Baladă

Când îndrăgostiţii au luat peste tot foc,

Se prind de mână
Şi se aruncă amândoi
Într-o verighetă
Cu apă puţină.

Este o cădere importantă în viaţă

Şi ei zâmbesc fericiţi
Şi au braţele pline de flori
Şi alunecă duios
Şi alunecă măreţ pe jos,
Strigându-se pe nume ziua
Şi auzindu-se noaptea.

De la o vreme
Li se amestecă ziua cu noaptea,
Într-un fel de tristeţe deasă...

Verigheta răspunde
Tocmai pe tărâmul celălalt.

Acolo este o plajă mare

Plină cu oase îmbrăţişate
Care dorm cu albul lor ostenit,
Ca nişte scoici frumoase
Care s-au iubit toată marea.