Mircea Goia: Drumul de la electrician de mina la e-antreprenor în SUA

CASETA BIO + FOTO (VOR VENI)

Sapou
Valea Jiului…locul unde m-am nascut, crescut si petrecut o buna parte din viata. Locul de unde,
sincer, nu credeam ca voi pleca vreodata. Si totusi, am plecat. Iar cand am plecat, nu am plecat la
cateva sute de kilometri distanta, nici cateva mii, ci la peste 12.000 kilometri distanta, in
indepartata America.

Intro
Eram copil cand l-am vazut pentru prima data pe conducatorul nostru “iubit” in carne si oase. Vizita
orasul Lupeni (locul meu de nastere) si lua pulsul la cativa ani dupa evenimentele din 1977 – anul în
care a avut loc prima revolta in masa anti-ceausista din Romania si unde minerii au fost actorii
principali. Toţi oamenii din localitate l-au intampinat aşezaţi la marginea strazii, asteptand ore
intregi, cu steguletele fluturand si scandand lozincile binecunoscute.

Viaţa în Vale

Minerii nu sunt cunoscuti prin rabdarea lor, ci mai degraba prin determinare si o oarecare
“duritate”. Ceausescu avea sa experimenteze aceasta duritate in anii precedent vizitei lui, la fel cum
si regimul de dinaintea celui de al doilea razboi mondial l-a cunoscut. Din pacate, Romania intreaga
o va mai cunoaste de cateva ori imediat dupa caderea regimului Ceausescu.

Mineritul în Valea Jiului are o vechime de aproape 200 de ani, exploatarea industriala incepand de
la 1900 incoace, cu participarea si a unor companii straine (din Germania, Austria și Ungaria).

Meseria de miner a fost purtata din tata in fiu de-a lungul anilor, iar aceasta traditie a continuat si
pe vremea comunistilor. Tot pe vremea lor s-a ajuns la o industrializare masiva, cu participare
sovietica si poloneza, tehnologiile fiind preluate de acolo si mai apoi adaptate si produse si de noi.

Viata majoritatii oamenilor din Vale se invartea, în anii 70-80, in jurul carbunelui si a meseriilor
aferente. Liceele erau in majoritate dedicate diferitelor meserii din aceasta industrie, iar la Petrosani
exista Institutul de Mine, cea mai buna institutie de invatamant superior in acest domeniu, din
România.
La acea vreme, tinerii Vaii Jiului nu avea prea multe optiuni : fie mergeau la unele din acele licee de
unde ieseau calificati in anumite meserii si apoi intrau in campul muncii, fie mergeau la Institutul de
Mine si deveneau calificati superiori (ingineri), in tot cam aceleasi meserii. Foarte putini aveau
posibilitatea de a parasi Valea si a merge la alte facultati din tara (si de a ramane pe alte meleaguri).
O buna exceptie de la asta o faceau copiii de nomenclaturisti, nepotismul fiind in floare (cum este
inca si acum).
La terminarea liceului, am avut de ales in a merge in armata sau de a incheia un contract cu mina ca
pe timp de 5 ani sa lucrez pentru ei. Unii, ca sa nu faca armata, au incheiat acest contract. Eu am
ales sa ies pentru prima data la o departare destul de mare de casa, facand armata undeva in
nordul tarii. Da nu am facut o mare afacere alegand armata. Acum ca ma gandesc la acel an
petrecut in armata şi constat că de putine ori, de-atunci, mi-a fost dat sa intalnesc atata
incompetenta, cum am intalnit acolo. Si nu ma refer acum la masa soldateasca (noi oricum eram
incompetenti, ca doar eram “bibani” – adica proaspeti), ci la corpul de comanda, incepand de la
gradele inferioare pana la gradele superioare. Foarte putini au fost competenti dintre ei si care si-au
castigat respectul soldatilor. Incompetenta asta s-a vazut si la revolutie, nu? Cand au murit multi
oameni…din prostie, panica sau rea-vointa a celor care controlau pe cei care aveau arma in mana.

Alegerea 1: miner la Lupeni

Revenind acasa, lucrurile nu se schimbasera pentru mine. Aveam aceeasi alegere de facut: sa lucrez
la mina…sau sa lucrez in mina. Nu prea era mult de ales asa ca am sfarsit in a fi in situatia celor care
au ales acel contract de 5 ani cu mina ca sa nu faca armata. Deosebirea intre mine si ei era ca
tinusem in mana si trasesem cu un Kalashnikov. Si poate ca experimentasem ceva mai mult timp
prostia umana.

M-am angajat la mina Lupeni. Perfect, pentru ca locuiam la o distanta de vreo doi kilometri fata de
ea. Primele luni le-am petrecut la suprafata, facandu-mi ucenicia in meseria de electrician de mina.
Desi terminasem o clasa de elita, asa cum era vazuta atunci clasa de electricieni, totusi meseria asta
nu ma atragea. Era oarecum legata de tehnologie, dar nu o tehnologie in care mi-ar fi placut sa-mi
petrec cariera. Drept urmare, nu am devenit niciodata un foarte bun electrician.

Si din Lupeni, ca si din toata tara, oamenii incepeau sa se gandeasca si chiar sa inceapa sa plece din
oras. Bineinteles, in vestul Europei pentru ca acolo era mierea pe paine. Sau asa era impresia.
Plecarile erau mai ales ilegale pentru ca Uniunea Europeana nu daduse inca drumul la granite
pentru romani (asta avea sa se intample mult mai tarziu).

Aceste plecari au crescut in numar si au devenit un trend in Vale. Aproape fiecare stia pe cineva care
a plecat in vestul Europei.

Eu nu ma gandisem la asa ceva. Nici nu aveam idee ce inseamna strainatate.

In Lupeni, ca mai in toata Valea si tara, lucrurile nu mergeau prea bine. De fapt, chiar si dupa acele
greve mineresti si deplasarile la Bucuresti minerii nu as fi zis ca o duceau mai bine. Salariile da, erau
mai mari decat media, dar toti romanii au fost supusi presiunii inflatiei si, in consecinta, nici minerii
nu au fost scutiti. Desi au castigat pe termen scurt bani si respect (nu neaparat in sensul bun), ca sa
spun asa, minerii, prin indemnurile si actiunile liderilor lor, au avut de pierdut pe termen lung.

Guvernele care s-au succedat au tot incercat cumva sa reduca numarul lor, al minerilor, cat si a
minelor invocand, poate adevarat poate nu, nerentabilitatea lor.

Iar spre sfarsitul anilor ’90 au reusit.

Atunci a inceput primul val de disponibilizari in care guvernul a folosit zaharelul pentru a reduce
numarul fortei de munca din Vale. Zaharelul a insemnat plata a 12-20 salarii lunare (in functie de
vechime), o singura data, celor care voiau sa plece. Fiindca minerii aveau salarii destul de mari asta
a inseamnat o suma de bani destul de importanta (la calculele mele de atunci putea insemna cateva
mii de dolari, cand salariul mediu in Romania era probabil vreo $150/luna).

Cum, in general, oamenii judeca pe timp scurt mai degraba decat pe un timp mai lung, nici minerii
nu s-au gandit la anumite consecinte care pot aparea dupa perioada asta de lapte si miere. Si daca
totusi unii se gandeau, o parte din aceste griji au fost ameliorate de guvern spunand ca odata cu
aceste plati compensatorii el, guvernul, va avea si un plan de a aduce investitii si slujbe in Valea
Jiului, altele decat cele din minerit. Iar minerii nu aveau de ales decat sa creada.

Dintr-o data forta de munca din Valea Jiului a fost redusa la jumatate. Cred ca nici guvernului nu i-a
venit sa creada cat de succes a avut propunerea lor. Oamenii si-au luat banii si au inceput sa
cheltuie. Din pacate. In loc ca banii sa fie investiti in altceva decat lucruri materiale sau macar
pastrati pentru zile negre ei au fost cheltuiti pe te miri ce. Un televizor nou, o masina poate, un
frigider nou, haine cu gramada, alte electronice, excursii, etc, etc. Unii au cumparat si apartamente
(o investitie nu tocmai rea, dar prea putini au facut-o).

Alegerea 2: reconversia profesională

Inainte de a pleca de la mina m-am gandit cam o luna daca ar fi o hotarare buna sau nu. Mina nu
era locul unde as fi vrut sa-mi petrec restul vietii active si poate ca simteam ca nici mineritul nu mai
are vreun viitor. Citind destul de mult despre stiinta, tehnica si chiar science-fiction mi-am dezvoltat
si o gandire pe termen lung si am inceput sa privesc nu numai la cativa ani in fata dar si la cativa zeci
sau sute de ani. Sa incerc sa anticipez, cu ajutorul celor citite, ce se va intampla in general cu noi
oamenii in viitor si cum va arata societatea viitorului.
Iar in societatea viitorului exploatarea carbunelui avea o viata limitata datorita noilor metode de
producere a energiei (metode care le vedem azi la lucru: energie nucleara, eoliana). Nici
exploatarea titeiului nu sta pe roze iar rezervele sunt limitate, ca si cele de carbune.

Nu eram singur totusi. Aveam in grija o mama pensionara (cu o pensie de mizerie, ca mai toti
pensionarii), un frate si doua surori (un alt frate statea cu tatal). Eu eram singurul care aducea in
casa un salariu regulat, iar acum eram in fata in fata cu o mare provocare. Ceea ce stiam e ca nu mai
voiam sa continui cu mina. Am petrecut cativa ani acolo si mi-a cam ajuns.

Intr-un sfarsit ma hotarasem sa plec. Fie ce o fi, de foame nu voi suferi (la vremea aceea nu stiam
cat de aproape voi fi sa fac foamea mai tarziu). Unii colegi mi-au ras in nas si m-au avertizat ca o sa-
mi fie rau, o sa sufar si chiar o sa mor de foame. Foamea asta … toti aveau o problema cu ea, doar
mie nu-mi prea pasa stiind ca va trebui sa fac ceva, altceva.

Am inceput sa merg pe drumul care mi s-a deschis in fata, desi nu aveam nici o directie si orizont in
primele luni.

Dupa ce m-am odihnit o perioada am inceput incet incet sa ma gandesc ce pot sa fac, pe ce sa ma
axez, ce sa invat nou.

Prin niste amici auzisem ca la Institutul de Mine din Petrosani, care intre timp isi adaugase si alte
specialitati decat minerit, se faceau cursuri de calculatoare pentru cei doritori (care nu sunt
studenti) contra unei taxe. Mai aveam niste prieteni interesati de asta asa ca m-am dus cu ei sa vad
despre ce e vorba. Nu aveam ce pierde si eu oricum eram interesat de stiinta si tehnologie de mai
demult si, desi doar citisem despre computere, nu vazusem niciodata unul in « carne si oase ».

Am inceput cursul la universitate, programat în fiecare weekend, curs care ar fi trebuit sa tina in jur
de 6 luni, sustinut de unul dintre profesorii de prestigiu (asa mi s-a spus) de acolo. Destul de curand
mi-am dat seama ca daca doresc sa invat ceva in acest curs va trebui sa-mi cumpar computerul
meu. La laboratoare abia ne atingeam de computere, iar laboratoarele erau oricum rare vorbind
mai mult despre teorie decat operare a computerului. Am inceput sa caut prin anunturile de mica
publicitate si pana la urma am gasit o oferta destul de buna la o firma din Bucuresti. Cu ajutorul
unui prieten care locuia acolo o perioada am fost si l-am cumparat. Era un computer destul de
performant la acea vreme, desi nu cel mai performant. Si acum imi amintesc specificatiile tehnice:
un 486 DX4 la viteza de 100 Mhz, hard disk de 380 Mb, 16 MB RAM, fara CD-ROM, cu discheta de
3,4”, si un monitor de toata jena care mi-a si provocat probleme de ochi. Avea un Windows 95 pe el,
piratat bineinteles, impreuna cu MS-DOS si un Norton Commander.

Cum eu la curs invatasem un pic de MS-DOS si Norton Commander am trecut sa invat direct
Windows. Fara nici un manual sau indicatii (Internet inca nu aveam) am inceput sa-l invat dand
clickuri si urmarind ce se intampla. De fapt, asa am invatat eu cea mai mare parte a ceea ce stiu
despre computere si programare. Faptul ca in copilarie si in liceu am fost bun la engleza m-a ajutat
enorm, sistemul de operare fiind numai in engleza. Iar faptul ca in general sunt un om rabdator
(ardeleanul din mine) a fost din nou de ajutor; petreceam si 12-14 ore in fata computerului. Asa am
invatat nu doar sistemul de operare ci si alte tipuri de programe: MS Office, Adobe Photoshop,
Adobe Flash, am prins si gustul jocurilor. Dar nu am prins inca gustul programarii.

La vremea aceea nu erau multi in Lupeni care sa aiba un computer PC compatibil acasa. Iar cei care
aveau incepusem sa ne cunoastem unii prin altii, sa ne mai adunam la unii acasa, sa facem schimb
de programe, jocuri, sa mai invatam una sau alta.
Curand luasem un avans in materie de cunostinte fata de ceilalti colegi de curs. Nu la mult timp
dupa aceea mi-am cumparat si o imprimanta. Pentru ca ce se putea face cu un computer daca nu
puteai imprima ceea ce lucrai la el?
Avand un computer si o imprimanta dintr-o data puteam face ceva, puteam sa castig si niste bani.
Stiam ca studentii la sfarsit de facultate trebuiau sa conceapa si sa predea lucrarea de diploma. Dar
trebuia sa o predea imprimata, nu scrisa de mana. Aici s-a ivit o oportunitate de afacere:
introducerea proiectelor pe computer folosind MS Word si apoi tiparirea lor.
Si asta am facut, de cateva ori, castigand primii mei bani de cand am plecat de la mina intr-o alta
meserie decat cea de electrician de mina.

In tot acesti timp nu m-a preocupat sa-mi gasesc un alt loc de munca. Invatam si imi cream in
acelasi timp locul de munca. Începeam să devin un freelancer/antreprenor.
In toata aceasta perioada de invatat iesirile cu prietenii s-au mai redus si in acelasi timp s-a redus
destul de drastic si frecventatul clubului de arte martiale din Petrosani (in timpul cat am muncit la
mina frecventam un club de karate la Petrosani – adica facusem sport regulat in tot timpul acesta,
ceea ce intr-un fel m-a ajutat sa nu alunec in alte patimi pe care unii mineri le aveau, cum ar fi
bautura). Nu mai puteam suporta financiar cheltuielile de deplasare. Acum banii trebuiau
redirectionati inspre alt scop.
De cand mi-am cumparat computerul am mai stat doi ani acasa si am invatat si mai multe.
Dupa primul an am vrut sa am Internet acasa, pentru ca citisem pana acum destul de mult despre el
si deja ajunsese la Petrosani (acolo erau deja firme care distribuiau prin telefonul fix).
Instalasem la mine acasa primul telefon fix din viata mea. In Lupeni tocmai se instalase o centrala
digitala iar asta insemna ca mai multi oameni puteau avea telefon fix. Pot spune ca asta a fost unul
din primele semne ca orasul incepe sa se modernizeze, cel putin la nivelul comunicatiilor.
Internetul fiind a doua modernizare a lui, dar una care inca nu prinsese in oras inca. Eu am fost
printre primii 2-3 (la un oras de 33.000 locuitori) care au avut Internet acasa prin dial-up.
Internetul a constituit o mini-revolutie pentru mine la vremea aceea. Cine si-ar fi inchipuit atuncica
va deveni o revolutie mondiala fara de care lumea de azi nu ar fi fost posibila ?

Odata ce primele sunete de modem au luat sfarsit si prima conexiune la Internet stabilita o intreaga
lume s-a deschis in fata ochilor mei obositi.
Accesul instant la o lume noua devenea dintr-o data posibil. Emotia deschiderii primei pagini web
(care a fost a lui Yahoo), emotia click-ului pe primul link aparut pe pagina, fascinatia a ceea ce
urmeaza dupa acel click…si azi mi le aduc aminte. Nu ma opream in a da click-uri si de a vedea ce
urmeaza. Saptamani intregi am navigat fara tinta. Doar exploare si cunoastere. Google, Facebook, si
alte servicii unde azi ne pierdem vremea (un fel de a spune) nu existau sau existau in forma
incipienta. Existau in schimb precursorii lor, motoare de cautare care acum nu mai exista, servicii
care odata erau standardul iar acum ori au disparut ori au trecut in inrelevanta.

Dar toate astea aveau si un cost iar el nu era mic. Telefonul costa in timpul zilei, Internetul costa si
el, mai ales ca nu era nelimitat si aveam o limita de timp. Odata ce Romtelecom a mai relaxat
costurile dupa ora 11 noaptea am inceput sa stau pe Internet mai mult. Asa am ajuns sa fiu o pasare
de noapte, un “vampir” care-si pierdea o parte din noapte navigand pe site-uri. Tot asa si somnul
meu s-a “dereglat” si a ramas dereglat chiar si acum.

Cum sunt un om curios din fire dupa o vreme am incercat sa vad cum sunt construite acele
pagini/website-uri pe care navigam. Am inceput sa ma uit in codul lor sursa si sa invat anumiti
termeni. Instructiunile despre constructia de pagini web erau destul de rare atunci pe Internet.
Acum e foarte usor sa inveti asa ceva, e plin Internetul de materiale ajutatoare cat si de software
care face constructia unui website o treaba de 5 minute. Dar atunci era o provocare sa poti gasi
manuale online pentru asa ceva. Iar de comandat manuale tiparite nici vorba. Nimeni din
strainatate nu preluau comenzi din Romania. Probabil anticipau oarecum problemele care vor veni
de aici cativa ani mai tarziu prin hackerii nostri “faimosi”.

Mi-a luat cam 6 luni sa pot sa fiu in stare sa fac un website cu 2-3 pagini. Era greu dar nu aveam de
gand sa renunt. Faptul ca as putea construi ceva ce putea fi vazut si folosit, potential, de o lume
intreaga era foarte tentant. Si stiam, sau mai bine zis aflasem, ca asta este de asemenea si o
meserie bine platita. Intr-un fel, anticipam care va fi cariera mea de acum incolo. Doar ca la acea
vreme inca nu o stiam.

Intre timp, multi mineri care au plecat odata cu mine au inceput sa-si cam termine banii. Ajutorul
guvernamental, adica acele promisiuni de noi slujbe si investitii, au intarziat sa apara. Iar mai incolo
guvernul nici nu a mai amintit despre ele, semn ca probabil nici nu a avut de gand sa faca ceva in
privinta asta.
Unii au inceput sa protesteze si au format si asociatii a fostilor mineri disponibilizati care sa mearga
sa discute cu guvernul despre situatia lor. Din cate imi amintesc, dupa terminarea banilor guvernul a
permis unora sa aplice pentru ajutoare sociale. Dar asta tot nu a rezolvat problema mai mare.
Nici minerii ramasi angajati nu o ducea mai bine. Eclipsa de soare din Romania din ’99 anticipa
parca apusul celei care odata a fost o forta de temut in Romania.
La sfarsit de mileniu, Cozma si guvernul s-au aflat la cutite din nou si iar Cozma a incercat sa-si
impuna iar vointa prin forta folosind masa de mineri. Dupa ce initial a avut un anume succes, dupa
aceea totul s-a prabusit. Cozma a sfarsit arestat si condamnat la 10 ani inchisoare (si alti mineri
participant au fost condamnati) iar bruma de unitate a minerilor s-a destramat si ea. Sindicatul liber
s-a spart. Disponibilizarile au continuat si in anii urmatori iar unele din mine s-au inchis de
asemenea.

In sfarsit ajunsesem si eu la sfarsitul sacului, din punct de vedere material. Cheltuielile cu Internetul
m-au ajuns din urma si mai ramasesem cu ultima suta de dolari. Daca nu faceam ceva repede
riscam sa nu mai am bani nu doar sa platesc acest Internet care-mi asigura cunostintele pentru
progres ci si sa nu mai am bani (si deci nici familia mea) sa mananc. De fapt, in ultimele doua luni
deja oricum faceam foamea (mai mult eu decat familia mea). Economiseam la sange.

Norocul meu a fost ca imi facusem cunostinte in oras prin intermediul acestor computere. Iar una
din aceste cunostinte, auzind despre situatia mea, s-a oferit sa ma ajute sa ma angajez la o fabrica
de tigari care se deschisese nu demult in Lupeni. Da, astea au fost singurele locuri de munca noi
deschise in oras si au fost deschise de un privat nu de guvern.
Nu am zis nu, desi eu nu fumez. Mi-am zis ca e ok si asta pentru o perioada, pana invat mai multe
despre paginile web. Asa ca intr-un fel am luat-o de la capat. Am invatat cum sa utilizez niste
masinarii care produceau otrava practic. Rentabila otrava.
Tot la aceasta fabrica mi-am castigat si primii bani din constructia de pagini web. Prin intermediul
unui inginer de acolo am construit un website pentru o fabrica de caramizi refractare din Tg-Jiu. Pe
acel website am luat atatia bani cat aproape salariul pe o luna de la fabrica. Nu a fost rau deloc
pentru doar cateva zile de munca!

In acelasi timp ma inregistrasem si intr-o baza de date romaneasca de slujbe. Un fel de Bestjobs sau
eJobs din ziua de azi. Am facut-o la nimereala, ca sa zic asa. Dar sansa ii ajuta pe cei indrazneti. A
doua oara sansa m-a ajutat. Intr-o zi am primit un email de la proprietarul unei firme/librarii din
Germania prin care ma anunta ca e in cautarea de web developeri (asta era noua titulatura a noii
mele meserii – dezvoltator de website-uri) pentru a-I construi viitorul lui website de comert
electronic. Adica un fel de Amazon la scara mai mica. Libraria lui era specializata in carti de bucate
din toata lumea si era printre primele 2-3 din Germania pe segmentul asta de piata. Dar competitia
lui Amazon s-a intetit si acolo asa ca el a trebuit sa se modernizeze ca sa poata supravietui.

Ca urmare a emailului lui am fost invitat la Timisoara pentru un examen. Odata cu mine au mai fost
invitate vreo 5-6 persoane, dar la final am fost cel care a castigat datorita experientei practice
capatate construind acel website pentru firma de caramizi refractare. Urma sa lucrez de la distanta,
de acasa, iar el urma sa ma plateasca in fiecare luna cu un salariu mai mult decat decent pentru
timpul si locatia unde eram.
Un nou mileniu incepea si pentru mine. De data asta intr-o nota mai optimista.

In urmatorul an datorita Internetului am inceput sa cunosc si straini, in special americani. Unul din
ei a venit chiar in Lupeni si cunoscandu-se cu oameni de acolo a hotarat sa infiinteze o fundatie prin
care sa ajute cumva copiii dotati intelectual dar saraci (cum eram si eu odata).
L-am cunoscut si eu pe acel american si, dupa ce fabrica de tigari a dat faliment, am inceput sa
lucrez si pentru fundatia lui. Tot acolo am adus si echipa tehnica pe care o asamblasem pentru
munca la firma germana si care ma ajuta.
Impreuna am construit pentru prima oara in Valea Jiului un website complet al regiunii. Nu numai
toata regiunea era prezentata pe Internet dar si fiecare oras in parte, fiecare oras avand website-ul
lui pe care-l putea administra dupa cum credeau de cuviinta, actualizand-ul cu informatii la zi. A fost
o cooperare intre fundatie si orase pe aceasta tema.

Totul incepea sa mearga din ce in ce mai bine.

Dar in Vale lucrurile mergeau din ce in ce mai prost. Guvernul nevenind nici acum cu promisiunile
din trecut, minerii disponibilizati au inceput sa-si ia viata in maini. Unii s-au intors la tara, de unde
au venit (in general de prin Moldova). Altii au inceput sa plece peste hotare, iar cand s-au deschis
granitele au inceput sa plece mai masiv. Altii au incercat sa-si gaseasca de lucru prin tara. Au mai
ramas destul de putini să trăiască din ajutorul social, care si el se termina dupa o perioada.
Era perioada in care Romania a trebuit sa aleaga intre un fost comunist devenit psihopat (???) si un
fost comunist. A ales fostul comunist. A treia oara. Si a inceput perioada baronilor locali si una din
perioadele cu cea mai mare coruptie din Romania.
In acelasi timp in aceasta perioada Romania a fost admisa ca membru asociat al UE (ridicandu-se si
vizele obligatorii de calatorie in vestul Europei) cat si NATO.

Alegerea 3: plecarea spre ţara tururor posibilităţilor

Ridicarea vizelor a facut posibila si prima mea calatorie in afara tarii, in Germania.
Terminasem un prototip destul de avansat al site-ului de comert electronic pe care-l construiam
pentru firma germana (proprietarul a mai vizitat Romania in acesti ani). Acum eram pregatit de
finisare si traducere si in germana iar acest lucru nu-l puteam decat acolo, alaturi de angajatii firmei
si proprietar. Am plecat acolo impreuna cu un prieten si totodata coleg in echipa pe care o
formasem.

Atunci am vazut cum e viata intr-o metropola occidentala (Koln si Paris – Parisul l-am vizitat ca si
curtoazie din partea firmei germane). A fost un eye-opener cum a fost si Internetul, doar ca de data
asta din punct de vedere fizic. Am vazut si altceva fata de ceea ce vedeam in Romania (inclusiv la
Bucuresti sau Timisoara).

Intorcandu-ma acasa dupa 3 luni am continuat cu munca la fundatie, dar nu mai era acelasi lucru
pentru ca intre timp directotul executiv, un tanar care fusese inainte directorul pe tara al asociatiei
Pro Democratia, murise intr-un accident de masina. Fundatia intrase intr-un fel de deriva.

Dupa o perioada, unii dintre prietenii mei stiind ca eu ma pricep la Internet m-au rugat sa ii inscriu
la loteria vizelor americana, in acel an fiind pentru prima oara cand inscrierile s-au facut electronic.
I-am inscris si la sfarsit m-am inscris si eu, mai mult, asa, ca distractie. Inca nu ma gandeam la o
eventual plecare in afara tarii, desi stiam ca acolo specialistii web au un viitor frumos in fata lor (iar
eu incepusem sa ma pricep destul de bine la Internet). Peste vreo sase luni am avut surpriza sa fiu
anuntat ca tocmai eu am castigat acea loterie.

Ca sa pun asta putin in perspectiva, in fiecare an se inscriu in cursa asta, din toata lumea, cam 9-15
milioane de oameni (numarul variaza de la an la an). Doar 50.000 sunt alesi. Extragerea este facuta
de un computer, la intamplare. Prima oara cand castigam ceva la loterie, si asta era optiunea de a
alege viitorul meu.
Am ales sa plec si am privit asta mai mult ca o aventura si dorinta de cunoastere. Stiam ca daca nu
voi reusi nimic peste ocean am unde ma intoarce (de aceea nici nu mi-am vandut apartamentul pe
care-l achizitionasem nu cu mult timp in urma). Va fi cel putin o experienta de viata interesanta.

Nu aveam de unde sa stiu atunci nu numai ca voi avea parte de o experienta interesanta in America,
dar că ma voi si stabili aici definitiv si in acelasi timp nu voi reveni acasa in vizita timp de 10 ani.

Sosind in America am fost ajutat initial de acelasi american cu care am lucrat la fundatia infiintata
de el, iar mai apoi de alti doi prieteni: un american care fusese voluntar la noi la fundatie si o
romanca, tot din Lupeni, care lucrase si ea la fundatie, dar care plecase in America pentru
continuarea studiilor.
Am locuit cu acesti doi prieteni intr-un orasel gen Lupeni, dar din Valea Jiului a Americii numita
West Virginia. Dintr-o regiune miniera am ajuns in alta regiune miniera. Existau puncte comune
intre aceste doua regiuni (la un moment dat Universitatea din West Virginia a cooperat cu
Universitatea din Petrosani datorita fundatiei la care am voluntariat) dar si diferente.

West Virginia era mai avansata pe calea schimbarilor in domeniul minier, in sensul de a diversifica
economia si mai ales de a pune accentual pe turism (fiind o regiune deluroasa cu multe paduri). La
potentialul turistic dintre aceste doua regiuni Valea Jiului e mai avantajata pentru ca are munti
inalti, nu doar dealuri, munti care au potential turistic si vara dar si iarna, si in general un aspect mai
salbatic, mai virgin.
Prin cooperarea intre aceste doua universitati am vrut sa aducem know-how-ul din West Virginia in
Valea Jiului, sa vedem cum se poate aplica ceea ce au invatat americanii de acolo in regiunea
noastra. Din pacate, prea multe nu s-a putut face si aici o parte din vina o au si autoritatile noastre
locale.
De fapt, asta cred ca e una din marile probleme ale Vaii Jiului. Desi departe de tara si de locul natal
nu am ramas izolat, am fost in contact tot timpul cu ceea ce se intampla in tara iar acest contact a
fost facut si mai simplu de-a lungul timpului datorita Internetului si Facebook-ului in special.

Ce a rămas în Vale?
Am vazut cum autoritatile locale parca nu dadeau doi bani pe dezvoltarea regiunii in general. Am
inteles ca venisera si investitori, unii straini, si datorita coruptiei au plecat fara sa faca nimic.
Autoritatile locale si mai ales conducatorii oraselor fac cate ceva pentru localitati doar cand se
apropie alegerile locale. Mai o mica asfaltare de drum, mai o impartire de pomeni, mai promit
marea cu sarea mimand ceea ce se promite la nivelul alegerilor generale. Ca va fi bine, ca se va face,
se va construi, vor fi locuri de munca etc. Dar dupa ce sunt alesi se reintra, iar in apatie si amnezie.

Problema Vaii Jiului sunt oamenii care o conduc si asta e parerea mea personala. De ani sau chiar
zeci de ani vedem in fruntea oraselor cam aceleasi personaje care parca au ramas intepenite in
scaunele de primar. Daca la inceput le dai timp sa se acomodeze si sa se obisnuiasca cu munca de
lideri ai oraselor, dupa ani de zile aceasta circumstanta atenuanta nu-si mai are rostul.
Unele orase au intrat in faliment, altele sunt pe margine, cu datorii mari. Iar la nivelul omului de
rand nu se vede prea mare schimbare. Am vorbit cu multi din Lupeni si din Vale si asta e si parerea
lor generala. Un magazin mai mare care s-a deschis sau o extindere a activitatii firmei din locul
fostei Viscoze nu inseamna prea mult pentru orasul Lupeni. Si nici pentru Vale in general.
Ca urmare, o buna parte din tineri nu au asteptat ca cei din fruntea oraselor sa le faca cumva viata
mai buna. Si-au luat soarta in maini cumva iar majoritatea au ales sa plece din Vale. Fie ca au plecat
inspre alte orase mai mari si mai prospere din tara fie ca au plecat in strainatate, toti au sperat, iar
alţii probabil mai speră şi acum, nu numai sa-si faca un rost in viata, dar poate sa se si intoarca
inapoi in Vale sau, unii din ei, chiar sa investeasca acolo. Dar pot face asta cand autoritatile locale nu
ii sprijina cumva? Sau nu numai ca nu ii sprijina, dar le pot pune bete in roate daca nu se da un
“comision”?

Aceasta lipsa de sprijin s-a vazut si la ceea ce fundatia noastra a facut si anume acele portaluri
online destinate fiecarui oras in parte. Desi le-am facut cu costurile noastre si le-am oferit oraselor
cu costuri modice pentru ele (cativa zeci de euro pe luna) pana la urma ele au decis sa isi faca ele
website-urile lor, iar in procesul asta sa plateasca mai mult, probabil cuiva “protejat”. In loc sa
existe, online macar, o unificare a fortelor Vaii Jiului am asistat la o spargere tipic romaneasca:
fiecare cu bisericuta lui.

La ora actuala avem primari anchetati pentru coruptie (cel din Lupeni, care de peste 15 ani este in
fruntea orasului si care culmea, inca mai vrea sa fie – unul din fii lui, deputat in parlament, este si el
cercetat de Parchet), primari care au falimentat orasele pe care le-au condus (cel din Aninoasa),
primari ai carui membri de familie au fost condamnat la coruptie (sotia primarului din Petrosani,
fosta deputat in parlament), sefi de politie locala care se comporta ca sefi de bande mafiote (cel din
Lupeni care acum e in atentia nationala si a IGP-ului), primari care-si angajeaza rudele sau sotiile pe
posture in primarie (fosta sotie a primarului din Uricani). Exista o intreaga increngatura intre
oamenii politici si cei de afaceri locali, unii fiind deja gasiti vinovati si condamnati (fostul om de
afaceri Simota si nu numai).

Cum poate o regiune ca Valea sa prospere cand la conducerea ei se afla acest gen de oameni?
Guvernul nu poate si nici nu are interesul de a tine un ochi peste aceasta regiune, mai ales pentru
ca nu e singura regiune din Romania care e in dificultate. Conducerea judeteana are si ea probleme
ei si nu de multe ori ea insasi a fost in atentia presei si nu numai pentru comportari nu tocmai
ortodoxe.
Din cei in jur de 45-50.000 de mineri cati erau în 1990 in Vale, au mai ramas putin peste 7.000. Iar
din 14 mine (din care se extrageau cam 11 milioane de tone de carbine), acum mai sunt 7, din care
statul vrea sa mai inchida 3 pana in 2018.
Ca urmare, cum am spus si mai sus, unii isi iau soarta in maini si pleaca din Vale. Valea este vazuta
tot de mai multi tineri ca un loc unde vii in vizita (sau iarna la ski) sau te retragi la pensie, nu una sa
locuiesti permanent. Eu insumi am doi frati mai tineri care fie sunt plecati in Europa de Vest
permanent fie merg regulat acolo sa munceasca.

Eu nu am plecat in SUA din cauza grijilor materiale, la ora aceea fiind platit destul de bine de
firma germane pentru care lucram.
Am plecat de curiozitate si aventura. Oricum nu aveam nimic de pierdut.

Aici in America am incercat sa-mi fac o viata multumitoare si in acelasi timp sa-mi urmaresc o alta
pasiune de a mea care in ultimii ani a prins mai mult cheag in sufletul meu si anume filmul.

Lucrez si acum in domeniul computerelor si Internetului, intre altele punand la punct o baza de date
cu toate firmele de tehnologie si Internet cu fondatori romani, reusind cumva unificarea acestui
segment de industrie intr-un singur loc si popularizarea lui in tara si strainatate. Intentionez să
dezvolt portalul www.romanianstartups.com si, in viitor, sa fac o legatura cu Silicon Valley. Sunt
multi romani talentati si cu spirit antreprenorial in tara dar carora le lipseste experienta, iar in acest
sens unii oameni din Silicon Valley pot ajuta ca mentori sau chiar si ca investitori.

In domeniul filmului am inceput sa lucrez in timpul meu liber, fiind implicat in cateva proiecte din
America, dar si din Romania http://www.imdb.com/name/nm3223682/ . Obiectivul suprem este
acela de a face regie film, dar deocamdata sunt implicat in partea de productie. E bine pentru ca
invat cat de mult pot cum se fac filmele. In America totul e posibil (in ciuda a ceea ce se prezinta la
televizor), chiar si visul unui fost miner de a face regie film.

Neuitand de tara, sunt implicat si in media romaneasca, scriind pentru ziarul Adevarul si incercand
sa popularizez acolo romani care sunt talentati si care fac ceva cu viata lor. Asta ca un exemplu
pozitiv, pentru ca tot in media romaneasca sunt destule exemple negative popularizate si pe care
unii, mai ales tineri, le iau ca o modalitate de reusi in viata.

Eu imi doresc ca Valea Jiului sa se trezeasca si sa se scuture de merele stricate care au crescut in
elita ei, fara nici un merit in afara faptului ca au stiut cum si ce sa vorbeasca ca sa fie alesi.
Si sa aduca oameni proaspeti si tineri la conducerea oraselor, oameni cinstiti care sper eu ca se mai
gasesc in Vale.

Valea Jiului merita sa-si gaseasca linistea si mai ales sa-si schimbe directia devenind dintr-un centru
minier (care mai devreme sau mai tarziu tot ar fi avut probleme economice) intr-un centru
recunoscut de turism (pentru ca asta vad eu ca viitor al Vaii). Unii pasi s-au facut (Straja, Parang) dar
mai e mult de munca si mai ales lucrurile trebuie sa se miste mai repede, nu cu pasi de melc ca
pana acum.

Daca eu, individual, mi-am putut schimba cariera dintr-un fost electrician de mina intr-un
programator web, atunci si Valea Jiului, colectiv, isi poate schimba directia spre o noua cariera cu
mult mai mult viitor decat cea actuala. Inca sunt increzator.