CPC Ifr Mereuta

Elena Mereuţă
CALCULUL PREŢULUI ŞI
COSTULUI
2008
Calculul preţului şi costului 1
CUPRINS
CUPRINS _____________________________________________________________ 1
CAPITOLUL 1 _________________________________________________________ 2
INTRODUCERE ÎN CONTABILITATEA DE GESTIUNE______________________ 2
1.1. Definiţia, funcţiile şi obiectivele contabilitatăţii de gestiune_________________ 2
1.2 Definiţia, conţinutul şi clasificarea costurilor _____________________________ 6
1.2.1.Caracteristicile calculaţiei costurilor ________________________________ 6
1.2.2. Costul de producţie _____________________________________________ 7
CAPITOLUL 2 ________________________________________________________ 12
CALCULAŢIA COSTURILOR DE PRODUCŢIE ____________________________ 12
2.1. Principiile organizării calculaţiei costurilor_____________________________ 12
2.2. Organizarea calculaţiei costurilor ____________________________________ 14
2.3 Locul şi rolul calculaţiei costurilor ____________________________________ 16
CAPITOLUL 3 ________________________________________________________ 18
METODE DE CALCULAŢIE A COSTURILOR _____________________________ 18
3.1. Factorii care determină alegerea metodei de calculaţie a costurilor __________ 21
3.2. Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi de calculaţie a
costurilor totale sau integrale (absorbante) _________________________________ 23
3.2.1. Metoda globală _______________________________________________ 23
3.2.2. Metoda pe faze _______________________________________________ 25
3.2.3. Metoda pe comenzi ____________________________________________ 28
3.2.4. Metoda tarif-oră-maşină ________________________________________ 28
3.2.5. Metoda PERT-COST __________________________________________ 32
3.2.6. Metoda Georges Perrin _________________________________________ 36
3.2.7. Metoda costurilor normale ______________________________________ 39
3.2.8. Metoda standard-cost __________________________________________ 41
3.3. Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi de calculaţie a
costurilor parţiale ____________________________________________________ 46
3.3.1. Metoda direct-costing __________________________________________ 47
CAPITOLUL 4 ________________________________________________________ 50
CONTABILITATE DE GESTIUNE _______________________________________ 50
4.1. Conţinutul economic şi funcţiunea conturilor de gestiune__________________ 50
4.2. Metode de calculaţie a costurilor _____________________________________ 53
4.3. Metode de calculaţie de tip absorbant _________________________________ 53
4.3.1. Metoda globală _______________________________________________ 54
4.3.2. Metoda pe faze _______________________________________________ 55
BIBLIOGRAFIE_______________________________________________________ 73
2 Calculul preţului şi costului
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN CONTABILITATEA DE GESTIUNE
1.1. Definiţia, funcţiile şi obiectivele contabilitatăţii de gestiune
Contabilitatea de gestiune este un instrument eficient în conducerea activităţii unei

întreprinderi, fapt pentru care este denumită şi contabilitate managerială. Contabilitatea
de gestiune are drept scop evidenţierea, calculul, analiza şi controlul costurilor, a
rezultatelor analitice ale întreprinderii.
Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor este acea parte a contabilităţii care
se ocupa în principal cu înregistrarea operatiilor privind înregistrarea cheltuielilor de
producţie şi de desfacere pe destinatii, respectiv pe activitati, sectii, faze de fabricatie,
comenzi, produse etc., decontarea producţiei, precum şi calculul costului de producţie al
producţiei fabricate, lucrarilor executate şi serviciilor prestate inclusiv al producţiei în
curs.
Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor este o contabilitate interna creata
pentru a furnzia managerilor informatii necesare în vederea conducerii intreprinderii. Ea
este necesara pentru a controla activitatea interna a unitatii şi în primul rand pentru
controlul procesului de producţie.
Concluzie:
Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor are ca obiectiv principal
înregistrarea cheltuielilor de producţie şi calcularea costurilor astfel incat
conducerea intreprinderii de la diverse esaloane sa poata controla activitatea
interna a acesteia, sa examineze conditiile interne ale exploatarii pe baza
informatiilor furnizate de contabilitatea de gestiune şi sa stabileasca în raport
de aceste informatii preţurile de vanzare, abaterile cheltuielilor efective de la
cele presatbilite, cauzele acestor abateri şi rentabilitatea cu care se desfasoara
activitatea.
Pentru a răspunde acestor obiective organizarea contabilităţii de gestiune şi calculaţia

costurilor este lasata la latitudinea fiecarei unitati patrimoniale şi ea se organizeaza în
functie de specificul activitatii şi particularitatile procesului de producţie pe de o parte, iar

pe de alta parte de necesităţile de informare ale organelor de decizie.
Obiectivele contabilitatii de gestiune şi calculatiei costurilor se refera la cele doua

coordonate ale costului unitar:
cheltuielile de producţie şi de desfacere exprimate în bani;
producţia care le-a ocazionat determinata organizatoric şi cantitativ
Astfel, în cazul cheltuielilor de producţie şi de desfacere contabilitatea de

gestiune şi calculaţia costurilor cuprinde în sfera sa de studiu urmatoarele aspecte:
modul de formare a cheltuielilor de producţie şi desfacere a intreprinderii
(delimitate în raport cu alte consumuri);
gruparea şi compartimentarea cheltuielilor de producţie şi de desfacere în
raport cu factorii care le genereaza şi cu caracterul lor;
metodele de contabilitate de gestiune şi calculaţia costurilor;
precizarea scopului şi limitelor contabilitatii de gestiune şi calculatiei
costurilor;
În cazul producţiei fizice exista doua puncte de vedere diferite:
in calitate de activitate sau proces care se desfasoara intr-un anumit
cadru tehnico-organizatoric, delimitându-se cheltuielile pe locuri de
cheltuieli sau centre de costuri;
in calitate de rezultat concret al consumurilor producţive a
elementelor fundamentale ale procesului de munca sau ca produse,
lucrari şi servicii care constituie purtatorii de costuri.
Deci, obiectivele contabilitatii interne de gestiune sunt:
principiile de constituire şi de delimitare a locurilor de cheltuieli în calitatea
lor de categorii specifice;
particularitatile centrelor de costuri în raport cu factorii care determina
numarul, nomenclatura şi dimensiunea lor;
raportul intre centrele de costuri şi costuri;
In ceea ce priveste purtatorii de costuri, contabilitatea de gestiune şi calculaţia

costurilor studiaza:
structura şi componenta purtatorilor de costuri;
caracteristicile purtatorilor de costuri în raport cu natura lor;
posibilitatile de delimitare cantitativa a lor, în scopul exprimarii costurilor;
Functiile contabilitatii de gestiune
1. Funcţia de Se măsoară consumurile producţive sub formă:

măsurare a
valorică;
consumurilor
pe feluri;
pe destinaţii.
2. Functia Consta în furnizarea informatiilor necesare prestabilirii
previzionala a nivelului şi structurii costurilor pentru fiecare produs în parte,
contabilitatii precum şi pentru intreaga producţie programata.
de gestiune
Planificarea se realizează la nivel microeconomic, pe fiecare
produs şi pe întreaga producţie, sub forma antecalculaţiilor,
vizând perioade scurte.
Prognozarea se realizează la nivel macroeconomic, pe
perioade lungi.
3. Functia de Presupune determinarea cheltuielilor de producţie pe purtatori
inregistrare şi pe locuri de cheltuieli în baza documentelor justificative. în
analitica raport de cheltuielile corectate urmeaza determinarea
indicatorilor efectivi ceruti de metoda de contabilitate de
gestiune şi calculaţia costurilor utilizata în unitatea în cauza în
scopul de a vedea în ce masura au fost indeplinite sarcinile
prestabilite.
4. Functia de Aceasta functie confera contabilitatii de gestiune calitatea de
optimizare instrument principal în actiunea de prospectare, identificare şi
mobilizare a rezervelor interne care rezida în modul de folosire
a factorilor procesului de munca, modul cum se gospodaresc
intreprinderile în general
5. Funcţia de Se urmăreşte costul efectiv, faţă de costul programat (standard,
urmărire, prestabilit). Se obţin abateri favorabile sau nefavorabile.
control şi
Se compară nevelul costurilor cu al altor societăţi cu acelaşi
reglare
profil.
Se analizează cauzele care au condus la diferenţe nefavorabile
şi se adoptă măsuri corective.
Aceste functii ale contabilitatii de gestiune şi calculatiei costurilor se completeaza

reciproc, avand caracter inseparabil.
Deci, contabilitatea de gestiune are rolul de a oferi informaţii necesare luării deciziilor
şi are drept obiective principale:
calculul analitic al costurilor produselor, lucrărilor, serviciilor;
calculul rezultatelor analitice prin comparaţia dintre costul
produselor şi preţul de vânzare;
elaborarea de bugete pe tipuri de activităţi (considerat un obiectiv
previzional);
controlul bugetar, explicarea abaterilor înregistrate.
Corespondenţa dintre contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune
Criterii Contabilitate financiară Contabilitate de gestiune

Din punct de vedere Obligatorie Facultativă
juridic
Ca viziune la nivel de Globală Detaliată
întreprindere
După specificul Extern Intern
sistemului
informaţional
După obiectivul Imagine fidelă a Mijloc de supraveghere şi
urmărit patrimoniului control
După fluxul Extern Intern
documentelor
După clasificarea După natura lor După locul de realizare şi
cheltuielilor destinaţia lor
După regulile aplicate Norme unice pe ţară Norme interne la aprecierea
întreprinderii
După utilizatorii Terţi şi conducere Conducere
informaţiei
După orizontul de Trecut Prezent şi viitor
timp la care se referă
informaţia
1.2 Definiţia, conţinutul şi clasificarea costurilor

Costurile sunt formate din totalitatea cheltuielilor ocazionate de realizarea
producţiei.
Pentru cunoaşterea structurii costului unitar al unui produs, al unei lucrări sau
prestări de servicii, calculaţia costurilor urmăreşte, pe prim plan, determinarea mărimii
costului de producţie pe fiecare articol de calculaţie, pe locuri generatoare de costuri şi pe
purtători de costuri, în concordanţă cu specificul activităţii întreprinderii.
Calculaţia costurilor poate fi definită ca ansamblul de operaţii matematice folosite
în conformitate cu prevederile metodologice în vigoare, pentru determinarea costului
unitar al unui produs, al unei lucrări sau al unui serviciu prestat, în condiţiile tehnice,
organizatorice şi funcţionale ale întreprinderii.
1.2.1.Caracteristicile calculaţiei costurilor

Calculaţia costurilor, în funcţie de metoda şi procedeele folosite, poate furniza
informaţii asupra costurilor trecute, asupra costurilor actuale sau a celor viitoare, ceea ce
prezintă o importanţă deosebită în planificarea, urmărirea, analiza şi controlul costurilor.
Pentru caracterizarea calculaţiei costurilor, teoria calculaţiei costurilor pleacă de
la cele două funcţii de bază ale costului şi anume de la funcţia de măsurare şi funcţia de
control şi reglare. Aceste funcţii, fiind strâns legate între ele şi inseparabile, sunt folosite
în practica economică cu ajutorul informaţiilor asupra costurilor ca instrumente de
conducere, planificare şi control.
1. Pentru caracterizarea calculaţiei costurilor se urmăreşte, în esenţă, determinarea

naturii şi calităţii informaţiilor pe care aceasta este în măsură să le furnizeze. Din
acest punct de vedere, teoria calculaţiei costurilor priveşte informaţiile asupra
costurilor prin prisma actualităţii pentru conducere. Sub acest aspect, calculaţia
costurilor poate fi caracterizată ca:
a. un calcul al trecutului - urmăreşte determinarea costului unor produse, grupe
de produse, lucrări etc. executate.;
b. un calcul curent - presupune urmărirea şi controlul costurilor în paralel cu
desfăşurarea procesului de producţie.
c. un calcul previzional, având fiecare importanţa sa - permite stabilirea cu
anticipaţie a anumitor nivele de costuri, pe baza unor calcule fundamentate
ştiinţific.
2. Calculaţia costurilor poate fi caracterizata şi din punctul de vedere al valorii

informaţiilor asupra costurilor, fiind condiţionată de relevanţa, exactitatea, şi
actualitatea acestora.
a. Informaţiile asupra costurilor reflectă aspecte multilaterale cu indicarea
cauzelor care caracterizează activitatea producţivă. Fiecare treaptă a
conducerii întreprinderii are nevoie de anumite informaţii, specifice nivelului

ei şi, de aceea, calculaţia costurilor se organizează pe principiul conducerii
prin obiective
b. Pentru luarea unor decizii optime, conducerea întreprinderii solicită ca
informaţiile asupra costurilor să fie exacte. De aceea, se recomandă studierea
în prealabil a mai multor metode de calculaţie a costurilor, sub aspectul
capacităţii lor de a furniza informaţii exacte şi adoptarea acelei calculaţii care
răspunde cel mai bine acestei cerinţe.
c. Actualitatea informaţiei, este un element de caracterizare a calculaţiei
costurilor şi depinde de promptitudinea cu care este culeasă, prelucrată şi
transmisă. Se impune creşterea operativităţii metodelor de calculaţie a
costurilor prin construirea unor modele de costuri previzionale.
d. Costul informaţiei, ca element de caracterizare a calculaţiei costurilor, depinde
de volumul informaţiilor culese, stocate şi prelucrate în vederea determinării
costurilor producţiei. Aceasta, deoarece nu trebuie uitat un amănunt important:
informaţiile suplimentare induc costuri suplimentare.
1.2.2. Costul de producţie

Pentru calcularea corectă a costului producţiei este necesar ca înregistrarea
cheltuielilor aferente să ţină seama de locurile de producţie ce au ocazionat cheltuieli
precum şi de destinaţia şi importanţa producţiei.
Producţia întreprinderii se clasifică în trei categorii:
1. Producţia de bază – formează obiectul activităţii principale a unităţii
constând în obţinerea de produse finite, semifabricate, lucrări şi servicii
destinate vânzării către terţi. Obţinerea ei are loc în secţiile principale ale
unităţii numite secţii de bază. În contabilitate se numesc centre principale de
costuri.
2. Producţia auxiliară - este producţia ce asigură desfăşurarea în condiţii
normale a producţiei de bază numindu-se şi ajutătoare. Ea cuprinde
fabricarea produselor secundare (centrala electrică a întrepriderii, de apă, de
abur, ateliere de întreţinere şi reparaţii, etc.). Ea se desfăşoară în secţii
auxiliare, numite în contabilitate centre secundare de costuri. Producţia
auxiliară este destinată, de regulă, consumului intern, dar când depăşeşte
necesitatea internă poate fi liivrată şi terţilor.
3. Producţia anexă – nu are legătură directă cu activitatea de bază a unităţii,
având drept scop satisfacerea unor nevoi socio-culturale ale angajaţilor.
Obţinerea ei are loc în secţii neindustriale numite secţii anexă. În
contabilitate se numesc centre anexe de costuri.
Această clasificare a producţiei determină în contabilitate înregistrarea
cheltuielilor aferente în conturi distincte. Administrarea şi conducerea producţiei se
realizează la nivelul sectorului administrativ şi de conducere care, în contabilitate
constituie un centru de costuri distinct.
Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor de producţie

Modul de formare al costurilor are ca punct de pornire clasificarea cheltuielilor
ce compun costurile pe următoarele criterii:
Criteriul Categorii
Criteriul economic cheltuieli materiale ce reflectă consumurile de
obiecte ale muncii şi de mijloace de muncă;
(cheltuieli cu materiile prime, materiale,
combustibil, piese de schimb, cheltuieli cu obiecte
de inventar, cheltuieli cu amortizarea mijloacelor
fixe.);
cheltuieli cu munca vie reprezintă consumul de
forţă de muncă (cheltuieli cu salarii, şi cheltuieli cu
cote aferentesalariilor – CAS, contribuţia unităţii);
După omogenitate: cheltuieli simple (omogene) formate dintr-un singur
element de cheltuială (cheltuieli cu salariile,
cheltuieli cu amortizarea, cheltuieli cu materiile
prime);
cheltuieli complexe (eterogene), formate din mai
multe elemente de cheltuială (cheltuieli generate de
administraţie – chirii, iluminat, telefon, cheltuieli cu
întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, cheltuieli
comune de secţie).
După modul în care cheltuieli producţive – ocazionate de desfăşurarea
participă la obţinerea de normală a procesului de producţie (cheltuieli
bunuri eficiente);
cheltuieli neproducţive (ineficiente) – provenite din
anomalii în desfăşurarea procesului de producţie
(pierderi din întreruperea procesului de producţie,
pierderi din rebuturi, din depăşirea normelor de
consum la materiale).
După locul lor de cheltuieli ale activităţii de bază;
efectuare
cheltuieli ale activităţii auxiliare;
cheltuieli comune ale secţiei;
cheltuieli generate de întreprindere;
cheltuieli de desfacere;
După modul de includere cheltuieli directe - se identifica direct pe produs în
în costul producţiei momentul efectuării lor (cheltuieli cu materiile
prime, materiale, salariile muncitorilor direct
producţivi, cotele aferente salariilor directe etc.);

cheltuieli indirecte care nu sunt legate nemijlocit de
produs, ci privesc producţia în ansamblul ei – se
mai numesc şi cheltuieli comune sau generale
(cheltuieli cu iluminatul, energie electrică, apă,
chirii, telefon, amortizări etc.)
Identificarea cotei părţi din aceste cheltuieli ce intră în
costul produsului presupune efectuarea prealabilă a
unui calcul de repartizare a cheltuielilor pe baza unei
chei de repartizare.
După legătura lor cu cheltuieli tehnologice ocazionate de aplicarea
procesul de producţie tehnologiei de producţie (cheltuieli cu materiile
prime, materiale, combustibil, salariile muncitorilor,
cotele aferente);
cheltuieli de regie ocazionate de administrarea,
organizarea şi conducerea activităţii (cheltuieli cu
salariile personalului TESA, cheltuieli cu
întreţinerea şi funcţionarea clădirilor, cheltuieli
administrativ-gospodăreşti).
După necesitatea cheltuieli grupate pe elemente primare: materii
asigurării structurii prime, materiale, combustibil, energie, apă,
costurilor de producţie amortizări, salarii, cote aferente salariilor (această
grupă indică ce mijloace economice s-au
consumatîn producţie, după natura sau specificul
lor).
cheltuieli grupate pe articole de calculaţie:
Cheltuieli cu materiile prime şi materialele +

directe
Cheltuieli salariile directe
Cheltuieli cu cotele aferente salariilor directe
Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea
utilajelor
Cheltuieli comune ale secţiei
COST DE SECŢIE +
Cheltuieli generale ale întreprinderii
COST DE UZINĂ +
Cheltuieli de desfacere
COST COMPLET COMERCIAL
După comportamentul cheltuieli fixe (convenţional constante), a căror
lor faţă de volumul fizic mărime rămâne relativ neschimbată sau se modifică
al producţiei nesemnificativ în cazul variaţiei volumului fizic al
producţiei (cheltuieli cu amortizările, cheltuieli cu
salariile TESA şi cotele aferente, cheltuieli poştale,
cheltuieli cu chirii, cheltuieli cu rechizite de birou,
etc.). CF=f(t).
cheltuieli variabile ce îşi modifică mărimea
corespunzător cu volumul fizic al producţiei
(cheltuieli cu materii prime, cheltuieli cu materiale,
combustibil, energie, apă, salarii directe şi cote
aferente). CV=f(Q). Pentru a exprima
comportamentul cheltuielilor faţă de volumul
producţiei se calculează indicele de variabilitate Iv.
Ct1 Ct1 − Ct 0
⋅ 100 − 100 ⋅ 100 − 100
Ct Ct 0
IV = 0 sau IV =
Q1 Q1 − Q0
⋅ 100 − 100 ⋅ 100 − 100
Q0 Q0
unde indicele 1 se referă la perioada curentă, iar

indicele 0 la perioada de bază.
După indicele de Cheltuielile fixe au indicele de variabilitate Iv=0,

variabilitate IV ele fiind determinate de capacitatea de producţie a
întreprinderii (nu de volumul de producţie).
Cheltuielile fixe se împart în două grupe:
cheltuieli fixe propriu-zise ce rămân constante,
indiferent de volumul capacităţii de producţie
(amortizări, cheltuieli poştale, cheltuieli cu
asigurări, cheltuieli cu diverse taxe, etc.);
cheltuieli relativ fixe care manifestă o anumită
sensibilitate la variaţia capacităţii de producţie
(salarii TESA, salarii personal, de întreţinere,
cotele aferente, cheltuieli cu rechizitele, etc).
Ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor
indică gradul de rigiditate (GR) al întreprinderii, care
CF
trebuie să fie cât mai redus: CF = ⋅ 100 .
CT
cheltuieli variabile proporţionale care se modifică

proporţional cu volumul producţiei Iv=1. La nivel

de produs aceste cheltuieli rămân neschimbate
(materiale, ambalaje, salarii directe, cote aferente,
etc);
cheltuieli variabile progresive care cresc într-un
ritm superior ritmului de creştere al volumului
producţiei – acestea au Iv > 1. La nivel de produs,
ritmul de creştere se menţine (cheltuieli cu
combustibilul).
cheltuieli variabile degresive care cresc într-un ritm
inferior ritmuluide creştere al volumului producţiei
0<IV<1. Acestea manifestă o anumită inerţie la
creşteri mici ale volumului producţiei, înregistrând
creşteri abia la o creştere semnificativă a volumului
producţiei. Cu ajutorul indicelui de degresiune, se
mai pot calcula doi indicatori importanţi:
a. Creşterea procentuală a cheltuielilor
degresive
P[%] =
IV ⋅ (Q1 − Q0 )
⋅ 100 unde
(Q1 − Q0 ) ⋅ 100 este
Q0 Q0
ritmul de crestere a volumului producţiei;
b. Efectul degresiunii asupra profitului:
⎛Q ⎞
Ed = Cd 0 ⋅ ⎜⎜ 1 − 1⎟⎟ ⋅ (1 − IV )
⎝ Q0 ⎠
1. cheltuieli variabile regresive sunt acelea care scad

pentru o perioadă de timp la începutul procesului de
producţie în timp ce volumul fizic al producţiei se
menţine constant sau creşte uşor (consumul de
combustibil la pornirea furnalelor);
2. cheltuieli variabile flexibile sunt acelea care
evoluează diferit în raport cu volumul fizic al
producţiei având alternativ comportament
proporţional şi comportament degresiv (consumul
de combustibil în cazul centralelor termoelectrice)
CAPITOLUL 2
CALCULAŢIA COSTURILOR DE PRODUCŢIE
2.1. Principiile organizării calculaţiei costurilor
La baza calculaţiei costurilor stau următoarele principii:

Principiul Detalii
Principiul determinării Presupune separarea cheltuielilor pe fiecare
obiectului calculaţiei activitate desfăşurată ca urmare a particularităţilor
determinate de organizarea şi desfăşurarea
proceselor economice. Cheltuielile vor fi separate
astfel:
în activitatea de aprovizionare, obiectul
calculaţiei este dat de materii prime, materiale
consumabile etc.;
în activitatea de producţie, obiectul de
calculaţie este dat de un produs, lucrare,
serviciu etc.
Nerespectarea principiului de mai sus conduce la
denaturarea costului de producţie.
Principiul stabilirii Alegerea metodei de calculaţie este strâns legată de
metodei de calculaţie particularităţile organizării producţiei şi ale
procesului tehnologic, de scopul urmărit prin
procesul decizional al întreprinderii, influenţând
calculul costului produsului fabricat, realizării de
lucrări sau servicii. Utilizarea unei metode de
calculaţie are la bază multipli indicatori economico-
financiari ce se determină în contabilitate.
Principiul organizării Organizarea calculaţiilor contabile este strâns
calculaţiilor contabile în legată de calculaţiile economice (statistice,
corelaţie cu celelalte previzionale), prin corespondenţa între datele
calculaţii economice prognozate şi cele furnizate de contabilitate şi

(statistice, previzionale); statistică, asigurându-se indicatorilor un conţinut
unitar. Caracterul unitar al informaţiilor, oferite la
nivelul fiecărei subdiviziuni organizatorice a
economiei naţionale, permite asigurarea unui sistem
informaţional economic oferit de calculul, analiza
şi controlul indicatorilor la nivelul întreprinderii.
În conformitate cu principiul de mai sus,
organizarea contabilităţii de gestiune şi obţinerea
informaţiilor referitoare la costul de producţie
(consumul material şi de muncă vie) sunt strâns
legate de furnizarea datelor necesare întocmirii
indicatorilor previzionaţi (costurile prestabilite).
Astfel, la organizarea contabilităţii de gestiune,
trebuie să se ţină seama de fiecare centru de
cheltuieli (secţie, faze de fabricaţie etc.), în vederea
previzionării costurilor de producţie.
În acest proces, se va ţine seama de aceleaşi criterii
de repartizare a cheltuielilor indirecte.
Principiul separării Separarea cu exactitate a informaţiilor oferite de
indicatorilor economico- contabilitate, pe tipuri de activităţi (exploatare,
financiari ai calculaţiei financiare, extraordinare) din cadrul unei unităţi
costurilor pe tipuri de patrimoniale, are drept scop determinarea cu
activităţi; exactitate a indicatorilor economico-financiari, a
cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor, pe acele
activităţi, în vederea determinării eficienţei fiecărei
activităţi în parte.
Principiul delimitării în Costul de producţie trebuie să cuprindă numai
timp a cheltuielilor; cheltuieli aferente activităţii de exploatare, pe tipuri
de cheltuieli şi nu alte cheltuieli cum sunt cele
financiare, extraordinare, impozit/profit, care
trebuie să se suporte din rezultatele financiare ale
unităţii patrimoniale (chiar şi o parte a cheltuielilor
de exploatare, cum sunt alte cheltuieli de
exploatare: majorări, penalităţi, cheltuieli cu privire
la activele cedate etc.).
Principiul delimitării în În cazul cheltuielilor de producţie, delimitarea în
spaţiu a cheltuielilor spaţiu presupune localizarea acestora la nivel de
secţii de bază, auxiliare etc.
În acest mod se realizează determinarea unui
cost unitar de producţie al unui produs, care să
includă numai cheltuielile aferente acestuia.
Principiul delimitării Acest principiu are la bază delimitarea cheltuielilor

cheltuielilor producţive, producţive de cele neproducţive (care nu aduc
de cele neproducţive produsului o valoare suplimentară).
Din categoria cheltuielilor neproducţive, putem
aminti: pierderile determinate de întreruperile
procesului de producţie, pierderi ale deteriorării
materiilor prime, materialelor, pierderi rezultate din
casarea mijloacelor circulante etc.
Ele sunt legate de modul de organizare, de
gestionarea patrimoniului şi trebuie să se ţină
seama de acestea determinându-se influenţa lor în
costul efectiv al produsului, în vederea eliminării
cauzelor care le-au determinat.
Principiul delimitării Producţia neterminată reprezintă producţia care se
cheltuielilor între află în diferite stadii de fabricaţie. Ea se determină
producţia finită şi în curs pe baza inventarierii periodice (lunare) din punct de
de execuţie vedere contabil, după care se stabileşte valoric.
Separarea cheltuielilor pe producţia neterminată
prezintă importanţă deoarece, în cazul subevaluării
acesteia, se înregistrează o creştere a costului
produsului finit, cu implicaţii asupra rezultatului
întreprinderii aferent perioadei de gestiune
(descreştere).
2.2. Organizarea calculaţiei costurilor

Organizarea calculaţiei costurilor se găseşte într-o strânsă legătură cu organizarea
contabilităţii costurilor de producţie.
Problemele principale care ţin de organizarea calculaţiei costurilor sunt:
precizarea obiectului calculaţiei;
stabilirea unităţii de calcul (dependentă de obiectul calculaţiei);
alegerea procedeului sau procedeelor, atunci când este cazul, de repartizare a
cheltuielilor indirecte;
adoptarea unei nomenclaturi a costurilor de producţie pe elemente primare şi pe
articole de calculaţie adaptată la specificul activităţii unei entităţi;
adoptarea celei mai adecvate metode de calculaţie a costurilor (ca exprimare a
legăturii ce se stabileşte între tipul producţiei şi modul de organizare a evidenţei a
cheltuielilor de producţie).
Organizarea calculaţiei costurilor poate fi realizată având la bază una din

metodele de calculaţie pure sau combinaţii ale acestora, cum ar fi:
metoda globală;
metoda pe faze;
metoda pe comenzi;
metoda standard - cost etc.
Calculaţia costurilor poate fi astfel organizată încât să permită realizarea

următoarelor obiective:
1. Aspectului formal al calculatiei prin:

Calculaţia pe feluri de costuri utilizează sau poate
utiliza diferite criterii de grupare a costurilor:
după natura consumurilor în costul materialelor şi
în costul manoperei;
Calculaţia pe feluri de în funcţie de modificarea volumului fizic al
costuri producţiei în costuri fixe şi costuri variabile etc.;
în organizarea calculatiei costurilor pe feluri, o
importanţă deosebită o au purtătorii primari de
date şi informaţii, circuitul lor, cât şi
corectitudinea întocmirii lor.
Potrivit structurii întreprinderii calculaţia trebuie
astfel organizată încât să permită un calcul de plan,
unul efectiv şi altul legat de abaterile privind
costurile. Ca urmare, locul de cost trebuie tratat din
mai multe puncte de vedere:
formal (al procedeelor de colectare şi
Calculaţie pe locuri de repartizare a cheltuielilor încorporabile);
costuri sau centre de
funcţional (al conducerii eficiente prin latura
cost sau
responsabilităţii);
responsabilitate
mixt.
Se impune găsirea sau mai bine spus stabilirea unui
număr optim de locuri de cost prin prisma costului
informaţiei.
Pe lângă optimizare, se pune şi problema conducerii
locurilor de costuri, bazată pe o metodă adecvată de
conducere.
Un aspect deosebit de important este cel al
repartizării cheltuielilor indirecte pe fiecare loc de
cost, prin folosirea unor calcule convenţionale sau
procedee de repartizare.
Acest mod de organizare a calculatiei trebuie să ţină
seama atât de definirea purtătorilor de costuri, cât şi
de marea diversitate a acestora.
Purtătorii de costuri reprezintă entităţile pentru care
se antecalculează şi se postcalculează costuri potrivit
Calculaţia pe unei anume metode. Ei îndeplinesc două funcţii:
purtători de costuri de identificare a cheltuielilor specifice
(individuale) şi, în anumite condiţii de preluare a
celor comune care se colectează iniţial pe
sectoare;
de control al volumului de activitate desfăşurat de
întreprindere"
2. Aspectului funcţional al calculatiei prin:

Aceasta se utilizează la determinarea costului
planificat, normat, standard sau antecalculat al
produselor, lucrărilor sau serviciilor pe articole de
Calculaţia de plan
calculaţie, pe baza normelor de consum sau a
(normată, standard).
standardelor de materii şi materiale, a normelor
de timp şi de folosire a capacităţilor de producţie
etc.
Are drept scop stabilirea costurilor efective, reale
ale produselor obţinute, lucrărilor executate şi
Calculaţia efectivă
serviciilor prestate pe baza datelor furnizate de
contabilitatea financiară.
Urmăreşte furnizarea fiecărui nivel de conducere
Calculul abaterilor
numai a abaterilor relevante
2.3 Locul şi rolul calculaţiei costurilor
Calculaţia costurilor orientată spre control şi decizie este una dintre componentele
de bază ale mecanismului de conducere a întreprinderii. Calculaţia costurilor trebuie
privită ca o sursă importantă de furnizare a informaţiilor din domeniul costurilor, având

rol hotărâtor pentru asigurarea unei conduceri moderne a întreprinderii. Datorită acestui
rol important, calculaţia costurilor de producţie a devenit o problemă de bază a
managementului firmei.
Calculaţia costurilor trebuie să fie astfel organizată încât să asigure:
măsurarea cantitativă şi calitativă a întregului proces de producţie;
un mijloc de control, orientare şi reglare prin decizii corespunzătoare a laturii valorice
a acestuia pe baza informaţiilor furnizate fiecărui nivel de conducere.
Calculaţia costurilor este în măsură să răspundă acestor cerinţe şi să furnizeze

informaţii asupra costurilor trecute, asupra costurilor actuale şi asupra costurilor viitoare.
Deoarece costurile sunt generate de toate locurile de costuri, rezultă că toate
sectoarele şi compartimentele funcţionale ale întreprinderii participă la costul producţiei.
Prin costuri se reflectă întreaga activitate a întreprinderii, calculaţia costurilor trebuie
privită ca un sistem informaţional de bază al conducerii întreprinderii.
Rolul şi importanţa calculaţiei costurilor

costurile apar peste tot în cadrul întreprinderii
calculaţia costurilor este singura în măsură să explice eficienţa activităţii
economice şi atingerea sau abaterea de la scopul urmărit
informaţiile furnizate de calculaţia costurilor sunt informaţii de conducere pentru
toate locurile generatoare de costuri
răspunderea pentru nivelul costurilor atrage toate treptele ierarhice de conducere
din cadrul întreprinderii
fiecare manager este răspunzător, la rândul său, pentru costurile din
compartimentul pe care-l conduce
Costul este urmărit pe locuri generatoare de costuri, în cadrul unor limite

prestabilite cu ajutorul metodelor evoluate de calculaţie a costurilor. Astfel, se poate
îmbina conducerea prin delegare de autoritate în aşa fel ca fiecare conducător, la nivelul
său din ierarhia întreprinderii, să răspundă de obiectivul parţial fixat. O astfel de urmărire
a costurilor asigură concomitent cunoaşterea abaterilor şi localizarea lor cu indicarea
cauzelor care le-au generat şi a responsabilităţii. De asemenea, permite o filtrare a
informaţiilor privind costurile în limita necesităţilor fiecărui nivel ierarhic.
CAPITOLUL 3
METODE DE CALCULAŢIE A COSTURILOR
În prezent procedeele şi tehnicile de calculaţie se perfecţionează continuu, prin

formularea unor modele de calculare adecvate stadiului de perfecţionare a tehnologiei
producţiei. Astfel, au apărut o seamă de modele de calculare a costurilor, diferenţiate
între ele prin procedeele şi tehnicile de calcul adoptate în cadrul fiecărui model,
cunoscute în literatura de specialitate şi în practica economică sub denumirea de metode
de calculaţie a costurilor.
Metoda de calculaţie a costurilor este ansamblul de procedee şi tehnici de

calcul specifice, utilizate într-o anumită succesiune pentru afectarea
purtătorilor de costuri numai cu cheltuielile de producţie ocazionate de
obţinerea sau de producerea acestora.
Clasificarea metodelor de calculaţie a costurilor

Metode clasice de calculaţie:
metoda globală;
metoda pe faze;
metoda pe comenzi.
Metode moderne (evoluate) de calculaţie a
În funcţie de apariţia lor în timp şi de costurilor:
formele lor evolutive : metoda standard-cost,
metoda direct-costing;
metoda costurilor marginale;
metoda PERT-cost;
metoda T.H.M.,
metoda G.P. etc
Metode de calculaţie pe purtători de costuri:

metoda pe comenzi;
metoda standard-cost;
metoda T.H.M.;
metoda G.P.;
După legătura lor cu obiectul
metoda PERT-cost ş.a
calculaţiei se disting:
Metode de calculaţie pe sectoare de cheltuieli sau
pe locuri de cheltuieli.
Metode de calculaţie cu caracter mixt:
metoda globală;
metoda pe faze.
Metode de calculaţie care au ca unic obiectiv
stabilirea costului produselor, lucrărilor şi
serviciilor:
metoda globală;
metoda pe comenzi;
metoda pe faze;
În funcţie de obiectivele urmărite: metoda G.P. ş.a.;

Metode de calculaţie care urmăresc şi alte
obiective:
metoda standard-cost;
metoda T.H.M.;
metoda PERT-cost;
metoda direct-costing ş.a
Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de
producţie şi de calculaţie a costurilor totale sau
integrale (full-costing), cuprinzând:
După partea din sfera cheltuielilor de metode de bază sau fundamentale:

producţie absorbită în determinarea • metoda globală;
costului de producţie:
• metoda pe faze;
• metoda pe comenzi.
metode derivate evoluate:
• metoda T.H.M.;
• metoda G.P.;
• metoda PERT-cost.
metode de evidenţă complexă şi control
operativ:
• metoda standard-cost;
• metoda ABC;
• metoda costului-ţintă etc.
Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de
producţie şi de calculaţie a costurilor parţiale -
metode limitative:
metoda direct-costing;
metoda costurilor directe;
metoda costurilor specifice.
Metode de calculaţie bazate pe principiul
secţiilor omogene:
metoda globală;
metoda pe faze;
metoda pe comenzi.
Metode de calculaţie bazate pe principiile
După principiile utilizate: coeficienţilor de echivalenţă sau al rapoartelor
constante:
metoda G.P.
Metode de calculatie bazate pe principiul
centrelor de responsabilitate:
metoda T.H.M.;
metoda de calculatie pe centre de costuri.
Calculaţia costurilor de producţie poate fi efectuată după metoda costurilor

standard, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda direct-costing sau
alte metode, în funcţie de modul de organizare a producţiei, specificul activităţii,
particularităţile procesului tehnologic şi de necesităţile proprii.
3.1. Factorii care determină alegerea metodei de calculaţie a

costurilor
Alegerea metodei de calculatie a costurilor se face ţinându-se seama de acţiunea

unor factori generatori de cheltuieli de producţie:
1. Specificul tehnologiei de fabricaţie:

cu producţie simplă (omogenă), cum ar fi unităţile producătoare de
zahăr, ulei, sticlă, ciment etc, în cadrul cărora produsele finite se
obţin prin prelucrarea materiei prime într-un lanţ de operaţii
succesive;
cu producţie complexă, în cadrul cărora produsele finite se obţin prin
combinarea unor operaţii sau şiruri de operaţii relativ independente,
care se pot desfăşura simultan (cum ar fi cele constructoare de
maşini).
Specificul tehnologiei de fabricaţie influenţează :
criteriile de separare şi delimitare a cheltuielilor de producţie pe purtători
şi pe sectoare de cheltuieli;
ordinea în care se efectuează colectarea cheltuielilor de producţie în
vederea determinării costului unitar pe produs, lucrare sau serviciu;
perioada şi momentul de calcul, care nu întotdeauna coincid cu perioada
de producţie;
obiectul calculaţiei, care poate fi un produs fabricat, o lucrare executată,
un serviciu prestat, un semifabricat, o serie de produse etc;
metodele de calculatie a costului unitar.
2. Tipul de producţie şi modul de organizare a acesteia:

cu producţie individuală;
de serie;
de masă.
Tipul de producţie şi modul de organizare influenţează modul de organizare a
calculaţiei costurilor prin:
modul de organizare a producţiei pe care-1 presupune: pe comenzi, în flux
şi pe şarje, pe loturi etc;
metoda de calculatie utilizată (metoda globală, pe comenzi, pe faze etc);

documentaţia necesară etc.
3. Mărimea entităţii este factorul care determină modalitatea generală de

organizare şi efectuare a lucrărilor de colectare a cheltuielilor de producţie şi
de calculaţie a costurilor:
centralizat, dacă entităţile fac parte din categoria celor mici şi
mijlocii;
descentralizat, dacă entităţile sunt mari, cu subunităţi dispersate în
spaţiu şi dacă aceste subunităţi funcţionează după principiul
autonomiei economico-financiare.
4. Structura organizatorică a entităţii (de producţie şi funcţională) influenţează
cadrul general, organizatoric şi funcţional al calculatiei costurilor. Astfel,
structura producţiei impune delimitări de cheltuieli pe zone de cheltuieli, în
funcţie de omogenitatea sau complexitatea operaţiilor care se execută în
fiecare secţie, atelier, centru de producţie etc, şi pe purtătorii de costuri
intermediari şi finali (sau numai finali). Structura funcţională poate reclama, la
rândul său, organizarea calculatiei costurilor fie la nivelul tuturor sectoarelor
funcţionale luate împreună, fie pe compartimente funcţionale distincte.
5. Organizarea procesului de producţie constituie un alt factor ce influenţează

alegerea metodei de calculaţie a costurilor. Modalităţile de organizare socială
a producţiei, cum ar fi specializarea, concentrarea şi combinarea, influenţează
principalele caracteristici ale organizării calculatiei costurilor, astfel:
specializarea entităţilor economice simplifică modul de organizare a

calculatiei costurilor, calculaţia putându-se efectua centralizat,
direct pe purtătorii de costuri finali;
combinarea, comparată cu specializarea, poate complica
organizarea calculatiei, determinând descentralizarea acesteia şi
organizarea ei pe semifabricate şi pe alte categorii de purtători
intermediari de costuri;
influenţa gradului de concentrare a producţiei este similară cu cea a
mărimii entităţii.
6. Progresul tehnic, prin gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei,

îngreunează sau înlesneşte posibilităţile de urmărire a rezultatelor producţiei şi
a consumurilor de valori pe care acestea le presupun pe locurile de muncă.
7. Caracterul procesului de producţie influenţează organizarea evidenţei

cheltuielilor de producţie şi a calculatiei costurilor.
3.2. Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi

de calculaţie a costurilor totale sau integrale (absorbante)
Conceptul costurilor totale sau integrale este ilustrat printr-o serie de metode, cum
sunt: metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi etc. Cunoaşterea
particularităţilor fiecăreia dintre aceste metode contribuie direct la folosirea lor în raport
cu cerinţele impuse de exigenţele economiei de piaţă.
Obiectivul contabilităţii de gestiune, în cadrul metodei costurilor complete, este
de a obţine costurile produselor fabricate, incluzând toate cheltuielile de producţie.
Obţinerea costului complet al produselor se face prin integrarea succesivă a diferitelor
costuri după un procedeu care să respecte fluxul normal de fabricaţie a produselor în
unitatea patrimonială.
Etape de desfăşurare a lucrărilor de calculaţie :
1. determinarea şi delimitarea cheltuielilor pe purtători de costuri şi pe sectoare
potrivit posibilităţilor de identificare a lor;
2. repartizarea cheltuielilor delimitate pe sectoare asupra purtătorilor de costuri;
3. separarea cheltuielilor în raport cu gradul de finisare a producţiei (dacă se impune
aceasta);
4. determinarea costului unitar.
3.2.1. Metoda globală
Metoda globală sau metoda calculaţiei simple este cunoscută şi sub denumirea de
metoda diviziunii şi se aplică de către entităţile care fabrică un singur produs, la care, de
regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune, nu există semifabricate sau producţie
neterminată, iar dacă există acestea sunt constante de la un exerciţiu la altul. Calculaţia
globală constă în colectarea tuturor cheltuielilor de producţie (directe şi indirecte)
ocazionate de obţinerea producţiei, la nivelul întreprinderii şi raportarea lor, la finele
perioadei de gestiune, la cantitatea de produse finite obţinute. Relaţia de calcul este:
n
∑ Chp j
cui = j =1
Qi
unde: cui reprezintă costul unitar al produsului i;
Chp reprezintă cheltuielile de producţie ;

j - articole de calculaţie ;
Qi cantitatea de produs finit «i» obţinută.
Dacă se obţin mai multe produse, considerate în totalitate produse principale,

n
∑ Chp
j =1
j
relaţia de calcul va fi: cu i = m
∑ i =1
Qi
Aplicarea metodei globale presupune existenţa uneia din următoarele două condiţii:
1. producţia să fie omogenă, adică dintr-un atelier sau secţie de producţie, sau chiar
din întreaga activitate a entităţii, să se obţină un singur produs, lucrare sau
serviciu, fără să apară semifabricate sau producţie neterminată la sfârşitul
perioadei de gestiune. De exemplu: extracţia de cărbuni, ţiţei, gaze; producţia de
energie electrică şi termică; prestarea de transporturi etc.
2. Dacă se obţin mai multe produse, să existe posibilitatea ca prin diverse criterii de
echivalare să fie transformate într-un singur produs convenţional. De exemplu:
extracţia de cărbuni, ţiţei, gaze; prestarea de transporturi etc.
Metoda globală este utilizată în două variante, şi anume:

a) Aplicarea metodei pe feluri de cheltuieli, se efectuează în două moduri, astfel:
1. cheltuielile totale de producţie sunt defalcate pe feluri de cheltuieli şi fiecare
dintre acestea sunt apoi raportate la cantitatea totală de produse finite obţinută
într-o perioadă de gestiune. Costul unitar se calculează cu relaţia:
n
Chpi
cui = ∑ , unde: Chpi reprezintă tipurile de cheltuieli de producţie;
i =1 Qi
2. cheltuielile totale de producţie sunt defalcate tot pe feluri de cheltuieli, dar

cantitatea totală de produse finite este împărţită în obţinută şi vândută. De
asemenea, cheltuielile directe sunt raportate doar la cantitatea de produse obţinută,
în timp ce cheltuielile indirecte la cantitatea de produse vândută în perioada
respectivă de gestiune. Relaţia de calcul este următoarea:
n n
∑ Chd j ∑ Chind j
cui = j =1
+ j =1
, unde Chd j - reprezintă cheltuielile directe;
Qi Qv
Chind - cheltuielile indirecte

Qi — cantitatea de produse obţinută;
Qv - cantitatea de produse vândută.
Această variantă a metodei globale prezintă avantajul determinării şi analizei

abaterilor pe feluri de cheltuieli. De asemenea, cea de-a doua formă de calculaţie oferă
posibilitatea cunoaşterii modului cum influenţează vânzările nivelul cheltuielilor
indirecte.
b. Aplicarea celei de-a doua variante a metodei globale pe locuri de cheltuieli se
efectuează numai în unităţile unde în cadrul unui flux tehnologic, desfăşurat pe mai multe
etape succesive de prelucrare, se obţine un singur produs finit.
Caracteristic acestei variante este faptul că urmăreşte atât determinarea costului
unitar separat pe fiecare etapă sau nivel al procesului tehnologic, cât şi pe produs. Costul
unitar al produsului finit se obţine prin însumarea costurilor unitare ale tuturor locurilor
de cheltuieli cât şi a cheltuielilor indirecte, utilizând relaţia:
n
Chpli Chind
cui = ∑ + unde:
i =1 Qi Qj
Chpl - reprezintă cheltuielile de producţie ale locului de cheltuieli

Qi – reprezintă cantitatea de produse prelucrată în locul de cheltuieli i.
3.2.2. Metoda pe faze
Metoda pe faze este folosită, în unităţile economice care au ca obiect producţia de

masă, unde pentru obţinerea produsului finit se parcurg în procesul de fabricaţie mai
multe faze, cum ar fi industria uşoară, alimentară, chimică, extracţia minereurilor etc.
Obiectul calculaţiei îl constituie produsul precum şi fazele parcurse în procesul de
fabricaţie de acesta, astfel încât la sfârşitul perioadei de gestiune, prin cumularea tuturor
cheltuielilor, în ultima fază de producţie să se obţină costul unitar efectiv al produsului
finit.
Faza de fabricaţie este definită ca fiind acea diviziune a procesului tehnologic,
delimitată şi din punct de vedere organizatoric, în care se execută o anumită operaţie din
lanţul operaţiilor succesive de prelucrare a materiei prime, în vederea obţinerii unuia sau
mai multor produse finite de masă sau de serie mare.
Aplicarea metodei pe faze la condiţiile concrete din unităţile economice cu
producţie de masă implică parcurgerea următoarelor etape de lucru:
ETAPE
1 stabilirea şi delimitarea fazelor de calculaţie a costurilor
2 colectarea cheltuielilor directe pe faze de calculaţie şi a celor indirecte pe
secţiuni omogene
3 repartizarea cheltuielilor indirecte între două sau mai multe produse finite
obţinute în aceeaşi fază de calculaţie
4 calculul costului unitar al semifabricatelor interne pe faze de calculaţie
5 determinarea cheltuielilor aferente producţiei în curs de execuţie
6 calculul costului pe unitatea de produs
Stabilirea şi delimitarea fazelor de calculaţie a costurilor se face prin

descompunerea procesului tehnologic, ţinând seama de următoarele principii:
fazele de calculaţie a costurilor să aibă la bază doar fazele de fabricaţie cu caracter
succesiv sau independente, iar la finele perioadei de gestiune producţia obţinută să
poată fi măsurată şi exprimată cantitativ;
costul unitar al produselor finite să fie determinat de un număr redus de faze de
calculaţie pentru a evita lucrări de centralizare voluminoase şi inutile;
în interiorul secţiilor, liniile tehnologice sau instalaţiile complexe de fabricaţie pot
constitui baza unor faze de calculaţie distincte, dacă fiecare dintre acestea au ca
obiect obţinerea unor semifabricate sau produse finite ce se deosebesc între ele
prin destinaţie, mărime, formă etc. şi determină cheltuieli de producţie diferite ca
volum;
în cazul fazelor de fabricaţie care se desfăşoară pe maşini şi utilaje cu ajutorul
cărora se execută operaţiuni de finisare superioară pentru semifabricate sau
produsul principal se constituie faze de calculaţie distincte;
dacă o parte din fazele de fabricaţie se desfăşoară cu aparatură montată în aer liber
iar celelalte faze în clădiri închise, este necesar să se constituie pe baza lor faze de
calculaţie distincte;
se creează, de asemenea, faze de calculaţie distincte şi în cazul fazelor de
fabricaţie care au ca rezultat un semifabricat ce se utilizează în continuare în
procesul tehnologic;
fazele de fabricaţie în cadrul cărora se finisează semifabricatele sau produsele
secundare, obţinute concomitent cu produsul principal, sunt grupate în faze de
calculaţie;
faza de fabricaţie în care deşeurile şi rebuturile sunt recuperate şi transformate în
produse finite poate constitui, de asemenea, o fază de calculaţie.
Aplicarea metodei pe faze implică, însă, luarea în considerare a particularităţilor

procesului tehnologic, a caracteristicilor tipului de producţie şi a modului de organizare a
producţiei în entitatea economică. Datorită acestora modelul general al calculaţiei
costurilor pe faze se poate elabora în două variante.
METODA PE FAZE
Se utilizează în entităţile care fabrică un număr relativ restrâns
de produse finite, în cadrul unor procese tehnologice
îndelungate, iar după fiecare fază se obţin semifabricate
depozitabile, destinate fie consumului intern, fie vânzării.
Costul semifabricatului din fiecare fază se determină pe
articole de calculaţie (feluri de cheltuieli) luând în considerare
atât costul semifabricatului primit din faza anterioară, cât şi
cheltuielile de producţie aferente fazei respective. Astfel,
costul calculat pentru producţia ultimei faze constituie şi
1. Varianta cu costul unitar al semifabricatului obţinut (cusf).
semifabricate
⎛ n ⎞
⎜⎜ ∑ Chp j ⎟⎟
⎝ j =1 ⎠ fn
Relaţia de calcul: cusf n = cusf n−1 +
Qn
Dezavantaj:
Atunci când sunt faze de calculaţie numeroase şi producţie în
curs de execuţie la finele perioadei de gestiune se măreşte
volumul lucrărilor de centralizare a datelor privind calculul
costului de producţie al semifabricatului obţinut.
Se aplică atunci când nu este necesar să se determine costul
semifabricatelor după fiecare fază
Costul unitar al produsului finit se determină în ultima fază
însumând cheltuielile de producţie din toate fazele prin care
trece produsul respectiv şi raportându-le la cantitatea obţinută.
2. Varianta fără
n
⎛ m
⎞
semifabricate ∑ ⎜⎜ ∑ Chp ⎟⎟ j
f =1 ⎝ j =1 ⎠f
Relaţia de calcul: cui =
Qi
Dezavantaj:
Pe lângă calculaţiile intermediare pe faze se impune şi o
centralizare a cheltuielilor de producţie din toate fazele de
prelucrare, pentru fiecare produs finit obţinut.
Observaţii:
1. Dacă la sfârşitul unei faze a existat producţie în curs de execuţie, cheltuielile
aferente acesteia se scad din totalul cheltuielilor de producţie ale fazei unde au
apărut.
2. Dacă din procesul de prelucrare rezultă două sau mai multe produse principale,
simultan sau cuplat, sau pe lângă produsul principal rezultă şi produse secundare,
se impune necesitatea utilizării unor procedee adecvate pentru separarea
cheltuielilor de producţie şi pe feluri de produse obţinute.
3.2.3. Metoda pe comenzi
Metoda pe comenzi se aplică, în unităţile cu producţie individuală sau de serie

mică. Astfel de situaţii apar în industria construcţiilor navale şi de maşini, industria
mobilei, confecţiilor, reparaţiilor, electronică etc. Ca urmare, obiectul calculaţiei
costurilor efective îl constituie comanda lansată pentru o anumită cantitate (lot) de
produse sau de semifabricate.
Metoda constă în colectarea cheltuielilor directe pe comenzi şi repartizarea
cheltuielilor indirecte pe fiecare comandă în parte, prin procedee convenţionale. Costul
unitar se calculează după terminarea comenzii, prin împărţirea acestor cheltuieli la
numărul de unităţi produse pentru fiecare comandă.
Deşi metoda pe comenzi asigură stabilirea unui cost real al produsului finit sau al
lucrării executate, ea prezintă unele dezavantaje:
nu asigură la finele perioadei de gestiune cunoaşterea costului de producţie pentru
comenzile a căror execuţie continuă în perioadele următoare;
conduce la denaturarea costurilor perioadei în cazul predării parţiale a produselor
către client, înainte de terminarea integrală a comenzii.
3.2.4. Metoda tarif-oră-maşină
Metoda de calculaţie tarif-oră-maşină (T.H.M) a fost elaborată în anul 1962 de

către economistul american Spencer A. Tucker.
Problema esenţială de rezolvat ce o ridică aplicarea acestei metode o constituie
stabilirea corectă a costului orei de funcţionare, respectiv a T.H.M.-ului. De aceea, o
atenţie deosebită trebuie acordată repartizării raţionale a cheltuielilor indirecte pe fiecare
maşină sau grup de maşini.
Aplicarea metodei T.H.M. necesită stabilirea a doi indicatori sintetici legaţi de

gestiune:
a) tariful (sau costul) oră-maşină (T.H.M.);

b) costul pe unitatea de produs.
a. Calculul tarifului oră-maşină

Prin tarif-oră-maşină = suma cheltuielilor de prelucrare necesare pentru
funcţionarea unei maşini, grup de maşini, linie tehnologică etc, timp de o oră,
făcând abstracţie de cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile
directe.
Acest cost sau tarif cuprinde:
3. manopera;
4. cheltuielile comune de fabricaţie;
5. cheltuielile generale de administraţie şi desfacere.
Etape succesive
1. Stabilirea centrelor de producţie presupune împărţirea entităţii
economice în centre de producţie şi locuri de muncă.
Un centru de producţie poate fi format din una sau mai multe maşini sau locuri
de lucru, în care se execută aceeaşi operaţie sau operaţii similare. Gruparea în
centre de producţie ţine seama de o serie de criterii:
capacitatea maşinilor;
dimensiunile maşinilor (lungime, lăţime, greutate etc);
puterea instalată a maşinilor;
numărul personalului de deservire;
valoarea maşinilor;
numărul de schimburi în care sunt utilizate;
numărul anual al orelor de lucru;
tipul maşinilor şi vârsta lor etc.
Centrele de producţie astfel stabilite se înscriu în formularul intitulat
Nomenclatorul centrelor de producţie. Această situaţie cuprinde o serie de
indicatori:
numărul de maşini existente în fiecare centru ;
valoarea de inventar a maşinilor ;
suprafaţa de lucru ;
puterea instalată ;
timpul de lucru anual ;

consumul de energie ;
numărul de muncitori etc.
Dintre aceşti indicatori cel mai important este timpul de lucru anual deoarece
el formează baza de raportare a cheltuielilor de prelucrare pentru
stabilirea unui T.H.M. exact.
2. Determinarea efectivului de personal şi a capacităţii de producţie a
centrelor impune calculul unei serii de indicatori:
numărul de maşini existente în fiecare centru este cel stabilit în
„Nomenclatorul centrelor de producţie";
efectivul unitar standard de muncitori la o maşină sau utilaj se stabileşte
de un grup de specialişti, deoarece acest efectiv, poate cuprinde unul sau
mai mulţi angajaţi, dar şi o fracţie corespunzătoare în cazul în care
acesta lucrează la mai multe maşini;
salariul orar pe muncitor este format din salariul tarifar plus eventualele
sporuri cuvenite muncitorului în perioada programată;
salariul orar pe centru se obţine prin adunarea salariului orar al
muncitorilor dintr-un centru, ponderându-se cu numărul maşinilor din
centrul respectiv;
numărul maxim anual de ore pe centru se determină pornind de la anul
standard. Prin înmulţirea timpului de lucru al maşinii în anul standard,
cu numărul de maşini dintr-un centru, se obţine numărul maxim de ore
de lucru al centrului respectiv;
numărul de ore disponibil anual pe centru se obţine scăzând din numărul
maxim anual de ore de lucru al centrului de producţie, orele
corespunzătoare concediilor plătite, sărbătorilor legale etc;
manopera pe centru se determină ponderând volumul producţiei
programate exprimat în ore cu salariul orar pe centru, calculat anterior.
3. Elaborarea bugetului operaţional. La baza întocmirii bugetului
operaţional stau cheltuielile indirecte privind producţia, administraţia şi
desfacerea, înregistrate în contabilitatea financiară în anul precedent,
corectate eventual în funcţie de volumul producţiei programat pentru
anul în curs.
În vederea obţinerii unor bugete operaţionale cât mai flexibile, cheltuielile de
producţie sunt grupate în: cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe. Nu sunt cuprinse
în bugetul operaţional:
materiile prime şi materialele consumabile directe;
manopera directă, calculată în situaţia precedentă.
4. Repartizarea cheltuielilor cuprinse în bugetul operaţional pe centre de

producţie se face utilizând diverse „criterii de repartizare", bazate pe
logică şi pe specificul unităţii. Pe baza datelor cunoscute şi a criteriilor
de repartizare adoptate se calculează „Costul mediu unitar al fiecărui
criteriu de repartizare"
5. Calculul T.H.M.-ului, defalcat pe categorii de cheltuieli.
Practica multor entităţi impune necesitatea stabilirii T.H.M.-ului pentru fiecare
centru de producţie separat pentru cheltuielile variabile de cele fixe. Aceasta în
scopul stabilirii unui T.H.M. flexibil, uşor adaptabil modificărilor ce pot
interveni în activitatea unităţii.
utilizarea mai bună a maşinilor şi utilajelor (a capacităţii de

producţie);
permite depistarea maşinilor şi utilajelor insuficient folosite
sau cu rentabilitate scăzută şi luarea măsurilor ce se impun;
implică metodologic corelarea orelor anual disponibile cu
Avantajele producţia programată anual în ore pentru toate centrele de
metodei producţie constituite;
T.H.M.:
asigură o folosire mai raţională a efectivului de muncitori prin
stabilirea numărului de schimburi necesare nivelului de
activitate programat şi limitarea personalului auxiliar la
strictul necesar;
permite o repartizare mai judicioasă a cheltuielilor indirecte,
mai ales prin calculul costurilor „pe centre de
responsabilitate".
urmăreşte, pe prim-plan, cheltuielile de prelucrare a
produselor, lăsând pe plan secundar cheltuielile cu materiile
prime şi materialele directe, deşi ponderea acestora în costul
produsului este însemnată şi nu trebuie neglijată;
complicarea procedeului de calcul atunci când numărul
Dezavantajele centrelor de producţie este mare, ceea ce face metoda
metodei indezirabilă în astfel de cazuri;
T.H.M.:
apar cazuri când unele cheltuieli trebuie lăsate în afara
T.H.M.-ului spre a fi trecute, apoi, numai pe seama acelor
produse care le-au ocazionat;
folosirea de grafice şi calcule matematice care întregesc
metodologia, îngreunează şi complică însuşirea şi aplicarea ei.
3.2.5. Metoda PERT-COST
Metoda PERT (Program evaluation and review technique sau Program evaluation
research task), în traducere aproximativă „Tehnica evaluării şi controlului programelor",
a fost elaborată în 1957 de către Biroul special al Marinei SUA în colaborare cu Booz,
Allen şi Hamilton şi are la bază teoria matematică a grafurilor.
O metodă similară, apărută cam în acelaşi timp cu metoda PERT, este cea
cunoscută sub denumirea C.P.M. (Critical path method), în traducere „Metoda drumului
critic" (M.D.C.). Ea a fost elaborată de E.I. du Pont de Nemours & Co. şi de Remington
şi a fost folosită pentru planificarea construirii unei uzine.
Dacă la început aceste metode aveau ca scop optimizarea termenelor de execuţie a
programelor complexe, ulterior ele şi-au extins raza de activitate şi asupra cheltuielilor şi
capacităţilor de producţie; astfel a apărut şi varianta PERT-cost.
Metoda PERT-cost prevede efectuarea a trei categorii distincte de operaţii:

1. descompunerea procesului de fabricaţie a fiecărui produs în subprocese, stadii sau
faze, iar a acestora în operaţii;
2. identificarea tuturor restricţiilor de succesiune impuse de tehnologia de fabricaţie
şi stabilirea ordinii în care trebuie să fie executate stadiile, fazele, operaţiile etc;
3. evaluarea duratei şi a costurilor aferente fiecărei etape a procesului tehnologic.
Atât antecalculul, cât şi postcalculul costurilor se organizează pe pachete de

activităţi sau prestadii, adică pe ansambluri de operaţii care se execută într-o anumită
succesiune şi având un anumit rezultat (piesă, reper, semifabricat etc). Scopul principal
urmărit de această metodă nu-l constituie doar determinarea costului, ci şi stabilirea
costului minim sau optim al lucrării sau produsului în condiţiile unei durate fixe de
execuţie.
Activităţile astfel stabilite se simbolizează pe baza unei clasificări zecimale şi se
înscriu în grafuri întocmite sub formă de reţea („graful-reţea PERT"), în ordinea detalierii
activităţilor. Un graf se poate reprezenta cu ajutorul unui desen, cu ajutorul unui tabel-
matrice.
Graful este alcătuit din evenimente, simbolizate cu cerculeţe numerotate şi din
activităţi, simbolizate prin săgeţi (sau arce) care leagă între ele două evenimente
neintermediate. Săgeţile simbolizează şi duratele aferente activităţilor componente
precum şi condiţiile de imediată precedenţă şi succedenţă.
Se analizează, apoi, grafurile-reţea pentru a se determina eventualele activităţi
(operaţii) posibile de restructurat, prin care se obţine o reducere a duratei de execuţie şi a
costurilor de producţie.
Pe baza grafului se stabileşte drumul critic, adică acela care are cea mai mare
lungime (cu alte cuvinte, cel mai mare consumator de timp). Costul drumului critic se
obţine prin însumarea cheltuielilor aferente fiecărei activităţi care face parte din drumul
critic.
ETAPE
se identifică obiectivele de atins, fazele de fabricaţie ale
unui produs ;
se definesc obiectivele cu precizie, întocmindu-se
„Schema analizelor încrucişate" în care părţile
componente ale produsului, inclusiv prestadiile
(pachetele de activităţi), sunt simbolizate cifric
1. Elaborarea (numărul de ansamblu).
previziunilor
se întocmeşte graful PERT, în baza căruia se stabilesc
cele trei estimări ale timpului pentru a se calcula durata
medie a fiecărei activităţi (dm), termenul minim (tm) şi
termenul maxim de terminare (TM) a fiecărei activităţi,
drumul critic (dcr) şi rezerva totală de timp sau marja
fiecărei activităţi (Rtt). După efectuarea acestor calcule
se notează pe graf valorile obţinute.
se face prin remodelarea planurilor iniţiale în funcţie de
data impusă pentru terminarea producţiei, având în
2. Stabilirea planului
vedere termenele stabilite în contracte şi prin trecerea
calendaristic de
timpilor de începere şi de terminare a fiecărei operaţii
executare a lucrării
într-un tabel. Pentru fiecare activitate se va obţine,
astfel, data calendaristică de începere şi terminare
are la bază atât schema analizelor încrucişate, cât şi
estimarea costurilor pentru toate operaţiile (activităţile),
3. Elaborarea bugetului în funcţie de timpul prevăzut în planul calendaristic.
de cheltuieli sau a însumând cheltuielile de producţie (directe şi indirecte)
„devizului PERT" din treaptă în treaptă de la toate prestadiile precedente
obţinerii produsului finit. Se obţine devizul oficial sau
bugetul lucrării.
Pentru calculul costului unei activităţi se porneşte de la
ideea că aceasta are durata de execuţie fixă, care
4. Calculul costului corespunde unor condiţii normale de lucru.
optim Se consideră că durata unei activităţi (da) este o
variabilă care poate oscila din punct de vedere valoric
în intervalul dmin şi dmax.
Dacă durata maximă este egală cu durata normală, iar

durata minimă este cea mai scurtă durată posibilă de
execuţie, atunci pentru scurtarea termenului de execuţie
a unei lucrări trebuie efectuate cheltuieli suplimentare
faţă de cele prevăzute în mod normal. Deci, scurtarea
duratei de execuţie implică creşterea costului de
producţie, ceea ce înseamnă că el este în funcţie de
durată.
5. Calculul costului total suma costurilor tuturor activităţilor la care se adaugă
al produsului finit, cheltuielile indirecte identificate pe fiecare nivel în
lucrării sau serviciului parte, din schema analizelor încrucişate.
Se stabilesc mărimea abaterilor şi cauzele acestora şi,
în raport de situaţia prezentă şi de necesităţile viitoare,
să ofere soluţii de corecţie pentru situaţiile critice.
Se intocmesc următoarele rapoarte:
a) Situaţia recapitulativă pentru conducere are drept
scop de a prezenta, de obicei lunar, situaţia
centralizatoare a costurilor şi a duratelor efective,
actuale, prevăzute şi abaterile pentru toate părţile
componente ale produsului finit şi la toate
nivelurile.
b) Situaţia analitică a abaterilor de costuri şi de durate
evidenţiază abaterile pentru fiecare reper din
schemă şi pentru fiecare pachet de activităţi,
detaliind astfel, prima dare de seamă.
6. Controlul executării c) Situaţia financiară lunară analitică a prestadiilor
lucrării prezintă comparativ, în fiecare lună, cheltuielile din
buget şi efective precum şi ultima recalculare,
inclusiv abaterile tuturor prestadiilor. Aceste
cheltuieli apar şi cumulat pe lunile precedente,
oferind posibilitatea urmăririi execuţiei bugetului
lucrării.
d) Graficul abaterilor de durate şi de costuri se
întocmeşte la fiecare nivel din schema analizelor
încrucişate şi cuprinde, comparativ, toate
elementele din cele trei situaţii precedente.
e) Situaţia analitică pe serviciu se întocmeşte pe
compartimentele responsabile de executarea lucrării
şi cuprinde toate elementele caracteristice evoluţiei
cheltuielilor directe ale fiecărui prestadiu, şi anume:
efectiv, normat, actualizat şi abateri. Situaţia
analitică a cheltuielilor de manoperă are drept scop
de a evidenţia, comparativ, toate cheltuielile de

manoperă în ore-om prevăzute şi realizate la zi,
pentru fiecare meserie sau funcţie în parte şi pe
fiecare prestadiu.
f) Graficul costurilor este utilizat pentru a reda
evoluţia costurilor în raport cu previziunile până la
sfârşitul lucrării, pe o perioadă dată.
g) Graficul termenelor este similar cu cel al costurilor,
dar pentru termene. Metoda PERT-cost presupune
actualizarea costurilor prestadiilor, reperelor şi
produselor, pe parcursul derulării activităţilor, în
funcţie de condiţiile nou apărute.
AVANTAJELE METODEI PERT

a) actualizarea graficelor iniţiale în cursul execuţiei pe baza costurilor efective
ale lucrării; astfel se asigură posibilitatea urmăririi cu exactitate a desfăşurării
unei activităţi în vederea cunoaşterii abaterilor faţă de grafic şi măsurile de
luat
b) concomitent, se efectuează şi un control sistematic şi permanent al costului
de producţie prin actualizarea previziunilor iniţiale faţă de durata de execuţie
şi costurile prestabilite
c) urmărirea şi repartizarea cheltuielilor se caracterizează printr-o mai mare
acurateţe, de unde rezultă şi o fidelitate mai bună a costului calculat
d) identificarea facilă a legăturilor dintre activităţile ce concură la realizarea
unui produs sau serviciu şi a responsabilităţii fiecărei verigi participante la
procesul de producţie, datorită utilizării schemelor analizelor încrucişate cât
şi a grafurilor- PERT
DEZAVANTAJELE METODEI PERT
a) volumul mare de muncă necesar cu ocazia elaborării schemei analizelor
încrucişate şi pe baza acesteia a grafului-PERT
b) implicaţiile generate de apariţia producţiei în curs de execuţie la finele
perioadei de gestiune, în cazul entităţilor unde aceasta variază ca volum de la
o perioadă la alta, necesită un număr mare de calcule suplimentare
c) dificultatea aplicării ei pentru domenii la care activitatea nu se poate
descompune exact pe operaţiuni. Metoda PERT-cost poate fi utilizată
combinat cu alte metode de calculare a costurilor.
3.2.6. Metoda Georges Perrin
În urma unor studii îndelungate de peste 25 de ani şi a unor experimentări practice

de 10 ani, Georges Perrin reuşeşte să găsească o unitate unică de comensurare a
producţiei, pe care o denumeşte G.P.
Acesta este un indice de echivalare stabilit cu anticipaţie prin calcule şi care
exprimă costurile de producţie necesare fabricării unei unităţi din produsul cel mai
reprezentativ al întreprinderii, considerat produs de bază.
Calcularea G.P.-urilor necesită aducerea la acelaşi numitor a întregii producţii
oricât de diferită ar fi aceasta. Admiţând că fabricarea produselor implică eforturi de
aceeaşi natură în cursul procesului de producţie (umane, materiale etc), indiferent de
varietatea produselor şi de locul unde se desfăşoară (maşină, grup de maşini, secţie etc),
rezultă că există condiţii pentru o echivalare a întregii producţii.
Efortul de producţie este, însă, o noţiune abstractă, căreia îi corespund costurile de
producţie dintr-o anumită perioadă de gestiune. Măsurarea diferitelor eforturi de
producţie nu se poate face, deci, decât cu ajutorul costurilor de producţie. Stabilind
raportul ce există între diferitele costuri de producţie se determină indicii de echivalenţă,
denumiţi GP.-uri, corespunzători fiecărui produs finit obţinut.
La sfârşitul perioadei de gestiune întreaga producţie obţinută se transformă, cu
ajutorul indicilor de echivalenţă, în unităţi convenţionale omogene. Costul unitar efectiv
al produselor finite se stabileşte pe baza producţiei omogenizate cu ajutorul indicilor de
echivalenţă şi a cheltuielilor totale de producţie preluate din contabilitatea financiară.
Aplicarea metodei GP necesită elaborarea unor lucrări speciale, într-o anumită
succesiune, ţinând seama de caracteristicile procesului tehnologic, de documentaţia
tehnică, de volumul cheltuielilor de producţie şi alte date necesare fundamentării
calculaţiei. Aceste lucrări pot fi grupate în două categorii, şi anume:
1. Lucrări de stabilire a GP.-urilor, iar pe baza lor a indicilor de echivalenţă pentru
fiecare produs;
Calculul G.P.-urilor şi a indicilor de echivalenţă pe produse necesită efectuarea
următoarelor lucrări:
a) Stabilirea listei operaţiilor procesului de fabricaţie, grupate pe operaţii
principale, auxiliare şi operaţii ale serviciilor generale. Această grupare se
face pe baza documentaţiei tehnice şi după cerinţele procesului tehnologic,
fiind deosebit de importantă pentru stabilirea costurilor de producţie
aferente fiecărei operaţii în parte.
b) Determinarea cheltuielilor imputabile pe operaţii şi produse, fără a se lua
în considerare, în această etapă, valoarea consumurilor de materii prime şi
materiale directe. În concepţia metodei G.P. „cheltuielile de prelucrare" se
împart în două grupe mari, şi anume:
Cheltuielile imputabile sau repartizabile cuprind toate cheltuielile

de prelucrare care se pot repartiza asupra operaţiilor sau produselor
fabricate, cu ajutorul unor „chei de repartizare", alese după
anumite criterii.
Cheltuieli neimputabile sau nerepartizabile reprezintă acea parte a
cheltuielilor de prelucrare pentru care nu se găsesc criterii logice
de repartizare asupra operaţiilor sau produselor fabricate, cum ar fi
cheltuielile generale de administraţie. Metoda urmăreşte, prin acest
procedeu, reducerea la minimum a cheltuielilor neimputabile,
cunoscând că prin aceasta creşte gradul de exactitate a costului
calculat.
Metoda G.P. nu admite clasificarea cheltuielilor de producţie în
directe şi indirecte tocmai pentru considerentul că aceste cheltuieli
s-ar repartiza asupra produselor pe baza aceluiaşi criteriu,
indiferent de natura lor.
c) Stabilirea indicilor orari separat pe fiecare operaţie a procesului tehnologic
sau pentru fiecare tip de activitate administrativă.
d) Alegerea produsului de bază sau a articolului de bază care să constituie
G.P.-ul şi stabilirea cheltuielilor totale aferente acestuia. Deoarece G.P.-ul
constituie etalonul care stă la baza determinării indicilor de echivalenţă
aferenţi fiecărei operaţii cât şi fiecărui produs, trebuie ales în acest scop un
produs reprezentativ. Ca urmare, la alegerea lui se analizează atent
condiţiile de fabricaţie care trebuie să fie standard sau optime. El poate să
reprezinte atât un produs, cât şi o piesă, un loc de producţie sau mai multe
locuri de producţie, atunci când se consideră că această formă de alegere
asigură condiţii optime de fabricaţie a produsului.
e) Calcularea indicelui de bază. Acesta este reprezentat de totalul
cheltuielilor imputabile orare programate pentru cantitatea de producţie
prestabilită a se fabrica într-o oră, pentru fiecare operaţie ce concură la
obţinerea produsului de bază.
f) Calcularea indicilor de echivalenţă parţiali şi totali. În acest scop, se
calculează mai întâi indicii de echivalenţă parţiali (G.P.P), raportând
pentru fiecare operaţie a procesului tehnologic constanta orară a operaţiei
respective la cantitatea de producţie programată a se fabrica într-o oră.
Apoi, se însumează toţi indicii de echivalenţă parţiali aferenţi operaţiilor
necesare fabricării produsului respectiv.
2. Lucrări de stabilire lunară atât a costului pe unitatea convenţională (GP) cât şi a

costului unitar pe produsul finit.
a) Omogenizarea calculatorie a producţiei fabricate în cursul unei perioade
de gestiune prin transformarea ei din unităţi naturale, fizice (q), în unităţi
convenţionale (Qe) cu ajutorul indicilor de echivalenţă totali pe unitatea de

produs.
b) Calculul costului pe unitatea de GP. prin raportarea cheltuielilor de
prelucrare (Chp) din perioada de gestiune luată în calcul la cantitatea totală
de producţie echivalentă (în GP.-uri).
c) Calculul costului de prelucrare pe unitatea fizică de produs (cup) se face
prin ponderarea cantităţii echivalente (qe) din fiecare produs cu costul pe
unitatea G.P. Apoi se raportează rezultatul la cantitatea de producţie în
unităţi fizice, din fiecare produs.
d) Calculul costului unitar pe produs (cu). În acest scop, se adaugă la costul
de prelucrare pe unitate fizică de produs cheltuielile unitare cu materiile
prime şi materialele directe consumate.
AVANTAJELE METODEI GP
permite calcularea cu mai mare exactitate a costurilor prin folosirea unor
criterii de repartizare a cheltuielilor de prelucrare fundamentate pe
cauzalitatea costurilor
reduce volumul de muncă necesar calculaţiei costurilor ca urmare a
utilizării pe o perioadă mai îndelungată de timp (5-6 ani) a G.P.-urilor
calculate
permite descoperirea rezervelor interne şi mobilizarea lor, ca urmare a
analizei fiecărui fel de cheltuieli de prelucrare cu ocazia stabilirii G.P.-
urilor
asigură stabilirea preţurilor de vânzare pe baza unor costuri corect
calculate şi cunoaşterea anticipată a rentabilităţii produselor fabricate
permite analiza de o manieră pertinentă a rentabilităţii diferitelor
produse fabricate
asigură evitarea deciziilor eronate care ar putea fi luate prin utilizarea
metodei costului complet
DEZAVANTAJELE METODEI GP
volumul mare de lucrări necesare pentru stabilirea GP-urilor care
solicită o analiză profundă şi multilaterală de către un personal cu înaltă
calificare şi multă experienţă
prezintă dificultăţi în cazul aplicării ei la entităţile cu fluctuaţii mari ale
producţiei în curs de execuţie de la o perioadă de gestiune la alta
lipsa de operativitate a metodei, deoarece costul efectiv se determină
numai la finele perioadei de gestiune, ceea ce îi reduce eficienţa în
domeniul informării.
3.2.7. Metoda costurilor normale
Metoda de calculare a costului normal constituie prima formă de trecere de la

metodele tradiţionale la o treaptă superioară a calculaţiei.
Esenţa metodei calculului normal constă în folosirea unor cote medii de cheltuieli
comune efective din anul precedent pentru repartizarea cheltuielilor comune ale perioadei
curente pe produse, lucrări sau servicii prestate. Aceste cote medii fiind stabilite pe o
perioadă mai lungă de timp, în care unitatea a avut o activitate normală, se consideră că
elementele respective sunt normale, de unde rezultă şi denumirea metodei.
Dacă, totalul cheltuielilor comune efective este mai mare sau mai mic decât
cheltuielile comune normale repartizate asupra produselor, atunci diferenţele care apar
vor afecta rezultatele financiare ale entităţii şi nu costul produselor fabricate.
Pentru calculul costului, cheltuielile directe (materii şi materiale, manopera etc.)
sunt luate în considerare la nivelul lor efectiv (normate ± abaterile), pe când cele comune
la nivelul lor normal (sau admisibil).
Pentru determinarea cheltuielilor comune efective, metoda utilizează mărimi
medii de cheltuieli comune, calculate în două variante:
1. Mărimile medii statice se determină prin însumarea cheltuielilor comune
efective (Chcom) aferente mai multor perioade de gestiune expirate şi
raportarea lor la numărul unităţilor de referinţă omogene din aceleaşi
perioade
2. Mărimile medii actualizate, spre deosebire de primele, sunt cote medii de
cheltuieli comune determinate pe baza cheltuielilor comune totale ale
perioadei expirate, după eliminarea abaterilor de la situaţia normală şi
corectarea lor cu influenţa factorilor ce vor acţiona în perioada viitoare, cum
ar fi: modificarea consumurilor specifice, modificarea tarifelor de salarizare,
perfecţionarea tehnologiei de fabricaţie etc. De asemenea, ţinând seama de
faptul că numai cheltuielile variabile sunt influenţate de gradul de încărcare a
locului de costuri, se impune defalcarea totalului cheltuielilor comune,
aferente locului respectiv de costuri, în cheltuieli comune fixe şi cheltuieli
comune variabile.
VARIANTELE METODEI CALCULULUI NORMAL

Presupune determinarea unor cote de cheltuieli comune
Calcularea rigidă a normale pe o perioadă de cel puţin un an, urmărindu-se,
costului normal astfel, cuprinderea tuturor variaţiilor care au avut loc în
această perioadă, determinate de anumite situaţii şi
factori de influenţă.
Sunt utilizate mărimile medii statice pentru determinarea

cotelor de cheltuielile comune normale, ceea ce
generează abateri faţă de cheltuielile efective, şi care, în
final, vor afecta rezultatele financiare ale unităţii.
Avantaje Dezavantaje
simplificarea calculatiei cheltuielile comune
costului efectiv, normale nu sunt
eliminând postcalculul reactualizate la
tradiţional bazat pe intervale scurte de
cheltuielile efective ale timp şi de aceea nu
perioadei de gestiune. vor reflecta realitatea
baza de calcul
utilizată (mărimile
medii statice) conţine
şi efectele negative
ale unei gestiuni
defectuoase din
perioadele
respective.
Se elimină abaterile de la situaţia normală şi se corelează
cheltuielile comune cu influenţa factorilor estimaţi a
acţiona în perioada următoare (de exemplu, modificarea
tehnologiei de fabricaţie).
Cheltuielile comune sunt împărţite, cât mai exact posibil,
în cheltuieli proporţionale variabile şi cheltuieli fixe, iar
pentru determinarea unor cote de cheltuieli comune
normale flexibile se folosesc mărimile medii actualizate
Există două tipuri de abateri totale, după gradul de
încărcare a locului de costuri :
Calcularea flexibilă a
costului normal Cauzate de variaţia Cauzate de alţi factori
gradului de încărcare a
locului de costuri
Avantaje Dezavantaje
oferă posibilitatea de a nu reflectă complet
evidenţia contribuţia decât efectele unui
fiecărui loc generator singur factor de
de costuri la acoperirea influenţă (gradul de
cheltuielilor efective; încărcare) asupra
nivelului cheltuielilor,
permite analiza
ceilalţi factori fiind
abaterilor pe locuri
generatoare de costuri trataţi în totalitatea lor;

şi pe factori de
nu asigură un control
influenţă, dintre care
complet al costurilor,
gradul de încărcare
deoarece la baza
ocupă un loc important
calculelor pentru cotele
de cheltuieli comune
stau cheltuielile
efective ale perioadelor
anterioare.
3.2.8. Metoda standard-cost
În S.U.A., în anul 1901, s-a aplicat sistemul costurilor estimative (Estimated cost-
system) sip e baza acestuia s-au fundamentat principiile moderne ale metodei, în 1918.
Cheltuielile directe de producţie (materii prime şi materiale directe, salarii
directe, contribuţia privind asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli directe) se
stabilesc pe baza documentaţiei tehnice şi a condiţiilor impuse de procesul de fabricaţie,
denumite „standarde".
Pentru consemnarea cheltuielilor indirecte (cheltuielile comune ale secţiei,
cheltuielile generale de administraţie şi cheltuielile de desfacere) se întocmesc „bugete de
cheltuieli", având rolul de etaloane de măsură sau de comparaţie cu cheltuielile de
producţie efective.
Costul real al produsului fabricat este considerat costul standard (prestabilit în
mod ştiinţific, prin calcule ţinând cont de condiţiile concrete de fabricaţie). Acest cost se
utilizează în stabilirea preţului de vânzare şi orice abatere de la el este considerată abatere
de la condiţiile normale de fabricaţie. Abaterile nu influenţează preţul produsului ci se
reflectă asupra rezultatului activităţii (respectiv marja de profit).
Etape:
1. Are loc înainte de începerea fabricaţiei şi se face pe feluri de
Elaborarea cheltuieli, operaţii, repere şi pe produse. Calculul costurilor standard
calculaţiilor se fundamentează pe „standardele" stabilite în acest scop. Acestea
standard pe reprezintă mărimi sau valori stabilite în mod ştiinţific pe baza unor
produs metode moderne de înregistrare, urmărire şi analiză a evenimentelor
din perioadele anterioare, precum şi a elementelor previzionale,
prevăzute pentru perioada în care urmează a fi folosite.
Tipuri de standarde Fizice
se exprimă în unităţi fizice şi pot fi:
standarde pentru materiale, care fixează

pentru toate categoriile de resurse
materiale (materii prime şi materiale
consumabile) cantitatea necesară pentru
fabricarea fiecărui produs sau părţi
componente, în condiţii naturale, tehnice
şi organizatorice date,
standarde pentru manoperă, care exprimă
consumul total de muncă vie, de
calificare şi intensitate cerute de
procesele tehnologice existente, consum
necesar pentru obţinerea fiecărui produs
sau reper, exprimându-se în om-ore, om-
zile etc
Valorice
se exprimă în unităţi monetare şi pot fi:
standarde valorice care sunt expresia
bănească a standardelor fizice;
standarde valorice aferente diferitelor
elemente patrimoniale ale unităţii (cum
ar fi: standarde de debitori, de creditori şi
de furnizori; standarde pentru cotele de
repartizare a profitului; cele pentru
numerarul care poate fi păstrat în casierie
etc);
standarde care exprimă raportul dintre
anumite mărimi standardizate deja (cum
ar fi cote şi destinaţii pentru repartizarea
profitului; cele pentru viteza de rotaţie a
activelor circulante etc);
standarde pentru cheltuieli indirecte
(bugetele de cheltuieli), referitoare la
cheltuielile comune ale secţiilor, la cele
generale de administraţie ale entităţii, la
cheltuielile de desfacere etc. delimitate pe
locuri şi zone de costuri (cheltuieli),
precum şi pe categorii distincte de
cheltuieli fixe şi variabile.
După scopul urmărit, standardele pot fi:
standarde curente, care sunt determinate de condiţiile efective care
caracterizează producţia în perioada considerată, fiind valabile
numai pentru această perioadă. Orice modificare intervenită faţă

de condiţiile avute în vedere atunci când ele au fost elaborate
impune actualizarea lor, pentru a-şi păstra calitatea de etalon de
comparaţie şi de control
standarde de bază, care sunt elaborate pentru perioade de timp
mai îndelungate (de 5-10 ani), având rolul unor etaloane spre care
se tinde. Ele se folosesc doar în scopul efectuării unor comparaţii
între mărimile efective şi cele etalon.
După modul de stabilire, standardele pot fi :
standarde ideale (având caracter orientativ), care reflectă
condiţiile ideale de desfăşurare a producţiei;
standarde normale, fundamentate pe seama condiţiilor din mai
multe perioade anterioare considerate normale, ţinându-se totodată
seama de eventualele modificări care urmează să apară în perioada
următoare;
standarde reale, care exprimă mărimile de înregistrat atunci când
sunt întrunite anumite condiţii. Nivelul lor se fixează în baza
condiţiilor din perioadele anterioare şi a datelor previzionale.
2. Calculul, Organizarea sistemului de evidenţă a abaterilor de la standarde trebuie
urmărirea, să asigure stabilirea abaterilor în mod operativ, pe parcursul
analiza şi procesului de fabricaţie, pe feluri, locuri şi cauze generatoare.
raportarea Determinarea şi analiza abaterilor cuprinde stabilirea volumului
abaterilor acestora pe articole de calculaţie, specifice metodei standard-cost şi
de la stabilirea cauzelor care le-au generat:
costurile
abaterile de la costurile standard de materii şi materiale directe
standard
sunt de două feluri:
• abateri de cantitate sau de consum ;
• abateri valorice din diferenţe de preţ sau tarife.
abaterile de la costurile standard pentru manoperă sunt şi ele de
două feluri:
• abateri cantitative - datorate modului de folosire a orelor
producţive;
• abateri valorice din variaţia tarifului de salarizare.
abaterile de la cheltuielile de regie standard sunt de trei feluri :
• abateri din schimbarea volumului cheltuielilor de regie;
• abateri din modificarea gradului de utilizare a capacităţii
de producţie;
• abateri de randament.
.
Costurile standard de materii şi materiale directe se
determină prin ponderarea standardelor cantitative de
materii şi materiale directe cu preţurile standard de
achiziţie corespunzătoare.
Costurile standard pentru manoperă se determină ca un
produs între normele de timp pentru operaţiile cuprinse
Costul standard al în documentaţia tehnică, respectiv orele standard de
producţiei cuprinde funcţionare aferente tuturor operaţiilor şi fazelor şi
tarifele unitare standard de salarizare aferente fiecărei
operaţii şi faze.
Costurile standard ale cheltuielilor de regie ( indirecte )
se stabilesc după o metodologie mai complexă care ţine
seama de împărţirea acestora în cheltuieli de regie fixe şi
cheltuieli de regie variabile.
Bugetarea cheltuielilor indirecte se poate face ţinând seama de conţinutul

acestora, precum şi de comportamentul diferit pe care îl au faţă de modificarea volumului
producţiei şi de locurile care le-au ocazionat.
Procedeul global, denumit şi „procedeul standardelor

globale" presupune calculul cheltuielilor de regie sub
formă globală pentru fiecare categorie de cheltuieli ce
intră în structura costurilor de regie, cum ar fi:
cheltuielile variabile, cheltuielile fixe, cheltuielile
generale de administraţie etc.
Există două variante:
Procedee utilizate pe baza cheltuielilor medii calculate în funcţie de

pentru determinarea datele provenite din mai multe perioade de gestiune
cheltuielilor de regie anterioară (5-10 ani). în continuare se verifică
standard caracterul lor realist şi stimulativ.
pe baza cheltuielilor înregistrate în anul anterior
(când nu există date pe mai mulţi ani sau când
acestea nu sunt concludente datorită modificărilor
sbstanţiale ale condiţiilor de desfăşurare a activităţii
sau datorită altor factori ).
Procedeul analitic, denumit şi „ procedeul standardelor
individuale "presupune determinarea cheltuielilor de
regie standard pentru fiecare sector de activitate în parte ,
iar în cadrul acestora pe feluri de cheltuieli. Există două

variante:
pentru cheltuielile de regie cu caracter variabil se
procedează în mod similar ca şi în cazul cheltuielilor
variabile dacă există posibilitatea determinării lor pe
bază de calcule, sau pe bază de corelare cu volumul
producţiei (ca la procedeul global);
pentru cheltuielile de regie cu caracter fix se
procedează în mod diferit în funcţie de conţinutul
acestora. De exemplu, cheltuielile cu întreţinerea şi
curăţenia birourilor se determină în raport cu
suprafaţa spaţiilor, normativele de întreţinere şi preţul
previzionat al materialelor de curăţenie.
Calcularea costurilor standard pe produse se realizează prin însumarea

standardelor de materii prime şi materiale cât şi de manoperă aferente produsului, la care
se adaugă standardele de cheltuieli de regie repartizate din bugetele de cheltuieli.
Efectuarea analizei abaterilor este mult uşurată datorită tehnicii de înregistrare

folosită de această metodă care permite analiza sistematică la diferite intervale de timp, şi
chiar zilnic, a activităţii desfăşurate de unitatea economică. Analiza abaterilor permite:
aducerea la zi a bazei de date, stabilirea responsabilităţilor pentru fiecare abatere în parte,
integrarea factorilor relevanţi în evaluarea performanţelor întreprinderii, înnoirea
standardelor în scopul alcătuirii bugetului şi luării deciziilor.
Constatările făcute pe parcursul analizei se înscriu într-un raport întocmit pe baza
următoarelor principii:
Principiul presupune o informare selectivă numai asupra aspectelor

excepţiilor care implică luarea unor decizii urgente, cum ar fi aspectele
negative care afectează rezultatul obţinut de unitate;,
Principiul Abaterile se urmăresc atât în evidenţa operativă cât şi în
urmăririi contabilitate, până în momentul trecerii lor pe seama
permanente rezultatelor obţinute;
şi complete a
abaterilor
Principiul informării operative
Principiul selectării şi dirijării raţionale a informaţiilor privind abaterile
asigură cunoaşterea anticipată a costurilor de

producţie şi a măsurilor necesare a fi luate
pentru realizarea acestora;
informarea operativă şi complexă a
managementului (facilitează luarea deciziilor);
influenţează favorabil sporirea gradului de
utilizare a capacităţii de producţie a unităţii
Avantajele metodei standard
patrimoniale;
cost
permite efectuarea unui control permanent al
costurilor de producţie şi ca urmare stabilirea
răspunderii pentru abaterile negative la nivelul
cel mai jos posibil al conducerii şi până la
executanţi;
simplifică tehnica evaluării producţiei în curs
de execuţie de la finele perioadei de gestiune.
nu rezolvă în mod corespunzător problema
cheltuielilor fixe ;
nu oferă informaţii relevante necesare
fundamentării unor decizii pe termen scurt.
Dezavantajele metodei
aplicarea acestei metode poate conduce, de
standard cost
asemenea, la concluzii eronate şi în cazul
analizei rezultatelor pe termen scurt, în special
în cazul unităţilor patrimoniale cu desfacere
sezonieră când volumul producţiei lunare nu
este în concordanţă cu cel al desfacerilor.
•
3.3. Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi

de calculaţie a costurilor parţiale
Dacă în cazul organizării contabilităţii de gestiune potrivit „metodei costurilor

complete" sau „metodei centrelor de analiză" scopul principal urmărit este determinarea
costurilor complete ale produselor, lucrărilor şi serviciilor, în cazul organizării acesteia
potrivit concepţiei costurilor parţiale, scopul urmărit este determinarea operativă a
rentabilităţii subdiviziunilor tehnico-producţive ale entităţii, precum şi a produselor
fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Sistemul costurilor parţiale a evoluat, atât în teorie cât şi în practică, în mai multe
variante, în funcţie de natura cheltuielilor ce intră în componenţa costurilor parţiale.
a. Costul variabil - sunt reţinute pentru calculul costurilor numai cheltuielile
variabile.
b. Costul direct - sunt reţinute pentru calculul costurilor numai cheltuielile directe.
1. Determinarea şi delimitarea cheltuielilor pe purtători şi pe sectoare potrivit

posibilităţilor de identificare a lor
2. Separarea cheltuielilor imputabile producţiei în raport cu gradul de finisare
al acesteia(terminată sau neterminată).
Etape
3. Determinarea costului unitar la nivelul cheltuielilor imputabile producţiei
4. Trecerea cheltuielilor de structură pe seama rezultatului global al entităţii
economice
5. Calculul indicatorilor implicaţi de folosirea metodei în cauză
3.3.1. Metoda direct-costing
Metoda direct-costing constituie o etapă în evoluţia calculaţiei, instrument de

dimensionare a trecutului unităţii patrimoniale, iar în contabilitate, instrument de
gestiune. În anul 1899, Schmalenbach propune separarea cheltuielilor fixe într-un cont
colector şi trecerea acestora asupra rezultatelor prin ocolirea calculaţiei costurilor.
Concepţia de bază a metodei direct-costing o constituie fundamentarea calculării
costului produsului numai pe baza cheltuielilor variabile. Potrivit acestei metode,
conceptul de variabilitate a cheltuielilor vizează toate cheltuielile de producţie indiferent
de modul lor de repartizare (direct sau indirect) pe produse
Studiul cheltuielilor de producţie, analiza lor pe produse permite determinarea
următorilor indicatori:
marja pe costurile variabile;
marja pe costurile variabile globală;
rezultatul exerciţiului.
Eliminarea cheltuielilor fixe din calcul se bazează pe considerentul că acestea sunt
cheltuieli ale perioadei şi nu ale produselor. Din această cauză ele nu pot fi incluse în
costul produselor, ci afectează rezultatul activităţii.
a) Separarea cheltuielilor variabile de cheltuielile fixe

Etape constituie problema de bază a metodei direct-costing pentru
asigurarea unei juste calculări a costurilor de producţie.
b) Individualizarea cheltuielilor variabile pe produse trebuie să
ţină seama de caracterul direct sau indirect al acestora.

Cheltuielile variabile directe nu ridică nici o problemă
deoarece ele se pot identifica pe produse în momentul
efectuării lor.
c) Repartizarea cheltuielilor variabile indirecte se poate face
folosind unul din procedeele cunoscute.
d) Calculul costului variabil unitar se face prin raportarea
cheltuielilor variabile la cantitatea de produse obţinută.
e) Calculul rezultatului pe produs şi a rezultatului global la
nivelul întreprinderii în concepţia metodei direct-costing
pleacă de la elementele de ieşire ale procesului de producţie,
respectiv de la volumul producţiei vândute într-o perioadă de
timp.
Indicatorii de caracterizare a gestiunii, în condiţiile aplicării metodei direct-

costing, sunt următorii:
Marja pe costurile variabile
Pragul de rentabilitate se poate determina:
a. Pragul de rentabilitate calculat sub forma cifrei de afaceri critică
b. Pragul de rentabilitate calculat sub forma cantităţii de producţie critică
Rezultatul global,
Costul fix al variaţiei de stoc
Coeficientul de siguranţă dinamic sau
Intervalul de siguranţă dinamic
simplifică calculaţia costurilor unitare datorită

renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe;
asigură informaţii asupra modului în care cheltuielile
fixe influenţează nivelul rezultatului de exploatare;
Avantajele permite reglarea producţiei în funcţie de ritmul şi
metodei direct- posibilităţile de valorificare a acesteia prin vânzare;
costing
facilitează reglarea producţiei şi luarea măsurilor de
optimizare a acesteia prin stabilirea nivelului pragului
de rentabilitate;
asigură informaţii relevante şi exacte pentru formularea
deciziilor pe termen scurt;
facilitează controlul şi stabilirea cauzelor şi a

responsabilităţilor pe feluri şi locuri de cheltuieli pentru
abaterile constatate faţă de prevederi.
calcularea costului doar în funcţie de cheltuielile
variabile poate conduce la o imagine incompletă asupra
costului de producţie;
alterează exactitatea calculaţiei şi stabilirea rezultatelor
Dezavantajele finale prin folosirea unor criterii convenţionale de
metodei direct- separare a cheltuielilor variabile de cele fixe;
costing
evaluarea stocurilor de produse numai pe baza
cheltuielilor variabile şi afectarea rezultatelor brute la
finele perioadei de gestiune cu totalul cheltuielilor fixe
conduce la maximizarea rezultatului în perioada când
se desfac aceste produse.
CAPITOLUL 4
CONTABILITATE DE GESTIUNE
4.1. Conţinutul economic şi funcţiunea conturilor de gestiune

Contabilitatea de gestiune utilizează pentru înregistrarea operaţiunilor economice
conturile din clasa 9 de conturi, conturi în afara bilanţului care funcţioneaază în partidă
dublă. Conturile se clasifică în 3 grupe astfel:
Grupa 90 “Decontări interne”.
901 “Decontări interne privind cheltuielile” – cont de pasiv.

Se creditează în timpul lunii cu totatlitatea cheltuielilor directe,
indirecte, generale şi de desfacere preluate din contabilitatea financiară
(clasa 6), regrupate după locul de efectuare.
Se debitează la sfârşitul lunii cu preţul standard al producţiei obţinute
şi cu diferenţele de preţ favorabile sau nefavorabile dintre preţul
standard şi costul efectiv. La sfârşitul lunii, 901 se închide. El joacă
rolul unui cont colector de cheltuieli preluate din contabilitatea
financiară.
902 “Decontări interne privind producţia obţinută” – cont de pasiv.
Se creditează în timpul lunii cu valoarea producţiei obţinute la preţ
standard (prestabilit). La sfârşitul lunii, pe de o parte se debitează cu
costul efectiv al producţiei obţinute, iar pe de altă parte se creditează
cu diferenţele de preţ favorabile sau nefavorabile dintre preţul standard
şi costul efectiv. La sfârşitul lunii, 902 se soldează. El joacă rolul unui
cont de rezultate deoarece permite comparaţia între costul standard şi
costul efectiv.
903 “Decontări interne privind diferenţele de preţ” – cont de activ.
Se utilizează numai la sfârşitul lunii. Se debitează cu diferenţele de
preţ favorabile sau nefavorabile aferente producţiei obţinute.
Se creditează cu aceleaşi sume. La sfârşitul lunii 903 se soldează.
Joacă rolul unui cont de tranzit al diferenţelor de preţ din contul 902 în
901.
Sumele reprezentând diferenţele de preţ se înregistrează astfel:
Dacă valoarea producţiei la diferenţă favorabilă şi se înregistrează în roşu

preţ standard > valoarea la
cost efectiv Cpst > Cpef
Dacă valoarea producţiei la diferenţe nefavorabile, se înregistrează suma în
cost efectiv > valoarea la preţ negru
standard Cpst < Cpef
Grupa 92 “Conturi de calculaţie”. Cuprinde:
921 “Cheltuielile activităţii de bază”

Este un cont de calculaţie în care se înregistrează cheltuielile directe aferente
producţiei finite şi neterminate, realizate în timpul lunii în secţiile de bază. Se includ:
cheltuielile cu materiile prime, cu materialele directe, cu salariile muncitorilor direct
productivi +cotele aferente, alte cheltuieli ce se pot identifica direct pe produs, în
momentul efectuării lor. Este cont de activ:
Se debitează în timpul lunii cu cheltuielile directe menţionate, în
corespondenţă cu contul 901 „Decontări interne privind cheltuielile”. Se
debitează la sfârşitul lunii cu cotele e cheltuieli auxiliare, indirecte, generale şi
de desfacere repartizate asupra produselor, în corespondenţă cu conturile
922,923,924,925.
Se creditează la sfârşitul lunii cu costul efectiv aferent producţiei finite în
corespondenţă cu contul 902 “Decontări interne privind producţia obţinută” şi
cu costul efectiv, aferent producţiei neterminate, în corespondenţă cu contul
933 „Costul producţiei în curs de execuţie”. Nu prezintă sold.
922 “Cheltuielile activităţii auxiliare”- este un cont de calculaţie, în care se

înregistrează cheltuielile aferente producţiei finite şi neterminate, în secţiile auxiliare:
centrala termina, uzina de apă, staţia de transformatoare. Este un cont de activ.
Se debitează în timpul lunii cu cheltuielile menţionate mai sus, în
corespondenţă cu contul 901 „Decontări interne privind cheltuielile”.
Se creditează la sfârşitul lunii cu aceleasi cheltuieli repartizate pe produse în
corespondenţă cu contul 921 „Cheltuielile activităţii de bază”. Nu prezintă
sold.
923 “Cheltuieli indirecte de producţie”. Este un cont de calculaţie, în care se

înregistrează cheltuielile indirecte aferente secţiilor productive: cheltuieli cu amortizarea
mijloacelor fixe productive, cu combustibilul, cu energia, apa în scop productiv, cu
reparaţiile mijloacelor de productie, cu salariile muncitorilor indirect productivi si de
intreţinere şi cotele aferente acestora. Este un cont de activ.
sold.
924 “Cheltuieli generale de administraţie” Este un cont de calculaţie, în care se

înregistrează cheltuielile generale efectuate la nivelul socităţii comerciale: cheltuieli cu
salariile TESA şi cotele aferente acestora, cheltuieli cu chiriile, telefon, energie, apa, în
scop neproductiv, amortizarea cladirilor neproductive. Este un cont de activ.
sold.
925 “Cheltuieli de desfacere” Este un cont de calculaţie, în care se înregistrează

cheltuielile ocazionate de desfacerea produselor: ambalare, etichetare, manipulare,
stivuire, transport etc. Este un cont de activ.
sold.
Grupa 93 “Costul producţiei”. Cuprinde:
931 “Costul producţiei obţinute” – este un cont de tranzit al valorii producţiei

finite la preţ standard, din contul 902 în 901. Este cont de activ.
Se debitează în timpul lunii cu valoarea producţiei obţinute la preţ standard, in
corespondenţă cu contul 902 „Decontări interne privind producţia obţinută”.
Se creditează la sfârşitul lunii cu aceeaşi valoare a producţiei finite la preţ
standard, în corespondenţă cu contul 901 „Decontări interne privind
cheltuielile”.
933 “Costul producţiei în curs de execuţie” – cont de activ. Se utilizează numai

în cazul în care la sfârşitul lunii avem producţie neterminată. El reflectă costul producţiei
neterminate stabilit la sfârsitul lunii prin inventariere, in raport cu stadiul de finisare. La
începutul lunii următoare costul producţiei neterminate se va relua, în ipoteza că
producţia va fi finalizată. Este cont de activ.
Se debitează la sfârşitul lunii cu valoarea producţiei neterminate la cost efectiv
(determinat ca diferenţă între total cheltuieli efectuate şi costul efectiv al
producţiei finite), în corespondenţă cu contul 921 „Cheltuielile activităţii de
bază”.
Se creditează la sfârşitul lunii cu aceeaşi sumă în corespondenţă cu contul 921
„Cheltuielile activităţii de bază”. Practic se reîncarcă conturile de calculaţie
simltan cu soldarea contului 933.
La sfârşitul lunii apare sold final debitor, reflectand costul aferent producţiei
neterminate.
Observaţii:
1. dacă nu există producţie neterminată toat conturile de gestiune se soldează;
2. dacă există producţie neterminată conturile 901 şi 933 prezintă sold care
reprezintă valoarea acestei producţii.
4.2. Metode de calculaţie a costurilor

Cuprind toate procedeele de colectare a cheltuielilor pe locul de efectuare, pe
produse, pe lucrări, într-o perioadă de gestiune precum şi de cuantificarea corelaţiilor
dintre producţie şi cheltuielile ocazionate.
Se împart pe 2 mari categorii:

1. metode clasice;
2. metode evoluate sau moderne.
CRITERII DE CLASIFICARE
1. După natura metode de calculaţie previzionale (utilizează
mărimilor utilizate mărimi prestabilite şi urmăresc costurilor
efective de la cele standard);
metode de calculaţie post-operative (utilizează
numai mărimi efective).
2. După legătura cu metode de calculaţie pe purtători- pe comandă,
obiectul calculaţiei lucrare, produs;
metode de calculaţie pe sectoare – secţii, ateliere;
metode de calculaţie mixte – pe purtători şi
sectoare.
3. După sfera de metode de calculaţie de tip absorbant ce includ în
cuprindere a costul producţiei totalitatea cheltuielilor
cheltuielilor în ocazionate de realizarea producţiei;
costuri metode de calcul de tip parţial ce iau în calculul
costului numai anumite cheltuieli (variabile sau
directe – după caz) determinând un cost
incomplet.
4.3. Metode de calculaţie de tip absorbant

Etape
Se determină şi se delimitează cheltuielile în momentul efectuării lor, astfel:
• Cheltuieli directe identificate pe produse;
• Cheltuieli indirecte generale şi de desfacere identificate pe sectoare.
Se determină valoarea producţiei la preţ standard.
Se repartizează cheltuielile delimitate pe sectoare (ch.indirecte, generale şi de
desfacere) asupra produselor finite, prin procedeul suplimentării, alegând
baze de repartizare adecvate.
Se realizează separarea cheltuielilor în raport cu gradul de finisare a
producţiei (finită si neterminată).
Se stabileşte costul efectiv al producţiei finite şi se calculează costul unitar.
Se determină abaterile de la costul standard al producţiei finite şi se

analizează aceste abateri pe cauze care le-au generat
Fac parte:
Metoda globală;
Metoda pe faze;
Metoda pe comenzi.
4.3.1. Metoda globală

Se utilizează în cadrul societăţilor comerciale cu producţie omogenă. Obiectul
calculaţiei îl constituie producţia omogenă. Se colectează cheltuielile totale aferente
producţiei şi se înregistrează producţia obţinută la preţ standard. Nu sunt necesare calcule
de repartizare a cheltuielilor indirecte şi generale. Costul unitar se obţine prin procedeul
diviziunii simple. Structura cheltuielior e poate urmări pe articole de calculaţie.
4.3.2. Metoda pe faze
4.3.2.1. Varianta fără semifabricat
O S.C. produce 3 produse A, B, C în 3 faza de fabricaţie , în variantă fără

semifabricat, cunoscând următoarele:
Nu există producţie neterminată;
Evidenţa cheltuielilor de producţie se organizează pe articole de calculatie;
Cantitatea de produse lansate în fabricaţie: A - 600 buc, B - 1000 buc, C – 400
buc.
Situaţia cheltuielilor de producţie este următoarea:
Materii
Art.de Cote
prime şi Salarii
calc. aferente CIFU CGS CGA
materiale directe
Faze salariilor
directe
Faza I
A 25 mil 13mil 5.340.400
B 32mil 16mil 6.572.800
C 18mil 11mil 4.518.800
Total 75mil 40mil 16.432.000 28mil 27mil -
faza I
Faza II
A 18.500.000 7.599.800
B 20mil 8.216.000
C 19.500.000 8.010.600
Total 58mil 23.826.400 30mil 22mil
faza II
Faza
III 12mil 4.929.600
A 14mil 5.751.200
B 16mil 6.572.800
C
Total 42mil 17.253.600 18mil 20mil
faza III
35mil
Se cere:
Sa se preia cheltuielile în contabilitatea de gestiune în structura pe articole de
calculaţie
Să se calculeze costul unitar al celor 3 produse prin procedeul diviziunii
simple
Criteriile de repartizare a cheltuielilor indirecte sunt:

Pt. CIFU – salariile directe din fiecare fază
Pt. CGS – salariile directe + cote aferente
Pt. CGA – costul de secţie
Rezolvare:
(1) Înregistrarea chelt. dir. ale activ. de bază aferente produselor obţinute în faza I:
[921 = 901] 131.342.000
921 IA 43.340.400
921IB 54.572.800
921IC 33.518.800
(2) Înregistrarea CIFU şi CGS
[923 = 901] 35.000.000
923ICIFU 28.000.000
923ICGS 27.000.000
(3) Repartizarea chelt. indir. CIFU şi CGS în faza II
CIFU
Ks = 28.000.000 / 40.000.000 = 0,7
CIFU repartizate:
A - 0,7 * 13.000.000 = 9.100.000
B – 0,7 * 16.000.000 = 11.200.000
C - 0,7 * 11.000.000 = 7.700.000
CGS
Ks = 27.000.000 / 56.432.000 = 0,47845
CGS repartizate:
A – 0,47845 * 18.340.400 = 8.775.000
B - 0,47845 * 22.572.800 = 10.800.000
C - 0,47845 * 15.518.800 = 7.425.000
[921I = 923I] CIFU 28.000.000

921IA 9.100.000
921IB 11.200.000
921IC 7.700.000
[921I = 923I] CGS 27.000.000

921IA 8.775.000
921IB 10.800.000
921IC 7.425.000
(4) Înregistrarea chelt. dir. ale activ. de bază aferente produselor obţinute în faza II:
[921 II = 901] 81.826.400
921IIA 26.099.800
921IIB 28.216.000
921IIC 27.510.600
(5) Înregistrarea CIFU şi CGS faza II

[923 II = 901] 52.000.000
923IICIFU 30.000.000
923IICGS 22.000.000

CIFU
Ks = 30.000.000 / 58.000.000 = 0,51724
CIFU repartizate: A - 0,51724 * 18.500.000 = 9.568.956
B - 0,51724 * 20.000.000 = 10.344.828
C - 0,51724 * 19.500.000 = 10.086.207
CGS
Ks = 22.000.000 / 81.826.400 = 0,26886
CGS repartizate : A – 7.017.241
B – 7.586.207
C – 7. 396.552
[921II = 923] CIFU 30.000.000
921IIA 9.568.965
921IIB 10.344.828
921IIC 10.086.207
[921II = 923] CGS 22.000.000

921IIA 7.017.241
921IIB 7.587.207
921IIC 7.396.552
(7) Înregistrarea chelt. dir. ale activ. de bază aferente produselor obţinute în faza III:
[921 III = 901] 59.253.600
921IIIA 16.929.600
921IIIB 19.751.200
921IIIC 22.572.800
(8) Înregistrarea CIFU şi CGS faza III

[923 III = 901] 38.000.000
923IIICIFU 18.000.000
923IIICGS 20.000.000

CIFU
Ks = 18.000.000/42.000.000 = 0,42857
CIFU repartizate A : 0,42857 * 12.000.000 = 5.142.857
B : 0,42857 * 14.000.000 = 6.000.000
C : 0,42857 * 16.000.000 = 6.857.143
CGS
Ks = 20.000.000 / 59.253.600 = 0,33753

CGS repartizate A: 0,33753 * 16.929.600 = 5.714.285
B: 0,33753 * 19.751.200 = 6.666.667
C: 0,33753 * 22.572.800 = 7.619.048
[921 III = 923] CIFU 42.000.000

921IIIA 5.142.857
921IIIB 6.000.000
921IIIC 6.857.143
[921 III = 923] CGS 20.000.000

921IIIA 5.714.285
921IIIB 6.666.667
921IIIC 7.619.048
(10) Determinarea costurilor de secţie:
Produsul A
Faza I Faza II Faza III Total
43.340.400 26.099.800 16.929.600

9.100.000 9.568.965 19.751.200
8.775.000 7.017.241 5.142.857
61.215.400 42.686.006 41.823.657 145.725.063
Produsul B
Faza I Faza II Faza III Total
54.572.800 28.216.000 19.751.200

11.200.000 10.344.828 6.000.000
10.800.000 7.587.207 6.666.667
76.572.800 46.148.035 32.417.867 155.138.702
Produsul C
Faza I faza II faza III Total
33.518.800 27.510.600 22.572.800
7.700.000 10.086.207 6.857.143
7.425.000 7.396.552 7.619.048
48.643.800 44.993.359 37.048.991 130.686.150
(11) Înregistrarea şi repartizarea CGA:

[924 = 901] 35.000.000
Repartizarea CGA:
35.000.000 35.000.000
Ks = = = 0,0811
145.725.063 + 155.138.702 + 130.686.150 431.549.915
CGA repartizate A- 0,0811 x 145.725.063 = 11.818.303

B - 0,0811 x 155.138.702 = 12.583.050
C - 0,0811 x 130.686.150 = 10.598.647
(12) Determinarea costului complet efectiv al producţiei :
CcA = 145.725.063 + 11.818.303 = 157.543.366

CcB = 155.138.702 + 12.583.050 = 167.721.752
CcC = 130.686.150 + 10.598.647 = 141.284.797
CuA = 157.543.366 / 600 = 262.572 lei/buc

CuB = 167.721.752 / 1000 = 167.721 lei/buc
CuC = 141.284.797 / 400 = 353.212 lei/buc
(13) Înregistrarea producţiei obţinute la cost standard:

[931 = 902] 468.000.000
931A 159.000.000
931B 165.000.000
931C 144.000.000
(14) Înregistrarea diferenţelor de preţ
Produsul Cost efectiv Cost standard Diferenţa

A 157.543.366 159.000.000 -1.456.634
B 167.721.752 165.000.000 2.721.752
C 141.284.797 144.000.000 -2.751.203
Total 466.549.915 468.000.000 -1.486.085
[903 = 902] 1.486.085

903A 1.456.634
903B 2.721.752
903C 2.751.203
(15) Decontarea producţiei la cost efectiv:

[902 = 921] 466.549.915
921A 157.543.366
921B 167.721.752
921C 141.284.797
(16) Închiderea conturilor:

[901 = 931] 468.000.000
931A 159.000.000
931B 165.000.000
931C 144.000.000
[901 = 903] 1.486.085
4.3.2.2. Metoda pe faze, varianta fără semifabricat, când există

producţie neterminată
O întreprindere cu producţie de masă obţine două produse A şi B în 2 faze

succesive, în varianta fără semifabricat.
Cheltuielile cu producţia în curs de execuţie :

Nr. Element de Faza I Faza II
crt. cheltuială A B A B
1 Materii prime şi 2.700.000 3.100.000
materiale
2. Combustibil, 800.000 750.000 700.000 740.000
energie, apă
3. Amortizare 1.250.000 1.270.000 1.320.000 1.360.000
4. Salarii 6.000.000 7.000.000 6.500.000 8.500.000
5 Cote salarii 2.460.000 2.870.000 2.665.000 3.485.000
6. Total 13.210.000 14.990.000 11.185.000 14.085.000
Cheltuielile perioadei curente se compun din:

consum de materii prime în faza I: 20.000.000 (A – 10.400.000 şi B – 9.600.000)
consum de combustibil, energie şi apă: 4.000.000 (faza I - 2.100.000 şi faza II
1.900.000). Aceste cheltuieli se repartizează pe produse în fiecare fază de fabricaţie în
funcţie de nr. de ore de funcţionare a maşinilor, respectiv 100 h cu produsul A şi 300
h cu produsul B în faza I; 400 h A şi 600 h B în faza II.
cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor corporale, 12.000.000 repartizate pe faze de
fabricaţie în funcţie de valoarea de intrare a imobilizărilor, respectiv 80.000.000 lei
faza I şi 120.000.000 lei faza II. Pe produse repartizarea se face in funcţie de nr. de
ore de funcţionare a utilajelor din fiecare fază.
salarii personal, conform centralizatorului:
FazaI Faza II
A B A B
Personal direct productiv 12.000.000 14.000.000 15.000.000 16.000.000
26.000.000 31.000.000
Personal indirect productiv din 10.500.000 9.500.000
secţii
Cote aferente salariilor 41 %
La sfârşitul perioadei de calcul producţia neterminată este 10% din cheltuielile

fiecărei faze şi produs.
Aceste cheltuieli se repartizează în structura pe elemente primare de cheltuieli în
funcţie de ponderea diferitelor elemente aferente producţiei în curs de execuţie la
începutul perioadei.
Se cere :
Să se calculeze costul unitar efectiv şi cel total al produselor A şi B prin metoda de
calculaţie pe faze , în structura pe elemente primare de cheltuieli.
Rezolvare:
(1) Calculul ponderii elementelor primare de cheltuieli aferente producţiei în curs de

execuţie, in totalul cheltuielilor pe faze de fabricaţie.
Nr. Elemente de FAZA I FAZA II
crt. cheltuieli A B A B
1. Mat. prime şi 2.700.000 20,44 3.100.000 20,68
materiale
2. Energie şi apă 800.000 6,05 750.000 5 700.000 6,26 740.000 5,25
2. Amortizare 1.250.000 9,46 1.270.000 8,47 1.320.000 11,8 1.360.000 9,65
imobilizări
3. salarii 6.000.000 45,43 7.000.000 46,7 6.500.000 58,11 8.500.000 60,3
personal 5
4. cote salarii 2.460.000 18,62 2.860.000 19,15 2.665.000 23,83 3.485.000 24,7
5
5 Total 13.210.000 100% 14.990.000 100% 11.185.000 100% 14.085.000 100
%
(2) Trecerea cheltuielilor cu producţia în curs de execuţie în conturile de calcul a

costurilor pe faze şi produse.
[921 = 933] 46.470.000
921I/A 933I/A
9211IA
9212IA
9213IA
9214IA
9215IA
921I/B
9211IB
9212IB
9213IB
9214IB
9215IB
921II/A
9212IIA
9213IIA
9214IIA
9215IIA
921II/B
9212IIB
9213IIB
9214IIB
9215IIb
(3) Preluarea cheltuielilor cu materii prime
[921 = 901] 20.000.000
9211IA 10.400.000
9211IB 9.600.000
(4) Preluarea şi repartizarea cheltuielilor cu energia şi apa
KsI = 2.100.000 / 400 = 5250
Cheltuieli repartizate pt. A – 5250 * 100 = 525.000
B – 5250 * 300 = 1.575.000
KsII = 1.900.000 / 1000 = 1900
Cheltuieli repartizate pt. A – 1900 * 400 = 760.000
B – 1900 * 600 = 1.140.000
[921 = 901] 4.000.000
9212IA 525.000
9212IB 1.575.000
921IIA 760.000
921IIB 1.140.000
(5) Preluarea şi înregistrarea cheltuielilor cu amortizarea
a) repartizarea pe faze
Ks = 12.000.000 / 200.000.000 = 0,06
Cheltuieli repartizate : faza I – 0,06 * 80 mil. = 4.800.000
Faza II – 0,06 * 120 mil = 7.200.000
b) repartizarea pe produse
KsI = 4.800.000 / 400 = 12.000
Cheltuieli repartizate pe produse A – 12.000 * 100 = 1.200.000
B – 12.000 * 300 = 3.600.000
KsII = 7.200.000 / 1000 = 7200
Cheltuieli repartizate pe produse A – 7200 * 400 = 2.880.000
B – 7200 * 600 = 4.320.000
(6) Înregistrarea cheltuielilor cu salariile directe
[921 = 901] 57.000.000
9214IA 12.000.000
9214IB 14.000.000
9214IIA 15.000.000
9214IIB 16.000.000
(7) Înregistrarea cotelor aferente salariilor directe
[921 = 901] 23.370.000
9215IA 4.920.000
9215IB 5.740.000
9215IIA 6.150.000
9215IIB 6.500.000
(8) Înregistrarea salariilor indirecte şi a cotelor aferente acstora
[923 = 901] 20.000.000
9234I 10.500.000
9234II 9.500.000
9235I 4.305.000
9235II 3.895.000
(9) Repartizarea cheltuielilor cu salariile personalului indirect productiv
KsI = 10.500.000 / 13.000.000 = 0,808
Cheltuieli repartizate A – 0,808 * 6.000.000 = 4.848.000
B – 0,8080* 7.000.000 = 5.652.000
KsII = 9.500.000 / 15.000.000 = 0,633
Cheltuieli repartizate A – 0,633 * 6.500.000 = 4.114.500
B – 0,633 * 8.500.000 = 5.385.500
Cotele aferente salariilor sunt proporţionale 41%
[921 = 923] 20.000.000
9214IA 9234I 4.848.000
9214IB 9234II 5.652.000
9214IIA 4.114.500
9214IIB 5.385.500
[921 = 923] 8.200.000

9215IA 1.987.680
9215IB 2.317.320
9215IIA 1.686.945
9215IIB 2.208.005
(10) Calculul costurilor de secţie
Nr faza I faza II
Elemente de cheltuieli
crt. A B A B
1. Producţia neterminată la 13.210.000 14.990.000 11.875.000 14.085.000
începutul perioadei
2. Cheltuieli curente 10.400.000 9.600.000
525.000 1.575.000 760.000 1.140.000
1.200.000 3.600.000 2.880.000 4.320.000
4.848.000 5.652.000 4.114.500 5.385.500
1.987.680 2.317.320 1.686.945 2.208.055
12.000.000 14.000.000 15.000.000 16.000.000
4.920.000 5.740.000 6.150.000 6.560.000
3. 35.880.680 42.484.320 30.591.445 35.613.555
4. 49.090.680 57.474.320 41.776.445 49.698.555
5. Producţia neterminată 4.909.068 5.747.432 4.177.645 4.969.855
6. Costul efectiv de secţie 44.181.612 51.726.888 37.598.800 44.728.700
(11) Stabilirea structurii producţiei în curs de execuţie în funcţie de structura

procentuală la începutul perioadei de calcul
Nr. Elemente de faza I faza II
crt. cheltuieli A B A B
1. Mat. prime şi 1.003.413 20,44 1.188.569 20,68
materiale
2. Energie şi apă 296999 6,05 287.372 5 261.521 6,26 260.917 5,25
2. Amortizare 464.398 9,46 486.807 8,47 492.962 11,8 479.591 9,65

imobilizări
3. Salarii 2.230190 45,43 2.684.051 46,7 2.427.630 58,11 2.999.308 60,35
personal
4. Cote salarii 914.068 18,62 1.100.633 19,15 995.533 23,83 1.230.039 24,75
5 Total 4.909.068 100% 5.747.432 100% 4.177.645 100% 4.969.855 100
(12) Înregistrarea producţiei în curs de execuţie la sfârşitul perioadei

[933 = 921] 19.804.000
933I/A 921I/A 4.909.068
9331I 9211I
9332I 9212I
9333I 9213I
9334I 9214I
9335I 9215I
933I/B 921I/B 5.747.432
9331I 9211I
9332I 9212I
9333I 9213I
9334I 9214I
9215I
933II/A 921II/A 4.177.645
9332II 9212II
9333II 9213II
9334II 9214II
9335II 9215II
933II/B 921II/B 4.969.855
9332II 9212II
9333II 9213II
9334II 9214II
9335II 9215II
(13) Însumarea extracontabil a cheltuielilor efectuate pt. obţinerea celor două

produse:
A B
Cheltuieli aferente producţiei terminate în 44.181.612 51.726.888
faza I
Cheltuieli aferente producţiei terminate în 37.598.800 44.728.700
faza II
Total 81.780.412 96.455.588
(14) Înregistrarea producţiei obţinute la cost efectiv:

[931 = 902] 178.236.000
931° 902A 81.780.412
931B 902B 96.455.588
(15) Decontarea cheltuielilor efectuate

[902 = 921] 178.236.000 ( pe analitice ....)
[901 = 931] 178.236.000
4.3.2.3 Metoda pe faze, varianta cu semifabricate
O întreprindere cu producţie de masa produce 2 produse A şi B , în 2 faze

succesive de fabricaţie – varianta „cu semifabricate”, cunoscând următoarele date:
Elemente de Faza I Faza a II-a
cheltuieli A B A B
Consum de 320.000.000 280.000.000
materii prime
Consum de 30.000.000 lei repartizate în
energie şi apă funcţie de cantitatea de
semifabricate obţinute
10.000 buc 14.000 buc.
Salarii personal 42.000.000 38.000.000
direct productiv
Amortizarea 10.000.000 lei repartizate în
utilajelor şi funcţie de nr. de ore de
maşinilor funcţionare a utilajelor
120 h 80 h
Salarii personal 38.000.000 lei 37.000.000 lei
direct productiv
Consum de 32.000.000 lei reparizate funcţie
energie şi apă de nr. de ore de prelucrare a
produselor
400 h 600 h
Amortizarea 14.000.000 lei repartizate funcţie
utilajelor de valoarea de inventar a utilajelor
350.000.000
200.000.000 lei 150.000.000 lei
Cheltuieli de 79.895.000 lei.
administraţie şi
conducere
generală
Se cere :
i. Înregistrarea în contabilitatea de gestiune a cheltuielilor conform metodei pe faze
ii. Sa se determine costul unitar şi abaterea unitară pt. cele 2 produse
Costurile standard sunt: A: 50.000 lei / buc
B: 32.000 lei / buc
Rezolvare:
(1) Preluarea din contabilitatea financiară în contabilitatea de gestiune a

cheltuielilor cu materii prime în faza I :
[921 = 901] 600.000.000
921IA 320.000.000
921IB 280.000.000
(2) Preluarea cheltuielilor cu energia şi apa şi repartizarea acestora
[923I = 901] 30.000.000
repartizarea: Ks = 30.000.000 / 24.000 = 1250
Cheltuielile repartizate A: 1250 * 1000 = 12.500.000
B : 1250 * 1400 = 17.500.000
[921 = 923I] 30.000.000
921IA 12.500.000
921IB 17.500.000
(3) Preluarea cheltuielilor cu salariile personalului direct productiv în faza I.
[921 = 901] 80.000.000
921IA 42.000.000
921IB 38.000.000
(4) Înregistrarea cotelor aferente salariilor directe (41%)
[921 = 901] 32.800.000
921IA 17.220.000
921IB 15.580.000
(5) Preluarea cheltuielilor cu amortizarea şi repartizarea acestora
[923I = 901] 10.000.000
repartizarea: Ga = 120 / 200 = 0,6
Gb = 80 / 200 = 0,4
Cheltuieli repartizate A: 0,6 * 10.000.000 = 6.000.000
B: 0.4 * 10.000.000 = 4.000.000
[921 = 923] 10.000.000

921IA 6.000.000
921IB 4.000.000
(6) Determinarea costurilor totale si unitare în faza I
Nr.crt Element de cheltuieli A B

1. Materii prime si materiale 320.000.000 280.000.000
2. Energie şi apă 12.500.000 17.500.000
3. Salarii directe 42.000.000 38.000.000
4. Cote salarii directe 17.220.000 15.580.000
5. Amortizare 6.000.000 4.000.000
6. Total 397.720.000 355.080.000
921IA 921IB
D C D C
280.000.000 355.080.000 320.000.000 397.720.000
17.500.000 12.500.000
38.000.000 42.000.000
15.580.000 17.220.000
4.000.000 6.000.000
355.080.000 355.080.000 397.720.000 397.720.000
Costuri unitare în faza I A: 397.720.000 / 10.000 = 39.772 lei / buc

B: 355.080.000 / 14.000 = 25.363 lei / buc
(7) Înregistrarea obţinerii semifabricatelor A şi B în faza I la costuri efective de
secţie
[931 = 902] 752.800.000
931IA 397.720.000
931IB 355.080.000
(8) Decontarea costului efectiv al semifabricatelor obţinute în faza I
[902 = 921] 752.800.000
921IA 397.720.000
921IB 355.080.000
(9) Închiderea conturilor de cheltuieli aferente semifabricatelor obţinute în faza I
[901 = 931] 752.800.000
931IA 397.720.000
931IB 355.080.000
(10) Consumul semifabricatelor A şi B obţinute în faza I, în faza II „prelucrare
şi montaj” ( preluare cheltuielilor din faza I)
[921 = 901] 752.800.000
921IIA 397.720.000
921IIB 355.080.000
(11) Preluarea cheltuielilor cu salariile în faza II
[921 = 901] 75.000.000
921IIA 38.000.000
921IIB 37.000.000
(12) Înregistrarea cotelor aferente salariilor directe din faza II
[921 = 901] 30.750.000
921IIA 15.580.000
921IIB 15.170.000
(13) Preluarea cheltuielilor cu energia şi apa în faza II şi repartizarea
acestora
[923II = 901] 32.000.000
Repartizarea: Ks = 32.000.000 / 1000 = 32.000
Cheltuieli repartizate: A: 32.000 * 400 = 12.800.000
B: 32.000 * 600 = 19.200.000
[921 = 923II] 32.000.000
921IIA 12.800.000
921IIB 19.200.000
(14) Preluarea cheltuielilor cu amortizarea în faza II

[923II = 901] 14.000.000
Repartizarea: Ks = 14.000.000 / 350.000.000 = 0,04
Cheltuieli repartizate: A: 0,04 * 200.000.000 = 8.000.000
B: 0,04 * 150.000.000 = 6.000.000
[921 = 923II] 14.000.000
921IIA 8.000.000
921IIB 6.000.000
(15) Determinarea costului total şi unitar de producţie pt produsele obţinute în
faza II
Nr. crt. Element de cheltuieli A B

1. Semifabricatele din faza I 397.720.000 355.080.000
2. Salarii directe 38.000.000 37.000.000
3. Cote salarii 15.580.000 15.170.000
4. Energie şi apă 12.800.000 19.200.000
5. Amortizare 8.000.000 6.000.000
6. Total 472.100.000 432.450.000
(16) Preluarea şi repartizarea CGA

[924 = 901] 81.409.500
repartizarea: Ks = 81.409.500 / 904.550.000 = 0.09
Cheltuieli repartizate: A: 0,09 * 472.100.000 = 42.489.000
B: 0,09 * 432.450.000 = 38.920.000
[921 = 924] 81.409.500
921IIA 41.733.500
921IIB 39.161.500
(17) Determinarea costului complet al producţiei:
Cost complet A : 472.100.000 + 42.489.000 = 514.589.000
Cost complet B : 432.450.000 + 39.161.500 = 471.370.500
921IIA 921IIB
D C D C
355.080.000 471.611.500 397.720.000 514.589.000
37.000.000 38.000.000
15.170.000 15.580.000
19.200.000 12.800.000
6.000.000 8.000.000
432.450.000 472.100.000
39.161.500 (CGA)
41.733.500
471.611.500 471.611.500 514.589.000 514.589.000
(18) Înregistrarea producţiei obţinute la cost standard:

[931 = 902] 948.000.000
931IIA 500.000.000
931IIB 448.000.000
(19) Decontarea costului efectiv al produselor:
[902 = 921] 985.959.500
921IIA 514.589.000
921IIB 471.370.500
(20) Înregistrarea diferenţelor de preţ:
A: 514.589.000 – 500.000.000 = 14.589.000 - dif. nefavorabilă
B: 471.370.500 – 448.000.000 = 23.370.500 – dif. nefavorabilă
[903 = 902] 37.959.500
903A 14.589.000
903B 23.370.500
[901 = 931] 948.000.000
931IIA 500.000.000
931IIB 448.000.000
[901 = 903] 37.959.500
4.3.2.4. Metoda pe comenzi
Este o metodă clasică de tip absorbant aplicată în întreprinderile cu producţie

individuală şi de serie mică. Caracteristic metodei este faptul că delimitarea cheltuielile
de producţie se face pe fiecare comandă de fabricaţie.
Etapele de lucru
1 Se preiau din contabilitatea financiară cheltuielile directe, indirecte
şi generale aferente producţiei
2 Se înregistrează producţia aferentă fiecărei comenzi la preţ
standard
3 Se repartizează cheltuielile indirecte şi generale în funcţie de
bazele de repartizare adecvate pe comenzi şi produse
4 Se înregistrează decontarea costului efectiv al fiecărei comenzi
5 Se calculează şi se înregistrează diferenţele de preţ pentru fiecare
comandă
6 Se calculează costul unitar pe fiecare produs ce face obiectul
comenzii
Exemplu:
O întreprindere realizează 2 comenzi: Comanda nr.200 produs A;
Comanda nr.210 produs B.
Cheltuielile directe pentru cele 2 comenzi sunt:
materii prime şi materialele directe 330 mil lei, din care:
C 200 – 100 mil
C210 – 230 mil
salarii directe 100 mil, din care:
C200 – 70 mil
C210 – 30 mil
cote directe 30 mil, din care:
C200 – 21 mil
C210 – 9 mil
Cheltuielile indirecte şi generale (nerepartizate):
Elemente de cheltuieli CIFU CCS C generale

Chelt. cu întreţinerea şi 14.500.000 11.500.000 11.000.000
reparaţiile
Chelt cu energia şi apa 9.500.000 12.500.000 16.000.000
Chelt cu amortizările 8.000.000 14.000.000 9.500.000
Chelt cu salariile - 17.000.000 13.000.000
Cote indirecte şi generale - 5.100.000 3.900.000
Alte chelt de exploatare - 400.000 1.000.000
Total 32.000.000 60.500.000 54.400.000
Repartizarea cheltuielilor din tabel se face astfel:

CIFU: după numărul de ore de manoperă directă pe comandă
C200 = 45.000 h
C210 = 55.000 h
CCS: după salariile directe
CGA: după costul de producţie
(1) Înregistrarea cheltuielilor directe aferente celor 2 comenzi prin 921 cu analitic pe
fiecare comandă şi 901
chelt directe: C200 = 191 mil (100 mil + 70 mil + 21 mil)
C210 = 269 mil (230 mil +30 mil + 9 mil)
[921 = 901] 460.000.000

921 /200 191.000.000
921 /210 269.000.000
(2) Înregistrarea cheltuielilor indirecte şi generale preluate conform tabelului prin

923, 924 şi 901:
Total chelt indirecte şi generale = 146.900.000 din care chelt indirecte =
92.500.000 şi chelt generale = 54.400.000 lei.
% = 901 146.900.000
923/CIFU 92.500.000
923/CCS 54.400.000
(3) Se înregistrează producţia obţinută pe fiecare comandă la preţ standard ştiind că:
pentru comanda 200: 20.000 buc x 25.000 lei/buc = 500.000.000
pentru comanda 210: 10.000 buc x 60.000 lei/buc = 600.000.000
TOTAL = 1.100.000.000
(4) Înregistrăm producţia prin 931 şi 902:
[931 = 902] 1.100.000.000
931/200 902/200 500.000.000
931/210 902/210 600.000.000
(5) Repartizăm cheltuielile indirecte şi generale asupra cheltuielilor directe în funcţie

de bazele de repartizare date, la sfârşitul lunii:
repartizarea cheltuielilor indirecte (închidem contul 923)
CIFU: total chelt = 32.000.000;
Baza de repartizare = 45.000 + 55.000 = 100.000 h
32.000.000 =
K = 320
100.000
C200: 45.000 x 320 = 14.400.000
C210: 55.000 x 320 = 17.600.000
CCS: total chelt de repartizat = 60.500.000
Baza de repartizare = 70.000.000 + 30.000.000 = 100 mil
60.500.000
K = = 0,605
100.000.000
C200: 70.000.000 x 0,605 = 42.350.000
C210: 30.000.000 x 0,605 = 18.150.000
[ 921 = 923] 92.500.000
921/200/CIFU 14.400.000
921/210/CIFU 17.600.000
921/200/CCS 42.350.000
921/210/CCS 18.150.000
repartizarea cheltuielilor generale de administraţie (închiderea
contului 924)
total cheltuieli de repartizat = 54.400.000
baza de repartizare = cost de secţie = cheltuieli directe + cheltuieli indirecte =
552.500.000
BR/200 = 247.750.000
BR/210 = 304.750.000
54.400.000
K = = 0,0985
552.500.000
C200 = 247.750.000 x 0,0985 = 24.393.465
C210 = 304.750.000 x 0,0985 = 30.006.535
54.400.000
[921 = 925] 54.400.000
921/200 24.393.465
921/210 30.006.535
Se determină costul de producţie efectiv pe fiecare comandă, format din chelt directe +
chelt indirecte repartizate + chel generale repartizate:
C200: 272.143.465
C210: 334.756.535
606.900.000
(6) Înregistrăm decontarea costului efectiv:

[902 = 921] 606.900.000
(7) Calcularea şi înregistrarea diferenţelor de preţ pe fiecare comandă
902 / C200 902 / C210

272.143.465 500.000.000 334.756.535 600.000.000
Sfc 227.856.535 Sfc 265.243.465
Diferenţe de preţ favorabile (preţ standard > cost efectiv)
[903 = 902] 493.100.000
(8) Închiderea conturilor 931 şi 903 prin 901 (decontarea producţiei la preţ standard
şi a diferenţelor de preţ)
[901 = 931] 1.100.000.000
[901 = 903] 493.100.000
C200 227.856.535
C210 265.243.465
Determinăm costul unitar pe cele 2 produse A şi B ce fac obiectul celor 2

comenzi:
272.143.465
A = = 13.607 lei/buc
20.000
334.756.535
B = = 33.476 lei/buc
10.000
Prin comparaţie cu preţul prestabilit de 25.000 lei pentru A şi 60.000 lei pentru B
=> diferenţa de preţ unitară favorabilă:
pentru A = 11.393.lei/buc
pentru B = 26.524 lei/buc
BIBLIOGRAFIE
1. Bernard, Y., Colii, J-C Vocabular economic şi financiar, traducere de

Eugenia şi Ioan Theodorof, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994
2. Buşe, G., coordonator,. Dicţionarul complet al economiei de piaţă, Editura
Societatea Informaţia, Bucureşti, 1994,
3. Cârstea, G., Călin, O., Calculaţia costurilor, E.D.P., Bucureşti, 1980
4. Cristea, H, Contabilitatea şi calculaţiile în conducerea
întreprinderii, Ediţia a Ii-a, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2003
5. Cristea, H. (coordonator) Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor
Internaţionale de Contabilitate, Stocuri, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2004
6. Diaconu, I., ş.a. Costuri, preţuri şi tarife în economia modernă,
Editura Tradiţie, Bucureşti, 1997
7. Dumbravă, P., Pop, A., Contabilitatea de gestiune în comerţ şi turism,
Editura Intelcredo, Deva, 1995
8. Iacob, C, Contabilitatea gestiunii interne a unităţilor
economice, Editura Cerţi, Craiova, 1994
9. Isai, V., Contabilitate de gestiune, Editura Mongabit, Galaţi
2002.
10. Marinescu, L, Preţurile şi interdependenţa lor, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1982
11. Mikol, A., ş.a., Comptabilite analityque et contrate de gestion,
Dunod, Paris, 1991
12. Oger, B., La gestion par l'analyse des couts, Presses

Universitaires de France, Paris, 1994
13. Olariu, C, Conducerea întreprinderii prin costuri, Editura
Facla, Timişoara, 1975
14. Raulet, Ch. et Ch. Comptabilite analytique et contrate de gestion,
Dunod, Paris, 1994
15. Ristea, M., Calculaţia şi managementul costurilor, Editura
Teora, Bucureşti, 2000
16. *** OMFP nr. 1752 din 17.11.2005 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile conforme cu directivele
europene, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Nr. 1080 din 30.11.2005.
17. *** OMFP nr. 1826/22.12.2003 pentru aprobarea
Precizărilor privind unele măsuri referitoare la
organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune,
publicat în Monitorul Oficial al României,Partea I,
Nr. 23/12.01.2004.

CPC Ifr Mereuta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CPC Ifr Mereuta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elena Mereuţă

1.1. Definiţia, funcţiile şi obiectivele contabilitatăţii de gestiune

Contabilitatea de gestiune este un instrument eficient în conducerea activităţii unei

Pentru a răspunde acestor obiective organizarea contabilităţii de gestiune şi calculaţia

functie de specificul activitatii şi particularitatile procesului de producţie pe de o parte, iar

Obiectivele contabilitatii de gestiune şi calculatiei costurilor se refera la cele doua

Astfel, în cazul cheltuielilor de producţie şi de desfacere contabilitatea de

In ceea ce priveste purtatorii de costuri, contabilitatea de gestiune şi calculaţia

 posibilitatile de delimitare cantitativa a lor, în scopul exprimarii costurilor;

Functiile contabilitatii de gestiune

1. Funcţia de Se măsoară consumurile producţive sub formă:

Aceste functii ale contabilitatii de gestiune şi calculatiei costurilor se completeaza

Corespondenţa dintre contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune

Criterii Contabilitate financiară Contabilitate de gestiune

1.2 Definiţia, conţinutul şi clasificarea costurilor

1.2.1.Caracteristicile calculaţiei costurilor

1. Pentru caracterizarea calculaţiei costurilor se urmăreşte, în esenţă, determinarea

2. Calculaţia costurilor poate fi caracterizata şi din punctul de vedere al valorii

conducerii întreprinderii are nevoie de anumite informaţii, specifice nivelului

1.2.2. Costul de producţie

Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor de producţie

producţivi, cotele aferente salariilor directe etc.);

Cheltuieli cu materiile prime şi materialele +

unde indicele 1 se referă la perioada curentă, iar

După indicele de  Cheltuielile fixe au indicele de variabilitate Iv=0,

 cheltuieli variabile proporţionale care se modifică

proporţional cu volumul producţiei Iv=1. La nivel

1. cheltuieli variabile regresive sunt acelea care scad

2.1. Principiile organizării calculaţiei costurilor

La baza calculaţiei costurilor stau următoarele principii:

calculaţii economice prognozate şi cele furnizate de contabilitate şi

 Principiul delimitării Acest principiu are la bază delimitarea cheltuielilor

2.2. Organizarea calculaţiei costurilor

Organizarea calculaţiei costurilor poate fi realizată având la bază una din

Calculaţia costurilor poate fi astfel organizată încât să permită realizarea

1. Aspectului formal al calculatiei prin:

2. Aspectului funcţional al calculatiei prin:

2.3 Locul şi rolul calculaţiei costurilor

privită ca o sursă importantă de furnizare a informaţiilor din domeniul costurilor, având

Calculaţia costurilor este în măsură să răspundă acestor cerinţe şi să furnizeze

Rolul şi importanţa calculaţiei costurilor

Costul este urmărit pe locuri generatoare de costuri, în cadrul unor limite

În prezent procedeele şi tehnicile de calculaţie se perfecţionează continuu, prin

Metoda de calculaţie a costurilor este ansamblul de procedee şi tehnici de

Clasificarea metodelor de calculaţie a costurilor

Metode de calculaţie pe purtători de costuri:

În funcţie de obiectivele urmărite:  metoda G.P. ş.a.;

După partea din sfera cheltuielilor de  metode de bază sau fundamentale:

Calculaţia costurilor de producţie poate fi efectuată după metoda costurilor

3.1. Factorii care determină alegerea metodei de calculaţie a

Alegerea metodei de calculatie a costurilor se face ţinându-se seama de acţiunea

1. Specificul tehnologiei de fabricaţie:

2. Tipul de producţie şi modul de organizare a acesteia:

 metoda de calculatie utilizată (metoda globală, pe comenzi, pe faze etc);

3. Mărimea entităţii este factorul care determină modalitatea generală de

5. Organizarea procesului de producţie constituie un alt factor ce influenţează

 specializarea entităţilor economice simplifică modul de organizare a

6. Progresul tehnic, prin gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei,

7. Caracterul procesului de producţie influenţează organizarea evidenţei

3.2. Metode de evidenţă analitică a cheltuielilor de producţie şi

3.2.1. Metoda globală

unde: cui reprezintă costul unitar al produsului i;

Chp reprezintă cheltuielile de producţie ;

posibilitatile de delimitare cantitativa a lor, în scopul exprimarii costurilor;

După indicele de Cheltuielile fixe au indicele de variabilitate Iv=0,

cheltuieli variabile proporţionale care se modifică

Principiul delimitării Acest principiu are la bază delimitarea cheltuielilor

În funcţie de obiectivele urmărite: metoda G.P. ş.a.;

După partea din sfera cheltuielilor de metode de bază sau fundamentale:

metoda de calculatie utilizată (metoda globală, pe comenzi, pe faze etc);

specializarea entităţilor economice simplifică modul de organizare a

timpul de lucru anual ;

utilizarea mai bună a maşinilor şi utilajelor (a capacităţii de

Dacă durata maximă este egală cu durata normală, iar

Cheltuielile imputabile sau repartizabile cuprind toate cheltuielile

standarde pentru materiale, care fixează

Procedee utilizate pe baza cheltuielilor medii calculate în funcţie de

Principiul presupune o informare selectivă numai asupra aspectelor

asigură cunoaşterea anticipată a costurilor de

simplifică calculaţia costurilor unitare datorită

facilitează controlul şi stabilirea cauzelor şi a