Sunteți pe pagina 1din 19

Nanopulberi pe baza de dioxid de titan

Universitatea Politehnica Bucuresti


Facultatea de Inginerie Medicala

Gherghiceanu Laurentiu-Mihai
Grupa 1433
Cuprins :

*Generalitati nanomateriale si TiO2


*Proprieteti si avantaje ale dioxidului de titan
*Domenii de utilizarea ale dioxidului de titan
- Aplicatii in domeniul medical
*Structura chimica a dioxidului de titan
*Efectul fotocatalitic
*Dopanti
*Tehnici de sinteză a nanopulberilor pe bază de TiO2
-METODA SOL-GEL
-Hidroliza alcoxizilor
-Metoda Hidrotermala
*Aplicatii Biomedicale
*Concluzii
*Bibliografie
Explorarea domeniului nanoştiinţei a condus la dezvoltarea unor noi materiale cu
proprietăţi unice, deosebite, şi care deschid oportunităţi dintre cele mai diverse în
arii largi de aplicabilitate: bioştiinţă (biofizică, biochimie, biotronică, biologie
computaţională), biomedicină (tehnici de diagnosticare, medicamente, proteze şi
implanturi), ştiinţa materialelor (nanomateriale), inginerie electrică
(nanoelectronică, nanodispozitive), inginerie mecanică, chimie coloidală şi la
interfaţă (nanodispersii, nanoemulsii, aerosoli), inginerie chimică (nanopolimeri,
nanofire/nanotuburi din oxizi ai Zn, Si, Ti etc.), ştiinţa mediului (nanomateriale
pentru purificare aer/apă) .
Materialele nanostructurate, cu dimensiunea particulelor sub 100 nm, posedă
proprietăţi caracteristice speciale, precum cele structurale (simetria reţelei,
dimensiunile celulei elementare), electronice (banda interzisă de energie, efectul
cuantic al mărimii) sau fizico-chimice (structura cristalină, dimensiunea
particulelor, suprafaţa specifică, reactivitatea/stabilitatea chimică).
Oxizii metalici joacă un rol important în multe domenii ale chimiei, fizicii,
ştiinţei materialelor fiind folosiţi la fabricarea circuitelor microelectronice,
senzorilor, dispozitivelor piezoelectrice, catalizatorilor . Oxizii în stare masivă sunt
sisteme de obicei, robuste şi stabile, cu structuri cristalografice bine definite.
În cazul materialelor sub formă nanocristalină, odată cu reducerea dimensiunii
particulelor, un număr de proprietăţi fizice (mecanice, electrice, optice etc.) sunt
foarte diferite în comparaţie cu cele ale sistemelor macroscopice datorită unui
raport mare între suprafaţă şi volum (care determină o suprafaţă mai mare de
contact), scăderea energiei libere de suprafaţă şi apariţia efectului cuantic al
mărimii, aşa-numitul „quantum size effect”
Dioxidul de titan (TiO2) a atras interesul a numeroşi cercetători din domeniul
ştiinţei materialelor, datorită combinaţiei sale unice de proprietăţi electrice, optice,
foto-catalitice etc.
Atenţia acordată dioxidului de titan în utilizarea acestuia în domeniul
fotoelectrochimiei este datorată proprietăţilor sale deosebite:
- chimice: stabilitate chimică , rezistenţă la coroziune/fotocoroziune, potenţial
fotocatalitic .
-electrice: constantă dielectrică mare (εr ≈ 60-100) [10-12], conductivitate
electrică crescută .
-optice: sensibilitate pentru domeniul UV bandă de energie favorabilă, indice de
refracţie foarte ridicat (2,6-2,9) [13, 14, 18]
- biologice: non-toxicitate, biocompatibilitate
-economice: disponibilitate la un preţ scăzut sub formă de ilmenite (FeTiO3) sau
TiO2 rutil.

Avantaje:
o Stabilitate chimica foarte buna
o Filmele subtiri sunt transparente
o Netoxicitate
o Bioactivitate
o Costuri scazute de obtinere
o Posibilitatea regenerarii materialelor

Incepand din 1923, cand a fost produs pentru prima data in scop comercial,
TiO2 a fost utilizat pentru obtinerea unui numar mare de produse de consum si
aplicatii tehnologice. TiO2 apare ca pigment in vopseluri, plastic, hartie, produse
farmaceutice, alimente, cosmetice si produse de ingrijire personala (ex. pasta de
dinti) precum si textile.
Majoritatea aplicatiilor utilizeaza TiO2 ca absorbant UV, fotocatalizator si/sau
material fotoelectric.
Alte aplicatii, bazate pe chimia suprafetelor de TiO2 includ sisteme pentru
administrarea tintita a medicamentelor sau aplicatii biomedicale de laborator.
Ca absorbant UV (folosit pentru a retine radiatia UV), TiO2 este frecvent utilizat in
compozitia cremelor de protectie solara cu factor de protectie ridicat.
Aplicatiile bazate pe fotocataliza ale TiO2 includ tehnologii de autocuratare si
antibacteriene precum obtinerea materialelor de constructie, sticlei pentru ferestre,
acoperiri pentru dispozitive si echipamente medicale, textile si vopseluri .
Proprietatile fotoelectrice si costurile reduse de fabricatie fac din TiO2 un bun
candidat pentru celule si dispozitive fotoelectrice .Utilizarea pe scara larga a
produselor mentionate mai sus au condus la necesitatea evaluarii riscurilor de
sanatate asociate expunerii la nanomateriale pe baza de TiO2.
Aceste riscuri sunt generate de efectele biologice ale acestor nanomateriale, care
pot varia in functie de proprietati de material precum compozitia chimica,
solubilitatea, structura cristalina, marimea, morfologia, suprafata specifica, chimia
suprafetei si altele In prezent, aceste efecte sunt studiate cel mai frecvent in sisteme
in vitro (pe culturi celulare) si in vivo (pe animale de laborator)

Datorită proprietăților sale unice, dioxidul de titan este unul dintre cei mai
studiați oxizi metalici prezentând o gamă largă de aplicații.
Cele mai importante domenii de aplicare sunt vopsele și lacuri, precum și hârtie și
materiale plastice, care reprezintă aproximativ 80% din consumul de dioxid de
titan din lume. Alte aplicații ,cum ar fi cerneluri tipografice, fibre, cauciuc, produse
cosmetice și alimentare reprezintă un alt 8%. Restul este folosit în alte aplicații, de
exemplu, producția biosticle, catalizatori, conductoare electrice și intermediari
chimici.
Dioxidul de titan se găseşte în natură, fie în stare amorfă, fie în una din fazele
cristaline rutil (tetragonal), anatas (tetragonal) şi brookit (ortorombic).Faza
cristalină brookit nu se regăseşte în materialele sintetizate artificial, sub formă de
straturi subţiri din TiO2. Structurile cristaline ale fazei rutil şi anatas fac parte din
clasa octaedru deformat . În cazul structurii rutil, se observă o uşoară deformare a
structurii ortorombice, celula unitate fiind uşor deformată faţă de forma cubică (a
= b = 4,584 Å, c = 9,502 Å). În cazul structurii anatas, deformarea reţelei cubice
este mai importantă, iar simetria rezultantă este mai îndepărtată de cea
ortorombică (a = b = 3,782 Å, c = 2,953 Å).
Aceste tipuri de structuri prezintă activităţi diferite în reacţiile foto-catalitice,
motivele precise ale acestui comportament nu sunt pe deplin elucidate.
TiO2 este un semiconductor de tip n datorită vacanţelor de oxigen, iar
conductivitatea acestuia creşte odată cu gradul de pierdere al oxigenului din
reţeaua cristalină.
TiO2 prezintă o bandă interzisă largă (3,2 eV - anatas, 3,00 eV - rutil şi 3,13 eV -
brookit), ceea ce îi limitează absorbţia în domeniul UV al spectrului solar (~ 5%
din radiaţia luminoasă incidentă la suprafaţa Pamântului)
În scopul extinderii răspunsului optic în domeniul spectral, îmbunătăţirii
fotoactivităţii şi creşterii randamentului cuantic al dioxidului de titan s-au dezvoltat
o serie de metode, precum: cuplarea cu semiconductori de bandă îngustă, doparea
cu metale tranziţionale sau nemetale şi/sau sensibilizarea suprafeţelor particulelor
cu compuşi organici fotosensibili . Cuplarea TiO2 (care are o bandă largă) cu un
semiconductor cu bandă îngustă, cu un nivel energetic al BC mai negativ decât al
benzii de conducţie al TiO2, astfel încât să poată avea loc tranziţia electronilor
fotogeneraţi din BC a semiconductorului de bandă îngustă în BV a TiO2, induce
efecte pozitive (separare eficientă a sarcinilor, diminuare a proceselor de
recombinare a acestora) traduse prin creşterea eficienţei fotoactivităţii dioxidului
de titan . Prin încorporarea ionilor metalici/nemetalici în reţeaua de TiO2 se
creează stări energetice intermediare permise localizate în banda interzisă a
dioxidului de titan şi care acţionează ca nişte „capcane” pentru electroni/goluri,
efect care se traduce prin extinderea absorbţiei TiO2 în domeniul vizibil .
Modificarea suprafeţei materialelor semiconductoare cu coloranţi prin procese
de sensibilizare implică adsorbţia moleculelor de colorant pe suprafaţa particulelor
semiconductoare prin interacţiuni fizice sau chimice, injecţia electronică din starea
excitată a colorantului în banda de conducţie a semiconductorului, sub acţiunea
luminii vizibile, determinând astfel o creştere a fotoactivităţii materialului
semiconductor
Defectele structurale ale reţelei de TiO2 determină apariţia unor centrii de
recombinare rapidă între sarcinile fotogenerate sub acţiunea radiaţiei luminoase,
ceea ce conduce la reducerea concentraţiei de electroni şi goluri, iar în consecinţă
la diminuarea proprietăţilor sale fotoactive.

Structura chimica a TiO2

TiO2 face parte din familia de oxizi ai metalelor de tranzitie. Exista patru
polimorfi cunoscuti de TiO2 găsiti în natura: anatas (tetragonal), brookit
(ortorombic), rutil (tetragonal) și TiO2 (B) (monoclinic).
Rutil: Rutil TiO2 are o structură tetragonală. Starea rutil este stabila la
majoritatea temperaturilor și presiunilor de până la 60 kbar. Activitatea fazei rutil
ca fotocatalitic este în general foarte scazuta. Cu toate acestea, s-a descoperit că
faza rutil pot fi activa sau inactiva, în funcție de condițiile sale de preparare
Anatas: anatas TiO2 are, de asemenea, o structură tetragonală. Aceasta stare este
mai stabila decât rutil la 0 K, dar diferența de energie între aceste două faze este
mica (~ 2 până la 10 kJ / mol). Structura anatas este preferată față de alte forme
polimorfe pentru aplicații ale celulelor solare din cauza mobilității ridicata a
electronilor , constanta dielecrica mica și densitate mai mica.

Brookit: brookit TiO2 face parte din sistemul de cristalizare ortorombic. Este mai
complicat decat celelalte doua forme, are un volum mai mare de celule și este, de
asemenea, cel mai puțin dens dintre cele trei forme și nu este adesea folosit pentru
investigații experimentale.
Diferite cercetări au stabilit că TiO2 este mult mai eficient ca un fotocatalizator
sub formă de nanoparticule decât sub formă de pudră.
Recent, TiO2 a fost preparată sub formă de pulberi, cristale, filme subtiri,
nanotuburi și nanoparticule. Prelucrare în fază lichidă este una dintre cele mai
convenabile si folosite în mod obișnuit în sinteza chimică. Această metodă oferă
avantajele de a controla stoichiometria, omogenitatea,permită formarea de forme
compexe și permite pregătirea materialelor composite.
Cu toate acestea, există unele dezavantaje, precum timpul indelungat de procesare
sau prezenta impuritatilor( ex. Carbon)
Efectul fotocatalitic
La iradierea TiO2 cu raze UV, se creează perechi sarcini electrice-goluri în
banda de valenţă şi sarcini electriceelectroni în banda de conducţie. Golurile
reacţionează cu molecule de apă sau cu ioni hidroxil şi se formează radicali
hidroxil, care sunt oxidanţi foarte puternici ai moleculelor organice . S-a arătat că
activitatea fotocatalitică a TiO2 este influenţată de structura cristalină (anatas ,
rutil), suprafaţa specifică, distribuţia dimensiunii particulelor, porozitate,
densitatea grupelor hidroxil de suprafaţă, etc. Aceste caracteristici influenţează
producerea perechilor electron-gol, suprafaţa de adsorbţie-desorbţie şi procesul
redox. Activitatea fotocatalitică a TiO2 va fi îmbunătăţită prin întârzierea
recombinării electron-gol. Metoda principală de încetinire constă în încărcarea cu
metale a suprafeţei particulelor de TiO2. Dioxidul de titan este un semiconductor
fotoactiv. Când este iluminat cu lumină UV, un electron din banda de valenţă
avansează în banda de conducţie, generând un deficit de electroni sau un gol în
banda respectivă (de valenţă) şi implicit, o supraîncărcare a benzii de conducţie. In
TiO2 cristalin, banda de conducţie este formată din orbitali liberi 3d de Ti, în timp
ce banda de valenţă se formează prin umplerea orbitalilor 2p ai O. S-a confirmat
faptul că vacanţele de oxigen pot fi tratate ca donori de electroni care determină
conductivitatea de tip “n”. Adsorbţia oxigenului are o mare influenţă asupra
fotoconductivităţii în TiO2 nanocristalin poros (Brajsa, et al. 2004). Perechile
electron-gol generate reacţionează cu apa sau cu oxigenul pentru a produce radicali
(Ox) pe suprafaţa semiconductorului.

Dopanţi
In comparaţie cu alţi fotocatalizatori, dioxidul de Ti este cel mai promiţător
dintre materiale, datorită proprietăţilor sale specifice:
- reactivitate mare la activare cu energia fotonului (λ= 300-390 nm);
- inerţie chimică şi biologică ridicată, în comparaţie cu alţi catalizatori (CdS,
GaP), care se degradează în compuşi secundari toxici;
- stabilitate termică şi proprietăţi mecanice puternice;
- cost scăzut.
In ciuda faptului că TiO2 este cel mai promiţător fotocatalizator, el nu poate fi
activat decât de lumină cu lungimea de undă ≤ 390 nm. Regiunea UV a spectrului
(sub 390 nm) constituie numai circa 4% din energia disponibilă a spectrului solar.
De aceea a devenit necesară o cercetare considerabilă, în scopul extinderii
răspunsului acestui fotocatalizator, în direcţia părţii vizibile a spectrului solar. Un
alt dezavantaj al dioxidului de Ti constă în faptul că recombinarea electron-gol
(purtătorul de sarcini) are loc într-un intervalul de timp de ordinul nanosecundelor
şi în absenţa promotorilor (ex. Pt) activitatea fotocatalitică scade. Depunerea sau
încorporarea ionilor metalici ca dopanţi în particulele de TiO2 poate influenţa
performanţele acestor fotocatalizatori. Aceasta afectează dinamica recombinării
electron-gol şi transferul de sarcină interfacial. Cea mai eficientă îmbunătăţire a
fotoactivităţii prin dopare s-a constatat pentru particule cu dimensiuni de ordinul
„nano”, în care ionii dopantului sunt localizaţi în primii 1-2 nm de la suprafaţă In
plus, este foarte convenabil de obţinut materiale nanocompozite în care diferitele
faze să fie bine dispersate într-o matrice anorganică, respectiv să se dopeze TiO2
cu diferiţi ioni metalici sau nemetalici. Studii recente au evidenţiat faptul că
procedura dopării reprezintă o posibilitate de a îmbunătăţi eficienţa proceselor
fotocatalitice. Ionii dopantului pot acţiona ca nişte capcane, atât pentru goluri, cât
şi pentru electroni, sau pot media transferul de sarcină interfacială .Cunoscut şi sub
denumirea de „dopare cu impurităţi”, procedeul asigură extinderea răspunsului
spectral al unui semiconductor cu bandă interzisă largă spre lumina vizibilă. Un
avantaj al utilizării metodei sol-gel constă în abilitatea de a controla, într-o manieră
simplă, concentraţia dopantului în nanostructuraTiO2. Imbunătăţirea activităţii
fotocatalitice a TiO2 modificat cu metale nobile (Pt, Pd, Au, Ag, etc) a fost
explicată prin prisma unui mecanism fotoelectrochimic în care electronii generaţi
în urma iradierii cu lumină UV a semiconductorului (TiO2) se transferă
particulelor metalice cu care este încărcat, în timp ce golurile rămân în
semiconductor, ceea ce are ca rezultat o întârziere a recombinării electron-gol.
Dopanţii împiedică formarea structurii cristaline, conducând la densificare şi la
apariţia structurilor non-cristaline, deoarece dopantul ocupă şi completează
legături mecanice şi chimice nesatisfăcute.
Tehnici de sinteză a nanopulberilor pe bază de TiO2

Nanomaterialele ofera o arie extrem de larga de aplicatii practice, cu mari


perspective in ceea ce priveste diversificarea sau cresterea performantelor tehnice
ale dispozitivelor. In acelasi timp au aparut noi probleme teoretice, tehnologice si
aplicative legate de proiectarea proceselor de sinteza a acestora deoarece, fiecare
aplicatie reclama o serie de caracteristici morfostructurale bine precizate ale
materialului la scara nanometrica. De aici si necesitatea dezvoltarii si dobandirii de
cunostinte avansate in elaborarea unor metode adecvate de sinteza, care sa
faciliteze un control riguros al dimensiunilor, structurii si proprietatilor acestora.
Se manifesta un mare interes pentru obtinerea de nanomateriale in general si de
nanomateriale pe baza de oxizi semiconductori in special, datorita diversitatii
aplicatiilor. Dintre oxizii semiconductori, dioxidul de titan (TiO2) este cel mai
important material, fiind studiat foarte mult in ultimii ani si imbunatatit in cateva
variante, una dintre acestea fiind doparea cu diverse elemente chimice (ioni
metalici, nemetalici, sau alti oxizi) urmarindu-se :
( a ) influentarea proceselor ce intervin in dinamica mecanismelor cuantice
(generarea, deplasarea, recombinarea purtatorilor de sarcina – stimuland
participarea acestora la crearea mediului chimic reactiv)
( b ) extinderea spectrului radiatiei activatoare spre domeniul vizibil, facand
posibila activarea mai eficienta a materialului la lumina solara.

Metode de sinteza: - precipitare - solvotermala - sol-gel - microemulsie -


combustie - hidrotermala – electrochimica

In aplicaţiile sale, TiO2 apare atât ca material amorf cât şi ca material cristalin:
anatas, brookite şi rutil. Faza anatas (cu o structură tetragonală centrată) a TiO2
este cunoscută pentru aplicaţiile sale în fotocataliză, senzor de gaze, celule solare
şi sisteme electrochimice. Faza rutil a TiO2 (tetragonal simplu) are aplicaţii în
construcţia condensatoarelor electrice, a filtrelor, a circuitelor de putere şi
capacitoarelor datorită constantei sale dielectrice mari. Astfel, comportamentul
fotocatalitic al nanopulberilor pe bază de TiO2 depinde de structura sa cristalină,
parametrii reţelei, defectele reţelei, de tensiuni interne, suprafeţa specifică şi de
dimensiunea şi morfologia particulelor. Creşterea suprafeţei specifice sau
micşorarea dimensiunii particulelor primare pot îmbunătăţi performanţele în
majoritatea aplicaţiilor. Selecţia tehnicilor de sinteză constituie un factor
important pentru eficienţa nanopulberilor în procesul fotocatalitic.
Pentru sinteza acestor materiale se pot folosi numeroase metode, dintre care
menţionăm: sinteza prin reacţii în fază solidă, metoda hidrotermală, metoda
solvotermală, metoda precipitării şi co-precipitării, metoda prin micelii şi
micelii inverse, metoda combustiei, procesare termică în plasmă, piroliza cu
pulverizare în flacără, imobilizarea nanopulberilor de TiO2 în matrice
polimeră, sinteza biologică, metoda sonochimică, metoda sol-gel.

METODA SOL-GEL

Considerat unic şi fascinant atât din punct de vedere ştiinţific cât şi practic,
procesul sol-gel a câştigat în ultimii ani din ce în ce mai multă importanţă în
domeniul ştiinţei materialelor, fiind unanim recunoscut pentru unicitatea
avantajelor sale în prepararea unor materiale speciale şi a unor biomateriale cu
proprietăţi remarcabile (electrice, magnetice, optice sau de senzor, etc).
Datorită posibilităţii de a conduce reacţiile chimice ce au loc în soluţie prin
procedeul sol-gel, obţinerea de materiale nano-dimensionate cu proprietăţi pre-
determinate este o tehnologie relativ nouă. Unul dintre avantajele preparării
materialelor oxidice prin metoda sol-gel este posibilitatea de a controla
microstructura şi omogenitatea acestora deoarece majoritatea aplicaţiilor se
concentrează pe materiale omogene. Precursorii moleculari se transformă într-o
reţea oxidică prin reacţii de hidroliză şi condensare. In mod curent se folosesc
două căi, funcţie de natura precursorilor moleculari: alcoxizi metalici în solvent
organic sau săruri metalice în soluţii apoase
Metoda sol-gel a fost considerata o metodă fiabilă pentru obţinerea de noi
materiale catalitice şi totodată un instrument experimental în înţelegerea
proprietăţilor lor fizice şi chimice.
Datorită marelui interes tehnologic pentru produse de dioxid de titan
utilizate în diverse domenii, s-a pus accentul pe metodele superioare de sinteză
prin tehnici sol-gel. Gelurile de TiO2 se cunosc de multă vreme. Ele pot fi obţinute
sau prin dizolvarea titanatului de sodiu în HCl concentrat urmată de adiţia unei
baze slabe ca K2CO3, (NH4)2CO3 sau Na2CO3 pentru a evita variaţiile de pH,
sau prin termoliza TiCl4 sau TiO(NO3)2 în condiţii acide. Particulele coloidale
sunt cristaline şi au structură de anatas sau rutil, funcţie de pH şi de natura contra-
ionului. Studiile cele mai recente se bazează pe procesele sol-gel ce folosesc
precursori alcoxidici Ti(OR)4. Gelurile monolitice de TiO2 pot fi sintetizate din
Ti(OR)4 în care R este un radical organic, ca: etil (Et), propil (n-Pr), izopropil(i-
Pr), n-butil (n-Bu), butil secundar (s-Bu) etc., folosind rapoarte de hidroliză
substoichiometrice (1<h
Avantajul metodei sol-gel în prepararea materialelor mono-componente se referă
la puritatea foarte mare datorată calităţii precursorilor disponibili şi la posibilitatea
de a crea proprietăţi texturale ale produsului, în special suprafaţa specifică şi
distribuţia dimensiunii porilor. Pentru sistemele multi-componente se pot menţiona
următoarele avantaje specifice: abilitatea de a controla atât structura cât şi
compoziţia la nivel molecular, posibilitatea de a introduce câţiva componenţi într-
o singură etapă şi posibilitatea de a impune constrângeri cinetice unui sistem şi
prin aceasta de a stabiliza fazele metastabile. Mai mult, trebuiesc menţionate
controlul formei şi al dimensiunii (de obicei, mono-disperse) ca şi dimensiunea
nanometrica a particulelor.

Tehnica sol-gel are următoarele avantaje:


● sunt necesare temperaturi de sintetizare mai mici comparativ cu metodele de depunere
chimică şi piroliză;
● se obtin materiale pure şi omogene.

Hidroliza alcoxizilor
Prin hidroliza alcoxizilor de titan se pot obtine nanopulberi de TiO2.
Parametrii procesului influentează proprietătile produşilor rezultati. Dintre aceştia
mentionăm: concentratia reactantilor, pH-ul solutiei, temperatura la care se desfăşoară
procesul de hidroliză, natura catalizatorilor. Alcoxizii sunt compuşi în care cationii
metalici sunt legati de o unitate hidrocarbonat prin intermediul oxigenului.
Formula generală a unui alcoxid este M(OR)n, unde M = orice cation metalic, iar R =
metil, etil, propil, butil sau alte grupe alchil. Alcoxizii sunt substante lichide sau solide
uşor fuzibile, solubile în solventi organici, uşor de purificat prin distilare şi sunt sensibili
la acŃiunea apei. Etapele procesului de hidroliză a alcoxizilor în vederea obtinerii TiO2
sunt prezentate schematic în figura 1.

Astfel, procesul de hidroliză al alcoxizilor este cea mai facilă metodă de sintetizare a
TiO2 cu proprietăti fotocatalitice, deoarece echipamentele şi precursorii necesari
elaborării metodei sunt ieftine. Prin tehnica sol-gel urmată de centrifugare se pot obtine
filme de TiO2 depuse pe diferite substraturi. Procesele sol-gel sunt cele mai utilizate
metode de obtinere a pulberilor, filmelor şi fibrelor de dioxid de titan.
Metoda hidrotermala
Sinteza hidrotermală se desfășoară în mod normal în recipiente sub presiune din oțel
numit autoclave.
Temperatura poate fi mai presus de punctual de fierbere al apei, ajungând presiunea de
saturatie al vaporilor. Temperatura și cantitatea de soluție introduse în autoclavă
determină în mare măsură presiunea internă produsă.
Este o metodă care este utilizat pe scară largă pentru producerea de particule mici în
industria ceramică.

Utilizari medicale

De-a lungul timpului, s-a demonstrat ca titanina este unul dintre cele mai actractive
materiale pentru cercetatori, datoritta biocompatibilitatii ale deosebite. Studiile in
domeniul nanotehnologiilor au condus la obtinurea unor structuri
unidimensionale(nanofibre,nanopulberi, nanotubiri), care prezinta carasteristici uimitoare
datorita geometriei lor unice. Fiind unul dintre cele mai commune material chimice,
dioxidul de titan a fost preparat si utilizat pe o scara larga de aplicatii de-a lungul anilor.
Dintre toate aplicațiile, aplicațiile biomedicale de TiO2 au motivat interesul puternic și
studii experimentale și teoretice intensive, datorită proprietăților sale unice fotocatalitice,
biocompatibilitate excelenta, stabilitate chimică mare și toxicitate redusă. Progresele in
domeniul stiintei la scara nanometrica sugerează că unele dintre problemele actuale ale
stiintei ar putea fi rezolvate sau mult îmbunătățite prin aplicarea de TiO2.
Multe din aplicatiile biomedicale dioxidului de titan se refera la :
- terapie fotodinamica pentru tratamentul cancerului,
-sisteme de livrare de medicamente,
-imagistica de celule,
biosenzori pentru teste biologice
- ingineria genetică.
Concluzii

■ Datorită proprietăților sale unice, dioxidul de titan este unul dintre cei mai
studiați oxizi metalici prezentând o gamă largă de aplicații, in diverse domenii,
pritre care si cel medical. Si atorită proprietătilor fotocatalitice, dioxidul de titan are
aplicatii în decontaminarea apei, purificarea aerului, auto-curătirea şi anti-aburirea
suprafetelor, cât şi la fabricarea pigmentilor albi.

■ Prin hidroliza alcoxizilor se pot sintetiza, la temperaturi joase, în prezenta sau în lipsa
catalizatorilor, nanopulberi de TiO2 cu proprietăti fotocatalitice, având diferite faze
cristaline. Se mai pot obtine şi filme de TiO2 depuse pe diferite substraturi prin metoda
sol-gel urmată de centrifugare.
■ Prin metoda sol-gel, care este o metodă neconventională de sinteză, se obtin la
temperaturi relativ scăzute, materiale cu caracteristici superioare, dintre care amintim
puritatea ridicată, caracter nanocristalin şi compozitia granulometrică reglabilă în limite
largi.
■ Diferite cercetări au stabilit că TiO2 este mult mai eficient ca un fotocatalizator sub
formă de nanoparticule decât sub formă de pudră.

■ Având în vedere faptul că dioxidul de titan cu proprietăti fotocatalitice are structură de


anatas, pentru conferirea acestor proprietăti este necesară aplicarea unor tratamente
termice cuprinse între 100 0C şi 500 0C.
■ Structura dioxidului de titan este influentată şi de temperatura de obtinere şi de
catalizatorii utilizati în procesul de preparare, respectiv de pH-ul solutiei.
Bibliografie :

http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/chimie/ROSU_MARCELA_
RO.pdf
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1226086X15005523
http://scholarsresearchlibrary.com/aasr-vol4-iss2/AASR-2012-4-2-1183-1190.pdf
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23450160
http://www.onecentralpress.com/wp-content/uploads/2014/11/CHAPTER-5-NM-12-
LATEST.pdf
http://solacolu.chim.upb.ro/pg354-357w.pdf

S-ar putea să vă placă și