Capitolul 1

FUNDAMENTE
Introducere

În acest capitol sunt trecute în revistă cunoştinţele fundamentale necesare

oricărui explorator în domeniul electronicii.
Începem capitolul cu începutul, vorbind despre semnale electrice şi continuând
apoi cu relaţiile şi teoremele utilizate în circuitele electronice. Sursele de tensiune
şi curent precum şi componentele pasive (rezistoare, condensatoare şi bobine) îşi
găsesc şi ele locul printre cunoştinţele fundamentale. Pe lângă domeniul timp este
abordat şi domeniul frecvenţă cu reprezentarea răspunsului în frecvenţă al
circuitelor ce conţin elemente reactive.
Astfel o bună parte a acestui capitol constituie mai degrabă o revedere a unor
noţiuni şi cunoştinţe. Pe lângă aceasta, este prezentată o parte a terminologiei,
convenţiilor şi notaţiilor folosite în întreaga lucrare.
La finalul parcurgerii acestui capitol ar trebui să fim înarmaţi cu mijloace şi
instrumente de lucru tocmai potrivite pentru înţelegerea principiilor de funcţionare
ale dispozitivelor electronice şi a principalelor lor aplicaţii.

1.1. Semnale electrice

Prin semnal înţelegem orice variabilă care poate oferi informaţie: sunet,
imagine, temperatură, forţă, viteză, etc. În electronică ne interesează în primul rând
semnalele de natură electrică pe care le numim semnale electrice:
• Tensiune electrică: simbol v sau V; unitatea de măsură - volt V cu
submultiplii mV (1mV=10-3V), μV (1μV=10-6V);
• Curent electric: simbol i sau I; unitatea de măsură - amper A cu submultiplii
 mA (1mA=10-3A), μA (1μA=10-6A).
În funcţie de variaţia lor în timp semnalele electrice sunt de două tipuri :
- semnale continue a căror valoare nu se modifică în timp şi pentru care se
foloseşte notaţia c.c. (curent continuu).
- semnale variabile în timp a căror valoare se modifică în timp şi pentru care se
foloseşte notaţia c.a. (curent alternativ).
Pentru exemplificare În Fig.1.1.1.a) este prezentată o tensiune continuă V=5V
iar în Fig.1.1.1.b) este prezentată o tensiune variabilă, în particular o tensiune
alternativă sinusoidală v=3sinωt V.

v[V] v[V]
3

A (+)
5
t[ms]
0 1 2
0 t[ms] (-)

a) -3
b)
Fig. 1.1.1. Variaţia în timp a unei tensiuni: a) continue; b) sinusoidale

Parametrii unui semnal sinusoidal sunt:

• Amplitudinea: A=3V
• Valoarea vârf la vârf care este diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă a
semnalului: 6V
• Valoarea efectivă (eficace) a semnalului
A
Vef = = 2,12 V
2
• Perioada semnalului T=2ms
• Valoarea medie sau componenta continuă pe un interval de timp. În cazul
semnalului periodic valoarea medie se calculează pe o perioadă. Tensiunea
alternativă sinusoidală are alternanţa pozitivă (+) egală cu cea negativă (-)
astfel că valoarea medie a tensiunii este zero. Mai spunem că tensiunea din
figură este axată pe zero volţi.
• Valoarea instantanee sau valoarea momentană este valoarea pe care o are
semnalul la un anumit moment de timp. De exemplu la t=T/4 valoarea
instantanee este +3V.

12
 Semnalele sinusoidale sunt cel mai des folosite semnale. Alimentarea de la reţea
a majorităţii aparatelor electrice (calculator, televizor, frigider, etc) este realizată cu
o tensiune sinusoidală cu valoarea efectivă de 230V, amplitudinea de 325V şi
frecvenţa de 50Hz. În SUA tensiunea de reţea are valoarea efectivă de 117V la
frecvenţa de 60Hz.
Observaţie: În cazul măsurării unei tensiuni sinusoidale cu voltmetrul acesta va
indica valoarea efectivă.
Pe lângă semnalul sinusoidal în practică mai există o sumedenie de semnale
variabile cele mai întâlnite fiind : semnalul triunghiular, dreptunghiular, dinte de
fierăstrău, impuls pozitiv sau negativ, treaptă, etc.

• Surse de semnal. Notaţii.

Pentru surse de semnal electric vom folosi simbolurile din Fig. 1.1.2.

+
v V i

a) b) c)
Fig. 1.1.2. Simbolurile pentru surse de semnal :
a) tensiune; b) tensiune continuă; c) curent.

Uneori se mai foloseşte semnul ”+” lângă unul din terminalele sursei pentru a
indica terminalul pozitiv. Pentru a deosebi, prin notaţie, tipurile de semnale vom
utiliza următoarea convenţie (vezi şi Fig. 1.1.3.):
• numai semnal continuu - literă mare si indice mare VS , IS ;
• numai semnal variabil - literă mică si indice mic vs , is ;
• semnal total (componentă continuă şi componentă variabilă) - literă mică şi
indice mare vS , iS
iS=IS+is
VS +

vS=VS+vs -
R
vs ~

Fig. 1.1.3. Notarea semnalelor

13
Considerând VS=5V şi vs(t)=3sinωt[V], tensiunea totală este vS(t)=5+3sinωt[V].
Acestei tensiuni îi mai spunem şi tensiune sinusoidală cu amplitudinea de 3V axată
(cu componenta continuă) pe 5V şi este prezentată în Fig. 1.1.4.
vS [V]

3
Fig.1.1.4. vS=5+3sinωt [V]
0 t

1.2. Relaţii si teoreme de circuite electrice

1.2.1. Legea lui Ohm
Legea lui Ohm precizează relaţia de proporţionalitate dintre căderea de tensiune
pe un rezistor şi curentul prin acel rezistor, factorul de proporţionalitate fiind
rezistenţa R.
I R
Fig. 1.2.1. Exemplificarea
V legii lui Ohm

V’
V=RI
Dacă sensurile arbitrar alese pentru tensiune şi curent sunt opuse atunci apare
semnul minus în scrierea legii lui Ohm (vezi Fig. 1.2.1.).

V’= -RI

1.2.2. Teoremele lui Kirchhoff

Kirchhoff a formulat două teoreme fundamentale pentru analiza circuitelor

electrice.

14
• Prima teorema a lui Kirchhoff sau teorema lui Kirchhoff pentru curenţi (TKI):
“Suma algebrică a curenţilor din laturile ce concură într-un nod de circuit este nulă.”
În această sumă curenţii care intră, respectiv cei care ies vor avea semne opuse.
Pentru nodul de circuit din Fig. 1.2.2. TKI se scrie : I1+I2-I3=0
I1 I2
•
I3 Fig.1.2.2. Exemplificare
pentru TKI.

Notă : TKI poate fi interpretată astfel : într-un nod de circuit nu există nici
consum nici generare de curent, tot curentul care intră in nod trebuie să iasă.
• A doua teoremă a lui Kirchhoff sau teorema lui Kirchhoff pentru tensiuni (TKV):
“Suma algebrică a căderilor de tensiune de-a lungul unui ochi de circuit este nulă.”
Pentru aplicarea acestei teoreme se alege arbitrar un sens de parcurgere al
ochiului de circuit. Tensiunile care coincid ca şi sens cu sensul de parcurgere intră
în sumă cu semnul plus iar celelalte tensiuni intră cu semnul minus. Pentru sursele
de tensiune este considerată tensiunea la borne şi nu tensiunea electromotoare.
Pentru circuitul din Fig.1.2.3. TKV se scrie (sensul de parcurgere este în sens orar):
VR1
I

R1
V1 V2
R2
Fig. 1.2.3. Exemplificare
pentru TKV
VR2

-V1+VR1+V2-VR2=0

Sau dacă se consideră curentul I prin circuit :

-V1+R1I+V2+IR2=0

1.2.3. Conectarea rezistoarelor

• Conectarea serie
Două sau mai multe rezistoare sunt conectate în serie dacă sunt parcurse de
acelaşi curent (Fig. 1.2.4.)

15
 I
R1 R2
Fig. 1.2.4. Rezistoare
conectate în serie.
Rech

Rech=R1+R2
Prin conectarea serie obținem o rezistenţă echivalentă mai mare decât oricare
dintre rezistenţele componente.

• Conectarea paralel
Două sau mai multe rezistoare conectate în paralel au aceeaşi tensiune la borne
(Fig. 1.2.5.)
R1

Fig.1.2.5. Rezistoare
R2 conectate în paralel.

Rech
R1R2
R ech =
R1 + R2
Lăsăm spre amuzamentul cititorului demonstrarea acestei relaţii. Prin
conectarea în paralel se obţine o rezistenţa echivalentă mai mică decât oricare din
rezistenţele componente.
Pentru n rezistoare în paralel rezistenţa echivalentă se determină cu formula:
n
1 1
Rech
= ∑R
i =1 i
Trucuri:
• Rezistenţa echivalentă a unui rezistor de valoare mare în serie (paralel) cu un
rezistor de valoare mult mai mică poate fi considerată egală cu rezistenţa mai
mare (mică).
Pentru R1=100kΩ şi R2=1kΩ, avem:
conectare serie: Rech≈100kΩ; conectare paralel: Rech≈1KΩ
• Pentru a calcula rezistenţa echivalentă pentru 5kΩ în paralel cu 10kΩ putem
vedea cei 5kΩ ca fiind două rezistenţe de 10kΩ în paralel. Avem astfel trei
rezistenţe de 10kΩ în paralel. Rezistenţa echivalentă necesită calcule foarte
simple: 10kΩ/3=3,33kΩ.

16
 Aceste trucuri sunt foarte folositoare deoarece uşurează calculele putându-ne
concentra asupra analizei şi proiectării circuitelor. Este de dorit să rezistăm tentaţiei
de a calcula valorile rezistenţelor si a altor elemente de circuit cu multe zecimale.
Sunt cel puţin două motive pentru aceasta:
a) componentele au o precizie finită (în mod tipic rezistoarele au o toleranţă de
5% sau 1%, parametrii dispozitivelor active suferă de dispersie de fabricaţie,
etc.)
b) un circuit electronic bine proiectat este într-o mare măsură insensibil la valorile
precise ale componentelor (bineînţeles, există şi excepţii).
Putem înţelege mult mai bine şi mai repede circuitele dacă ne formăm obiceiul
de a face calculele aproximative în minte în loc să privim numere precise, cu multe
zecimale, apărând pe afişajul unui calculator de buzunar.

1.2.4. Divizoare rezistive

• Divizorul de tensiune
Divizorul de tensiune este unul dintre cele mai răspândite fragmente de circuite
electronice. Orice circuit electronic real conţine câteva divizoare de tensiune.
Acesta furnizează la ieşire o fracţiune predictibilă din tensiunea de intrare după
cum se poate observa în Fig.1.2.6.

R1

vI

R2 vO
Fig. 1.2.6. Divizorul de
tensiune

vI
i=
R1 + R2
vO = i ⋅ R2
R2
vO = vI
R1 + R2
Tensiune de ieşire este direct proporţională cu rezistenţa pe care se măsoară şi
invers proporţională cu suma rezistenţelor. Păstrând tensiunea de la intrare

17
neschimbată, dacă R2 creşte şi tensiunea de ieşire creşte.
Truc: Dacă avem nevoie de un divizor care din VI=15V să furnizeze la ieşire
VO=5V avem o singură relaţie de calcul şi două necunoscute R1 şi R2.. Este o idee
bună de a impune (dacă nu apar alte restricţii) curentul prin divizor I=1mA, caz în
care suma rezistenţelor în KΩ este numeric egală cu tensiunea de intrare iar
valoarea lui R2 este numeric egală cu tensiunea de ieşire VO. Astfel rezultă
R2=5kΩ şi R1=15KΩ-5KΩ=10KΩ.
Cel mai simplu divizor reglabil de tensiune poate fi realizat cu un singur rezistor
reglabil numit potenţiometru care permite reglajul factorului de divizare (fracţiunea
din tensiunea de intrare ce se obţine la ieşire) între 0 şi 1 (Fig. 1.2.7.).
Cea mai cunoscută aplicaţie a acestui divizor este controlul volumului la un
amplificator audio.

R1
vI P
R2
vO Fig. 1.2.7. Divizor
reglabil de tensiune
•
Micşorarea domeniului de reglaj al factorului de divizare se poate realiza prin
înserierea cu potenţiometru a unui rezistor de valoare fixă .

Exemplul 1.2.1:
Cum arată schema unui divizor de tensiune cu factorul de divizare reglabil în
domeniul [0.5;1]? Ce valori au elementele din circuit?
Soluţie:

P
10K
intrare

R ieşire
10K
Fig. 1.2.8. Divizor reglabil
în domeniul [0.5;1]
•

18
• Divizorul de curent
Schema electrică a unui divizor de curent este prezentată în Fig.1.2.9.
i

i1 i2

R1 R2

Fig.1.2.9. Divizorul de curent

i
TKI: i=i1+i2
TKV: i1R1 - i2R2=0
Rezolvând sistemul de mai sus de două ecuaţii liniare cu două necunoscute
obţinem:
R2 R1
i1 = ⋅i şi i2 = ⋅i
R1 + R2 R1 + R2
Dacă se consideră i curentul de intrare, oricare din curenţii i1 şi i2 poate fi
considerat curent de ieşire. Curentul de ieşire nu este direct proporţional cu
rezistenţa prin care se măsoară ci cu cealaltă rezistenţă din divizor. Astfel
menţinând i constant dacă R2 creşte, curentul i1 creşte şi i2 scade.

1.2.5. Metoda suprapunerii efectelor

Pe lângă teoremele lui Kirchhoff, care sunt valabile pentru un circuit oarecare,
liniar sau neliniar, pentru circuitele liniare există si metode specifice care simplifică
mult calculele. Una dintre acestea este metoda suprapunerii efectelor sau metoda
superpoziţiei.
Un circuit este liniar dacă răspunsul circuitului la aplicarea unei sume de
semnale de intrare este egal cu suma răspunsurilor care se obţin dacă fiecare
semnal de intrare acţionează separat.
Dacă f(x1) este răspunsul circuitului la aplicarea semnalului x1, iar f(x2) este
răspunsul la aplicarea semnalului x2, atunci răspunsul circuitului la aplicarea sumei
de semnale x1+x2 este f(x1)+ f(x2).
f(x1+ x2) = f(x1)+ f(x2)
Un circuit liniar atacat cu un semnal sinusoidal întotdeauna răspunde tot cu un
semnal sinusoidal, chiar dacă în general amplitudinea şi faza sunt schimbate.

19
 Pentru exemplificare să considerăm mai întâi circuitul din Fig. 1.2.10 a), pentru
care semnalele aplicate sunt sursele de curent i1 şi i2 , iar semnalul de ieşire este vo .

D
i1 R i vo i vD vo
i2 i1 i2

a) b)
Fig. 1.2.10. Circuit: a) liniar ; b) neliniar.
Conform legii lui Ohm : vo = Ri sau spunem că funcţia circuitului este :

f L ( x) = R ⋅ x

x1 = i1 ; x2 = i2 ;

f L ( x1 ) = Ri1 ; f L ( x2 ) = Ri2

f L ( x1 ) + f L ( x 2 ) = Ri1 + Ri2

f L ( x1 + x2 ) = f L (i1 + i2 ) = R(i1 + i2 ) = Ri1 + Ri2

Se observă că:
f L ( x1 + x2 ) = f L ( x1 ) + f L ( x2 )
deci circuitul este liniar.
Pentru circuitul din Fig. 1.2.10. b) dependenţa curent-tensiune pe dioda D este de
tip exponenţial:
vD

i = IS ⋅ e VT

unde IS – curent de saturaţie ; VT – tensiune termică

i
vO = v D = VT ⋅ ln
IS
deci funcţia circuitului este :
x
f N ( x) = VT ⋅ ln
IS

20
 i1 i2
f N (i1 ) = VT ⋅ ln ; f N (i2 ) = VT ⋅ ln
IS IS

i1 + i2
f N (i1 + i2 ) = VT ⋅ ln
IS
Este evident că :
i1 i i +i
VT ⋅ ln + VT ⋅ ln 2 ≠ VT ⋅ ln 1 2
IS IS IS
adică :
f N (i1 ) + f N (i2 ) ≠ f N (i1 + i2 )

Deci circuitul este neliniar.

Metoda suprapunerii efectelor constă în următoarele [Mir83]: Pentru analiza
unui circuit liniar cu mai multe surse se determină răspunsul circuitului separat la
acţiunea fiecărei surse, considerând toate celelalte surse pasivizate. Suma tuturor
răspunsurilor parţiale obţinute reprezintă răspunsul complet al circuitului.

Exemplul 1.2.2:
Să determinăm tensiunea vO pentru circuitul din Fig.1.2.11.a), folosind metoda
suprapunerii efectelor.

R1
5K
R2 VO
IS VS
2,5K
4.5mA 18V
a)

R1
5K
R2 R1
VS VO1 IS R2 VO2
2,5K 5K
18 V 4.5mA 2,5K

b) c)
Fig.1.2.11. Aplicarea metodei suprapunerii efectelor.

21
Deoarece avem doua surse vom avea două situaţii distincte :
1) Prin pasivizarea sursei de curent rezultă circuitul echivalent din
Fig.1.2.11.b) şi
R2 2,5
VO1 = · VS = ⋅ 18 = 6 V
R1 + R2 5 + 2,5

2) Prin pasivizarea sursei de tensiune obţinem circuitul echivalent din

Fig.1.2.11. c) şi
R1 R2 5 ⋅ 2,5
VO 2 = − ⋅ IS = − ⋅ 3 = −5 V
R1 + R2 5 + 2,5
Tensiunea totală de ieşire a circuitului este :
VO = VO1 + VO 2 = 6 + (−5) = 1 V

1.2.6. Teorema lui Thevenin

Teorema lui Thevenin afirmă că orice uniport care conţine rezistoare şi

surse este echivalent cu un uniport care conţine o sursă ideală de tensiune
vTh înseriată cu o rezistență RTh.
Prin uniport înţelegem un circuit cu o singură poartă adică două terminale de
acces prin care circulă acelaşi curent.
Teorema se mai numeşte şi teorema generatorului echivalent de tensiune
deoarece echivalează o reţea cu rezistenţe şi surse cu o singură sursă (generator)
reală de tensiune.
Cum putem determina valorile sursei echivalente de tensiune? Destul de simplu:
vTh se determină ca fiind tensiunea la mers în gol a uniportului (fără sarcină
conectată la terminale); RTh este rezistenţa echivalentă a diportului cu
sursele pasivizate. Prin surse pasivizate înţelegem surse aduse la zero, adică
pentru o sursă de tensiune, tensiunea la borne este zero (echivalent cu
scurtcircuit) iar pentru o sursă de curent, curentul prin sursă este zero
(echivalent cu întrerupere) după cum se observă în Fig. 1.2.12 .

pasivizare
pasivizare
V V=0 I I=0

a) b)
Fig. 1.2.12. Pasivizarea unei surse de: a) tensiune; b) curent

22
Exemplul 1.2.3.
Aplicând teorema lui Thevenin pentru circuitul din Fig. 1.2.13.a) obţinem sursa
de tensiune echivalentă din Fig 1.2.13.b) [Mir 83].
R1 RTh
A A
20K Ω 10 KΩ
vS R2 vTh
IS
10V 20KΩ 15V
1mA

B B
a) b)
Fig. 1.2.13. Aplicare a teoremei lui Thevenin
a) circuitul iniţial; b) circuitul echivalent

Aplicând teorema suprapunerii efectelor avem pentru vTh măsurată între

punctele A si B pe schema din Fig.1.2.11.a)
R2 R ⋅R
vTh = ⋅ v S + 1 2 I S = 5+10=15V
R1 + R2 R1 + R2
Circuitul de calcul pentru RTh cu sursele pasivizate este cel din Fig. 1.2.14.

R1

20K
A
R2
20K RTh
B

Fig. 1.2.14. Circuitul pentru calculul RTh

RTh=R1 // R2=10KΩ
Rezistenţa Th are şi o altă semnificaţie şi anume ea reprezintă rezistenţa văzută
la poarta uniportului denumită şi rezistenţa de ieşire. Aceasta rezistenţă mai poate
fi calculată şi determinând curentul de ieşire de scurtcircuit la poarta AB
(Fig. 1.2.13.a).
vTh
RTh =
i SC

23
 De menţionat că există şi teorema generatorului echivalent de curent (Teorema
lui Norton) însă fiind mai rar utilizată nu o prezentăm în lucrarea de faţă,
recomandând în schimb lucrările [Mir83] şi [Şor82].

1.2.7. Teorema lui Millman

Teorema lui Millman [Mir83] exprimă potenţialul unui nod al circuitului în

funcţie de conductanţele laturilor incidente în acel nod şi potenţialele nodurilor
vecine, toate potenţialele fiind măsurate faţa de potenţialul unui nod comun de
referinţă. Pentru schema generală din Fig. 1.2.15., conform teoremei lui Millman
avem expresia:
G1

Gk
V1 •
Vk Fig. 1.2.15. Schemă
V
pentru ilustrarea teoremei
Vn
lui Millman

∑V G K k

V = k =1
n

∑G
k =1
k

1
Reamintim că G = este conductanţa şi se măsoară în S (simens).
R
Exemplul 1.2.4.
Să determinăm căderea de tensiune V pe R pentru circuitul din Fig. 1.2.16.
R1 N R2
•
10K 10K
V1 R3 V V2
15V 20K 20V
Fig. 1.2.16. Exemplificarea
• aplicării Teoremei lui Millman
M
Considerăm M ca fiind nodul comun de referinţă. Potenţialul Vn în punctul N
faţă de punctul M se scrie:

24
 V1 ⋅ G1 + V2 ⋅ G2 + 0 ⋅ G
VN =
G1 + G2 + G
V1 V2 15 20
+ +
R1 R2
VN = = 10 20 = 12,5 V
1 1 1 1 1 1
+ + + +
R1 R2 R3 10 20 20

1.2.8. Puterea

Puterea (lucrul pe unitatea de timp) corespunzător unui circuit este (Fig. 1.2.17):
P =V ⋅I
unde V este tensiunea pe circuit iar I curentul prin circuit. Unitatea de măsură a
puterii este W (watt) cu submultiplul 1mW=10-3W şi multiplii 1KW=103W,
1MW=106W, 1GW=109W.

Circuit
V
electronic Fig. 1.2.17. Exemplificare
pentru puterea pe un circuit
I

Cu sensurile din Fig. 1.2.17. (curentul şi tensiunea au acelaşi sens) dacă rezultă:
P>0 - puterea este consumată (absorbită)
P<0 - puterea este generată

Exemplul 1.2.5.
I I’
VS R
2K VR
Fig. 1.2.18.

Vs
I =− = −5 mA; I ' = − I = 5 mA
R
Puterea pe sursă este PS=VS·I=10V·(-5mA)=-50mW, putere generata de sursă.
Puterea pe rezistor PR=VR·I’=10V·5mA=50mW, puterea este consumată de
rezistor.
În calculul puterii de mai sus atât pe sursă cât şi pe rezistor am considerat

25
acelaşi sens pentru tensiune şi pentru curent (convenţia de la receptoare). Dacă
pentru tensiune şi curent se consideră sensuri opuse (convenţia de la generatoare)
interpretarea puterii se schimbă, adică P > 0 este putere generată iar P < 0 este
putere consumată.
De remarcat este faptul că puterea se conservă, adică într-un circuit puterea
generată este egală, în modul, cu puterea consumată.
Pentru calculul puterii disipate în rezistoare se obţin relaţiile de calcul
echivalente (folosind legea lui Ohm):
V2
P = I 2 ⋅ R şi P =
R

• Transferul de putere
Există o problemă interesantă: ce rezistenţă de sarcină RL trebuie să folosim
pentru a obţine transfer maxim de putere de la o sursă cu rezistenţa internă RS
cunoscută ( Fig. 1.2.19.)
RS

VS RL
Fig.1.2.19. Transfer maxim
de putere pentru RL=RS
Sursa reală Sarcină

Pentru valori extreme ale rezistenţei de sarcină:

RL = 0 PRL = I 2 ⋅ R L = 0
RL = ∞ PRL = I 2 ⋅ R L = 0, ( I = 0)

Există o valoare intermediară pentru R pentru care puterea disipată este maximă
şi această valoare este:
RL = RS
Încercaţi să demonstraţi afirmaţia de mai sus. Ca nu cumva afirmaţia anterioară
să ne inducă o impresie greşită, accentuăm că în mod obişnuit în practică circuitele
electronice sunt proiectate astfel încât rezistenţa de sarcină este mult mai mare
decât rezistenţa internă a sursei.
Menţionăm că sursa reală din exemplul anterior poate fi modelarea prin
echivalent Thevenin a ieşiri unui circuit, spre exemplu a unui amplificator.

26
 1.3. Condensatorul şi bobina

În Fig. 1.3.1. sunt prezentate simbolurile pentru condensator şi bobină.

L
+
C C

a) b)

Fig. 1.3.1 Simbolul pentru: a) condensator; b) bobină

Unitatea de măsură pentru capacitate este F (Farad), cu submultiplii:
1µF = 10-6 F, 1nF = 10-9 F, 1pF = 10 -12F.
Unitate de măsură pentru inductanţa bobinei este H (Henry) cu submultiplii:
1mH= 10-3 H, 1μH = 10-6H.

1.3.1. Relaţia curent-tensiune

• Condensator
Un condensator cu capacitatea de C farazi şi cu tensiunea la terminale de v volţi,
are o sarcină electrică de q coulombi stocată pe o armătură şi –q pe cealaltă
armătură.
q=cv
Ca şi relaţie de definiţie între tensiunea şi curentul pe condensator se
foloseşte ecuaţia diferenţială:
dv
i=c
dt
Viteza de variaţie a tensiunii determină curentul prin condensator.
De exemplu dacă pe un condensator cu capacitatea C=1F variaţia tensiunii este
de 1V/s, curentul prin condensator este de 1A. Sau altfel privite lucrurile, dacă se
furnizează un curent de 1A printr-un condensator de 1F tensiunea pe condensator
creşte cu 1V în fiecare secundă.
Observaţii:
• curentul prin condensator este cu atât mai mare cu cât capacitatea este mai
mare.
• pe condensator nu pot apărea salturi bruşte de tensiune deoarece acestea ar
necesita un curent infinit prin condensator. Variaţia bruscă a potenţialului pe
o armătură este transmisă integral pe cealaltă armătură.

27
• Bobină
Dacă înţelegem comportarea condensatorului nu vom avea nici o dificultate cu
bobina, cele două elemente de circuit fiind duale
Sunt duale între ele:
rezistenţă R - conductanţă G
capacitate C - inductanţă L
tensiune v - curent i
Putem folosi principiul dualităţii: ecuaţiile a două circuite duale unul altuia,
exprimate în mărimi duale, au aceeaşi formă [Mir 83].
La bobină viteza de variaţie a curentului determină tensiunea la bornele ei.
Relaţia între tensiune şi curent este:
di
v=L
dt
O tensiune de 1V aplicată unei bobine cu inductanţa de 1H conduce la o creştere
a curentului prin bobină cu 1A în fiecare secundă.
În continuare comportarea bobinei în circuit poate fi dedusă prin dualitate prin
comportarea condensatorului.

1.3.2. Conectarea condensatoarelor şi bobinelor

C1 C2 L1 L2

C1 ⋅ C 2 Lech = L1 + L2
C ech =
C1 + C 2
a) b)
Fig. 1.3.2. Conectarea serie a: a) condensatoarelor. b) bobinelor

C1 L1

L2
C2
L1 ⋅ L2
Cech=C1+C2
Lech =
L1 + L2
a) b)
Fig. 1.3.3. Conectarea paralel a: a) condensatoarelor b) bobinelor

28
 Prin conectarea în serie (paralel) a condensatoarelor se obţine o capacitate mai
mică (mare).

1.3.3. Comportarea în c.c.

1.3.3.1. Circuit RC cu sursă de tensiune
Să considerăm un circuit simplu cu un condensator, o rezistenţă şi o sursă de
tensiune continuă legate în serie, după cum se vede în Fig. 1.3.4.
R iC

VI vC
C Fig. 1.3.4. Circuitul R C serie
cu sursă de tensiune continuă

Ne interesează evoluţia în timp a mărimilor în circuit, în particular tensiunea

pe condensator vC(t) şi curentul prin condensator iC(t).
Folosind TKV avem:
VI=RiC+vC.
Avem relaţia pe condensator:
dv
iC = C C
dt
dvC
VI = RC + vC
dt
Obţinem o ecuaţie diferenţială neomogenă de ordin unu cu necunoscuta vC:
dvC
RC + vC − V I = 0
dt
Rezolvând ecuaţia şi punând condiţiile la limită:
t=0; vC=vC(0 ) - tensiunea pe condensator la momentul iniţial
t = ∞ ; vC=vC( ∞ ) - tensiunea pe condensator la momentul final;
se obţine soluţia:
t t
− −
vC (t ) = vC (0) ⋅ e τ + (1 − e τ )vC (∞)

unde τ=RC se numeşte constanta de timp a circuitului, cu unitatea de măsură

secundă (s).
Pentru circuitul din Fig. 1.3.4. considerăm că la momentul iniţial condensatorul
este complet descărcat, vC(0)=0 V, iar tensiunea la care se încarcă condensatorul
într-un timp infinit de lung este tensiunea sursei de intrare vC( ∞ )=VI.
Ecuaţia ce descrie evoluţia în timp a tensiunii pe condensator este:

29
 t
−
vC (t ) = (1 − e τ )V I
Forma de undă este prezentată în Fig. 1.3.5. a)
vC iC
VI
VI
R

0.63VI
VI
0.37
R

τ 2τ 3τ 4τ 5τ 6τ t τ 2τ 3τ 4τ 5τ 6τ t
regim tranzitoriu regim regim tranzitoriu regim
permanent permanent
a) b)
Fig.1.3.5. Cronogramele tensiunii şi curentului prin condensator
pentru circuitul din Fig. 1.3.4.
După t=τ condensatorul s-a încărcat la 63% din valoarea finală. Condensatorul
se poate considera încărcat în întregime după un timp t=5τ când ajunge la 99% din
valoarea finală.
Evoluţia curentului prin condensator este prezentată în Fig. 1.3.5. b).
V I − vC (t )
iC (t ) =
R
VI
Curentul prin condensator are valoarea maximă în momentul iniţial iC (0) = ,
R
deoarece toată tensiunea sursei cade pe R. Pe măsură ce creşte tensiunea pe
condensator, curentul prin circuit scade, tinzând la zero după t=5τ.
În circuitul RC alimentat cu o sursă de tensiune continuă, după trecerea
regimului tranzitoriu t ∈ (0; 5τ) se intră în regimul permanent în care nu se mai
întâmplă nimic, curentul fiind zero.
Observaţie: Interpretăm afirmația de mai sus astfel: în c.c., după
trecerea regimului tranzitoriu, condensatorul poate fi considerat o
întrerupere.

1.3.3.2. Încărcarea C la curent constant

Considerăm un circuit format dintr-un condensator şi o sursă de curent continuu
(Fig. 1.3.6.)

30
 vC
iC
1
panta = ⋅I
C vC C
I

t
a) 0
b)
Fig.1.3.6. Condensatorul la curent constant: a) schema electrică ;
b) tensiunea pe condensator
La momentul iniţial condensatorul se consideră descărcat vC(0)=0V. Curentul
prin condenator este constant în timp iC(t)=I, astfel încât avem :
t
1
vC(t)=
C0 ∫
iC (t )dt

1
v C (t ) = I ⋅t
C
Tensiunea pe condensator creşte liniar în timp (Fig. 1.3.7.). Dacă circuitul
funcţionează o perioadă oarecare de timp, tensiunea creşte continuu existând
pericolul distrugerii condensatorului sau sursei. Dacă la un moment dat se
inversează sensul curentului, condensatorul se va descărca.

1.3.4. Comportarea în curent alternativ

Circuitele cu condensatoare şi bobine sunt mai complicate decat circuitele pur

rezistive, deoarece comportarea lor depinde de frecvenţa. De exemplu un divizor
de tensiune, care conţine şi un condensator va avea un factor de divizare dependent
de frecvenţă.
Condensatorul şi bobina sunt cunoscute ca şi elemente de circuit reactive.
Pentru aceste elemente de circuit se defineşte reactanţa X:
1
XC = ; pentru condensator
ωC
XL=ωL ; pentru bobina
Unitatea de măsură pentru reactanţă este aceeași cu cea pentru rezistență
[ Ω ].
Un alt termen utilizat în circuitele ce conţin elemente reactive este cel de

31
impedanţă, care se notează cu Z. Impedanţa este un termen general, este o
“rezistenţa generalizată“ [Hor97].
Z = R + j( X L − X C )
Reactanța este partea imaginara a impedanței.
Impedanţele capacitivă, ZC şi inductivă ZL sunt:
Z C = R − jX C ; Z L = R + jX L
unde j = − 1
Pentru condensator şi bobină ideale (R=0) impedanţele sunt numere
complexe:
1
Zc = ; Z L = jωL
jωC
Reactanţa condensatorului (bobinei) scade (creşte) cu creşterea frecvenţei f.
Astfel, în curent continuu (f=0 Hz) un condensator este echivalent cu o întrerupere
(XC→∞) pe când o bobina este echivalentă cu un scurtcircuit (XL→ 0 ) .

1.4. Generalizarea relaţiilor si teoremelor

de circuite electrice
Când circuitele analizate conţin si elemente reactive (condensatoare şi bobine)
toate relaţiile şi teoremele de circuit (vezi paragraful 1.2.) trebuie reformulate.
Toate aceste relaţii şi teoreme rămân valabile (cu respectarea condiţiilor de
aplicare) doar că în loc de rezistenţă se foloseşte impedanţa.

• Legea lui Ohm generalizată:

I
Z
Fig.1.4.1.Generalizarea
legii lui Ohm
V=ZI

1 1
Dacă, de exemplu Z=Zc= tensiunea rezultată este V= ⋅I
jωC 2πfC

32
 • Conectarea impedanţelor va lua locul conectării rezistoarelor. De exemplu
două impedanţe în serie Z1 şi Z2 au impedanţa echivalentă Z=Z1+Z2.
Dacă:
1
Z1=ZC= şi Z2=ZL =jωL
jω C
1 1
Z= + jωL=j(- +ωL)
jω C ωC
• Divizoarele se pot realiza cu impedanţe în loc de rezistoare. Relaţiile de calcul
rămân valabile, înlocuind R cu Z.
• Metoda suprapunerii efectelor se poate aplica şi pentru circuite cu C şi L ,
folosind impedanţele corespunzătoare, cu condiţia ca circuitul să fie liniar.
• Teorema lui Thevenin pentru circuite care conţin elemente reactive se
reformulează astfel: Orice uniport care conţine rezistoare, condensatoare, bobine şi
surse este echivalent cu un uniport care conţine o sursă ideală de tensiune înseriată
cu o impedanţă complexă.
• Teorema lui Millman exprimă potenţialul unui nod al circuitului in funcţie de
admitanţele complexe ale laturilor incidente în acel nod şi potenţialele nodurilor
vecine, toate potenţialele fiind măsurate faţă de potenţialul unui nod comun de
referinţă. Prin admitanţă se înțelege inversul impedanţei, se notează cu Y şi se
măsoară în S (Siemens).
1
Y=
Z
Admitanţa unui condensator este YC=jωC

1.5. Răspunsul în frecvenţă

Dacă un semnal sinusoidal este aplicat la intrarea unui circuit liniar, la ieşirea
circuitului vom obţine tot un semnal sinusoidal de aceeaşi frecvenţă, dar care poate
avea amplitudinea şi faza diferite de cele ale semnalului de intrare. Astfel un circuit
poate fi caracterizat în termenii schimbării pe care el o produce în amplitudinea şi
faza semnalelor sinusoidale de diferite frecvenţe aplicate la intrare.

1.5.1. Funcţia de transfer complexă

Pentru a studia comportarea în frecvenţă a unui circuit se foloseşte funcţia de

transfer complexă. Funcţia de transfer complexă F(jω) este o caracteristică a
circuitului şi ea descrie complet răspunsul lui în frecvenţă.

33
 X O ( jω )
F ( jω ) =
X I ( jω )

Cu XI(jω),XO(jω) am notat semnalele sinusoidale în complex pentru intrare,

respectiv pentru ieşire. Acestea pot fi tensiuni sau curenţi.
Studiul răspunsului în frecvenţă al unui circuit se reduce la studiul funcţiei de
transfer F(jω).

Exemplul 1.5.1.
Care este funcţia de transfer complexă a circuitului din Fig 1.5.1.
R

vI(jω) vO(jω)
C
Fig.1.5.1. Circuit RC

Soluţie:
v O ( jω )
F ( jω ) =
v I ( jω )
vO(jω) se poate deduce considerând un divizor de tensiune pentru care tensiunea
de intrare vI(jω) se divide pe impedanţa condensatorului ZC şi pe cea a rezistorului
ZR.
ZC
v O ( jω ) = v I ( jω )
Z R + ZC

ZC
F ( jω ) =
Z R + ZC
1
j ωC
Prin înlocuirea impedanţelor obţinem: F ( jω ) =
1
R+
j ωC
1
F ( jω ) =
1 + jωRC
Funcţia de transfer fiind un număr complex, este caracterizat de modul şi fază :
1
Modul F ( jω ) =
1 + (ωRC )
2

34
 Faza Φ(ω ) = −arctg (ωRC )
Atât modulul cât şi faza sunt funcţii de frecvenţă (mai precis de pulsaţie
ω=2πf). Reprezentarea grafică a acestor funcţii ne furnizează o imagine clară
asupra răspunsului în frecvenţă a circuitului.

1.5.2. Reprezentarea răspunsului în frecvenţă

• Scara logaritmică
Pentru reprezentarea modulului funcţiei de transfer folosim un sistem de axe de
coordonate în care pe abscisa avem frecvenţa (sau pulsaţia). Având în vedere
domeniul foarte mare de valori al frecvenţei, de la herţi la megaherţi folosirea unei
scări liniare este aproape imposibilă. De aceea se folosește o scara logaritmică,
neliniară care are proprietatea că “dilatează“ valorile mici şi “comprimă“ valorile
mari, permiţînd astfel reprezentarea unui interval de variaţie foarte mare.
Scara logaritmică este exemplificată în Fig.1.5.2.
10
lg
1

0.01 0.1 1 10 100 103 104 Fig.1.5.2. Scară logaritmică

Originea axei este considerată valoarea 1. Pe axă scriem valorile ca puteri ale lui
10, dar ceea ce măsuram pe axa este logaritm zecimal din aceste valori.
Intervalul cuprins între două valori aflate în raport de 10 (sau 1/10) se numeşte
decadă. De exemplu sunt decade intervalele cuprinse între 1 şi 10 sau între 103 şi
104.

• Decibel
Pe axa modulului funcţiei de transfer se pot folosi atât valori exprimate ca
raport, F ( jω ) cât şi valori exprimate în decibeli, ca logaritm al
raportului, F ( jω ) dB
F ( jω ) dB = 20 lg F ( jω )

Decibelul este submultiplu al unităţii de măsură bel care este logaritmul zecimal
al raportului a două puteri, când acest raport este egal cu 10.
Corespondenţa între valorile modulului unei funcţii de transfer exprimate ca
raport şi exprimate în dB este prezentată în Fig. 1.5.3.

35
 F ( jω ) F ( jω ) dB

1000 60
100 40
10 20
1 0 Origine
0.1 20
Fig.1.5.3. Corespondenţa între valorile
0.01 40 modulului unei funcţii de transfer exprimate
ca raport şi exprimate în decibeli.

Dacă semnalul de ieşire este egal cu cel de intrare F ( jω ) = 1 , modulul funcţiei

de transfer în dB este F ( jω ) dB = 0 , care poate fi considerat ca origine a axei.
Pentru un amplificator, când semnalul de ieşire este mai mare decât cel de
intrare avem F ( jω ) dB > 0 , iar pentru un circuit care atenuează, semnalul de ieşire
este mai mic decât cel de intrare şi avem F ( jω ) dB < 0 .
• Reprezentarea grafică
Modulul funcţiei de transfer pentru circuitul din Fig 1.5.1. este:
1
F ( jω ) =
1 + (ωRC )
2

Vom trata mai întâi reprezentarea asimptotică a acestei funcţii, considerând

valori extreme pentru ω:
ω→0 ; F ( jω ) = 1

1
ωRC>>1 ; F ( jω ) ≈
ωRC
Caracteristica asimptotică a modulului funcţiei de transfer este arătată în
Fig.1.5.4.b) cu linie întreruptă.
Punctul de intersecţie al celor două asimptote este la pulsaţia ω0 a cărei valoare
se obţine prin egalarea celor două funcţii.
1
1=
ω 0 RC

36
 1
ω0 =
RC
ω0 se numeşte pulsaţie de frângere sau de tăiere, iar frecvenţa corespunzătoare
ω0
f0 =
2π
se numeşte frecvenţă de frângere sau de tăiere.

F ( jω ) F ( jω ) dB
0.01 0.1 1 10 100
RC RC RC RC RC
ω
-0.707
-3
0.1
-20 a)
0.01
-40

Ф(ω) 0 .1 1 10
RC RC RC ω
00
-450 b)

-900

Fig.1.5.4. Răspunsul în frecvenţă al circuitului FTJ din Fig.1.5.1:

a) caracteristica amplitudine-pulsaţie; b) caracteristica fază-pulsaţie

1
Înlocuind RC = , funcţia de transfer se poate scrie în forma:
ω0
1
F ( jω ) =
ω
1+ j
ωo

1 ω
cu modulul: F ( jω ) = şi faza: Φ(ω ) = −arctg
⎛ω ⎞
2 ω0
1 + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ω0 ⎠

37
 Valoarea reală a modulului frecvenţei de transfer la pulsaţia (frecvenţa) de
frângere este:
1 1
F ( jω 0 ) = = ≅ 0.707
⎛ 1 ⎞
2 2
1+ ⎜ RC ⎟
⎝ RC ⎠
Caracteristica reală a funcţiei de transfer este prezentată cu linie plină în
Fig.1.5.4.a). Dacă se măsoară în decibeli, modulul funcţiei de transfer la frecvenţa
de frângere este:
1
F ( jω 0 ) dB = 20 lg = −3 dB
2
La frecvenţe mult mai mici decât frecvenţa de frângere, amplitudinea
semnalului de ieşire este egală cu cea a semnalului de intrare ( F ( jω ) = 1 ). Din
caracteristica reală a funcţiei de transfer (Fig.1.5.4.a)) se observă că pe măsură ce
ne apropiem de pulsaţia de frângere amplitudinea semnalului de ieşire scade. Ea
devine, la pulsaţia de frângere, 0.707 din amplitudinea semnalului de intrare.
Aşadar la trecerea prin circuit toate semnalele având frecvenţe cel mult egale cu
frecvenţa de frângere sunt atenuate cu cel mult 30%, sau cu 3dB.
Se numeşte bandă de frecvenţe de trecere la 3 dB atenuare (la 30%), domeniul
de frecvenţe în care semnalele sunt atenuate cu cel mult 3dB (30%) faţă de valoare
maximă.
Pentru circuitul nostru banda de frecvenţă de trecere este:
1
B=
2πRC
In afara benzii, modulul funcţiei de transfer este invers proporţional cu pulsaţia:
1
F ( jω ) =
ωRC
Panta acestei drepte este –20dB/decadă. Spunem ca atenuarea în afara benzii
este de –20dB/decadă.
Circuitul care lasă să treacă semnalele cu frecvenţe joase şi atenuează semnalele
cu frecvenţe ridicate se numeşte filtru trece jos FTJ. Mai există filtre trece sus FTS,
filtre trece bandă FTB şi filtre opreşte bandă FOB.
Faza funcţiei de transfer este:
Ф(ω )= -arctg(ωRC)
Pentru: ω → 0; Ф(ω )= -arctg 0 = 0
ω → ∞; Ф(ω )= -arctg ∞ = -900
ω = ω0; Ф(ω )= -arctg 1 = -450

38
 Faza funcţiei de transfer în raport cu pulsaţia este reprezentată în Fig.1.5.4.b).
Defazajul merge de la 00 ( la frecvențe bine sub frecvența de frângere) până la
-900 (la frecvenţe bine peste frecvenţa de frângere), cu o valoare de -450 la
frecvenţa de frângere.
Un FTS RC este prezentat în Fig.1.5.5, răspunsul său în frecvenţă fiind arătat în
Fig.1.5.6.
R

vI(jω) vO(jω)
C
Fig.1.5.5. Filtru trece sus RC

F(jω) dB
0.01f0 0.1f0 f0 10 f0 100 f0
0
-3
f
-20

-40 panta
20dB/dec.

Ф(ω)
900

450

0
0.01 f0 0.1 f0 f0 100 f0 f
Fig.1.5.6. Răspunsul în frecvenţă pentru FTS

Funcţia de transfer este:

jωRC
F ( jω ) =
1 + jωRC
ωRC
F ( jω ) = ; Ф(ω)=90-arctgωRC
1 + (ωRC )
2

39
 1
Frecvenţa de tăiere este f 0 = , banda de frecvenţe de trecere la 3dB
2πRC
atenuare este: B ∈ [f0; ∞], atenuarea în afara benzii este de 20dB/dec.; defazajul la
frecvenţa de tăiere este 450.
Observaţie: Atât pentru FTJ cât şi pentru FTS, la frecvenţe mai mari decât 10f0
panta modulului funcţiei de transfer este cu 20dB/dec. mai mică decât panta la
frecvenţe mai mici decât 0.1f0.. De asemenea defazajul este mai mic cu 900. Pe
caracteristica asimptotică a modulului funcţiei de transfer spunem că la frecvenţa
de tăiere apare o atenuare de 20dB/dec.

Exemplul 1.5.2.
În Fig.1.5.7. este prezentată caracteristica amplificare-frecvenţă (modulul
funcţiei de transfer) a unui amplificator de tip FTB. Care sunt banda de frecvenţă şi
amplificarea în bandă? Care este funcţia de transfer a circuitului?
F ( jω ) dB

60

40
37
20

0 10 102 103 104 105 106 107 f[Hz]

Fig.1.5.7. Caracteristica amplificare-frecvenţă de tip FTB

Soluţie
Se observă că există două frecvenţe de tăiere fL=1KHz şi fH=100KHz la care
avem o amplificare de 37 dB, cu 3 dB mai mică decât amplificarea maximă de 40
dB. Banda de frecvenţă de trecere este B ∈ [1;100]KHz. Amplificarea în bandă este
40 dB, iar măsurată ca raport între semnalul de intrare şi cel de ieşire este de 100.
Funcţia de transfer a circuitului trebuie să prezinte doua frecvenţe de tăiere, deci
⎛ ω ⎞⎛ ω ⎞
numitorul să fie un produs de tipul ⎜⎜1 + j ⎟⎟⎜⎜1 + j ⎟ . De asemenea la
⎝ ω L ⎠⎝ ω H ⎟⎠
ω
numărător trebuie să avem o expresie de forma j care arată că venim dinspre
ω1
origine ω=0, cu panta 20 dB/dec. ωL şi ωH se citesc direct de pe grafic:
ω L = 2π ⋅ 10 3 ; ω H = 2π ⋅ 10 5

40
ω1 se determină punând condiţia ca la frecvenţa f=10 Hz, F ( jω ) dB = 0 dB

ω f
j j
F ( jω ) = 2π ⋅ 10 = 10
⎛ ω ⎞⎛ ω ⎞ ⎛ f ⎞⎛ f ⎞
⎜1 + j ⎟⎜1 + j ⎟ ⎜1 + j 3 ⎟⎜1 + j 5 ⎟
⎝ 2π ⋅ 10 ⎠⎝
3
2π ⋅ 10 ⎠ ⎝
5
10 ⎠⎝ 10 ⎠

Lăsăm spre distracţia cititorului să deducă faza Ф(ω) şi să traseze caracteristica

fază-frecvenţă.

41