Sunteți pe pagina 1din 19

I.

CONDIŢII FIZICO-GEOGRAFICE
(naturale, de mediu)

2.1. Relieful

Evoluţia reliefului Câmpiei Banatului reprezintă efectul unei permanente transformări


a structurii şi aspectului său, generate pe parcursul timpului geologic de confruntarea a două
surse de energie: una internă, subcorticală, care generează evoluţia geodinamică planetară,
care generează şi întreţine acţiunea factorilor exogeni.
Geneza reliefului Câmpiei Banatului este strâns legată de dinamica plăcilor şi
microplăcilor din fundamentul Depresiunii Panonice, îndeosebi a celor care au condus la
formarea reliefului montan, dar şi a faliilor şi a scufundărilor locale a fundamentului zonelor
de câmpie.
Fundamentul Depresiunii Panonice este format dintr-un masiv bloc cristalin (Tisia),
care în urma unor mişcări pe verticală, predominant antagonice, a fragmentat fundamentul
cristalin într-o serie de blocuri de dimensiuni reduse, ce au suferit mişcări de scufundare de
intensităţi diferite. La sud de Mureş se menţionează şase asemenea blocuri cristaline orientate
N-S şi NV – SE: blocul Giulvăz, blocul Moraviţa, blocul Şipet, blocul Seceani – Arad, blocul
Timişoara – Arad, blocul Teremia peste care sedimentele depuse ulterior au în unele locuri
grosimi reduse (300-400 m). În schimb, pătrunderea apelor Mării Thetys pe culoarele dintre
blocuri a favorizat depunerea aici a unor sedimente de grosimi apreciabile, de peste 1600 m
(Utvin).
Privite în ansamblu, blocurile fragmentate şi afundate la adâncimi diferite pe linii de
falii majore şi reorientate prin fracţiuni locale, formează în zona central vestică a ţării două
depresiuni de fundament, care, în parte, stau la originea caracterului subsident al arealelor de
câmpii joase, despărţite fiind de un pinten ridicat, de forma unui horst, peste care curge în
prezent Mureşul.
Cutările alpine, care încep să acţioneze la debutul mezozoicului au repercusiuni
directe asupra remodificării fundamentului cristalin (Tisia). Unele teritorii au fost astfel
exondate, iar eroziunea a înlăturat o parte din sedimentele aparţinătoare diferitelor perioade
geologice anterioare, fapt ce explică succesiunea stratigrafică incompletă pentru unele areale.
Vechile fracţiuni dintre blocuri rămân însă în continuare sub apele mării, lucru care este
confirmat de prezenţa sedimentelor eocene şi oligocene în seriile stratigrafice din zona Utvin
– Deta.
Perioada neogenă aduce cele mai importante transformări în configuraţia părţii de vest
a ţării. Orogeneza stirică, una din manifestările de vârf ale frământărilor tectonice alpine,
declanşată în miocen, determină noi scufundări ale blocurilor cristaline. În urma lăsărilor
generale iau naştere o serie de falii noi, pe aliniamentul cărora îşi fac apariţia fenomenele
vulcanice neogene şi sunt puse în loc rocile magmatice noi, de tipul banatitelor, riolitelor etc.
din Munţii Banatului. Concomitent, apele Mării Thetys pătrund prin două culoare, inundă
depresiunea şi se extind spre est, până în zona montană, unde formează golfuri adânci.
Extinderea domeniului marin al Thetysului în zona Depresiunii Panonice s-a realizat treptat,
astfel că sedimentele badeniene şi sarmaţiene sunt subţiri, lipsind pe alocuri.
În contrast cu scufundarea fundamentului cristalin, în est au loc mişcări de basculare
în sens pozitiv ale Carpaţilor, fapt ce conduce la o intensificare bruscă a eroziunii. Râurile şi
îndeosebi Paleomureşul cu afluenţii săi erodează puternic Munţii Zarandului, Metaliferi,
Poiana Ruscăi şi formează la vărsare conuri de dejecţie sau delte extinse.
Înălţarea Munţilor Alpi şi Carpaţi a determinat închiderea culoarelor de legătură a
Mării Thetys cu Oceanul planetar şi despărţirea acesteia în două bazine: la sud Marea
Mediterană, la nord Marea Sarmatică sau Parathetysul.
Continuarea exondărilor determină ca la sfârşitul meoţianului domeniul marin
sarmatic (în proces lent de îndulcire) să se divizeze în mai multe bazine: Dacic, Euxinic,
Caspic.
Mişcările tectonice negative începute în ponţian au continuat în tot pliocenul,
îndeosebi sub forma unor arii de maximă activitate (de subsidenţă), manifestându-se şi în
prezent în limite reduse, dar sesizabile.
Trei dintre asemenea arii de subsidenţă au afectat cu prioritate formarea şi evoluţia
reliefului şi a solurilor din Banat: zona de confluenţă a Crişurilor, confluenţa Mureşului cu
Tisa şi confluenţa Timişului cu Tisa.
După formarea Defileului Dunării de la Porţile de Fier, fixată la începutul
cuaternarului mediu, Dunărea va juca rolul de nivel de bază pentru toate râurile din partea de
vest a ţării. Lacul Panonic drenându-se aproape total, accentuarea eroziunii a facilitat
ştergerea urmelor de ţărm, delte şi depozite mai vechi. Acestea au fost erodate, înlăturate şi
redepuse în formele depresionare de vest.
O nouă şi importantă fază de transformare a reliefului se produce în pleistocenul
superior, odată cu ridicările carpatice din faza orogenetică valahă. Paralel cu noile evenimente
tectonice cursul Mureşului are diferite direcţii. Scufundarea lentă, dar continuă, semnalată în
cursul inferior al Timişului, e posibil să influenţeze în perioada următoare din nou cursul
Mureşului. Dovada o găsim în altimetria zonei. Între Lipova şi Arad curge cu cca. 20 m mai
sus decât nivelul Depresiunii Timiş-Bega ceea ce nu exclude, din nou, o viitoare captare şi o
modificare a cursului său spre sud.
Celelalte două mari râuri ale Banatului nu pot oferi lămuriri concrete asupra
subsidenţei datorită îngropării şi ştergerii urmelor de albii şi terase.
În sudul Mureşului şi-au făcut simţite prezenţa o serie de arii de coborâre locale
generate atât de balansul izolat al platformelor, cât şi de unele falieri de tip graben. Una din
aceste scufundări locale este semnalată în nord de Timişoara. Consecinţa este aproprierea
celor două râuri Timiş şi Bega, îngroparea unor întinse areale de soluri hidromorfe în zona de
interfluviu Timiş – Bega, în amonte de Timişoara sau crearea unor pieţe de adunare a apelor la
Becicherec, Gad etc.
Un rol însemnat în procesul de formare a reliefului Banatului au fost oscilaţiile
climatice cuaternare, care au sculptat modelul tectono-eroziv format până atunci.
Retragerea glaciaţiunii a eliberat imense cantităţi de apă şi a antrenat o mare cantitate
de material detritic, acoperind în parte dealurile şi în totalitate câmpiile cu cuverturi
sedimentare a căror grosime creşte de la Giulvăz (580 m) la Sânnicolau Mare (3000 m).
Constituţia variată a sedimentelor şi alternanţa fracţiunilor grosiere cu cele fine (argile şi
marne) a determinat formarea de pânze freatice captive, aflate sub presiune.
În cuaternarul mediu şi superior câmpiile vestice ale Banatului au fost acoperite cu o
pătură de grosimi variante de prafuri loessice, depuse în mediu subaerian (loessuri primare în
Câmpia Vinga), sau în mediu lacustru, remaniate fluviatil (loessuri secundare – în câmpiile
joase, de subsidenţă), cum este cazul comunei Uivar.
Cea mai extinsă unitate de relief, mărginită la nord de câmpiile piemontane Vinga, la
sud-est Gătaia şi sud Oraviţa este Câmpia joasă a Banatului, de care aparţine şi teritoriul
comunal Uivar. Procesul subsident al unor sectoare a determinat acumulări de materiale
alohtone, eterogene, pe grosimi apreciabile şi a împiedicat ritmic evoluţia solurilor în zonele
depresionare.
Tendinţa de acumulare şi înălţare a patului aluvial în câmpia joasă determină
meandrări, despletiri, divagări. Marile viituri au stabilizat deocamdată aspectul luncilor.
Neuniformitatea lor este generată de acumulări de materiale grosiere întrerupte de zone
depresionare umplute cu materiale fin texturate. Aceste materiale reprezintă rocile de
solificare pe care au evoluat actualele soluri (aluviosoluri, cernoziomuri, faeoziomuri,
eutricambosoluri, vertosoluri, gleiosoluri).
Zonele plane, de interfluviu, ferite de acţiunile de viitură, sunt modelate de apele
meteorice, de vânt sau chimic (crovuri formate prin dizolvarea suportului şi lianţilor rocii).
Din punct de vedere geomorfologic perimetrul comunal Uivar este situat în sectorul de
câmpie joasă a Câmpiei Banatului, acoperite cu depozite fluvio-lacustre relativ recente. Panta
foarte redusă a râurilor Bega şi Timiş şi subsidenţele locale au determinat acoperirea
depozitelor loessoide şi a aluviunilor mai vechi cu aluviuni recente sau cu depozite foarte fin
texturate de origine lacustră.
Până în secolul al XVIII-lea, râurile nu-şi aveau albii bine fixate, iar câmpia a
funcţionat ca o întinsă zonă de mlaştină presărată cu rare grinduri. La contactul cu conul de
împrăştiere al râurilor Bega, Timiş şi Bârzava s-a dezvoltat o bandă largă şi discontinuă
arcuită spre vest, de soluri halomorfe.
Câmpia joasă a Banatului în sectorul central-vestic – Câmpia Cenei – Ionel – Livezile
(la periferia conului celor trei râuri) are altitudini cuprinse între 75-85 m şi un aspect plan,
mărginit de un păienjeniş de meandre, braţe moarte sau arii depresionare largi.
Sortarea ultimelor sedimente realizându-se tot în mediu acvatic, materialele foarte fin
texturate, argiloase, au o mare răspândire (crescând spre Ionel). În cadrul câmpiei joase din
perimetrul cercetat apare distinctă câmpia de interfluviu Timiş – Bega (în aval de Timişoara)
cu altitudini sub 100 m, prezintă frecvente denivelări, reprezentate de vechile meandre
părăsite ale vechilor cursuri de apă, microdepresiuni alternându-se cu forme pozitive de
microrelief.
Compartimentul cel mai vestic al interfluviului Timiş – Bega este constituit de către
Câmpia fluviatilă de interferenţă a Timişului (mal drept) cu Bega (mal stâng) care reprezintă
de fapt conul comun de împrăştiere format de cele două râuri, caracterizat prin frecvenţa mai
ridicată a denivelărilor şi panta de scurgere orientată pe direcţia NE spre SV, indicând puternic
rolul de dren al Timişului.
La rândul său acest compartiment prezintă următoarele sectoare:
- Sectorul Câmpiei Diniaş – Sânmartinu-Maghiar – Sânmartinu-Sârbesc se află
situat în partea estică şi sud-estică a teritoriului studiat şi reprezintă o suprafaţă cu
altitudini cuprinse între 79-80 m şi un aspect general foarte neuniform, cu
numeroase depresiuni şi meandre, alternând cu suprafeţe ceva mai ridicate,
puternic ondulate.
- Sectorul Câmpiei Ivanda – Foeni se află situat în partea de sud, sud-vest a
teritoriului comunal, cu altitudini cuprinse între 80-82 m, reprezintă ca un teritoriu
neuniform, crovurile şi meandrele părăsite se intercalează între grinduri şi
suprafeţe cu microrelief pozitiv.
- Sectorul Câmpiei Ionel – Otelec situat în extremitatea vestică şi sud-vestică a
teritoriului cercetat, cu altitudini mai scăzute (între 76-81 m) prezintă o
uniformitate relativ mai mare decât sectoarele anterioare; prezintă o zonă limitrofă
canalului Bega, la vest şi nord-est de Otelec, arie depresionară largă şi o zonă mai
înaltă, ondulată, central-vestică.
Teritoriul comunal aflat la nord de canalul Bega formează compartimentul Câmpia
fluviatilă a Begăi – canal Bega (mal drept) cu Bega–Veche–Beregsău (mal stâng), în trecut
câmpie mlăştinoasă cu ape divagante, cu un aspect mai mult sau mai puţin uniform.
Cele două sectoare, componente ale compartimentului nordic sunt de la est spre vest:
Câmpia Sânmihaiu Germen – Răuţi – Uivar cu altitudini cuprinse între 78-81 m, cu aspect
relativ neted, dar la fel ca teritoriile anterioare împânzit de meandre părăsite şi Câmpia
Pustinişului, cu altitudini mai scăzute (76-78 m), cu o succesiune de grinduri separate de
microdepresiuni alungite.
O caracteristică comună celor două sectoare o constituie faptul că Bega – Veche
drenează zona, iar canalul Bega alimentează apa freatică.

2.2. Litologia depozitelor de suprafaţă (geologia)

Din punct de vedere litologic perimetrul studiat este alcătuit din strate succesive
fluvio-lacustre cu structură încrucişată, foarte neuniforme ca grosime şi întindere reprezentate
prin luturi, argile, argile marnoase şi nisipuri în care apar insular materiale loessoide.
Materialul parental este reprezentat prin depozite fluviatile, fluviolacustre, respectiv luturi
carbonatate (mai rar necarbonatate), argile gonflante. Aceste materiale conţin adesea în
interiorul lor pe lângă resturi vegetale în stadii înaintate de descompunere, săruri solubile (mai
ales sodice), reprezentând una din cauzele formării solurilor halomorfe.

2.3. Hidrografia şi hidrogeologia

Hidrografic perimetrul comunal Uivar face parte din grupa sistemelor hidrografice
sud-vestice ale ţării, bazinul hidrografic Timiş – Bega.
Cursurile de apă cele mai importante sunt râul: Bega (canal pe teritoriul comunal),
pârâurile Beregsău (respectiv Bega – Veche), Timişat, canalul Ţeba-Timişat (Bega Mică),
cărora li se adaugă vasta reţea a canalelor de desecare.
Canalul Bega străbate teritoriul comunal de la est la sud-vest pe o distanţă de 22 km.
Apele mari de primăvară apar relativ timpuriu (în 2010 în luna ianuarie) şi durează
cca. două luni (februarie – martie), după care urmează apele scăzute de primăvară (aprilie),
care se termină cu seria viiturilor din lunile mai – iunie. Din luna iulie până în noiembrie se
instalează apele mici. La începutul sezonului rece apar din nou nivele mari.
Acest regim hidric, favorizat şi de subsidenţa zonei străbătute a determinat o serie de
divagări, punând problema luării unor măsuri de apărare. Ansamblul de lucrări hidrotehnice şi
hidroameliorative au început în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, definitivându-se abia
în zilele noastre. Principala lucrare a constat în canalizarea râului Bega, devenind navigabil,
până la confluenţa lui cu Tisa.
Ţeba şi Timişatul, în prezent regularizate reprezintă fostele despletiri ale râului Bega
înainte de canalizare.
În prezent acestea împreună cu întreg sistemul de alimentare – desecare au un rol
important în alimentarea şi drenarea apelor freatice de la Bega canalizată spre Timiş şi Bega
Veche (respectiv Beregsău).
În ceea ce priveşte adâncimea apelor freatice acestea oscilează între 0,5-4,0 m, cu o
amplitudine sezonieră de 0,5 – 1,0 m, putându-se distinge în funcţie de microrelief trei zone
distincte: în forme depresionare cu apa freatică la 0,5-1,0 m, suprafeţe plane, respectiv
intergrindurile cu apa freatică la 2,0-3,0 m şi suprafeţele grindate cu apele freatice la 3,0-4,0
m.
Apele freatice prezintă o mineralizare însemnată cu cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi.
Drenajul extern este lent, iar cel intern este limitat fie din cauza materialelor argiloase
intercalate în profilul solului, fie din cauza sărurilor nocive.
Drenajul global este adesea imperfect, favorizând stagnarea apelor pluviale în
perioadele ploioase.
În imediata apropriere a intravilanelor amintim prezenţa unor bălţi, trei dintre ele
având importanţă piscicolă; primenirea apei în aceste lacuri se produce gravitaţional, ele fiind
racordate la reţeaua de canale din teritoriu.
2.4. Clima

Câmpia Banatului se află la interferenţa maselor de aer cu caracter continental, de


origine vestică şi estică, suferind în plus invazia unor mase de aer cald, sudice. Frecvenţa cu
care aceste tipuri de mase de aer influenţează regimul termic şi pluviometric imprimă zonei o
climă temperată, cu un grad de continentalism moderat, cu influenţe submediteraneene, mai
mult sau mai puţin accentuate.
După hărţile climatice ale lui Kőppen (1931), Câmpia Banatului se încadrează în
provincia “C”, subprovincia “f”, pentru comuna Uivar, regiunea “a”, subregiunea “x”.
Datele privind condiţiile climatice generale s-au consemnat în fişa climatologică şi le
prezentăm în continuare:

Regimul termic

Caracterizarea generală a regimului termic, din zona cercetată s-a făcut după Staţia
Meteorologică Timişoara pentru altitudine 90 m, elemente de relief – şes aluvial, perioada de
observaţii 1943-2004
Temperatura aerului (oC):

Amplitudine
Date climatice I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual

Medii lunare şi anuale -1,5 0,6 5,7 11,3 16,3 19,4 21,5 20,8 16,8 12,8 6,0 1,0 10,9 23
Media Decada I -0,9 -1,0 4,0 9,5 15,1 18,7 21,2 21,6 18,5 13,2 7,3 2,8 10,83 22,6
decadală* Decada II -1,2 0,4 5,8 11,3 16,5 19,6 21,7 21,0 17,0 11,3 5,6 1,5 10,88 22,9
Decada III -1,5 1,9 7,8 13,0 17,7 20,5 21,9 19,9 15,1 9,5 4,2 0,2 10,85 24,4
Media *maximelor -0,9 1,9 7,8 13,0 17,7 20,5 21,9 21,6 18,5 13,2 7,3 2,8 12,11 22,8
Media * minimelor -1,5 -1,0 4,0 9,5 15,1 18,7 21,2 19,9 15,1 9,5 4,2 0,2 9,58 22,7
Diferenţa mediilor -0,6 2,9 3,8 4,5 2,6 1,8 0,7 1,7 3,4 3,7 3,1 2,6 2,53
Maxima* absolută 16,7 19,7 27,0 32,0 34,5 36,0 39,6 40,0 39,7 30,5 24,8 20,0 40,0
Minima * absolută -35,3 -27,3 -14,2 -4,8 -0,3 2,2 5,9 5,8 -1,9 -6,8 -17,2 -8,3 -35,3
Diferenţa lor 52,0 46,9 41,2 36,8 34,8 33,8 33,7 34,2 41,6 37,3 42,0 28,3 75,3
Numărul zilelor cu temperaturi caracteristice
T max 0oC (zile de iarnă)
T min max 0oC (zile de îngheţ)
T max 25oC (zile de vară)
T max 33oC (zile tropicale)
Intervalul fără îngheţ Intervale caracteristice cu:
Medii Primul 29.X Medii zilnice 0oC 5oC 10oC 18oC Perioada de temperatura Suma
îngheţ vegetaţie precipitaţiilor
Ultimul 11.V Începutul 12.II 11.III 9.IV 30.V Suma Media
îngheţ
durata Sfârşitul 29.XII 29.XI 23.X 8.IX 1.IV-31.X T10oC 17,8oC 375 mm
2900-
3800
Date Primul timpuriu 1.X Durata medie 321 255 198 102 Formula climatică KOPPEN
extreme îngheţ 1950 (zile) Cfax
târziu Suma t (oC) 4010 3847 3412 2682
Ultimul timpuriu Întreaga zonă comunală se încadrează între izotermele medii multianuale de 10oC şi 11oC.
îngheţ târziu 19.V
19.V. 1952
* perioada înregistrărilor 1896 – 1975
** media lunară şi multianuală a temperaturilor măsurate în partea de sud-vest a câmpiei, mărturia încălzirii globale din ultimele trei decenii (perioada de
observaţie 1994-2004 Timişoara:
** Mediile pe 10 ani -1,1 1,9 5,8 12,1 17,5 20,7 22,3 22,2 15,2 11,4 5,8 0,7 11,2 23,4
Diferenţa în plus a celor 0,3oC dintre cele două medii este SEMNIFICATIVĂ.

Temperatura medie anuală a solului (5-10 cm adâncime) în perioada rece, coboară sub
0oC doar în intervalul 25.XII – 25.I, când în aer se realizează valori de 2-4 oC. Caracteristicile
termice ale sezonului rece sunt influenţate de circulaţia maselor de aer sud-estice, vestice şi
sud-vestice de origine oceanică sau mediteraneană. Pe fondul general al acestor circulaţii
predominante, iernile sunt mai scurte şi mai blânde. Temperaturile medii ale lunii celei mai
reci (ianuarie) prezintă valori medii multianuale cuprinse între – 1oC şi – 2oC.
Caracteristicile termice ale sezonului de primăvară prezintă importanţă deosebită
deoarece condiţiile atmosferice au influenţe hotărâtoare atât asupra stării de vegetaţie a
culturilor de toamnă, cât şi în declanşarea campaniei agricole de primăvară.
Primăverile sunt mai timpurii şi mai călduroase, dar mai scurte şi cu variaţii
accentuate de temperaturi determinate de activitatea ciclonilor din Marea Mediterană şi
Oceanul Atlantic în drumul lor spre Europa de est.
Din punct de vedere agrometeorologic, data de 1 februarie este un moment de referinţă
pentru începerea însumărilor termice.
Realizarea indicelui (T  0oC) de 60, valoare termică necesară reluării ciclului
vegetativ la unele specii din flora spontană sau specii pomicole timpurii, are loc în luna
februarie. Pentru majoritatea culturilor, indicele de desprimăvărare este cuprins între 100oC şi
500oC şi se realizează în perioada 1.II – 10.IV.
Din analiza fluctuaţiilor multianuale ale resurselor termice globale (T  0oC) şi ale
celor efective (T  10oC), specifice primăverii şi a sezonului care urmează reies valori ce
oscilează între 3800-4100oC, respectiv între 1200-1800oC.
Pe fondul unor invazii de aer rece din zonele nord – estice ale Europei, ultimele zile cu
îngheţ se semnalează în prima decadă a lunii mai, iar cele timpurii din toamnă târzie în ultima
decadă a lunii octombrie.
Regimul termic al solului în perioada de primăvară are o evoluţie lentă, urmărind
îndeaproape oscilaţiile de temperatură ale atmosferei. În mod obişnuit, în sol (5-10 cm), limita
de 5oC este depăşită la începutul decadei a doua a lunii aprilie.
Debutul timpuriu şi persistenţa îndelungată a activităţii anticiclonale vestice (dorsala
anticiclonului azoric), face ca sezonul călduros să înceapă de multe ori în luna mai şi să se
prelungească până în luna septembrie. Peste circulaţia predominant vestică se suprapun
intermitent mase de aer nord-vestice (ciclonul islandez), caz în care se intercalează perioade
scurte de vreme instabilă.
Temperaturile medii multianuale ale verii oscilează în jurul valorii de 20 oC. Pragul
termic de 16oC reprezintă limita de la care toate plantele iubitoare de căldură se dezvoltă în
condiţii optime. Zilele în care este depăşit acest prag sunt peste 75.
Pragul termic superior care afectează negativ culturile este de 32oC. Depăşirea lui duce
la apariţia arşiţei, secetei şi a deficitului de umiditate din aer şi sol. În ultimele trei decenii
situaţiile extreme au creat tot mai des condiţii alarmant de îngrijorătoare agriculturii, în
special.
Valorile temperaturilor medii multianuale în orizonturile prelucrate ale solului (5-10
cm) sunt superioare în anotimpul estival cu 2 – 4 oC celor din aer (în iulie şi august, în sol
22,7oC şi 24,5oC). În lunile foarte călduroase, în stratul de 5-10 cm al solurilor fără vegetaţie,
valorile maxime ale temperaturilor pot depăşi frecvent chiar 55-60oC.
Resursele termice globale ale solului (ST  0oC), pe întreg sezonul de vegetaţie (IV-X)
oscilează între 4300 – 4600oC. Resursele termice efective (ST  10oC), sunt mai oscilante
(1700 –2000oC), variind de la o zonă la alta, de regulă cu un plus de 300 oC faţă de cele ale
aerului.
Caracteristicile termice ale sezonului de toamnă au o importanţă mai redusă întrucât
majoritatea culturilor au ajuns la maturitate. Toamnele sunt mai lungi, mai călduroase, cu
temperaturi mai constante decât primăverile.
Media termică a toamnei depăşeşte 11oC.
Regimul precipitaţiilor

Aşezarea Banatului în calea maselor de aer umede din vest şi sud-vest şi existenţa
munţilor în partea de est, favorizează o creştere a cantităţilor de precipitaţii de la vest la est, în
zona comunei Uivar valoarea medie anuală a precipitaţiilor este de 585,8 mm (înregistrări din
perioada 1871 – 1975 – Staţia meteorologică Răuţi), în zona municipiului Timişoara această
valoare se încadrează între 631 mm (perioada de înregistrare 1871 – 1975) şi 591,9 mm
(pentru intervalul 1955 – 2004).

Distribuţia mediilor lunare a precipitaţiilor (mm):

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual


40,3 34,6 37,5 48,2 62,0 73,4 56,3 47,0 47,2 40,7 44,8 47,2 48,3
Distribuţia pe anotimpuri (mm):

primăvara vara toamna Iarna


207 127 140 112
Distribuţia pe diferite perioade de vegetaţie (mm):

1.III – 31.X – 412,3


1.IV – 31.X – 374,8
1.V – 31.X – 326,6

Repartiţia lunară a precipitaţiilor atmosferice indică un minim pluviometric în luna


februarie (34,6 mm) şi un maxim pluviometric în luna iunie (73,4 mm).
Teritoriul comunal se află în zona izohietei 600.
Din studiul fluctuaţiilor multianuale a regimului pluviometric rezultă o diferenţiere
netă pe intervale. Astfel, în anii consideraţi ploioşi, excesul de apă pluvială se datorează doar
unui număr restrâns de luni (3-4) în care cantităţile de apă depăşesc 80 mm. Restul lunilor au,
de regulă, valori apropiate de mediile multianuale, unele fiind chiar secetoase.
Frecvenţa lunilor ploioase şi secetoase (staţia Timişoara – 1920 – 1994) interval 75 de
ani

Luni ploioase Luni secetoase


 80 mm  100 mm  30 mm  10 mm
Nr. cazuri % Nr. cazuri % Nr. cazuri % Nr. cazuri %
50 6 41 5 208 23 96 11
Urmărirea în timp a valorilor pluviometrice lunare excedentare (80 mm) relevă o
ritmicitate a intervalelor de manifestare, apreciată la 7- 8 ani, cu culminaţii periculoase care
pot genera inundaţii o dată la 14 – 15 ani (asemănătoare cu cea din 2005).
Regimul pluviometric, caracterizat normal, sau chiar excedentar în anii 70, a devenit
deficitar, cu consecinţe negative asupra agriculturii.
Bilanţul climatic al apei (mm) după staţia meteo Timişoara:
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Evap.
1,0 3,4 24,3 58,4 79,8 115,6 159,3 137,6 77,5 36,2 14,1 2,9 710
potenţ.
Precipitaţii
40,3 34,6 37,5 48,2 62,0 73,4 56,3 47,0 47,2 40,7 44,8 47,2 580
căzute
Diferenţa
10,2 17,8 42,2 103,0 90,6 30,3 -294
(EPT-P)

După cum reiese din bilanţul climatic al apei în perioada intervalului aprilie –
septembrie se înregistrează un deficit de umiditate. Menţionăm faptul că la stabilirea
bilanţului climatic, pentru a obţine rezultate matematic corecte trebuie să introducem în calcul
şi o serie de alte elemente compensatorii, indispensabile (particularităţi bioclimatice ale
culturilor agricole etc.).
Influenţa principalilor factori climatici asupra învelişului de sol se poate exprima
sintetic prin intermediul indicelui de ariditate de Martonne. Zona teritoriului studiat aparţine
intervalului I cu valori ale indicelui de sub 26.
Precipitaţii căzute în anotimpul de iarnă (XI – III) determină în mare măsură starea de
umiditate a solului la desprimăvărare, reprezentând sursa principală de acumulare a apei în
sol. Valorile pluviometrice de peste 300 mm induce instalarea excesului de umiditate,
producerea băltirilor şi implicit restricţionarea efectuării lucrărilor agricole .
Precipitaţiile caracteristice sezonului rece sunt ninsorile, care apar sporadic în
octombrie. Cele mai numeroase zile cu ninsoare se înregistrează în ianuarie şi februarie, după
care numărul lor scade treptat până în aprilie.
Durata stratului de zăpadă este scurtă, iar distribuţia lui este neuniformă datorită
grosimii mici.
Numărul mediu al zilelor cu chiciură (după staţia meteo Timişoara perioada 1930-
1955)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
1,8 0,6 - - - - - - - - 0,3 1,4 4,1
Numărul mediu al zilelor cu zăpadă (după staţia meteo Timişoara perioada 1926-1955)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
11,8 9,6 2,9 - - - - - - - 0,3 5,2 29,8
Din analiza situaţiei pluviometrice multianuale (1930-1994), rezultă că proporţia
anilor în care se înregistrează, în luna aprilie, cantităţi de precipitaţii optime pentru agricultură
(40-70 mm) variază în jurul valorii de 50%, cu oscilaţii de la un an la altul.
În cazul în care în luna mai se înregistrează valori pluviometrice cu 40-60 mm peste
valoarea lunii aprilie induc posibilitatea apariţiei excesului de umiditate. Cantităţi de
precipitaţii apropiate sau sub cele înregistrate în luna aprilie accentuează fenomenul de secetă
din lunile viitoare.
Brumele târzii de primăvară afectează culturile în cazul în care se semnalează după 1
aprilie, pe fondul unei desprimăvărări timpurii.
Pe teritoriul comunei Uivar, pe baza observaţiilor meteorologice multianuale,
constatăm faptul că în perioada sezonului de vară doar cca. 30% dintre ani furnizează cantităţi
de apă cuprinse în limite optime (200 – 300 mm). Sub 150 mm, indiferent de distribuţie zona
şi anii sunt declaraţi secetoşi, situaţii înregistrate în 20 – 30% din cazuri. La cantităţi de peste
300 mm de precipitaţii căzute în perioada de vară, în asociaţie cu proprietăţile fizice şi
hidrofizice ale solurilor, cât şi cu microrelieful teritoriului, se produc excese de umiditate,
situaţii identificate într-un procentaj redus, 10%.
În sezonul de vară, cu caracter izolat, pot apărea fenomene meteorologice periculoase:
averse puternice de ploaie, grindină, descărcări electrice, vijelii etc.
Precipitaţiile căzute în perioada de toamnă (îndeosebi septembrie – octombrie), în
general sunt suficiente şi ajută la înfiinţarea culturilor de toamnă. Cantităţile înregistrate de
apă căzute în cele două luni amintite oscilează între 70 – 90 mm, cu variaţii mari de la un an
la altul.
Foarte periculoase pentru culturile legumicole sunt brumele timpurii. Acestea se
manifestă frecvent în octombrie.

Regimul eolian

Regimul vânturilor în partea de sud-vest a României este determinat de dezvoltarea


sistemelor barice care se interferează deasupra Europei la latitudinea de 45o nord (anticiclonii:
azoric, siberian, scandinav şi ciclonii: mediteranean, islandez).
Frecvenţa medie a vânturilor, pe direcţii, în zona cu pondere agricolă a Banatului,
caracteristic şi teritoriului comunal Uivar este prezentată mai jos:
Staţia meteo N NE E SE S SV V NV Calm
Timişoara 16,9 8,7 15,0 7,4 8,4 8,6 7,0 9,1 20,9
Cea mai mare pondere o au vânturile din nord 16,9 şi din est 15,0%, cu deosebire în
lunile aprilie, iunie şi iulie, respectiv decembrie şi ianuarie. Vânturile din direcţia est 15,0 şi
SE 7,4 % , formate sub influenţa anticiclonului eurasiatic, au frecvenţe ridicate în lunile de
iarnă, iar cele din nord şi nord-vest, formate sub influenţa ciclonului islandez, domină în
anotimpul de vară.
Perioadele de calm atmosferic au o frecvenţă mai redusă în vestul Banatului.

Concluzii asupra climei

Teritoriul comunei Uivar aparţine tipului topoclimatic CENEI, arealul său fiind centrul
vestic al Câmpiei Banatului. Se caracterizează printrun microclimat cu repartiţia mai uniformă
a precipitaţiilor în perioada de interes agricol.
Pe un fond termic călduros (10,7-10,9oC) şi un regim pluviometric care se aproprie
mai mult de cel estic (Timişoara), decât de topoclimatul Biled-Banloc nord-vestic, respectiv
sud-vestic, prezintă cantităţi de precipitaţii în intervalul V-VII: cca. 200 mm, în perioada de
toamnă (IX-X) cca. 80 mm, iar în perioada de iarnă (XI-III) cca. 220 mm.
Aceşti factori enumeraţi la care se adaugă şi granulometria mai fină a solului explică
fenomenul menţinerii apei capilare perioade mai lungi în timpul anului, cu repercusiuni
directe asupra dezvoltării plantelor.
Starea de umiditate a aerului şi solului calculată în funcţie de indicii hidrotermici este
optimă pentru intervalele de la 31.V. (Ki) şi 30.VI (K2) şi deficitară (secetoasă) pentru
intervalele de la 31.VII (K3) şi 31.X (K4).

2.5. Folosinţa terenului

Suprafaţa luată în studiu (conform contractului din anul 2006) prezintă următoarele
categorii de folosinţă:
- arabil = 16.170,84 ha
- păşuni = 1.021,22 ha
- fâneţe = 214,82 ha
- vii - ha
- livezi = 12,04 ha
- Total agricol = 17.418,92 ha (tabelul 5.1)
- păduri + tufişuri = 77,20 ha
- terenuri cu ape şi ape cu stuf = 480,85 ha
- terenuri neproductive = 146,76 ha
- drumuri şi căi ferate = 197,27 ha
- terenuri de construcţii, curţi şi alte folosinţe = 321,28 ha
- Total neagricol = 1.223,36 ha
- TOTAL EXTRAVILAN = 18.642,28 ha
Flora şi fauna

Câmpia Banatului şi implicit teritoriul comunei Uivar se caracterizează printro


diversitate redusă a condiţiilor fizico-geografice, determinate de prezenţa reliefului monoton.
Climatul edificat pe un fond temperat continental cu influenţe submediteraneene, manifestă,
mai ales în legătură cu relieful, un număr restrâns de microclimate locale, cu evidente
implicaţii în dispunerea solurilor şi vegetaţiei.
Activitatea umană a exercitat o influenţă profundă asupra condiţiilor ecologice, astfel
că starea actuală a solurilor şi a vegetaţiei este rezultatul interacţiunii dintre factorii naturali şi
antropici. Ca urmare, procesele naturale de pedogeneză au fost dirijate în favoarea sporirii
gradului de fertilitate, iar vegetaţia naturală existentă s-a fragmentat, s-a diminuat ca
extindere, sub presiunea nevoii de terenuri agricole, fiind înlocuită în mare parte cu plante de
cultură.
Zona studiată face parte din provincia panono-ilirică, districtul Câmpiei Banatului, cu
altitudini de 80-90 m, cu temperatura medie anuală de 10 – 11 oC şi precipitaţii medii anuale
de 600 mm.
Majoritatea solurilor din clasa Cernisoluri sunt acoperite cu culturi agricole: grâu, orz,
porumb, floarea-soarelui, rapiţă pentru ulei, sorg zaharat şi culturi furajere din familia
leguminoaselor.
În culturile agricole de cereale de toamnă se întâlnesc îndeosebi speciile: nemţişori de
câmp (Delphinium consolida), turiţa (Galium aparine), macul sălbatic (Papaver rhoeas), rapiţa
sălbatică sau muştarul de câmp (Sinapis arvensis), hrişca urcătoare (Polygonum convolvulus),
ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), şopârliţa (Veronica hederifolia), rocoina (Stellaria
media), ovăzul sălbatic sau odosul (Avena fatua), urzica moartă (Lamium purpureum),
neghina (Agrostemma githago).
În culturile de primăvară şi mai ales la prăşitoare se întâlnesc următoarele buruieni:
meişor (Digitaria sanguinalis), iarba bărboasă (Echinochloa crus galli), mohor (Setaria
glauca), busuioacă (Galinsoga parviflora), zârnă (Solanum nigrum), ciurlanul (Salsola
ruthenica), spanac alb (Chenopodium album), cornuţei (Xanthium italicum), punguliţa
(Thlaspi arvense), traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), romaniţa (Matricaria inodora),
albăstriţa (Centaurea cyanus), pir gros (Cynodon dactylon), măselariţa (Hyoscyamus niger),
rugul de mirişte (Rubus caesius), volbura (Convolvulus arvensis), susaiul (Sonchus arvensis),
costrei (Sorghum halepense), bozul (Sambucus aebulus), sângele voinicului (Lathyrus
tuberosus), ştirul (Amaranthus retroflexus).
În culturile perene, de lucernă mai ales, se întâlnesc buruienile (altele, decât cele
enumerate deja): troscotul (Polygonum aviculare), ştirul alb (Amaranthus albus), sulfina albă
şi galbenă (Melilothus albus, Melilotus officinalis).
Solurile argiloase din clasa Pelisolurilor şi din clasa Hidrisolurilor sunt acoperite de
pâlcuri de sălcii (Salix sp.), răchita (Salix cinerea), plop (Populus alba), sânger (Cornus
sanguinea).
De-a lungul canalelor de desecare şi a digului râului Bega , ambele părţi, a căilor
ferate, a drumurilor comunale, judeţene şi naţionale, cât şi în jurul gropilor de împrumut din
jurul intravilanelor, vegetaţia naturală este reprezentată prin pâlcuri de porumbar (Prunus
spinosa), păducel (Crataegus monogyna), măceş (Rosa canina), în unele locuri formând
tufărişuri de nepătruns, habitat favorabil multor păsări şi mamifere mici.
În areale izolate convieţuiesc: frasinul (Fraxinus excelsior), jugastrul (Acer
campestre), carpenul (Carpinus betulus), cornul (Cornus mas).
Covorul ierbos natural este format din specii higrofile: trestia (Phragmites australis),
papura (Typha angustifolia), pipirig (Juncus inflexus, Juncus effesus), rogozuri (Carex sp.),
specii mezohigrofile şi mezofile: coada vulpii (Alopecurus pratensis), firuţă (Poa pratensis),
şovarul (Poa trivialis), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), zâzanie (Lolium perenne), păiuş
(Festuca pratensis), trifoi târâtor sau alb (Trifolium repens, Trifolium hybrydum), gălbenele
(Rorippa austriaca), piciorul cocoşului (Ranunculus sp.).
În zona fostelor ferme zootehnice, cu teren fertil, apar o serie de buruieni toxice: laurul
sau ciumăfaia (Datura stramonium), mătrăguna (Atropa belladonna), măselariţa (Hyoscyamus
niger).
Păşunile comunale, în zonele neîntreţinute sunt invadate de scaieţi (Xanthium
strumarium), holera (Xanthium spinosum), ciulin – scai (Carduus acanthoides), scaiul
măgăresc (Onopordon acanthium).
În zonele depresionare, mai umede, amintim: dragaveiul (Rumex crispus), sâlnicul
(Glechoma hederacea).
Cu o arie de răspândire largă, cu frecvenţă mare, întâlnim: urda vacii (Cardaria draba),
morcovul sălbatic (Daucus carota), laptele cucului (Euphorbia cyparissias); răzleţ sau în
pâlcuri apare păpădia (Taraxacum officinalis), troscotul (Polygonum aviculare), pătlagina
mare (Plantago major), pătlagina îngustă (Plantago lanceolata).
În condiţiile vitrege de halomorfie, prezente în enclave cu extindere variabilă găsim o
vegetaţie ierboasă naturală, aparţinând familiilor botanice: Gramineae, Cyperaceae şi
Juncaceae, Leguminoasae şi diverse; dispunerea lor, gradul de participare (prin indicii de
abundenţă dominanţă), productivitatea vegetaţiei (cuprinzând calitatea şi cantitatea furajului,
indicat în funcţie de valoarea pastorală determinată după frecvenţa şi contribuţia specifică sau
după acoperire), cu un evident caracter indicator de pH şi conţinut de săruri, ne permite
urmărirea graduată a sărăturilor.
Pe soluri moderat sărăturate vegetează pajişti de părul porcului (Festuca pseudovina),
coada şoricelului (Achillea setacea), pelinul de sărătură (Artemisia salina sp. monogyna),
firuţa de sărătură (Poa bulbosa), ghizdei (Lotus tenuis), gălbenele (Rorippa kerneri), iarba de
sărătură (Puccinellia distans), peliniţă (Champhorosma ovata), muşeţelul (Matricaria
chamomille var. salina), hreniţa (Lepidium perfoliatum), păduchelniţă (Lepidium ruderale).
Nefiind o zonă favorabilă pomiculturii şi viticulturii nu avem o reprezentare
semnificativă a acestei ramuri agricole. Totuşi speciile de pomi şi vie sunt prezente mai ales în
grădinile localnicilor şi de-a lungul drumurilor din intravilanul comunei, unde pe lângă prun,
corcoduş, măr, păr, gutui vieţuieşte nucul, cireşul, vişinul şi dudul.
Zestrea faunistică a comunei Uivar este constituită din iepuri, căprioare, mistreţi,
fazani şi alte păsări, mai amintim prezenţa vulpilor, cârtiţelor şi rozătoarelor mici. Apele
stătătoare şi canalele cu apă sunt populate cu crap, ştiucă, caras, somn, plătică.
Grupele principale de microorganisme ale microfaunei solului sunt: protozoarele,
nematozii şi râmele.
Grupele principale de microorganisme ale microflorei solului sunt: algele, ciupercile şi
bacteriile.
Activitatea acestor microorganisme este strâns legată de caracteristicile fizice,
hidrofizice şi chimice ale solului, de microrelieful şi microclimatul zonei studiate.

2.6. Influenţa antropică


Activitatea agroproductivă a omului este un factor cu acţiune neîntreruptă şi
diversificată asupra învelişului de sol şi al întregului complex de factori şi condiţii generatoare
de sol.
În decursul timpului, odată cu modificările demografice şi intensificarea proceselor
antropogene, între funcţiile solului şi intervenţiile antropice stabilindu-se un echilibru relativ,
mai mult sau mai puţin stabil, omul este interesat ca funcţiile respective să se exercite
continuu şi la nivel cât mai convenabil.
Dar interferarea omului în ciclul biogeochimic a condus adesea la degradarea
terenurilor chiar în condiţiile în care acesta era conştient de etapele transformării folosinţelor
şi a dezvoltării economice.
Unul din principalele moduri de intervenţie a omului în peisaj este înlocuirea unei
vegetaţii cu alta. Cum solul reacţionează activ la orice acţiune externă, modificându-se şi
unele proprietăţi şi reflectând noile condiţii sub noua formaţiune vegetală instalată, el
primeşte însuşiri noi, determinate de însăşi noua influenţă. Pe terenurile orizontale înlocuirea
pădurilor cu pajişti şi terenuri cultivate, a determinat sau a accentuat procesul de înmlăştinire,
cauzat de faptul că vegetaţia ierboasă consumă mai puţină apă decât pădurea, restul de apă
acumulându-se deasupra orizonturilor impermeabile.
Efecte deosebite asupra direcţiei de evoluţie a solurilor din zona comunală Uivar au
avut marile lucrări hidroameliorative (canalizarea şi îndiguirea râului Bega, crearea sistemului
de desecare).
Lucrările agricole prea energice şi prea intense aplicate solului, în perioade de
umiditate ridicată influenţează negativ regimul aero-hidric, cu influenţe negative asupra
rezultatelor de producţie.
În cazul solurilor cultivate, producţiile de biomasă exportată din sol, o apreciabilă
cantitate de nutrienţi, modificând fluxul curent de energie şi substanţe, precum şi ciclurile
normale ale nutrienţilor, duc la scăderea fertilităţii solurilor. În aceste situaţii este necesară
fertilizarea echilibrată, periodică cu îngrăşăminte organice şi minerale pe baza studiilor
agrochimice.
În urma executării canalelor de desecare din anii 1970, a decolmatării lor periodice
(ultimele lucrări fiind cele de după inundaţia din 2005), cantităţile de pământ au fost
împrăştiate până la cca. 50 m de acestea.
Prezenţa sitului arheologic de pe un grind din aproprierea intravilanului vestic al
Uivarului denotă faptul că această zonă a fost locuită încă din perioadele străvechi.
În cursul anului 2008, în cadrul unui program amplu de împădurire au fost reabilitate
mai bine de 170 de ha, suprafeţe neproductive, cu deficienţe aerohidrice, cu exces de
umiditate de natură freatică, cât şi stagnantă, amplasate mai ales în aproprierea şi de-a lungul
canalului Bega.
În urma negocierilor dintre Primăria Uivar şi forurile competente judeţene pe teritoriul
comunal s-a amplasat în zona Pustiniş, respectiv Răuţi (zona Proletarul) două stabilimente
ecologice de depozitare a materialului rezultat din decolmatarea canalului Bega. Suprafeţele
respective în final vor fi acoperite şi redate circuitului agricol.
Putem concluziona că morfologia actuală a profilului de sol reflectă influenţa
activităţii omului.
III. SOLURILE

3.1. Repartiţia teritorială a solurilor în raport cu condiţiile naturale

Învelişul de sol este rezultatul evoluţiei continue a proceselor pedogenetice şi a celor


pedogeologice. Caracteristica esenţială a învelişului de sol este zonalitatea sa orizontală,
legată în primul rând de modul de formare a reliefului din partea de vest a ţării, prin apariţia
uscatului de sub apele mării, de la est spre vest; în funcţie de vârsta formelor de relief, de
timpul în care au acţionat procesele pedogenetice asupra depozitelor litologice de suprafaţă
zona studiată aparţine solurilor din câmpia joasă şi este mult mai recent, decât cel dezvoltat pe
alte forme de relief.
Această unitate de relief are o structură litologică eterogenă, constituită din depozite
fluviolacustre dispuse dezordonat şi o compoziţie mineralogică variată, rezultat al acţiunii
unei reţele hidrografice divagante peste care s-a suprapus o sedimentaţie eoliană formată din
prafuri loessice şi nisipuri.
Mişcările oscilatorii ale scoarţei şi modificările climatice de lungă durată au
direcţionat condiţiile de solificare şi în special pe cele referitoare la regimul hidric la formarea
învelişului de sol actual.
Până în secolul al XVIII – lea, în Câmpia joasă a Banatului, nu putem vorbi de un
covor de sol continuu, ci de unul insular, dezvoltat pe porţiuni de terenuri exondate, mai
înalte, foste conuri de dejecţie sau vechi terase ale râurilor. Pe aceste din urmă terenuri,
solurile erau deja mai evoluate, cu toate că prafurile loessice care s-au depus, le-au menţinut
la un nivel mediu de solificare. Arealele înmlăştinite sau cele ocupate de luciu de apă cu
adâncime redusă prezentau soluri submerse, acoperite pe alocuri de o bogată vegetaţie
hidrofilă. Acest stadiu a fost denumit de "înţelenire semiumedă". Domeniul de sedimentare
lacustră de aici a determinat o sortare specifică a materialului. Sedimentate într-un mediu
bazic, cu o proporţie mare de cationi de calciu, magneziu, potasiu şi sodiu, mineralele
argiloase s-au organizat în reţele specifice, direcţia lor de evoluţie decurgând în sensul
montmorillonitizării.
Procentul mare de argilă din arealele situate multă vreme în medii submerse au
declanşat şi vaste procese de subsidenţă de constituţie. Lăsarea continuă a vestului Câmpiei
Banatului are deci pe lângă caracterul tectonic şi caracter sedimentogen. Intercalaţiile
argiloase sunt afectate puternic de către subsidenţă, explicând ondularea iniţială a reliefului
prin tasare naturală a argilelor în urma maturării lor şi a pierderii de apă prin drenare şi uscare.
În aceste condiţii teritoriul comunei Uivar prezintă un înveliş de soluri diversificat,
specific părţii vestice a Câmpiei joase a Banatului; principalele tipuri de sol inventariate – 9 la
număr: Aluviosol, Entiantrosol, Cernoziom, Faeoziom, Eutricambosol, Pelosol, Vertosol,
Gleiosol, Soloneţ (conform Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor, ICPA, N. Florea, I.
Munteanu; Bucureşti, 2003), aparţin claselor de soluri: Protisoluri, Cernisoluri, Cambisoluri,
Pelisoluri, Hidrisoluri şi Salsodisoluri.
Cu toate că relieful zonei studiate, teritoriul comunei Uivar, parte componentă a
Câmpiei joase a Banatului este foarte puţin variat, învelişul de sol prezintă o mare diversitate
cauzată atât de litologia diversă a zonei, cât şi de influenţele nivelului freatic sau datorate
formelor de mezo şi microrelief.
Întreaga Câmpie joasă a Banatului este sub influenţa unui nivel freatic ridicat. Acesta a
contribuit în ansamblu, la accentuarea hidromorfismului şi a condus prin conţinutul ridicat în
săruri la sodizarea unor areale întinse. Lucrările hidroameliorative efectuate în această zonă au
determinat coborârea nivelului freatic pe aproape întreg arealul câmpiei joase. Vechile condiţii
pedogeografice s-au schimbat, iar solurile evoluează treptat, pierzându-şi sau diminuându-şi
caracterele relicte, în special pe cele de hidromorfie.
Aluviosolurile în suprafaţă de 913,89 ha, 5,25% din suprafaţa agricolă cartată au o
răspândire largă, de la estul Răuţilor, sub forma unor trupuri mari şi foarte mari uşor alungite,
compacte, dominante în areal, în zona Uivarului în nord la racord cu comuna Cenei şi în vest
spre Pustiniş, izolat în trupuri mai mici; la Pustiniş, sub forma unor trupuri mari şi foarte mari
până la apariţia izolată, rară cu forme de la oval uşor alungit la circular; la Otelec la nord de
canalul Bega în trupuri foarte mari ca răspândire mare de-a lungul canalelor, dominant şi
codominant în areal, în sud-vest sub forma unor insuliţe mici, izolate; la Sânmartinu-Maghiar
izolat, mic la vest de intravilan, alungit, mijlociu la est de racord cu Peciu Nou, alungit-îngust
şi întortocheat în sud, de-a lungul canalului Bega, perpendicular pe canal, alungit, îngust; se
constată o frecvenţă mai mică la Ionel nord, izolat, mic, rar, în sud –est şi est de la alungit,
îngust la mic şi izolat.
Formele de microrelief pe care s-au format sunt: grinduri (17%), cu adâncimea
nivelului freatic la 2-3 m, arie depresionară largă (7%), cu adâncimea nivelului apei freatice la
1-2 m, fund de vale (32%) cu adâncimea nivelului apei freatice la 2 m. Restul suprafeţelor de
aluviosoluri nu prezintă forme de mezo şi microrelief şi sunt suprafeţe orizontale; în general
aluviosolurile se prezintă ca teritorii foarte slab sau teritorii slab neuniforme, cu denivelări
până la 0,5 m. Materialele parentale pe care s-au format aluviosolurile sunt depozite fluviatile
şi fluviolacustre în mare parte mijlocii, necarbonatice, puternic levigate sau moderat levigate.
Clasa de calitate după nota de bonitare este cuprinsă între I –III, cu note de bonitare între 89-
50 puncte.
Categoriile de folosinţă sunt: arabil, păşune, fâneaţă şi livezi cu fertilitate bună.
Entiantrosolurile în suprafaţă de 8,04 ha, au o pondere foarte mică pe teritoriul
comunal şi au fost identificate pe un grind la vest de intravilanul localităţii Uivar, cuprinzând
un sit arheologic şi la est de intravilanul localităţii Otelec, prezentând un grad foarte puternic
de poluare cu moloz. Ambele trupuri fac parte din circuitul arabil, având note de bonitare de
70 puncte, respectiv 44 puncte, încadrându-se în clasa a II-a, respectiv clasa a III-a de calitate
(fertilitate).
Cernoziomurile în suprafaţă de 5594,16 ha, 32,10% din suprafaţa agricolă cartată, are
cea mai mare pondere ca tip de sol, cu o răspândire foarte mare, dominante sau codominante
cu vertosolurile din areal: la Răuţi partea NE formă neregulată, mărime mijlocie; la E mic,
izolat alipit canalului Bega, sau trup mare dominant, izolat; în N trup mare dominant, alungit;
central nordic, mărime mijlocie, formă neregulată; la SE de intravilan, mare, dominant; în
centru alungit, de-a lungul canalelor şi văilor; dar şi în trupuri mici, răzleţe, oval-alungite; la
Uivar la N atât mici, mijlocii cât şi trupuri mari, dominante, alungite sau încovoiate, în V
mijlocii şi mare, fragmentat, foarte frecvent între DC şi canalul Bega, în SE mare, dominant;
în E mijlociu, alungit, sub formă de insuliţe mici spre canalul Bega; în N de-a lungul DC spre
Cenei; la SV alipit intravilanului; la V mare, dominant, compact; la Pustiniş V mari, alungite,
codominante, foarte răspândit, codominant spre canalul Bega, de-a lungul canalului mijlociu,
alungit; la N foarte mare, codominant, contur neregulat; NV trup foarte mare, hotar cu Serbia
şi în trupuri mici, răzleţe; la Otelec în E foarte mare, dominant, la V mijlociu şi mare, alungit,
codominant; SV foarte mare, mare şi mijlociu, sud mijlociu, foarte alungit, E alungit,
mijlociu; V şi S foarte mare, dominant; V insuliţe mic; Sânmartinu-Maghiar prezenţa
cernoziomurilor în sud, mărimea trupurilor mijlocii, alungit, rar, în E şi NE mic, singular de-a
lungul canalului Bega; E şi NE racord cu Peciu Nou, mari, forme neregulate, la sud de
intravilan, dominant, uşor alungit, mare şi mici alipite satului la sud mijlociu şi foarte alungit
şi izolat în SE şi SV, foarte alungit, îngust de-a lungul canalului Bega, la V şi SV mici şi
mijlocii, insuliţe foarte răspândite, la V de intravilan, mărime mare, alungit; la Ionel în S şi V
mici şi mijlocii, izolaţi, frecvent; S mare, dominant, mici, izolaţi; N două trupuri foarte mari
dominante; V alungit mare, codominant, E mici şi mijlocii foarte frecvente. În general
cernoziomurile ocupă suprafeţe orizontale, foarte slab sau slab neuniforme (47%), cu
adâncimea nivelului apei freatice oscilând între 2-3 m, grinduri şi suprafeţe grindate (24%) cu
adâncimea nivelului apei freatice între 3-5 m (rareori peste 5 m), forme negative de mezo şi
microrelief – arie depresionară largă, microdepresiuni şi crovuri, fund de vale îngust (29%),
cu adâncimea nivelului apei freatice oscilând între 1-2 m (rareori sub 1 m). Cernoziomurile de
pe teritoriul comunei Uivar intră în asociaţie cu alte tipuri de sol (soloneţ, eutricambosol sau
ambele), formând asociaţiile de soluri cu un total de 615,29 ha.
Materialele parentale pe care s-au format cernoziomurile sunt depozitele fluviatile şi
fluviolacustre, depozitele loessoide cu textură mijlocie sau mijlociu-fină, carbonatice.
Ca subtipuri s-au identificat: calcarice, pelice-gleice, gleice-salsodice, calcarice-gleice,
calcarice-salinice, cambice-gleice, salinice-calcarice, salinice-sodice, salsodice-calcarice,
pelice-gleice-salinice, pelice-gleice-salsodice, gleice-pelice-calcarice, gleice-pelice-salinice,
gleice-pelice-salsodice, gleice-vertice-salinice, gleice-calcarice-salinice, gleice-calcarice-
salsodice, gleice-salinice-sodice, aluvice-calcarice-gleice, kalcarice-salinice-gleice, calcarice-
salinice-aluvice, salinice-sodice-calcarice, cambice-pelice-gleice, cambice-pelice-salsodice,
cambice-vertice-salinice, cambice-gleice-salinice, cambice-gleice-salsodice, cambice-
calcarice-gleice, cambice-salinice-sodice, cambice-salsodice-gleice.
Clasa de calitate după nota de bonitare este cuprinsă între I – V, cu note de bonitare
între 82-17 puncte .
Categoriile de folosinţă sunt: predominant arabil, păşune, fâneaţă şi livadă.
Faeoziomurile în suprafaţă de 1527,99 ha, 8,77% din suprafaţa agricolă cartată. Ca
răspândire amintim următoarele areale: extremitatea NE trup mare, compact, dominant, izolat,
în SE formă circular-inelară cu lăţimea de cca. 100 m, alungit, în E racord cu Sânmihai, mare,
dominant, de asemenea trupuri mici, răzleţe, izolate, în centru teritoriului, alungit, mărime
mijlocie-mare, de-a lungul canalului Bega, mare, dominant: la Uivar în sud, mare, alungit,
codominant, lângă canalul Bega, în N racord cu Cenei, în NV şi V trupuri mijlocii, de forme
alungite, la N de intravilan, livada limitrofă lacului, în V mare, dominant,; la Pustiniş alipit în
V de intravilan, mijlociu, rar, în V atât trupuri mici cât şi mijlocii, rari, trupuri mari dominante
în NV mici, lenticulare; la Otelec S foarte alungit, codominant, în V alungit, mijlociu, la E de
intravilan alipit, în S foarte mare ca mărime, codominant, foarte răspândiţi la Sânmartinu-
Maghiar la S foarte mare ca mărime, codominant, foarte răspândit; la Sânmartinu-Maghiar la
S de intravilan atât ca mărime mică, mijlocie, cât şi mare, forme alungite, ovale, neregulate,
dominante sau codominante; la Ionel sud şi est mici şi mijlocii, codominante, în S mari,
dominante, în V mari dominante, dar şi suprafeţe mici cu răspândire medie.
Materialele parentale pe care s-au format aceste soluri sunt depozite fluviatile şi
fluviolacustre, depozite loessoide remaniate în mediu lacustru, cu o textură de la grosieră la
mijlociu-fină.
Adâncimea nivelului apei freatice este strâns legată de mezo şi microrelief, astfel: pe
formele negative de microrelief unde faeoziomurile se identifică doar într-un procent de 14%
este cuprinsă între 1-2 m, pe grinduri – 60% - oscilează între 3 – 4 m, iar pe suprafeţele
orizontale – 26% între 2-3 m.
Faeoziomurile din perimetrul cercetat prezintă următoarele subtipuri: tipice, gleice,
greice-gleice, pelice-gleice, vertice-gleice, gleice-aluvice, gleice-calcarice, gleice-salinice,
cambice-gleice, pelice-gleice-salsodice, cambice-vertice-gleice şi ocupă suprafeţe foarte slab
neuniforme sau slab neuniforme.
În urma bonitării faeoziomurile au fost încadrate în clasele de calitate I-IV, cu note de
bonitare cuprinse între 99-32 puncte.
Categoriile de folosinţă sunt: preponderent arabil, dar şi păşune, fâneaţă şi livezi.
Eutricambosolurile totalizează 2386,57 ha, respectiv 13,70% din suprafaţa agricolă
cartată. Pe teritoriul comunal s-au identificat în următoarele areale: la Răuţi, trup mare,
dominant la racord cu Sânmihaiu Român; la NE de intravilan în mai multe trupuri mari şi
mijlocii dominante, centru nord uşor alungit, compact, mare, dominant; N – centru mare,
tentacular, dominant, N racord cu Cenei; la Uivar N în stânga şi dreapta DN Cenei şi de-a
lungul canalelor, SV alungit, alipit intravilanului, NV răzleţ, mic, oval, în V mare,
codominant; la Sânmartinu-Maghiar în E, S, NE, SE atât trupuri mici, foarte răspândite cât şi
mijlocii, codominante sau chiar dominante în zona respectivă; la Pustiniş V în hotar cu Serbia,
sub formă de greblă; central foarte alungit, îngust, în V mare, compact, rar, de asemenea 3
trupuri oval alungite, mici, de-a lungul canalului Bega, mare, dominant, la NV extrem de
mare, alipit intravilan, dominant; la Otelec S şi V foarte mare, dominant, dar şi trupuri mici şi
mijlocii; la Ionel în S şi SE mare, dominant în S foarte răspândit, de la mic la mijlociu,
codominant, în V mare, foarte frecvent, dominant în E trupuri mici cu răspândire foarte mare,
forme alungite.
Materialul parental pe seama căreia s-au format eutricambosolurile din zona studiată
este de origine fluviatilă de la grosieră la mijlociu-fină, de la necarbonatice până la slab
decarbonatate, ocupând atât teritorii orizontale cu adâncimea nivelului apei freatice între 2-3
m, cât şi forme de microrelief pozitive (grinduri – 9,7%) cu adâncimea nivelului apei freatice
oscilând între 3-4 m, respectiv forme de microrelief negative (arie depresionară largă, albie
părăsită, - 10,2%) cu adâncimea nivelului apei pedofreatice la 2 m.
Ca subtipuri au fost identificate: eutricambosoluri molice-gleice, pelice-gleice, gleice-
salinice, molice-pelice-gleice, molice-vertice-salinice, molice-gleice-vertice, molice-gleice-
salsodice, molice-pelice-salinice situate pe teritorii uniforme sau slab neuniforme.
Clasa de calitate după nota de bonitare este cuprinsă I-III cu note de bonitare între 95-
51 puncte.
Categoriile de folosinţă sunt ca şi la tipurile anterioare: arabil, păşune, fâneaţă, livezi.
Pelosolurile cu un total de 1387,43 ha, respectiv 7,97% din suprafaţa agricolă cartată
au următoarea răspândire pe teritoriul comunal Uivar: la Răuţi central estic un trup mare,
dominant, uşor alungit, E trup alungit, rar, în S izolat, sub formă de potcoavă, la est de
intravilan trupuri mici şi mijlocii, alungite, frecvente, central nordic forme neregulate,
răspândire mare, frecvenţă mare; la Uivar în N racord cu Cenei, trup mare şi foarte mare,
codominant, dar şi trupuri mici, rare, în V foarte mare, codominant, în SV lângă canalul Bega;
la Pustiniş în V mare, alungit, codominant; la Otelec în S foarte mare, codominant, mai multe
trupuri; la Sânmartinu-Maghiar pe întreg teritoriu foarte răspândit în forme şi mărimi diverse;
la Ionel în S şi V mare şi foarte mare, foarte frecvent, dominant, în S alungit mijlociu, în E
alungit, îngust, foarte răspândit, mijlociu şi mare.
Materialul parental al acestor soluri sunt depozitele fluviatile şi fluviolacustre cu
texturi fine, de la necarbonatice la slab decarbonatate.
În majoritatea cazurilor pelosolurile ocupă forme negative de microrelief şi prezintă,
datorită argilei contractile, o succesiune de microdepresiuni şi micromovile cu diferenţe de
altitudine de câţiva cm, formate ca urmare a gonflării şi contracţiei repetate a materialului de
sol. Adâncimea nivelului apelor pedofreatice oscilează între 1-2 m.
Pe teritoriul comunei Uivar s-au identificat următoarele subtipuri de pelosoluri: gleice,
brunice-gleice, gleice-salinice.
Pe baza notelor de bonitare cuprinse între 72 şi 33 puncte, pelosolurile din zonă au fost
încadrate în clasele de calitate II-IV.
Categoriile de folosinţă sunt: arabil, păşune, fâneaţă, livezi.
Vertosolurile totalizează 4.051,22 ha, respectiv 23,25% din suprafaţa agricolă cartată.
Repartiţia teritorială se prezintă în felul următor: la Răuţi în E şi central, de la trupuri mici,
mijlocii, răzleţe până la trupuri mari, dominante, cu forme neregulate; la Uivar în NV foarte
mari, dominante, la trupuri mici şi mijlocii; La Pustiniş centru N, NV, V mare, foarte mare,
dominant, spre canal Bega trup foarte mare; Sânmartinu-Maghiar în S, SE şi pe păşunea
comunală de la izolat, mic la mare, dominant, forme neregulate, alungite; la Otelec în V şi S
trupuri mici şi mijlocii, în S foarte mare, codominant, E la sud de canal Bega, mare, alungit,
codominant; la Ionel în V, NV, E, SE mari, foarte mari, dominante, frecvente, până la mici şi
mijlocii, alungite, rare. Caracteristica principală a tuturor subtipurilor de vertosoluri din zonă
este ocuparea arealelor cu microrelief: arii depresionare largi, microdepresiuni şi crovuri, albii
părăsite, care la rândul lor prezintă coşcove (microrelief gilgai), cu textura în secţiunea de
control şi în stratul superior mijlociu-fină. Adâncimea nivelului apei pedofreatice este de 1-2
m.
Subtipurile de vertosoluri identificat în zonă sunt: gleice, brunice-gleice, gleice-sodice,
gleice-salinice-sodice, dezvoltate pe argile gonflante.
Clasa de calitate după note de bonitare este cuprinsă între III-IV, cu note de bonitare
cuprinse între 59-27 puncte.
Gleiosolurile cu cele trei subtipuri prezente în teritoriu totalizează 617,64 ha, 3,55%
din suprafaţa agricolă cartată.
Sunt întâlnite în arealele cu microrelief albie părăsită, arie depresionară largă,
microdepresiuni şi crovuri cu nivelul apei pedofreatice aproape de suprafaţă, cuprinsă între
0,5-1,5 m, prezentând caractere puternice de hidromorfie.
Răspândirea teritorială este următoarea: la Răuţi spre canalul Bega, trupuri mici şi
mijlocii, de formă ovală şi alungită, în NE alungite, înguste, foarte lungi; la Uivar în N de
formă alungită, de-a lungul canalelor şi trupuri mici, răzleţe, izolate; la Otelec în N lenticular
mic, rar; la Pustiniş în V mic, oval, izolat, rar; mijlocii, alungit direcţia N-S, foarte mare,
alungit direcţia N-S în V alungit, de-a lungul canalelor.
Gleiosolurile cu toate că au caracteristicile hidrofizice defectuoase, datorită faptului că
sunt dominate de tipurile de sol Cernoziom, Eutricambosol, Aluviosol etc. fac parte din
circuitul agricol: arabil, păşune şi fâneaţă, fiind categoriile de folosinţă cu note de bonitare
cuprinse între 42-22 puncte, încadrându-se în clasele de calitate III-IV.
Soloneţurile ocupă o suprafaţă totală de 246,38 ha, 1,41% din suprafaţă agricolă
cartată.
Repartiţia teritorială a soloneţurilor se prezintă în felul următor: subtipul molic-gleic-
salinic în NE localităţii Răuţi, lenticular, suprafeţe mici, izolate,; la Sânmartinu-Maghiar la S
de canalul Bega, trup mic, izolat; la Uivar în N mic, izolat, formă ovală; la Ionel în S trup
mare, codominant, mijlociu, contur nereglat, la E lenticular şi alungite, mici; subtipul salinic-
gleic-calcaric la Sânmartinu-Maghiar în partea sudică, lenticular, mic,, la sud de canalul Bega,
mijlociu, izolat, la E de DC spre Peciu Nou; la Otelec în V mijlociu, la S de canalul Bega; la
Ionel în sud sub forma unor insuliţe ovale, foarte răspândite, la est mici şi rare, subtipul
salinic-gleic-pelic Sânmartinu-Maghiar pe păşunea comunală, foarte mare, alungit, central cu
contur neregulat, subtipul solodic-calcaric-salinic la Ionel în NE şi E mici şi mijlocii, răzleţe
înglobate în asociaţia de soluri din zonă.
Soloneţurile sunt soluri condiţionate de salinitatea materialului parental sau a apei
freatice în condiţii de drenaj deficitar. Ele ocupă terenuri joase, plane sau slab depresionare,
cu nivelul apei freatice la adâncime de 1-3 m. Depozitele fluviatile pe seama cărora s-au
dezvoltat au textura mijlocie sau la mijlociu-fină, de la carbonatice la slab decarbonatate.
Acumularea sărurilor are loc în zonele mijlocii şi inferioare ale profilului de sol cu
urcarea spre suprafaţă în timpul verii şi deplasare spre adâncime în timpul iernii.
Caracteristicile chimice principale: conţinutul ridicat de sodiu în complexul adsorbtiv,
pH ridicat, frecvent chiar peste 9.
Caracteristicile fizice importante: stabilitatea slabă a structurii, impermeabilitatea în
condiţii de umiditate ridicată, întărirea orizontului natric în stare uscată.
La aceste soluri în urma bonitării s-au obţinut la categoria de folosinţă arabil , note de
bonitare cuprinse între 6ş2 puncte, încadrându-se în clasa a V-a de calitate (fertilitate).
Pe teritoriul comunal s-au identificat şi complexe de soluri constituite dintro asociere
de soluri dezvoltate pe suprafeţe mici, care se repetă frecvent pe distanţe de câţiva metri sau
sute de metri. Limitele dintre diferitele unităţi de soluri sunt evidente în teren, fiind marcate
de schimbarea microreliefului, a vegetaţiei, a nuanţelor de culori, a învelişului de soluri.
Solurile componente complexelor de soluri sunt: cernoziom cu soloneţ, eutricambosol cu
soloneţ, soloneţ, cernoziom şi eutricambosol, raportul cantitativ dintre ele fiind stabilite prin
măsurători estimative în teren.
Repartiţia teritorială a complexelor de soluri este următoarea: la Răuţi în NE trupuri
mari şi mijlocii, forme neregulate, frecvent, dominant în arealul respectiv; la Ionel în sud atât
trupuri mari cât şi mici, dominante şi codominante în zonă – racord cu localitatea Giulvăz,
împrejmuieşte insuliţe, lenticulare, dantelate de soloneţuri evidenţiate şi pe harta de lucru; în
SV trup foarte mare, dominant, la E foarte răspândite, trupuri mari codominante; la Otelec în
V trup foarte mare, dominant,împrejmuieşte insuliţe alungite de faeoziomuri evidenţiate; la
Sânmartinu-Maghiar între canalul Bega şi nordul intravilanului, trup foarte mare, dominant, în
sud trup mare dominant.
Categoria de folosinţă a complexelor de soluri este: arabil, păşune şi în mai mică
măsură fâneaţă. Au fost încadrate în clasele de calitate III şi IV, stabilite în urma bonitării
terenurilor la arabil, cu note de bonitare cuprinse între 52-28 puncte.
Pe baza studierii în teren şi a studiului în birou a celor 73 profile principale, 118
profile secundare analizate, luând în considerare şi lucrarea pedologică anterioară au fost
elaborate harta şi legenda de soluri şi terenuri ce cuprinde 6 clase de soluri şi 9 tipuri de sol
după cum urmează:
1. Aluviosoluri: gleice (gc), molice-gleice (mo-gc), gleice-vertice (gc-vs), gleice-
salinice (gc-sc), molice-gleice-calcarice (mo-gc-ka), molice-salinice-sodice (mo-sc-ac) – US
1-11; 913,89 ha ; 5,25%;
2. Entiantrosoluri: urbice-mixice-copertice (ur-mi-ct), garbice-mixice-copertice (ga-
mi-ct) – US 12,13; 8,04 ha; 0,05%
TOTAL PROTISOLURI = 921,93 ha, 5,30%
3. Cernoziomuri: calcarice (ka), pelice-gleice (pe-gc), gleice salsodice (gc-ss),
calcarice-gleice (ka-gc), calcarice-salinice (ka-sc), cambice-gleice (ka-gc), salinice-calcarice
(sc-ka), salinice-sodice (sc-ac), salsodice-calcarice (ss-ka), pelice-gleice-salinice (pe-gc-sc),
pelice-gleice-salsodice (pe-gc-ss), pelic-salsodice-gleice (pe-ss-gc), gleice-pelice-calcarice
(gc-pe-ka), gleice-pelinice-salinice (gc-pe-sc), gleice-pelice-salsodice (gc-pe-ss),gleice-
vertice-salinice (gc-vs-sc), gleice-calcarice-salinice (gc-ka-sc), gleice-calcarice-salsodice (gc-
ka-ss), gleice-salinice-sodice (gc-sc-ac); gleice-salsodice-calcaric (gc-ss-ka), aluvice-
calcarice-gleice (al-ka-gc), calcarice-salinice-gleice (ka-sc-gc), calcarice-salinice-aluvice (ka-
sc-al), salinice-sodice-calcarice (sc-ac-ka), cambic-pelic-gleic (cb-pe-gc), cambic-pelic-
salsodic (cb-pe-ss), cambic-vertic-salinic (cb-vs-sc), cambic-gleic-salinic (cb-gc-sc), cambic-
gleic-salsodic (cb-gc-ss), cambic-calcaric-gleic (cb-ka-gc), cambic-salinic-sodic (cb-sc-ac),
cambic-salsodic-gleic (cb-ss-gc): US 14-55; 5594,16 ha, 32,10%;
4. Faeoziomuri: tipice (ti), gleice (gc), greice-gleice (gr-gc), pelice-gleice (pe-gc),
vertice-gleice (vs-gc), gleice-aluvice (gc-al), gleice-calcarice (gc-ka), gleice-salinice (gc-sc),
cambice-gleice (cb-gc), pelice-gleice (pe-gc), pelice-gleice-salsodice (pe-gc-ss), cambice-
vertice-gleice (cb-vs-gc) – US 56-70; 1527,99 ha, 8,77%
TOTAL CERNISOLURI = 7122,11 ha, 40,87%
5. Eutricambosoluri: molice-gleice (mo-gc), pelice-gleice (pe-gc), gleice-pelice (gc-
pe), gleice-salinice (gc-sc), molice-pelice-gleice (mo-pe-gc), molice-vertice-salinice (mo-vs-
sc), molice-gleice-pelice (mo-gc-pe), molice-gleice-vertice (mo-gc-vs), molice-gleice-
salsodice (mo-gc-ss), gleice-pelice-salinice (gc-pe-sc) – US 71-86; 2386,57 ha, 13,70%;
TOTAL CAMBISOLURI = 2386,57 ha, 13,70%
6. Pelosoluri: gleice (gc), brunice-gleice (br-gc), gleice-salinice (gc-sc) – US 87-95;
1387,95 ha, 7,97%;
7. Vertosoluri: gleice (gc), brunice-gleice (br-gc), gleice-salinice-sodicece (gc-sc-ac)
– US 96-119; 4051,22 ha, 23,25%;
TOTAL PELISOLURI = 5438,65 ha, 31,22%
8. Gleiosoluri: eutrice (eu), eutrice-molice (eu-mo), eutrice-pelice (eu-pe) – US 120-
122; 617,64 ha, 3,55%;
TOTAL HIDRISOLURI = 617,64 ha, 3,55%
9. Soloneţuri: molice-gleice-salinice (mo-gc-sc), salinice-molice-gleice (sc-mo-gc),
salinice-gleice-calcarice (sc-gc-ka), salinice-gleice-pelice (sc-gc-pe), entice-salinice-calcarice
(en-sc-ka), solodice-calcarice-salinice (sd-ka-sc) – US 123 – 130; 246,38 ha, 1,41%;
TOTAL SALSODISOLURI = 246,38 ha, 1,41%
COMPLEXE DE SOLURI = 685,60 ha, 3,95%
Redactarea hărţii de sol şi teren a fost făcută în conformitate cu ‫״‬METODOLOGIA
ELABOBORĂRII STUDIILOR PEDOLOGICE‫( ״‬vol. I,II,III) elaborată de ICPA în 1987 şi a
Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS 2003) elaborat de ICPA Bucureşti în anul
2003, completate prin normele metodolog