Identificarea criminalistică

1. Noţiunea de identificare şi identitate;

2. Formele, obiectele şi genurile identificării;
3. Caracteristicile identificatoare;
4. Procesul identificării criminalistice (stadiile);
5. Noţiunea şi sarcinile diagnosticii criminalistice.
1. Noţiunea de identificare şi identitate
Identificarea în criminalistică – activitatea prin care se constată atât însuşirile comune ale obiectelor,
fenomenelor, fiinţelor cât şi însuşirile ce le deosebesc, ordonarea lor în tipuri, grupe şi subgrupe, apoi în
vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu anumite asemănări.
Identitatea – rezultatul obţinut la sfârşitul procesului de identificare cuprinde acele însuşiri sau proprietăţi ale
obiectelor, fenomenelor, fiinţei care îl fac să fie el însuşi.
Scopul final al identificării este stabilirea identităţii obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor supuse examinării.
La baza procesului dat stau tezele ştiinţifice despre individualitate, stabilitate relativă şi reflectivitatea
obiectelor lumii înconjurătoare.
Individualitatea – importanţa acesteia constă în aceea că printre obiectele asemănătoare cuprinse în clase,
genuri, tipuri, nu există şi nici nu pot exista asemănări care ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este
individual, adică se deosebeşte prin careva trăsături de altul. Singularitatea se datorează atît însuşirilor
provenite din fabricaţie sau naştere, cît şi celor dobîndite ulterior prin folosire şi exploatare.
Stabilitatea relativă evidenţiază că obiectele şi fiinţele suferă anumite modificări. Însă totuşi pentru anumite
perioade de timp, orice obiect îşi păstrează careva trăsături calitative. Deci, identificarea este obiectiv posibilă
numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică n-au modificat esenţa obiectului şi proprietăţile lui de bază.
În acest sens, individualitatea este relativ stabilă.
Reflectivitatea presupune capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Lumea materială în
mişcarea sa, interacţionează cu fiinţele, formîndu-se un proces de influenţare reciproc.
2. Formele, obiectele şi genurile identificării
În criminalistică se disting 2 forme de reflectare a obiectelor lumii înconjurătoare:
1) Fixate material;
2) Psiho-fiziologice, adică fixate în memorie.
Prima arată diferite feluri de urme foto, înregistrări audio, video, etc. Identificarea după imagini fixate material
poartă un caracter obiectiv, bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului de către specialistul în
domeniu.
Cea de-a II-a reflectează memorarea tuturor imaginilor cu privire la obiect. În acest caz, identificarea devine
subiectivă, realizată în acţiunea procesuală de prezentare spre recunoaştere a obiectelor, persoanei, care le-
au observat anterior.
Identificarea se poate realiza sub 2 forme:
a) Procesuală – care are loc în cadrul expertizelor, acţiunilor de urmărire penală, rezultatele cărora prezintă
probe judiciare.
b) Neprocesuală – are loc la activitatea specială de investigaţie, ş.a.,efectele căreia nu posedă forţă
probantă.
În cadrul cercetării identificatoare, sunt antrenate multiple obiecte, rolul lor fiind diferit, de unde şi distingem
următoarele tipuri de obiecte:
 obiecte scop – care trebuie identificate;
 obiecte mijloc – servesc la identificare.
Deosebirea între aceste 2 constă că obiectele scop sunt studiate la propriu, pe cînd obiectele mijloc ajută la
studierea proprietăţilor altui obiect reflectat în ele.
Există o confruntare nemijlocită între obiectele mijloc cu cele de scop, aceasta nefiind totdeauna posibilă. De
aceea, pentru identificare, sunt necesare modele de comparaţie.
În funcţie de modul de obţinere, se disting următoarele modele:
a) libere – acestea i-au naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată;
b) experimentale – se obţin în cadrul cercetării de expertiză a obiectulu concret. Exemplu: gloanţele trase
din arma suspectă.
 3. Caracteristicile identificatoare
Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăți ce caracterizează structura lui
exterioară ,componentele materiale din care este alcătuit. În calitate de caracteristici identificatoare mai
frecvent se folosesc cele ce privesc forma, dimensiunile, microrelieful, suprafeței obiectului.
Alte caracteristici identificatoare sunt posibile și după însușirile substanțiale ale obiectului (duritatea). Prin
caracteristică identificatoare putem subînțelege semnul, elementul specific ce pune în evidență însușirea
obiectului.
Teoria identificării divizează toate caracteristicile obiectelor în generale și particulare.
Identificarea generică constă în stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine
obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi
aparţine.
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei, tipul şi marca
autovehicolului), structura internă, insuşirile anatomice, psihice, etc.
Identificarea individuală vizează obiectul concret care a produs urma incriminată. Înseamnă a determina şi a
găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se
reflectă în urmă.
Obiectul include o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care poartă denumirea de totalitate
identificatoare.
Caracteristicile se mai împart în:
 Calitative, adică acele trăsături care arată însușirile și laturile esențiale. Exemplu: arma albă, unde
trăsăturile calitative sunt legate de lungimea lamei, a mînerului, etc.
 Cantitative, adică ansamblul determinărilor care exprimă gradul de dezvoltare a însușirilor unui obiect
susceptibile de a fi măsurate și traduse numeric.
 Accidentale, adică acele trăsături care, prin natura lor, nu sunt esenţiale la determinarea unui obiect.
 Indispensabile, adică trăsăturile absolut necesare obiectului în determinarea lui (gen, tip, etc.).
4. Procesul identificării criminalistice (stadiile)
Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale
obiectelor și ființelor sunt selectate prindeterminarea grupului, genului, categoriei, speciei, subgrupei, tipului,
modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice
Prin examinarea unor caracteristici cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se restrânge, pentru ca în final
pe baza unor trăsături, proprietăți sau semnalmente exterioare să se ajungă la stabilirea concretăa obiectului
căutat, respectiv la identificarea obiectului scop, cu deosebită valoare sub raportul aflării adevărului în
procesul penal.
Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două marifaze:
 În prima fază, cunoscută sub mai multe denumiri, dar având acela și conținut, are loc delimitarea grupului
(genului sau categoriei), căruia îi aparține obiectul scop al identificării.
 În a doua fază se finalizează procesul de identificare, prin individualizare saudeterminarea obiectului
concret, aflat în raport cauzal cu fapta cercetată.
În literatura de specialitate aceaste două etape mai sunt cunoscute și sub următoarele denumiri: identificarea
de gen sau grup și identificarea individuală; determinarea apartenenței generice și identificarea individuală;
faza delimitării pe tipuri, grupe, sau subgrupe și faza identificării obiectului scop.
Cu toate că finalitatea identificării criminalistice este determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat
în comiterea infracțiunii, deosebit de valoroasă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale, nu
întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit, din cauza faptului că diverse împrejurări, în
mare parte obiective sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al urmei
Procesul de identificare parcurge 2 mari etape:
a) determinarea apartenenței obiectului
b) identificarea individuală (individualizarea) care se divizează în stadii:
 examinarea prealabilă;
 examinarea separată;
 examinarea, aprecierea rezultatelor și formularea concluziilor.
Concluziile identificatoare pot fi negative, pozitive, categorice, de probabilitate și de imposibilitate, de a
rezolva probleme.
Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele transmise spre expertiză, clarificarea
sarcinilor puse în faţa expertului şi a întrebărilor organului judiciar.
Examinarea separată are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor identificatoare. Aceasta poate fi însoţită
de efectele unor experimente.
Examinarea comparativă – obiectele se compară după caracteristici generale şi particulare, puse în evidenţă
la etapa examinării separate.
Evaluarea rezultatelor, examinarea comparativă, duce la luarea unei hotărîri asupra faptului dacă
caracteristicile relevante sunt suficiente din punct de vedere calitativ şi cantitativ pentru individualizarea
obiectului. În cazul în care aceste coincidenţe există, iar deosebirile sunt neînsemnate şi uşor explicabile, se
trage concluzie de identitate în sens afirmativ. Exemplu: o anumită urmă este creată de anumită unealtă şi
dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale, se formulează concluzii cert negative asupra lipsei de
identitate între obiecte.
5. Noţiunea şi sarcinile diagnosticii criminalistice
Diagnostica criminalistică reprezintă o teorie a criminalisticii, individuală, obiectul de studiu al căreia este
cunoaşterea evoluţiei, schimbărilor petrecute în rezultatul comiterii unei infracţiuni, cauzele şi condiţiile care
au favorizat aceste modificări, pe baza studierii proprietăţilor şi stării interacţionării obiectelor în scopul
stabilirii mecanismului tabloului infracţional în întregime sau pe fragmente.
În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl prezintă aşa
numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor
activităţi operative de investigaţii, expertize şi efectuării altor acţiuni procesuale.
Examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea cauzelor unor
fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de judecat şi
despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele greutăţi sau dacă a operat în
întuneric. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea făptuitorului,
timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a. Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, în cadrul
carora pot fi soluţionate urmatoarele sarcini:
I. Determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă arma de foc
este sau nu în stare bună de funcţionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
II. Stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile mersului
unei persoane după cărarea de paşi).
III. Constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a
urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor de sînge
se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost
schimbată poziţia lui etc.).