autorităţile erau obligate să îl restituie.

7. La 11 februarie 1994, reclamantul a cumpărat imobilul în cauză. Cu toate acestea, el s-a văzut
în imposibilitatea de a intra în posesia întregului bun deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995,
statul vânduse, la 5 septembrie 1996, apartamentul nr. 1 al acestui imobil, chiriaşului care îl
ocupa.

8. La 20 iunie 1996, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general, Curtea
Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 16 noiembrie 1993, hotărând că instanţele îşi
depăşiseră competenţele cercetând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950.

9. La 3 martie 1997, reclamantul a sesizat instanţele cu o acţiune în revendicare, îndreptată


împotriva Consiliului Local Bucureşti, solicitând restituirea bunului imobiliar sus-menţionat.
10. Printr-o hotărâre definitivă din 4 aprilie 1997, Judecătoria Bucureşti a dispus restituirea
imobilului către reclamant, constatând că acesta din urmă îl cumpărase conform legii, de la
adevăraţii proprietari.

11. în 1997, reclamantul a cerut instanţelor să constate nulitatea contractului de vânzare din 5
septembrie 1996 şi să dispună restituirea bunului imobil. El arăta că naţionalizarea fusese
abuzivă şi nelegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, prin urmare, nu putea
să îl vândă în mod legal, şi că el era proprietarul în temeiul contractului de vânzare din 11
ianuarie 1994. Ulterior, el a renunţat la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare
din 5 septembrie 1996.

12. La sfârşitul procedurii, printr-o decizie din 9 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti,
recunoscând dreptul de proprietate al reclamantului, a respins acţiunea acestuia, motivând că
chiriaşul era un cumpărător de bună-credinţă. Curtea de apel nu i-a acordat reclamantului nicio
despăgubire.

13. La 14 februarie şi 10 august 2001, în baza Legii nr. 10/2001, V.S. şi reclamantul au depus la
Primăria Bucureşti, două cereri de restituire a imobilului situat în str. Johannes Kepler, nr. 67 din
Bucureşti. Nici până în prezent nu a fost dată vreo decizie.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în cauzele Brumărescu
împotriva României [(GC), nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, §§31-33], Străin şi alţii
împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, §§ 19-26) şi Păduraru împotriva României
(nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005).

15. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247
publicată în M. Of. din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permiţându-le
beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub
formă de despăgubire bănească, echiva

lentă cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării
sumei.

16. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată), aşa cum au fost modificate prin
Legea nr. 247/2005, prevăd:

Art. 1

„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, (...) în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se
restituie, în natură.
(2) în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin
echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau
servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor
speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod
abuziv.

(...)"

Art. 10

„(1) în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au
fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru
construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile
reparatorii se stabilesc prin echivalent.

(...)

(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte


potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor
internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.

(9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se
pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării,
stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare."

Art. 20

„(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai
restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată
cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei
legi.

(2) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...),
persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă
corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor

internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit


prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu
indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.

(...)"

17. Art. 13 şi art. 1 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de asemenea pertinente în prezenta
cauză, stipulează:
Art. 13

„(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit
prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală (...)'

Art. 16

(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de


retrocedare (...) şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire (...) se
predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale, (...) nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în
vigoare a prezentei legi.

(2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate
în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau (...)
Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (...) în termen de 10 zile de la
data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor..

(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi
(2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor
fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului
de evaluare.

(6) (...) societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi


raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul
despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

(7) în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare."

18. Funcţionarea societăţii pe acţiuni Proprietatea este descrisă în cauza Radu împotriva
României {r\r. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

19. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
81 din 28 iunie 2007, publicată în M. Of. din 29 iunie 2007, privitoare la accelerarea procedurii
de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de stat.

Conform art. 1 8' din titlul I al ordonanţei, atunci când Comisia centrală a decis acordarea de
despăgubiri a căror valoare nu depăşeşte 500.000 lei noi româneşti («RON»), beneficiarii pot
opta între acţiuni la Proprietatea şi acordarea de despăgubiri băneşti. Pentru valorile mai mari de
500.000 RON, cei interesaţi pot solicita despăgubiri băneşti în limita a 500.000 RON, iar pentru
diferenţă li se vor atribui acţiuni la Proprietatea.
Conform art. 7 din titlul II al ordonanţei, în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a
ordonanţei, Guvernul va trebui să aprobe normele de desemnare a societăţii de administrare a
fondului Proprietatea.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

20. Reclamantul susţine că imposibilitatea de a dobândi proprietatea asupra apartamentului nr. 1


din casa situată în str. Johannes Kepler nr. 67, din Bucureşti, a nesocotit dreptul acestuia la
respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi
de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

A. Cu privire la admisibilitate

21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat, în temeiul art. 35 alin. (3) din
Convenţie. Curtea arată că, de altfel, nu există niciun motiv de inadmisibilitate, hotărând să îl
declare admisibil.

B. Cu privire la fond

22. Guvernul nu contestă existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea


bunurilor acestuia. El arată că reclamantul s-a adresat autorităţilor competente, solicitând o
despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. El apreciază că ultima reformă în domeniu, adică
Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă,
despăgubirea se

va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare


(Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză. Guvernul conchide că
despăgubirea prevăzută în legislaţia română răspunde exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că
întârzierea înregistrată în indemnizarea celor interesaţi nu rupe justul echilibru care trebuie
păstrat între interesele în prezenţă.

23. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El susţine că Legea nr. 10/2001 nu îi este
aplicabilă, deoarece este ulterioară procedurii prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate
asupra apartamentului în litigiu.
24. Curtea observă că reclamantul are o decizie definitivă şi irevocabilă prin care autorităţile sunt
obligate să îi restituie bunul în litigiu. Aşa cum a mai constatat Curtea (a se vedea cauza Străin şi
alţii, precitată, § 38), existenţa dreptului de proprietate al acestuia în temeiul amintitei hotărâri
definitive nu era condiţionată de alte formalităţi.

25. Curtea aminteşte că a mai hotărât cu privire la faptul că vânzarea de către stat a unui bun al
altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie, în
mod definitiv, a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de proprietate. O astfel de
privare, coroborată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1
(cauza Străin şi alţii, precitată, §§ 39, 43 şi 59).

26. în plus, în cauza Păduraru, precitată, Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia
pozitivă de a acţiona în timp util şi în mod coerent faţă de problema de interes general a restituirii
sau a vânzării imobilelor intrate în posesia lui, în baza decretelor de naţionalizare. Ea a mai
considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrânt asupra reclamantului, care s-a
văzut în imposibilitatea de a dobândi totalitatea bunului său, câtă vreme dispunea de o decizie
definitivă prin care statul era obligat să i-l restituie (cauza Păduraru, precitată, § 112).

27. în speţă, Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de cauzele precitate,
situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. Ea reţine că vânzarea de către stat a unui bun cumpărat
de reclamant, l-a împiedicat să se bucure de dreptul de proprietate recunoscut printr-o decizie
definitivă şi irevocabilă.

28. întrucât Guvernul arată că reclamantul poate obţine titluri de participare la un organism
colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în baza Legii nr. 10/2001, la nivelul valorii bunului,
stabilit prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară, conform căreia Proprietatea nu
funcţionează în prezent într-o manieră susceptibilă de a determina acordarea efectivă a unei

despăgubiri pentru reclamant (a se vedea, între altele, cauzele Radu, precitată, şi Ruxandra
ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001
şi nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit ca urmare a
absenţei prelungite a despăgubirii pentru persoanele care, asemeni reclamantului, s-au văzut în
imposibilitatea de a se folosi de bunurile lor restituite în baza unor hotărâri definitive (a se vedea,
mutatis mutandis, cauza Porteanu, precitată, § 34).

29. Faţă de cele expuse, Curtea consideră că nerespec-tarea dreptului de proprietate al


reclamantului asupra apartamentului vândut de stat terţei persoane care îl ocupa în calitate de
chiriaş, coroborată cu absenţa totală a despăgubirii mai mult de zece ani, l-a făcut pe acesta să
suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor
sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

30. în concluzie, a fost încălcată această dispoziţie.


II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

31. Reclamantul denunţă caracterul neechitabil al procesului care s-a sfârşit prin decizia din 20
iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, având în vedere neres-pectarea principiului securităţii
raporturilor juridice, absenţa accesului la o instanţă, ca urmare a refuzului instanţelor de a se
declara competente în dezlegarea litigiului şi a neobservării termenului rezonabil. El invocă art. 6
alin. (1) din Convenţie care, în partea sa pertinentă cauzei, prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"

32. Curtea reţine că cererea reclamantului vizează o procedură care s-a încheiat prin decizia din
20 iunie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie şi în care acesta nu a fost parte (a se vedea supra, § 8).
Rezultă că această cerere este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţie, în baza
art. 35 alin. (3), şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. (4).

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

33. în temeiul art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern

al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei


încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu

34. Reclamantul pretinde, cu titlul de prejudiciu material, restituirea apartamentului nr. 1, situat
la nr. 67 al străzii Johannes Kepler, în Bucureşti. în scrisoarea sa din 22 august 2006, el a
apreciat valoarea de piaţă a bunului în litigiu la 150.000 euro, deşi a trimis un raport de expertiză
asupra apartamentului şi terenului aferent, în care acestea erau estimate la 170.047 euro.

35. în sfârşit, reclamantul pretinde 30.000 euro cu titlul de prejudiciu moral pentru suferinţele
cauzate de nesocotirea de către stat a dreptului său de proprietate.

36. în ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului în
litigiu este de 90.707 euro şi depune un raport de expertiză în acest sens. Cu privire la prejudiciul
moral, Guvernul apreciază, în primul rând, că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul
moral invocat şi pretinsa încălcare a Convenţiei. El mai susţine şi faptul că un eventual
prejudiciu moral ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării. în subsidiar, Guvernul
consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive.
37. Curtea aminteşte că a hotărât cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei,
din pricina imposibilităţii reclamantului de a se bucura de bunul lui, ca urmare a vânzării acestuia
de către stat, coroborată cu lipsa despăgubirii.

38. Curtea apreciază, în împrejurările cauzei, că restituirea bunului în litigiu l-ar plasa pe
reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă cerinţele art. 1
din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nesocotite.

39. în situaţia în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire, Curtea decide că acesta
va trebui să îi plătească reclamantului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare
valorii actuale a bunului litigios. Faţă de acest aspect, având în vedere cele precedente şi
informaţiile de care dispune cu privire la preţul pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază
valoarea de circulaţie actuală a bunului la 120.000 euro.

40. Curtea mai consideră că evenimentele în cauză i-au putut provoca reclamantului o stare de
incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de
2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant.

B. Cheltuieli de judecată

41. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.

C. Dobânzi

42. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru
facilitatea de credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei
puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr.
1 şi inadmisibilă pentru rest;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;

3. Hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să îi restituie reclamantului apartamentul nr. 1 (precum şi terenul


aferent), situat în str. Johannes Kepler, nr. 67 din Bucureşti, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie;

b) că în lipsa acestei restituiri, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului în acelaşi termen
de trei luni,

120.000 euro (o sută douăzeci mii euro), pentru prejudiciu material;


c) că în oricare din situaţii, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului 2.000 euro (două mii
euro) pentru prejudiciu moral;

d) că la sumele în cauză se va adăuga orice sumă datorată cu titlu de impozit, iar sumele în cauză
vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;

e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii,
aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru
acordarea unui credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga
trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 martie 2008, în aplicarea art.
77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

Santiago Quesada, Josep Casadevall,- Grefier, Preşedinte

Sursa: https://dezea.net/CIRSTOIU-c.-Romaniei-Imobil-nationalizat-ilegal.-Vanzare-catre-
chiriasi.-Respingerea-actiunii-in-revendicare-introdusa-de-fostul-proprietar-contra-
chiriasilor.html