Prof.

Paul Giurgi
C.N.”Gh.Ţiţeica”
Drobeta Tr.Severin
GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE
(HABITATUL UMAN)

1. Habitatul uman – definire şi componente

Habitatul uman reprezintă un teritoriu amenajat, în care se desfăşoară activităţile vitale,

economice şi sociale, ale unei anumite comunităţi sau grupare de oameni.
Altcumva, habitatul uman reprezintă totalitatea comunităţilor umane (oraşe şi sate), indiferent de
mărimea şi funcţiile ce le îndeplinesc.
Aşadar, habitatul uman reflectă un anumit mediu de viaţă, care include şi elemente specifice ale
cadrului natural (forme de relief, climă, ape, vegetaţie, soluri).

Habitatul uman sau aşezarea umană cuprinde următoarele componente teritoriale şi social-
economice :

 Vatra (intravilanul) – componenta teritorială, reprezentând locul pe care s-a format o aşezare;
cuprinde terenul ocupat de locuinţe şi alte construcţii aferente, de producţie, de servicii,
administrative, drumuri ş.a.
Linia de contur a zonei clădirilor de locuit, care practic delimitează vatra, se numeşte
perimetrul construibil.

 Locul de muncă – componenta teritorial-economică, reprezentând locul unde populaţia îşi

desfăşoară activitatea de bază; în cazul aşezărilor rurale, locul de muncă se numeşte moşie sau
ţarină, acesta fiind reprezentat de terenuri cultivate agricol, de fâneţe, păşuni, vii şi livezi şi se
desfăşoară în afara vetrei satului; în cazul aşezărilor urbane, locul de muncă se încorporează,
de cele mai multe ori, în interiorul vetrei (în intravilan).

 Populaţia – componenta socială (cu multiple aspecte cantitative şi calitative), cuprinde

totalitatea persoanelor care trăiesc în vatra respectivă.

În concluzie, aşezarea umană nu se restrânge şi nu se confundă cu locuinţa; ea determină

numeroase implicaţii social-economice, cum ar fi: cerinţele echilibrului ecologic, ocrotirea mediului,
organizarea teritorială şi a localităţilor etc.

2. Forme de aglomerare umană

Între o locuinţă individuală şi un megalopolis există o mare varietate de forme de aglomerare

umană, ale căror limite cantitative şi calitative sunt uneori greu de stabilit.

În cadrul aşezărilor rurale, formele evolutive de concentrare a populaţiei sunt:

 locuinţa individuală – forma elementară de populare a unui habitat;
 grupul de locuinţe – ocupă un spaţiu limitat, iar oamenii au între ei elemente de apropiere
familială; la noi în ţară sunt cunoscute „stânele”, „crângurile” şi „cătunele”;
 satul – cu o structură mai coerentă a grupurilor de gospodării şi un perimetru bine
individualizat;
 grupul de sate – cu o legătură spaţială vizibilă, apare ca o formă intermediară între sat şi oraş;
la noi, un grup de sate apropiate sunt reunite într-o unitate administrativă denumită comună.
1
 Formele de aglomerare urbană includ mai multe forme de extindere teritorială, de la oraşul
propriu-zis până la megalopolis:

 oraşul propriu-zis – reprezintă forma de concentrare urbană elementară, cu limite

administrative bine conturate; mărimea teritorială şi demografică poate fi foarte diferită
de la o ţară la alta;
 aglomeraţia urbană – conturează o zonă în jurul unui oraş principal (de regulă, cu peste
50 000 loc.), cu alte localităţi componente; a luat naştere ca urmare a dezvoltării
relaţiilor economice şi demografice dintre oraşul respectiv şi o anumită arie
înconjurătoare;
 conurbaţia – este un sistem urban ce conturează prezenţa, pe un teritoriu relativ
restrâns, a două sau mai multe oraşe de mărimi diferite, cu strânse legături de producţie,
sisteme comune de transport, alimentare cu apă etc.; cele mai multe conurbaţii au
apărut în importante bazine miniere – de exemplu:bazinul Ruhr (Germania), cu oraşele
Koln – Dortmund – Duisburg – Dusseldorf – Essen şi bazinul Sileziei
Superioare(Polonia – Kattowice) sau în regiuni cu un anumit specific industrial –
exemplu: Leeds – Bradford (Anglia), Osaka – Kobe (Japonia);
 metropola – formă urbană superioară, caracterizată, în primul rând, printr-un număr
mare de locuitori (de regulă, peste 1 milion locuitori) şi printr-o întindere considerabilă
pe orizontală, creând aşa-numitele arii metropolitane; exemple: Moscova, Londra, Paris,
Shanghai, Calcutta, Ciudad de Mexico, Sydney etc.
 megalopolis-ul – cea mai spectaculoasă formă de extindere urbană în teritoriu, o formă
de „hipertrofiere urbană”; este vorba de prezenţa mai multor nuclee urbane în jurul
oraşelor-metropolă, care prin extindere în teritoriu formează arii urbanizate de
dimensiuni impresionante ( de zeci sau sute de mii de km²); exemple: megalopolisul
„Boswash” (reunind Boston – New Zork – Philadelphia – Baltimore – Washington)
dezvotat pe coasta nord-est-atlantică a S.U.A.; megalopolisul „Chipitts”(Chicago –
Detroit – Cleveland – Pittsburg), în sudul Marilor Lacuri americane; megalopolisul „San
San” (San Francisco – Los Angeles – San Diego), pe coasta pacifică a S.U.A;
megalopolisul brazilian (Sao Paulo – Rio de Janeiro – Belo Horizonte); megalopolisul
japonez („Tokaido”), dezvoltat în întreaga jumătate sudică a insulei Honshu, reuneşte
marile metropole Tokyo – Nagoya – Kyoto – Osaka – Kobe.

3. Urbanizarea şi explozia urbană

Urbanizarea este o caracteristică importantă a lumii contemporane, care se caracterizează prin:
 creşterea în ritm accelerat a populaţiei urbane;
 creşterea numărului de oraşe, inclusiv a nr. oraşelor mari;
 extinderea în teritoriu a oraşului;
 extinderea modului de viaţă urban în dezvoltarea societăţii.

Definiţiile date urbanizării sunt foarte diverse, dar în esenţă putem deosebi două moduri de
abordare a procesului urbanizării:
 geodemografic (teritorial şi ca populaţie) – acest mod redă extinderea teritorială
a oraşelor şi creşterea ponderii populaţiei urbane în cadrul populaţiei totale;

2
  sociologic (al modului de viaţă) – mod care exprimă un transfer al
caracteristicilor urbane asupra aşezărilor rurale.

Aşadar, urbanizarea este un proces social-economic complex, determinat de gradul sau

intensitatea activităţilor umane prezente într-un cadru geografic bine determinat; cu alte cuvinte,
urbanizarea semnifică schimbări calitative care survin atât în spaţiu, cât şi în structura populaţiei.

Explozia urbană este un proces specific perioadei contemporane, de creştere spectaculoasă a

populaţiei urbane, ca urmare a sporului natural crescut al populaţiei oraşelor, dar mai ales, a exodului
rural pronunţat, fenomen caracteristic, în special, ţărilor slab dezvoltate şi celor în curs de dezvoltare.

La nivel mondial, ponderea populaţiei urbane reprezenta doar 2,8% din totalul populaţiei
Globului; ritmul de creştere a populaţiei urbane se intensifică după anul 1950, când ponderea pop.
urbane ajunsese să reprezinte 28% din totalul populaţiei mondiale; în anul 1980 = 41%, în anul 2000
=51%, iar în prezent populaţia urbană deţine 55% din populaţia Globului.

Ponderea populaţiei urbane diferă de la o ţară la alta, astfel că, în funcţie de ponderea pop. urbane
din totalul populaţiei, se disting:
a) state cu nivel de urbanizare ridicat – cu o pndere a pop. urbane de peste 50% - ţările Europei,
cu excepţia Albaniei, Bosniei-Herţegovina şi Portugaliei, S.U.A, Japonia, Argentina, Uruguay,
Israel (91%), Kuwait (97%), Macao şi Singapore (100%);
b) state cu nivel de urbanizare mediu – cu ponderea pop. urbane între 20 şi 50% - exemple le
constituie ţări din America Centrală (Guatemala, El Salvador, Honduras, Costa Rica ş.a.);
c) state cu nivel de urbanizare scăzut – cu ponderea pop. urbane sub 20% - mai multe state
asiatice (Bangladesh, Nepal, Buthan etc) şi africane (Malawi, Etiopia, Uganda, Niger ş.a).

4. Evoluţia oraşelor

A. Evoluţia oraşelor în timp

 În Antichitate, cele mai vechi centre urbane au apărut cu cca. 8000 de ani în urmă – Catal
Hoyuk (Turcia) şi Ierihon (Israel) . Tot din Antichitate datează multe oraşe importante şi în
prezent: Atena, Roma, Paris (Lutetia), Viena (Vindobona), Alexandria (Egipt), Cartagina
(Tunisia); în ţara noastră, cele mai vechi centre urbane s-ua dezvoltat pe litoralul Mării Negre –
Mangalia (Callatis), Tomis (Constanţa); din perioada daco-romană s-au păstrat mai multe
oraşe, printre care: Cluj-Napoca (Napoca), Alba Iulia (Apulum), Turda (Potaissa), Drobeta Tr.
Severin (Drobeta), Tulcea (Aegyssus) ş. a.
 În Evul Mediu, cel mai cunoscut oraş era Constantinopole (Turcia); s-au dezvoltat şi alte oraşe,
fie în Orientul Apropiat şi Mijlociu – Samarkand şi Buhara (pe vechiul „drum al mătăsii”, în
Uzbekistan), Damasc, Bagdad, Ierusalim, fie în Europa – Florenţa, Cordoba, Sevilla, Cracovia,
Praga, Budapesta, Sofia, Bucureşti. În America precolumbiană erau cunoscute oraşele
imperiilor mayaş, aztec, incaş; un aspect special îl avea oraşul incaş Machu Pichu, în Anzii
peruvieni.
 În Epoca modernă şi contemporană, apar multe oraşe noi şi se dezvoltă cele deja existente,
situate în regiuni intrate într-un proces de industrializare, precum cele din Marea Britanie
(Manchester, Liverpool), Rotterdam (Olanda), Essen (Germania), Barcelona (Spania) ş.a.

3
  În prezent, un număr din ce în ce mai mare de oraşe devin multimilionare; dacă în sec. al XIX-
lea doar două oraşe în lume depăşeau 1 milion de locuitori – Londra şi Beijing, în prezent
numărul acestora depăşeşte 300.

Cele mai mari oraşe ale Terrei (cu peste 10 milioane loc.) sunt:
 în Asia: Tokyo, Osaka, Shanghai, Beijing, Seul, Calcutta, Mumbay;
 în Africa: Lagos (fosta capitală a Nigeriei), Cairo (capitala Egiptului);
 în America de Nord: New York, Los Angeles, Ciudad de Mexico (cel mai mare oraş de
limbă spaniolă);
 în America de Sud: Sao Paulo(cel mai mare oraş din emisfera sudică şi de limbă
portugheză), Rio de Janeiro, Buenos Aires.

În Europa, cele mai mari oraşe sunt cunoscutele capitale (care se apropie foarte mult de 10 mil.loc.)
Paris, Moscova şi Londra.

B. Expansiunea oraşelor în spaţiu reprezintă un aspect al evoluţiei lor.

Există mai multe forme de extindere teritorială a oraşelor, cum ar fi:
a) aglutinarea, adică un oraş în plină creştere „înghite” oraşe mai mici din jurul său;
b) extinderea tentaculară – când expansiunea teritorială se face pe anumite direcţii impuse
de condiţiile naturale;
c) extinderea dirijată – când procesul de urbanizare este realizat prin dirijarea lui
centralizată/controlată;
d) extinderea spontană – fenomen caracteristic şi generalizat în statele slab dezvoltate.

5. Planul oraşului

- este reprezentarea elementelor esenţiale ale acestuia, reduse la scară (1: 5000; 1: 10000; 1 :
15000), selecţionate şi redate prin semne convenţionale.

Elementul cel mai important de sesizat, în urma studierii planului unui oraş, este
forma/configuraţia reţelei de străzi principale; această formă, la care se adaugă conturul aşezării,
creează un anumit aspect al oraşului, care se numeşte morfostructură.
Principalele tipuri morfostructurale de oraşe sunt:
1) radiar – concentric - care asigură o bună accesibilitate spre zona centrală a oraşului; acest
tip/aspect derivă din creşterea teritorială, ce s-a concretizat prin extinderi concentrice
succesive; exemplul cel mai clar îl constituie Parisul; alte ex: Bucureşti, Moscova, Bruxelles,
Canberra ş.a.
2) polinuclear – este rezultatul creşterii simultane a mai multor nucleee ale vechiului oraş, care
ulterior, prin extindere teritorială, ajung să formeze un singur perimetru urban; acest tip mai
poate rezulte şi prin aglutinarea unor localităţi mai mici situate la periferia unui centru urban
mai mare; un exemplu clar în acest tip îl constituie Budapesta, cu două nuclee distincte pe cele
două maluri ale Dunării: Buda, în vest şi Pesta, în est; alte ex: Timişoara, Suceava, Los Angeles,
Stockholm (un exemplu tipic).
3) liniar (oraş – stradă) – oraşe dezvoltate de-a lungul unor fluvii, estuare, pe ţărmul mării,
situaţii în care forma reţelei de străzi este influenţată de anumite elemente naturale; de obicei,
4
 în acest tip se încadrează unele oraşe de dimensiuni mici (ex, în ţara noastră – Petroşani, Turda,
Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldovenesc); un exemplu de mare oraş actual este Shanghai,
care iniţial s-a dezvoltat de-a lungul zonei de vărsare a fluviului Chang Jiang în Marea Chinei
de Est.
4) rectangular - cu un pronunţat caracter geometric, în care străzile se întretaie în unghiuri
drepte; este aspectul cel mai sistematizat de oraş; exemple le constituie multe oraşe din S.U.A.
(New York, Chicago), Montreal, Buenos Aires; Torino, Barcelona, iar în ţara noastră - Drobeta
Tr. Severin, Cluj-Napoca ş.a.

6. Funcţiile aşezărilor urbane

Stabilirea funcţiei unei aşezări se realizează în raport de activitatea de bază, ce se stabileşte

urmărind – valoarea producţiei şi ponderea ei în venitul oraşului;
- numărul şi ponderea populaţiei ocupate într-un anumit sector de activitate.
Funcţiile oraşelor au un pronunţat caracter istoric. Dacă luăm, spre exemplu, cele mai vechi oraşe
apărute în antichitate, observăm că acestea au avut, în mod predominant, o funcţie de apărare,
transformată ulterior într-o funcţie militară şi, mai târziu, datorită concentrării populaţiei şi a
activităţilor de tip urban, au căpătat o funcţie comercială.

 Funcţia comercială este foarte veche şi prezentă în toate oraşele; ea face parte din însăşi
definiţia iniţială a oraşului, ca loc de întâlnire între oameni dintr-o anumită regiune, pentru
facilitarea schimburilor de produse; în cadrul acestei funcţii se remarcă:
 oraşele- târguri – Lyon, Leipzig, Târgu Mureş, Târgu Jiu ş.a.
 porturile maritime – Genova, Veneţia (la M.Mediterană), Rotterdam,
Le Havre (la M.Nordului).
În prezent, funcţia comercială este cvasigeneralizată, fiind o funcţie urbană elementară.

 Funcţia industrială a apărut odată cu geneza industriei moderne; se pot distinge:

 oraşe miniere – în care predominante sunt activitaţi ale ind. extractive
( Johannesburg – în Republica Africa de Sud, Petroşani, Motru,
Câmpina);
 oraşe ale ind.prelucrătoare (siderurgică, constructoare de maşini,
chimică, materiale de constucţii, textilă etc); funcţia industrială poate
evolua în timp, în sensul trecerii de la ramuri tradiţionale la ramuri
moderne (electronică, aeronautică ş.a.)

 Funcţia culturală se evidenţiază într-o serie de tipuri de oraşe, atestând nivelul ridicat de
cultură şi civilizaţie la care acestea au ajuns.
 oraşe de tip universitar – care îşi datorează dezvoltarea renumelui
unor vechi universitaţi, existente încă de prin secolele XIV – XVIII;
exemple: Bologna (cea mai veche veche universitate din lume), Oxford
şi Cambridge, Heidelberg, Uppsala (Suedia); se pot adăuga noile centre
universitare americane Harvard, Princeton, Yale ş.a.
 oraşe – muzeu – Florenţa, Siena (Italia), Toledo (Spania), Atena, Sankt
Petersburg, Kyoto (fostă capitală a Japoniei);

5
  oraşe ale festivalurilor şi congreselor internaţionale – San Remo
(Italia), Cannes (Franţa), Geneva (Elveţia), Salzburg (Austria) ş.a.

 Funcţia de servicii este caracteristică multor oraşe mari (cu servicii generale şi complexe), dar
şi unor oraşe mai mici, cu servicii specializate, care dau un anume specific acestor tipuri de
oraşe:
 oraşe/staţiuni balneo-climaterice – Vichy(Franţa), Kalovy Vary(Cehia), Marianske
Lasne(Polonia), Băile Herculane;
 oraşe turistice – pentru sporturi de iarnă (Grenoble – Franţa, Innsbruck – Austria,
Saint Morritz – Elveţia, Predeal, Sinaia;
- pentru turismul litoral (oraşele-staţiuni de pe Coasta de Azur din sudul
Franţei, de pe Costa Brava şi Costa del Sol din estul Spaniei, de pe Riviera
italiană, Miami/Florida din sud-estul S.U.A., Mangalia, Eforie de pe litoralul
românesc al Mării Negre ş.a.
 oraşe cu funcţia de noduri de căi de comunicaţii – Alice Springs(Australia),
Mannaus(Brazilia), iar în ţara noastră – Făurei, Teiuş, Paşcani ş.a.

 Funcţia administrativă şi politică - este cea mai evidentă în cazul capitalelor de stat; unele
oraşe au fost construite special pentru a fi capitale: Canberra, Astana, Brasilia, Ottawa.

Majoritatea oraşelor mari au o funcţie complexă, îmbinând mai mult dintre funcţiile
menţionate.
Aceste funcţii sunt delimitate teritorial şi pot fi recunoscute în structura internă a oraşelor în
cadrul aşa-numitelor zone funcţionale*.

‫٭‬Zonele urbane funcţionale sunt:

 zona rezidenţială(destinată spaţiilor de locuit) ,
 zona industrială(destinată unitaţilor/obiectivelor/platformelor industriale);
 zona comercială(unde sunt concentrate magazine, târguri ocazionale/periodice, alte spaţii
comerciale);
 zona culturală(cu o concentrare evidentă a unor universităţi, muzee, teatre, galerii de artă ş.a.);
 zona de agrement(cu grădini publice, parcuri, lacuri, păduri amenajate în interiorul, dar mai ales la
marginea oraşelor, în scopul recreerii locuitorilor sau turiştilor);
 zona administrativă(unde se concentrează instituţiile şi activităţile de coordonare si conducere, la
nivel local, regional sau naţional – în cazul oraşelor-capitală).