Psihologia cognitivă a fost definită ca psihologia proceselor mentale.

Mai exact, psihologia

cognitivă a fost descrisă și ca o știință ce se ocupă de înțelegerea și cunoaștere. Totuși, acești
termeni sunt destul de vagi, și, deși asigura un indicator asupra a ce se ocupă psihologia
cognitivă tot ridică întrebări precum: ce presupune mai exact „cunoașterea”, „înțelegerea” și
„procese mentale”.

O definiție mai precisă este aceea că aceea că psihologia cognitivă studiază modul in
care creierul procesează informațiile. Se preocupă de modul in care indivizii preiau
informațiile din lumea exterioară lor, cum dau un sens acestei informații și modul în care
folosim informațiile primite. În mod evident psihologia cognitivă include multe procese
intelectuale care apar la diferite stadii.

Stadiile proceselor cognitive:

MEMORIE
STIMUL PERCEPȚIE ÎNVĂȚARE REPREZENTARE GÂNDIRE
DE
STOCARE

Informația luată din exteriorul organismului trece printr-un stadiu inițial al percepției,
are implică analiza conținutului informațional. Chiar și la acest stadiu, creierul încearcă să
găsească un sens informațiilor primite din exterior. Percepția stimulului duce la învățarea
anumitor trăsături despre obiectul stimul și stocarea noii informații în memorie. Odată ce
amintirea unui obiect a fost creată poate fi accesată în diferite situații pentru al ajuta pe
individ. Acest stadiu poartă numele de reprezentare (accesare unei informații din trecut). Pe
de altă parte, reprezentarea duce la altă activitate mentală precum gândirea. Procesele gândirii
adesea se folosesc de reprezentările unor informații, ca de exemplu când ne aducem aminte de
situații anterioare care să ne ajute în situații sau probleme noi. Dar, uneori trebuie sa
rearanjăm sau manipulam informațiile deja știute pentru a se potrivii situațiile noi pe care
trebuie sa le înfruntăm. Procesele cognitive, în realitate, sunt mult mai complexe față de
schema prezentată mai sus. Schema sugerează că procesele cognitive sunt foarte delimitate
unul de altul, că ele se întâmplă succesiv. Aceasta este o drastică simplificație a acestor
procese, pentru a fi mult mai realistic, aceste procese ar trebui exemplificate intercalându-se și
suprapunându-se unul cu altul.

Abordări diferite ale psihologiei cognitive

Există patru abordări diferite pentru studierea psihologiei cognitive. În primul rând, se
află abordarea cunoscută sub numele de psihologie cognitivă experimentală, care întrevede
folosirea experimentelor psihologice pe subiecți umani pentru a investiga modurile în care
aceștia înțeleg, învață, își aduc aminte și gândesc. Pentru a înțelege mai bine metodele
Memoria

specifice utilizate de psihologia cognitivă, trebuie să clarificăm obiectivele cercetării în acest

domeniu. Pe scurt, aceste obiective includ colectarea datelor, analiza datelor, elaborarea unei
teorii, formularea ipotezelor, testarea ipotezelor și, uneori, aplicarea rezultatelor în arii situate
în afara cadrului de cercetare. Adesea cercetătorii caută să adune cât mai multă informație
despre un anumit fenomen. Ei pot sau nu pot avea noțiuni preconcepute despre ceea ce vor
descoperi în perioada de colectare a datelor. Psihologii cognitiviști utilizează diferite metode
pentru a explora gândirea umană. Aceste metode includ: experimente de laborator sau alte
experimente controlate, cercetarea psihobiologică, rapoartele personale, studiile de caz,
observația naturală, simulările pe computer și inteligența artificială.
O a doua abordare a psihologiei cognitive este prevăzuta de progresul făcut în
telecomunicații, în ingineria factorilor umani și în computerele digitale, care au condus la
procesarea informației. Urmând multe din aspectele procesării informației de către computer,
psihologii au început să discute despre coduri de informație (sisteme de simboluri sau semnale
care reprezintă informația), despre limite ale capacitai de procesare și despre procesarea
informației atât în serie cât și în paralel.
A treia abordare a psihologiei cognitive prezintă psihoneurofiziologie, care implică
studiul indivizilor care suferă de o boala mentală. Se pot descoperi multe lucruri despre
funcționarea normala a creierului uman prin studierea impedimentelor cognitive care rezulta
din lezarea anumitor regiuni ale creierului uman.
A patra abordare a psihologiei cognitive poartă numele necunoștință cognitivă, care
implică studierea creierului uman, pentru a putea demonstra procesele cognitive. Sistemul
nervos este baza capacității noastre de a percepe, de a ne adapta și interacționa cu lumea
înconjurătoare. Prin intermediul acestui sistem receptăm, procesăm și răspundem la
informațiile venite din mediu. De exemplu, este interesant să studiem neuronul și să observăm
cum se „mișcă” informația de la sistemul nervos la nivelul celular. De asemenea, trebuie să
luăm în considerare nivelurile variate de organizare din cadrul sistemului nervos. Pentru a
înțelege modul în care sistemul nervos procesează informația, trebuie să examinăm structura
și funcțiile celulelor care constituie sistemul nervos. Celulele nervoase individuale, numite
neuroni, transmit semnale electrice de la un loc la altul în sistemul nervos. Cea mai mare
concentrație de neuroni este în neocortex, acea parte a creierului asociată cu cogniția
complexă. Soma conține nucleul (partea centrală care îndeplinește funcțiile metabolice și de
reproducere pentru celulă), este responsabilă pentru viața neuronului și conectează dendritele
la axon. Dendritele ramificate primesc informații de la alți neuroni, iar soma integrează
informația. Învățarea este asociată cu formarea noilor conexiuni neuronale și, astfel, cu
creșterea complexității sau ramificarea dendritelor în creier.
Axonul are forma unui tub lung și subțire, care se extinde din soma (și uneori se
splitează) și răspunde informației prin transmiterea unui semnal electrochimic, care se
deplasează până la sfârșit (terminus), unde semnalul poate fi transmis altor neuroni.
Axonii sunt de două tipuri, în funcție de prezența sau absența mielinei, o substanță albă și
grasă (care dă culoarea materiei albe din creier). Unii axoni sunt mielinizați (înconjurați de o
teacă de mielină), care izolează și protejează axonii mai lungi de interferența electrică cu alți
axoni din zonă și mărește conductibilitatea informației. De fapt, transmiterea în axonii
mielinizați poate ajunge la 100 m/s. Mielina nu este distribuită uniform de-a lungul axonului.
Ea este distribuită în segmente întrerupte de nodurile lui Ranvies – mici pauze în învelișul
mielinic de-a lungul axonului care servesc la creșterea vitezei conductibilității de-a lungul
axonului. Celui de-al doilea tip de axoni le lipsește învelișul mielinic. De obicei, acești axoni
lipsiți de mielină sunt mai mici, mai scurți și mai înceți decât cei mielinizați. Scleroza
1
Memoria

multiplă este asociată cu degenerarea tecilor de mielină ale axonilor în anumiți nervi, având ca
rezultat deteriorarea coordonării mișcărilor și a echilibrului. În cazurile severe, această boală
este fatală.
Butonii terminali sunt mici umflături aflate la capătul ramurilor axonului care nu ating
în mod direct dendritele axonului vecin. Există o mică pauză, sinapsa, care servește ca
joncțiune între butonii terminali ai unuia sau mai multor neuroni. Sinapsele joacă un rol
important în cogniție. În cadrul experimentelor cu șobolani s-a observat că aceștia prezintă o
creștere a mărimii și numărului de sinapse din creier ca rezultat al învățării. Scăderea
funcționării cognitive, ca în boala Alzheimer, este asociată cu eficiența redusă a transmiterii
sinaptice a impulsurilor nervoase. Transmiterea semnalelor dintre neuroni are loc atunci când
butonii terminali eliberează unul sau mai mulți neurotransmițători la sinapsă. Acești
neurotransmițători au rolul unor mesageri chimici în transmiterea informației de-a lungul
pauzei sinaptice la dendritele receptoare ale neuronului alăturat.
Deși oamenii de știință cunosc mai mult de 50 de substanțe transmițătoare, pare că au
mai rămas multe de descoperit. Cercetătorii din medicină și psihologie încearcă să descopere
și să înțeleagă neurotransmițători și modul în care ei interacționează cu medicamentele, stările
afective, capacitățile și percepțiile omului. Deși se cunosc multe despre mecanica transmiterii
impulsului nervos, se știe destul de puțin despre modul în care activitatea chimică a sistemului
nervos se raportează la stările psihice. Cu toate acestea, în momentul de față cunoaștem modul
în care câteva din aceste substanțe afectează funcționarea noastră psihică. Există trei tipuri de
substanțe chimice implicate în neurotransmisie:
1. Neurotransmițătorii monoamine – sunt sintetizați de sistemul nervos prin acțiunile
enzimatice asupra unuia dintre aminoacizii (formați din proteine ca tirozina, colina, triptofan)
din dieta noastră (ex. acetilcolina, dopamina şi serotonina).
2. Neurotransmițători aminoacizi se obțin direct din aminoacizi în dieta noastră, fără a
fi nevoie de o sinteză ulterioară (ex., acidul gama aminobutiric sau GABA).
3. Neuropeptidele – lanțuri de peptide (molecule alcătuite din părțile a doi sau mai
mulți aminoacizi).

Memoria

Memoria este un proces psihic și definește dimensiunea temporala a organizării

noastre psihice și integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal: trecut, prezent și
viitor. Memoria consta în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor,
cunoștințelor, mișcărilor din trecut. Memoria ne permite să dobândim continuitatea identității
noastre în timp. Fără aceasta, am trăi doar în prezent și ne-am fi confruntat cu numeroase
probleme și situații la care nu am avea răspuns, nicio experiență elaborată, niciun procedeu de
rezolvare și în acest mod adaptarea devenind imposibilă. Memoria este o condiție de baza și
indispensabila existentei și adaptării optime. Se datorează plasticității creierului – proprietatea
de a-și modifica starea interna sub influenta stimulilor externi – și capacitații memoriei de
înregistrare, păstrare si reactualizare a „urmelor” acestor stimuli. Memoria reflectă trecutul ca
trecut, astfel încât în momentul în care subiectul reactualizează o informație, este conștient că
acea experiență s-a petrecut cândva în trecut.

Modele de abordare ale memoriei

2
Memoria

Modelul lui Ebbinghaus: psihologul german Hermann Ebbinghaus este cel care a pus
bazele investigațiilor experimentale asupra memoriei. Acesta susține că psihologia
experimentală nu este nevoie să se limiteze numai la studierea senzațiilor, ci trebuie sa se
extindă spre studierea proceselor superioare. Ebbingus a făcut cercetări asupra memoriei și
prin lucrarea sa „Memoria: o contribuție la psihologia experimentală” a demonstrat că se pot
obține răspunsuri concret despre memorie prin efectuarea experimentelor empirice.
Cercetările lui Ebbinghaus asupra memoriei s-au dovedit valide în ciuda faptului ca toate
experimentele sale l-au avut pe el drept subiect.
Modelul memoriei duale: acest model a fost inițiat de cercetările lui Hebb. Principala
ipoteză a lui Hebb este aceea că: reprezentarea neurală a unei informații se menține temporar
prin circulația unui flux în neuronii interconectați formând „structuri celulare”. Acestea sunt
unități de bază care, atunci când sunt activate, se pot organiza în unități de ordin superior. Nu
rezultă dacă cele două tipuri de influxuri nervoase se stabilesc secvențial sau în paralel,
existând argumente n favoarea ambelor posibilități. Ulterior, majoritatea autorilor au propus
adoptarea unui model al memoriei de scurtă durată ți luarea în considerație a dimensiuni
structurale a memoriei de lună durată.
Modelul modal a lui Atkinson și Shiffrin: reprezintă prin esență o prelungire a
modelului dual, acest model susține ca operațiile de tip mnezic utilizează tipuri de stocare
diferite:
1. Registrul senzorial-menține pentru un interval scut si sub o formă slabă informația
2. Sistemul memoriei tampon-preia rapid informația ți realizează o prima codificare
3. Sistemul de stocare pe termen lung- este unic și are o capacitate nelimitată
Modelul memoriei de lucru: evidențiat de către Baddeley, care susține ca noțiunea-
memorie de lucru-este înțeleasă ca un sistem cu capacitate limitată destinat păstrării
temporare ți manipulării unor informații în timpul realizării unei serii de procese cognitive
de înțelegere, gândire și învățare. Sistemul memoriei de lucru este structurat în
următoarele componente:
1. ”administratorul central” ca sistem de atenționare cu capacitatea limitată și care poate
să pună în funcțiune unul dintre sistemele sale pentru a controla alte informații
cognitive
2. Subsistemele care conțin următoarele registre:
 Registrul vizual și spațial, manipulează informațiile vizuale și spațiale
 Sistemul fonologic, păstrează informația verbala
 Sistemul recapitulării articulatorii are funcțiile de a împrospăta și transfera
informațiile verbale și vizuale
Modelul nivelelor de procesare: întemeiat de Craik și Lockhart, care au propus
existența unui sistem al memoriei de scurtă durată, care este capabila sa proceseze
informațiile într-o multitudine de moduri, de la simpla recunoaștere ortografică a unei litere
sau prin memorarea sonorizării ei, pana la codificarea complexă pe baza de sens. După cum
arată modelul avem de a face cu o procesare superficială, senzorială, bazată pe indici de
suprafață și o procesare profundă, semantică bazată pe sensul cuvintelor.
Modelul neural, constă în utilizarea unor tehnici moderne de studiere a creierului,
pentru a identifica structurile neuronale folosite în timpul evocării unor amintiri.

Procesele memoriei

3
Memoria

Encodarea, reprezintă transformarea imput-ului (gusturi, mirosuri, atingeri, unde

sonore, unde vizuale) într-un material sau cod familiar memoriei pentru ca acesta să rămână în
memorie. Imput-urile ajung la noi sub forma fizică sau chimică. În momentul când encodăm
informația acele imput-uri se transformă în informație psihologică ce poate fi reprezentată
mental prin trei coduri: vizual, auditiv și semantic.
 Encodarea vizuală este cea care utilizează codul vizual, imaginile fiind întipărite ca
imagini mentale ale imaginilor reale percepute.
 Encodarea auditiva este cea care utilizează codul auditiv, care înseamnă o reprezentare
a stimulilor ca o secvență de sunete
 Encodarea semantica este cea care utilizează codul semantic, este cea prin care
reținem sensul informațiilor
Encodarea este de doua feluri:
1. Encodarea voluntară, memorezi anumite informații cu un scop, ca de exemplu
materia pe care trebuie s-o înveți pentru a trece un test. Subiectul are un țel,
acela de a memora pentru a trece testul, iar pentru memorare este nevoie de
efort din partea subiectului.
2. Encodarea involuntara, are loc în lipsa unui scop propriu-zis, iar subiectul nu
depune nici un efort pentru a memora informația.

Stocarea, reprezintă procesul de reținere sau păstrare a informațiilor. Stocarea nu

implică doar o imprimare a informațiilor în sistemul mnezic, ci la nivelul ei se produc
modificări și transformări continue, determinate de acumularea unor noi cunoștințe, de situații
și experiențe care îmbogățesc sau modifică vechile informații.
Există doua caracteristici ale stocării:
1. Durata stocării, reprezintă perioada de timp care trece din momentul encodării
informației pana la actualizarea ei. Informația memorată poate sa rămână activă în
memorie pentru o perioada mai scurtă sau mai lungă de timp, în funcție de
necesitatea informației pentru subiect, daca acesta o folosește cu regularitate sau
nu.
2. Dinamica stocării, care ține la rândul ei de trei aspecte:
 Fidelitatea, reprezintă legătura dintre materialul memorat inițial și ceea ce
rămâne după o perioada în stocul mnezic. Pentru a avea o fidelitate a
stocării mare este nevoie de o encodare reușită.
 Completitudinea, reprezintă raportul cantitativ dintre ceea ce se păstrează și
ceea ce a fost memorat inițial, iar exactitatea se referă la corespondența
izomorfică dintre elementele encodate inițial si cele păstrate în stocul
memoriei.
 Amplificarea informației ține de îmbogățirea sa, de plasarea ei într-un
context logic și semnificativ mai larg, de sistematizare și ierarhizarea
datelor encodate. În literatura de specialitate se presupune că amplificarea
se datorează mecanismelor de organizare a informațiilor.

Reactualizarea sau recuperarea informațiilor, reprezintă scoaterea la suprafață a

informațiilor encodate și stocate. Constă in aducerea în plan conștient a unor informații
stocate cu un anumit timp în urma. În procesul reactualizării putem observa schimbările,

4
Memoria

amplificările sau diminuările , care au avut loc în informațiile memorate inițial pe perioada
stocării.
Reactualizarea este de două feluri:
1. Reactualizarea involuntară, atunci când este vorba de informație cunoscută, legată de
evenimente importante din viața noastră sau date semnificative despre noi,
reactualizarea se produce spontan și fără efort, această caracteristică făcând
conversațiile despre viața noastră personală să aibă cursivitate și întâlnirea cu persoane
noi să se desfășoare firesc prin prezentarea de sine.
2. Reactualizarea voluntară, atunci când încercăm să recuperăm cantități mari de
informație, informație exactă care a fost memorată cu mult timp în urmă sau
informație care nu a fost pe deplin înțeleasă. Procesul reactualizării va avea loc într-un
mod mai lent și va presupune efortul de a căuta informația și de a lua decizia asupra
relevanței ei.

Formele memoriei

Memoria senzorială (MS) deține informații senzoriale mai puțin de o secundă după ce
un element este perceput. Abilitatea de a vedea un element și de a ține minte cum arata cu
doar o fracțiune de secundă de observație sau de memorare este exemplul de memorie
senzorială. Aparține de control cognitiv și este un răspuns automat. La prezentări foarte
scurte, de multe ori participanții raportează că li s-a părut să "vadă" mai mult decât pot
raporta, de fapt. Primele experimente de explorare a acestei forme de memorie, senzorială, au
fost realizate de George Sperling (1963) utilizând "paradigma raportului parțial".
Există trei tipuri de memorie senzoriala
1. Memorie Iconica este un depozit de descompunere rapida a informației vizuale; un tip
de memorie senzorială care stochează scurt o imagine care a fost perceputa pe o
durată mică.
2. Memoria Echoic este un depozit de descompunere rapidă a informațiilor auditive, un
alt tip de memorie senzorială care stochează scurt sunetele care au fost percepute
pentru durate scurte de timp.
3. Memorie tactila este un tip de memorie senzorială care reprezintă o bază de date
pentru stimuli de atingere.

Memoria de scurtă durată (MSD), are o structură complexă, eterogenă din punct de
vedere informațional, cuprinzând date despre evenimente și fenomene variate, într-o ordine
determinată sau aleatorie. Ea nu este o imagine fidelă a conținutului memoriei imediate
(senzoriale), ci rezultatul prelucrării și interpretării acestuia.
Trăsătura sa esențială o constituie limitarea în timp a conservării conținuturilor recepționate
de subiect într-o situație obiectivă dată. Astfel, potrivit datelor experimentale limita maximă
până la care se întinde acțiunea memoriei de scurtă durată este de 10 minute (Norman, 1969,
Madigon și McCabe, 1971). Ce se întâmplă cu informația după scurgerea acestui interval de
10 minute? Ori se „pierde“, ea dispărând din repertoriul memorativ activ, ori trece în sfera
memoriei de lungă durată. Aceasta depinde și de prezenta sau absența factorilor perturbatori.
Experimental, s-a demonstrat că, dacă, pe parcursul desfășurării procesului de memorare, se
introduc factori care distrag sau slăbesc atenția subiectului, stocarea materialului-test și
implicit, păstrarea sunt serios compromise.

5
Memoria

Input-ul memoriei de scurtă durată este alcătuit, fie din elemente ale stocajului
senzorial, fie din elemente extrase din memoria de lungă durată, fie din ambele categorii.
Dacă prezenta elementelor din fluxurile senzoriale este evidentă și de înțeles, se pune
întrebarea: cum apar elementele din memoria de lungă durată? Se presupune că aducerea
acestora în câmpul memoriei de scurtă durată se produce:
a) ca răspuns la un „apel“ special, informația solicitată fiind necesară în rezolvarea
unei sarcini actuale, sau
b) printr-o decofrare spontană, neintenționată, determinată de scurtcircuitări interne.
Unii autori propun o delimitare suplimentară. Astfel, memoria de scurtă durată se leagă
aproape exclusiv de stocajul senzorial curent, iar input-ul provenit din memoria de lungă
durată exprimă memoria operativă, ca întindere în timp, se suprapune aproape peste memoria
de scurtă durată. O asemenea delimitare are un sâmbure rațional și ea trebuie luată în
considerare.
Rămâne, așadar, să raportăm memoria de scurtă durată cu precădere la stocajul senzorial.
De altfel, punerea ei în evidentă, pe cale experimentală, s-a bazat tocmai pe utilizarea unui
material ce a constituit un input sezonal.
Volumul memoriei de scurtă durată, considerat în unități informaționale, este destul de
redus, exprimându-se prin „numărul magic“ al lui G. Miller: 7 ± 2. Acesta corespunde
întinderii zonei de concentrare optimă a atenției. Ca urmare, de-a lungul unui interval mai
mare de timp, conținutul memoriei de scurtă durată se schimbă, informațiile anterioare fiind,
fie trecute în memoria de lungă durată, fie șterse.
Memoria de lungă durată (MLD) – desemnează totalitatea structurilor informaționale și
instrumental acționare, a căror limită inferioară de păstrare în timp este egală cu limita
superioară a MSD (8- 10 minute), limita superioară putând fi egală cu durata vieții
individului. Așadar, expresia „de lungă durată“ are un sens relativ și exprimă, de fapt, un
continuum valoric (în unități de timp, firește, foarte întins).
Deosebirile principale dintre MLD și MSD se stabilesc după următoarele caracteristici:
1. durata
2.gradul de activare
3. volumul
4. modul de codificare
Deosebirea după prima caracteristică deja am relevat-o. Deosebirea după cea de a doua
caracteristică rezidă în aceea că: MLD se află într-o stare latentă, potențială, în vreme ce MSD
se află în stare actuală de activare; în ceea ce privește cea de a treia caracteristică, este evident
că MLD are un volum incomparabil mai mare decât MSD; în fine, în ceea cec privește modul
de codificare, MSD se fixează și se codifică funcțional prin intermediul potențialului
bioelectric, în vreme ce MLD se fixează structural prin intermediul codurilor biochimice.
Input-urile care alimentează rezervorul MLD sunt de două genuri: externe (fluxurile
senzoriale) și interne (fluxurile generate de imaginație și gândire). Aceasta conferă
caracteristici calitativ noi modului de organizare, sistematizare și integrare a conținuturilor pe
care le cuprinde ea.

Uitarea

Aparent, un fenomen total opus memoriei, ca o negație a ei, uitarea, este, în fond,
organic integrată și consubstanțială acesteia. Definirea ei nu se poate face decât prin

6
Memoria

raportarea la memorie, la informații, experiențe și evenimente percepute, efectuate sau trăite

anterior, într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat. Ca și memoria, ea nu se reduce la o
stare punctiformă de anulare dintr-o dată a unei/unor informații, ci prezintă un tablou dinamic
complex. De aceea, trebuie definită într-un sens larg, care să acopere întregul continuum
funcțional-comportamental pe care se întinde. Și cel mai larg sens pe care-1putem da uitării
este acela de creștere progresivă a pragului de decodare a unei informații sau experiențe
anterioare, dincolo de punctul „critic“. Astfel, uitarea are un caracter gradat, începând cu
creșterea perioadei de latență a reactualizării datelor apelate și culminând cu absența completă
a acesteia (oricât de mult ar timp ar trece, informația sau amintirea apelată „refuză“ să vină la
suprafață, să fie conștientizată). Din punct de vedere adaptați-reglator, uitarea are o
semnificație dublă: pe de o parte, acționează entropic, perturbator, având efecte negative
asupra randamentului și eficienței activității într-o situație concretă sau alta; pe de altă parte,
exercită un rol optimizator, cu influenta pozitivă asupra echilibrului psihic interior și asupra
activității ulterioare de achiziție a unor informații și experiențe noi, concordante cu
schimbările ce au loc în conținutul raporturilor noastre cu lumea externă. în primul caz, 230
uitarea nu este de dorit să se producă și subiectul sau „monitorii“ lui din afară trebuie să ia
măsuri de prevenire. în cea mare parte, acestea constau în repetarea și activarea periodică a
materialului inițial până ce consolidarea lui atinge nivelul optim, care-l face rezistent la
acțiunea factorilor perturbatori și ușor de eforat când este nevoie de el.

Experiment
Autorii acestui experiment princeps au fost americanii L. Petersen și M. Petersen (1959).
Subiecților li se prezentau spre memorare trei litere – să spunem B, M, S. Imediat după
prezentare, subsecții erau puși să numere înapoi din 3 în 3, începând, de exemplu, de la 471.
După 18-20 sec., actul număratului era oprit și subiecților li se cerea să spună literele care li se
prezentaseră anterior. Rezultatul a fost surprinzător: nici un subiect nu a reușit să le
reproducă.
Explicația? Influenta inductiv negativă noii sarcini (memoratul) asupra stabilității informației
recepționate imediat anterior. Asemenea rezultate au impus ca plauzibilă ipoteza potrivit
căreia înainte de a fi stocată pentru o durată mai mare, informația se menține un timp relativ
scurt la „suprafață“, prin intermediul codificării bioelectrice. Timpul respectiv este fiziologic
indispensabil pentru pregătirea condițiilor necesare transferului informației pe un alt suport și
într-un alt cod, de data aceasta biochimic. De aceea, dacă, în decursul intervalului respectiv,
acționează un factor perturbator (un șoc emoțional, de pildă) sau un stimul nou, care distrage
atenția subiectului, informația recepționată poate fi ștearsă. Dacă input-lu senzorial se
perpetuează, acest lucru fiind impus de activitate, memoria de scurtă durată își prelungește
prezenta dincolo de limita standard. În acest caz, ea trece în memorie operativă sau de lucru.

Bibliografie:
1. Rusu, Elena-Claudia Psihologie Cognitivă, București, Editură Acreditată de Ministerul
Educației și Cercetării prin Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul
Superior, 2007
2. Aniței, Mihai Fundamentele Psihologiei, București, Editura Trei, 2007

7
Memoria

3. Groome, David An Introduction to Cognitive Psychology, SUA, editura Psychology

Press, 2014
4. Adison, R. John Cognitive Psychology and Its Implications, SUA, editura Worth
Publishers, 2000
5. Zlate, Mielu Fundamentele Psihologiei, București, Editura Pro Humanitate, 2000