INTRODUCERE

Mentha piperita este o specie hibrida care s-a fonnat prin diverse încrucisari ale mai multor
specii de Mentha, în consecinta este foarte variabila. În flora noastra spontana pe lânga
ape, pe locuri umede, cresc foarte multe specii ale genului Mentha.
Mentha piperita nu se gaseste în flora spontana, dar este cultivata pe toate continentele.
Asupra originii acestei specii exista mai multe presupuneri: unii autori sustin ca provine din
Orientul Îndepartat, altii considera ca a fost creata în Anglia.
Cultura mentei în scop industrial se practica la noi de 50 de ani. În prezent însa aceasta
cultura trebuie mai mult dezvoltata, existând posibilitati de extindere a suprafetelor cultivate,
de mecanizare integrala a culturii. În tara noastra menta se poate cultiva în toate zonele
agricole, dar productii mari si mai ales de calitate buna se obtin în zona de padure cu clima
mai rece din Transilvania si din Câmpia de vest a tarii precum si la limita dintre silvostepa si
zona de padure.
La noi se cultiva o populatie locala care provine din menta de Mitcham, cu tulpina si
nervurile frunzelor roscate violacee si frunzele de un verde închis. Populatia aceasta se
cultiva de 50 de ani în tara si fiind adaptata la conditiile locale rivalizeaza cu multe soiuri,
dând productii bune atât în masa verde, cât si în ulei volatil de calitate superioara. Marele
neajuns al acestei populatii consta în slaba ei rezistenta la rugina, care adesea provoaca
scaderi importante de productie.
Menta este o planta ierboasa, perena, de origine mediteraniana, cultivata în majoritatea
tarilor europene, America si Asia. Se cultiva numeroase varietati si hibrizi, creati cu scopul
imbunatatirii calitative si a randamentului în ulei volatil. Principalele tari cultivatoare sunt:
S.U.A, Japonia, China., Italia. Productia mondiala de ulei volatil este de 4000 -
5000 tone anual.
Menta este cunoscuta din antichitate fiind amintita în scrierile grecesti (mintha sau minthae)
de Dioscorides etc. si în cele latinesti (mentha, menta) de Columella, Plinius si altii
(M.Gusuleac,1961).În scrierile antice au fost mentionate însusirile sale terapeutice. In
"Papyrus Ebers" se arata ca menta a fost folosita în Egipt cu 1550 ani i.e.n.(E.Paun, 1975).
Menta(Izma buna, Minta) cultivata este un hibrid steril între doua specii de menta, care a
aparut probabil spontan, fiind evidentiat în Marea Britanie (la Mitcham), in 1675, de catre un
cultivator englez (V.Velican, 1965).
Din acest considerent i se mai spune si menta englezeasca. Se pare ca acest hibrid s-a
format si în bazinul mediteranean (V.Cucu si colab., 1982), însa culturile de menta
raspândite azi pe glob se considera ca provin prin înmultire vegetativa din hibridul aparut în
Marea Britanie. Menta este una din cele mai raspândite plante medicinale si aromatice,
cultivându-se pe tot globul. Menta(izma)creata se cultiva pe suprafete mai mici.
La noi în tara, menta a fost între primele plante aromatice si medicinale luate în cultura.
Prima cultura experimentala de menta a fost facuta de B. Pater în 1908 la Cluj. În scopuri
industriale, se cultiva din 1926. Cultura ei s-a început pe suprafete mai mari în Tara Bârsei,
în jurul Brasovului, iar la Bod a luat fiinta o distilerie.
Etimologie
Numele mentei sunt destul de uniforme în cele mai multe limbi europene: Minze în
germana, mynte în daneza si norvegiana, munt în olandeza, menda in basca, munt in
estoniana, minttu in finlandeza, mata in ceha, mieta in polona, myata în rusa, meta în
lituaniana, metra în letona, menthe în franceza si menta în italiana. Toate aceste nume
deriva din latinescul mentha.
Numele latin a fost împrumutat la rândul sau din grecescul minthe, de origine necunoscuta.
Elementul piperat din menta piperata, gasit în multe limbi, si în epitetul botanic piperita, se
refera la gustul piperat si iute al acestui tip de menta.
În Noul Testament, menta este numita hedyosmon. Acest compus înseamna cu miros
dulce. În limbile moderne, numele derivate din acesta au întelesul de menta verde, menta
spontana, nu menta piperata; de exemplu disomos în greaca si giozum sau dzhodzhenîn
bulgara
Menta - iarba minţii

Minthi - hetaira lui Hades

Menta a fost o nimfă, adică o mireasă divină, pentru că
nimfă (νύμφη) nu înseamnă altceva în greaca veche decât… mireasă.
O chema Mínthi, era copila lui Cocyt, Râul Plângerii, şi unul din
amorurile lui Hades, zeul lumii de Jos.

Legenda spune că Minthi s-ar fi lăudat tovarăşelor sale, nimfele-

naiade din Ilia, că ea e mai frumoasă decât Persefona, soaţa şi regina
lui Hades. Şi, cum zeii le află pe toate, şi Persefona a aflat de iubirea
interzisă a soţului său pentru Minthi, dar şi de hybris-ul copilei, şi s-a
plâns mamei sale, Demeter, zeiţa cerealelor.

Se spune că una din cele două zeiţe a fi a prefăcut-o pe hetaira lui

Hades într-o buruiană neînsemnată. Buruiană, căreia, însă, stăpânul
lumii subpământene, sfâşiat de regrete, i-a dăruit o mireasmă divină şi
ceva din puterile tainice ale Afroditei.

Aşa se face că Minthi, prefăcută în mentă, păstrează până astăzi,

sublimate, mireasma, savoarea şi vraja unei iubiri divine.

În Grecia există chiar şi un munte care păstrează amintirea acestei

iubiri:Muntele Mentei, de lângă Pylos, patria înţeleptului rege Nestor.
Ştim de la Strabon:
Nu departe de Pylos, spre răsărit, se află muntele Minthei, numit aşa după nimfa despre care miturile spun că a fost
hetaira lui Hades, pe care Persefona călcat-o în picioare şi a prefăcut-o în menta noastră de grădină, pe care unii o
mai numesc şi „cea cu dulce mireasmă”. De fapt, acolo se află un templu al lui Hades (…) şi o dumbravă sacră
închinată Demetrei, dumbravă care domină întreaga câmpie a Pylos-ului.

(Πρὸς ἕω δ´ ἐστὶν ὄρος τοῦ Πύλου πλησίον ἐπώνυμον Μίνθης, ἣν μυθεύουσι παλλακὴν τοῦ Ἅιδου γενομένην
πατηθεῖσαν ὑπὸ τῆς κόρης εἰς τὴν κηπαίαν μίνθην μεταβαλεῖν, ἥν τινες ἡδύοσμον καλοῦσι. καὶ δὴ καὶ τέμενός ἐστιν
Ἅιδου πρὸς τῷ ὄρει (…) καὶ Δήμητρος ἄλσος ὑπερκείμενον τοῦ Πυλιακοῦ πεδίου). /Strabon, Geografia, 8. 3. 14

De ce povestea mentei este legată de Hades, zeul morţii şi al morţilor?

Pentru că Hades era regele lumii de Jos: lumea de sub pământ, a
solului fertil, unde încolţesc seminţele şi unde sunt rădăcinile
plantelor.

Grecii ştiau să folosească aromele mentei: aveau obiceiul de a freca cu

frunze de mentă proaspătă mesele, la ospeţe, ca să parfumeze aerul pe
care îl respirau, gândindu-se, poate, că, astfel, sorb puţin din
răsuflarea înmiresmată a nimfei. Se şi îmbăiau cu apă de mentă, ca să-
şi împrospăteze trupul şi mintea şi să-şi recapete vigoarea. Ba chiar,
după banchetele care ţineau până în zori, îşi puneau pe cap coroniţe
împletite din mentă, ca să alunge mahmureala şi să-şi trezească
mintea.

Numele mentei

În româneşte mentă şi izmă sunt perfect sinonime, dar au intrat în

limbă, spun lingviştii, prima din slava veche, menta, şi cealaltă din
maghiară, izmat.
Menta: desigur, la origine este un cuvânt grecesc: minhta (μίνθα sau
μίνθη; în greaca modernă μέντα) pe care l-au împrumutat şi romanii,
mentha.
Izma: s-a format în maghiara veche, din iz (= gust) şi zamat (=
savoare, aromă) şi se traduce prin: „cea aromată”. Poate este un calc
după celălalt numele grecesc al plantei idíosmos (ἡδύοσμος) „cea cu
dulce/bună mireasmă”, de care pomeneşte Strabon.

De asemenea, menta/izma are mai multe nume populare în română:

1. mintă/izmă de grădină, minta moldovenească, izmă bună, izmă de leac, izmă domnească, giazmă, iasmă, piperiţă
(Mentha x piperita sau menta „pipărată”, de la piper, piperul în latină)
2. minta calului, mintă de câmpuri, mintă/izmă sălbatică (Mentha silvestris sau menta sălbatică)
3. minta broaştei/izma broaştei, izma apei, izma/minta bălţilor, izma/menta bătrânească sau minta lângorii (Mentha
aquatica sau menta de apă)
4. izmă creaţă/mentă creaţă sau iarbă creaţă (Mentha crispa, de la crispus, în lat. „creţ,ondulat”)
5. busuiocul cerbilor (Mentha pulegium sau menta …puricilor, pentru că mirosul ei alungă puricii)
6.izmă turcească (Mentha suaveolens/rotundifolia sau menta suav-mirositoare/menta cu frunze rotunde; care şi are o
aromă fructată)

Trei sunt, de fapt, „mentele bune”, cărora li se spune mentă/izmă

bună:
1. menta de apă (Mentha aquatica)
2. menta dulce (Mentha viridis/verde sau spicata/înspicată) şi
3. menta pipărată (Mentha piperita), care este hibridul primelor două,
cu varianta sa Mentha piperita var. Citrata, adică „menta-cu-gust-de-
lămâie”.
Puterile mentei

Cea mai mare putere a mentei, spun manualele secrete ale Stăpânilor
Ierburilor, este aceea de a îmbuna, de a împăca, de a trezi şi de a
îmbunătăţi … mintea.

Călugării Evului Mediu (cei mai buni alchimişti şi herborişti) cultivau

menta pe domeniile mănăstirilor şi făceau în laboratoarele lor leacuri
cu mentă pentru toate suferinţele stomacului şi ale capului, suferinţe
născute, de cele mai multe ori, din… crispare: dureri de cap/migrene,
oboseală, tensiune, insomnie, spasme şi crampe ale stomacului,
indigestie.

Crisparea nefiind nimic altceva decât senzaţia că ţi se strânge/se

contractă creierul, stomacul sau inima (în latină crispo,
crispare însemna: a încreţi).

Ştiau că menta destinde, adică de-crispează, de-tensionează vasele de

sânge şi muşchii şi că, în consecinţă, face să dispară migrenele,
crampele, spasmele. De fapt, la modul subtil, ea îmbunează … mintea,
adică o face bună, înţelegătoare şi deschisă.
Ei spuneau că un ceai sau un pahar de vin în care s-au „odihnit” şi „s-
au răsfăţat”, timp de câteva ore, 3 sau 4 frunzuliţe de mentă, coboară
asupra minţii inspiraţia divină, entuziasmul. Adică o fac asemenea
minţii zeilor, atotştiutoare, fericită, inventivă, fecundă, înţeleaptă şi
iubitoare.

Şi, adăugau în manualele lor, că menta ne face să redescoperim

dragostea.

Firesc, face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: rozmarin,

cimbru, cimbrişor, oregano (maghiran şi sovârf), busuioc, melisă
(roiniţă) sau levănţică.

Orice grec, roman sau arab ştia că are un aliat de nădejde în ceaiul de
mentă. Sau, în … sosurile cu mentă.

Menta în reţetarul bucătarilor

Toate bucătăriile mediteraneene o pun, foarte puţină, în orice bucate,

dar mai ales în sosul de iaurt, în cremele de brânză şi de lapte, în
salata şi sucurile de fructe sau în must.

Apicius, despre care se crede că a fost chef-ul şi somelierul împăratului

roman Tiberiu, a creat multe sosuri cu mentă, spre desfătarea întregii
curţi. Secretul lui ? Ştia că menta face uşor de mistuit orice mâncare şi,
mai ştia că menta îşi lasă ceva din parfumul de nimfă şi mireasă
divină.
În Cartea sa de bucate De re coquinaria puteţi găsi multe reţete de sosuri cu mentă, toate rafinate şi simple:
Vă recomandăm patru dintre ele:
Sos de verdeţuri I : mentă, leuştean, coriandru şi fenicul, piper, miere, ulei de măsline şi oţet.
Sos pentru peşte fript: mentă, piper, leuştean, usturoi, curmale, miere, vin şi ulei de măsline.
Sos de verdeţuri II (hypotrimma/zdrobitură sau strămoşul pesto-ului): piper, leuştean, mentă uscată, seminţe de pin,
stafide, curmale, caş dulce, miere, oţet, supă/zeamă sau suc, ulei, vin, marmeladă de must sau vin dulce fiert.
Sos pentru brânzeturi: mentă, virnaţ (rută), coriandru, fenicul, verdeţuri, leuştean, piper, miere, supă/zeamă sau
suc. La sfârşit se adaugă oţet.

Un sos foarte mediteranean este sosul de iaurt cu mentă: iaurt,

usturoi, 5-6 frunze de mentă tăiată mărunt, sare, piper, ulei de măsline
cu sau fără castraveţi raşi (bine scurşi).
Şi o supă foarte „detox” pentru o cină uşoară este supa de mentă:
infuzie de mentă servită cu puţină sare, ulei de măsline şi verdeţuri.

Tipic mediteraneană este şi apa de mentă, adică apa în care şi-au lăsat
esenţele, timp de câteva ore, 2 crenguţe de mentă.

Sfatul bucătarilor

Menta se păstrează între 5 şi 7 zile la frigider, în hârtie absorbantă,

puţin umezită, pusă într-o pungă de plastic, sau într-un vas cu apă. Se
poate păstra şi la congelator, tăiată mărunt, în punguţe de plastic.

Menta în Biblie

Înţelegem din două locuri în care este pomenită menta în Noul

Testament că era o mirodenie foarte scumpă şi apreciată în vechea
Palestină, din moment ce, cu ea, se puteau plăti impozitele/zeciuiala,
iar frunzele ei împrospătau şi parfumau aerul din sinagogi.
”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile
mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”/Matei 23,23

„Dar vai vouă, fariseilor ! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă (rută sau virnaţ-n.n.) şi din toate legumele şi lăsaţi
la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”/Luca 11,
42.

Sfatul herboriştilor

Apoticarii Evului Mediu scriau că ceaiul de mentă este un balsam

pentru stomac, dar şi pentru piept, gât şi nas, alungând durerile de cap
şi de stomac (crampe sau arsuri) şi tot ce înseamnă rău de burtă sau
guturai. Ei spuneau că menta are puterea de a curăţa trupul, mai ales
de… micii nepoftiţi care se simt ca acasă în vintrele omului.

De altfel, cei de la Şcoala Medicală din Salerno aveau un distih dedicat

mentei în Regimen sanitatis:

CAPUT LIX. DE MENTHA

„Menta s-ar dezminţi şi mentă n-ar mai fi dacă leneşă ar fi şi n-ar

scoate afară,
din vintre şi din stomac, limbricii şi viermii cei răi, cărora le vine de
hac”.

Mentitur mentha, si sit depellere lenta ventris lumbricos stomachi

vermesque nocivos.
Farmaciştii, în zilele noastre, au o listă destul de lungă a suferinţelor
pe care le poate ameliora şi vindeca menta, ca una care are proprietăţi
analgezice, anestezice şi antiseptice.

În fişa terapeutică a mentei sunt trecute următoarele afecţiuni: greţuri,

vărsături, ameţeli, colici abdominale, spasme gastro-intestinale şi
biliare, indigestii, gastrite şi enterite; infecţii ale căilor respiratorii,
bronşite, laringite, faringite, tuse, gripă şi răceală; dureri de cap,
migrene, nevralgii, nevroze, insomnii sau dureri musculare.

Iar cercetătorii au descoperit că menta conţine vitamina A, calciu, acid

folic, potasiu şi fosfor, şi că are un important efect antioxidant.

Sfatul tămăduitorilor

Seara, după o zi plină şi obositoare, puneţi în candela pentru

aromaterapie 4 sau 5 picături de ulei de mentă. Camera se va umple de
o aromă proaspătă şi revigorantă.

Aşezaţi-vă apoi în fotoliu şi faceţi o baie fierbinte la picioare cu 2-3

picături de ulei esenţial de mentă. În timp ce picioarele vi se desfată în
apa din care ies aburi parfumaţi, absorbind căldura, sorbiţi pe îndelete
o ceaşcă cu ceai călduţ de mentă îndulcit cu puţină miere. Vă veţi simţi
împrospătaţi şi cu mintea limpede, relaxaţi, blânzi şi binedispuşi:
menta inhibă centrii agresivităţii şi înviorează.

Iar dacă sunteţi răcit, picuraţi 2 picături de ulei esenţial pe o batistuţă

de hârtie şi mirosiţi când simţiţi nevoia. Uleiul de mentă (2-3 picături
diluat într-o lingură de ulei de măsline) vă ia durerea de cap şi vă
desfundă nasul, mai ales dacă vă masaţi tâmplele şi locul din jurul
nasului.
De asemenea, câteva picături de ulei pe faţa de pernă sau pe cearşaf vă
fac să vă simţiţi într-o grădină vrăjită.

Lecţia mentei

Lecţia mentei: te vindeci învăţând să fii bun, să te bucuri de viaţă, să

iubeşti lumea şi pe tine însuţi …liniştit, împăcat şi îmbunat. Cuminte.

Menta vindecă doar liniştind, potolind şi cu-minţind mişcările haotice

ale minţii şi sufletului, pe care le destinde, le despovărează şi le
bucură, pentru că, de cele mai multe ori, „spasmele” şi „crampele”
minţii provoacă spasmele şi crampele stomacului.

Ne ajută să ne regăsim pe noi înşine, să ne deschidem spre noi înşine

şi spre ceilalţi, ne trezeşte spiritul şi pofta de viaţă, prin urmare
stimulează şi apetitul.

Linişteşte şi descarcă eu-ul celor plini de sine (a se vedea hybris-ul

Minthei) şi plini de false imagini despre ei înşişi; îi ajută să-şi găsească
punctul de sprijin în ei înşişi pe cei ce se agaţă de ceilalţi; îi
însănătoşeşte pe bolnavii închipuiţi care vor să atragă atenţia şi
afecţiunea celor dragi şi îi preface în slujitorii devotaţi ai aproapelui.

Şi, într-un cuvânt, îmbunează, de aceea nu întâmplător noi şi spaniolii

îi zicem iarba cea bună, hierba buena.

Avertisment: menta se foloseşte în cantităţi mici pentru că

poate provoca palpitaţii. Este încă una din învăţăturile ei:
cumpătarea.