Reportaj tardiv despre…

Eroii grevei de la Lupeni ‘77. Și cei din generația

următoare…
De Mihai Barbu
“Cine are noroc are/ Pune piatră şi răsare…” (N. Guţă, manelist contemporan)

CASETA BIO + FOTO (VOR VENI)

Sapou

Vechii greci socoteau că o generaţie înseamnă 33 de ani. Nu avem nici un motiv să nu-i
credem. Când e vorba de greci, cei de la “National Geografic” zic că pentru a avea o
experienţă ireală trebuie, neaparat, să vizitezi Porta Portara din orăşelul Naxos. Aceasta
este ruina de azi a unei măreţe foste porţi antice. “Priveliştea de la asfinţit merită, cu
singuranță, drumul până acolo”. Această sugestie ne-a îndemnat să scriem şi noi, aici şi
acum, despre asfinţitul unei îndeletniciri majore (e vorba de minerit) şi al unui simbol (ne
referim la marea grevă a minerilor din 1977). Bine aţi venit într-o imaginară Porta Portara
şi priviţi asfinţitul Văii Jiului. În toată splendoarea lui…

Orice mare aventură începe cu un prim pas. Pasul de la Iscroni la Aninoasa

Puţină lume mai ştie că marea grevă de la Lupeni ‘77 din 2-3 august a început, de fapt, în ziua de
1 august, la Mina Aninoasa. Localitatea respectivă se află între municipiile Petroşani şi Vulcan
iar fiecare dintre ele şi-ar putea-o revendica drept un cartier adiacent lor sau ca pe o localitate
componentă înglobată într-una reprezentativă. În 1977 exista doar municipiul Petroșani și toate
localitățile Văii i se subordonau din punct de vedere administrativ. Acum e altfel. Avem trei
municipii (Petroșani, Vulcan și Lupeni) și trei orașe (Petrila, Aninoasa, Uricani). Fiecare
localitate e liberă și independentă și fiecare primar al Văii face politica lui după cum îl taie capul.
Oraşul Aninoasa este împărţit, din punct de vedere administrative, în două:

1.Iscroniul – un teritoriu care se află de-a lungul şoselei principale care traversează Valea Jiului
de la un cap la altul şi

2.Aninoasa propriu-zisă, adică partea de oraș aflată dincolo de calea ferată Petroșani-Lupeni, de-
o parte şi de alta a unui drum care, până nu de mult, ducea la mină.
 Iscroniul are, ca moștenire edilitară de la vechiul regim, câteva blocuri confort redus, de
patru nivele și cu parter comercial. Lor li s-au adăugat, după Revoluție, și unele construcții noi.
În Iscroni găsești, de-o parte a șoselei (pe partea cealaltă e calea ferată) , “Casa de vis”, un
complex hotelier, o sală de nunți, un restaurant și o piscină ivite, peste noapte, din lanțul de
magazine second hand intitulat, pe mod adecvat, “Visul imaginației”. Depozitul lor central, de
unde se aprovizionează întreaga Vale, este în fostul (mare) abator al orașului. Clădirile unde au
fost, înainte vreme, depozitele de legume și fructe (plus ferma de pui și găini ouătoare) stau
părăsite, de un sfert de veac, în așteptarea unui cumpărător providențial. În acele depozite de
legume&fructe s-au legat multe idile între liceenele din toată Valea Jiului și studenții de la
Institutul de Mine din Petroșani. Toamna, de dimineață până-n faptul serii, tineretul studios al
Văii se călea la sortatul cartofilor (produși în România) și la depozitarea lor în spațiile generoase
ale cămării municipale. Până nu demult în teritoriul Iscroniului mai ființa și Motelul “Gui”, cu
pompa de benzină aferentă. De când afacerile patronului de la motel cu ditamai Compania Huilei
au început să se restrângă (înțelegând aici și achiziționarea unei cantități mai mici de lanț de la
“Ciocanul” Nădrag, unde d. Gui era proprietar) motelul, restaurantul și pompa de benzină s-au
închis concomitent. În curtea interioară mai poți vedea, azi, doar câteva utilaje ce zac inutile
pentru că de-o vreme încoace ele nu mai produc nimic pentru statul român. Cât i-a mers bine d-
lui Gui, el i-a mulțumit lui Dumnezeu și a ridicat o mănăstire de călugări, amplasată într-un loc
(cam umbros și la răscruce de vânturi, după părerea puținilor viețuitori) aflat pe drumul care face
legătura rutieră, puțin frecventată, între Petroșani și Râmnicul Vâlcea. (La fel au procedat și
evlavioșii oamenii de afaceri Emil Pârău- care a ridicat un schit în masivul Straja- și d. Coltescu
care se străduiește să aibă și el biserica lui în Vulcan.) Din păcate, dl. Gui nu a mai reușit să
termine și hotelul pe care intenționa să-l ridice în centrul Petroșaniul. Anunțul de vânzare al
scheletului de beton e bătut de ploi și de vânturi dar o “afacerea” hotelieră nu mai interesează pe
nimeni. Iscroniul se mai mândrește, pe bună dreptate, și cu câteva mari (şi spectaculoase)
proprietăţi aparţinând clanului condus de faimosul manelist contemporan Nicolae Guţă. El este
un fiu al locului care, după ce a trăit într-o sărăcie lucie, a făcut, după Revoluție, avere plus zece
copii (cu mai multe femei) și a rămas, cu toate acestea, un becher convins. Omul a reușit, în
calitatea lui neoficială, de rege al manelelor să facă o avere impresionantă și-a ridicat adevărate
palate și a achiziționat o serie de imobile în centrul Petroșaniului. În marea familie a d-lui Guţă
(ex Lingurar), misiunile economice & culturale s-au împărţit echitabil: el, Nicoleta și Nicu se
îndeletnicesc cu manelele iar restul clanului dedică colectării fierului vechi. Primii trei cântă, în
mod regulat, acompaniați de “Papiți band”, la demisolul Teatrului Dramatic “Ion D. Sîrbu”, într-
un club (“The Artist”) ce funcționează la foc continuu. În viitorul foarte apropiat, clanul regelui
Guță îşi va diversifica raza de acţiune şi în domeniul serviciilor și al alimentaţiei publice. În acest
sens, d. Guţă urmează să-şi deschidă, în Valea Jiului, o pensiune, un magazin cu de toate şi un
hotel. Oricum, o bună parte din centrul Petroşaniului îi aparţine şi depinde doar de el ce
destinaţie va da, în viitor, respectivelor spaţii.

Înapoi în timp. Conflicte şi destine ante şi post revoluţionare

Suntem în vara fierbinte a anului 1977. În dimineaţa zilei de 1 august, preşedintele comitetului
sindical de la Exploatarea Minieră Aninoasa, tovarăşul Dima Mişu, se afla la el în birou.
Preşedintele era înconjurat de câţiva membri de vază ai comitetului şi, toţi împreună, încercau să
facă faţă unor muncitori extrem de revoltați. Liderii sindicali se zbăteau, fără nici un succes, să le
ofere celor revoltaţi explicaţii, cât de cât logice, pentru a putea aplana o stare explozivă ce plutea
în aer. Lumea era total nemulţumită de noua lege a pensionării minerilor care înăsprea condiţiile
pe care trebuia să le îndeplineşti dacă voiai să părăseşti sistemul. Cel mai nemulţumit dintre
ortaci s-a dovedit a fi minerul Gheorghe Maniliuc. El a folosit un limbaj total neortodox la adresa
liderului sindical. Cu puţin înainte de a intra, furtunos, în biroul președintelui, minerul Maniliuc
i-a lovit pe inginerii Costinaş Virgil şi Solga Ioan. Oricum, cei doi au scăpat relativ ieftin. Pe
primul l-a apărat muncitorul Hunyadi Andrei iar cel de-al doilea a fugit din calea minerului
furios şi s-a ascuns în remiza pompierilor. Muncitorul Catâru Marin - care lucra la depozitul de
lemne - a declarat organelor de anchetă că, totuşi, Pârva Ion (și nu Maniliuc Gheorghe) l-ar fi
lovit, în cap, pe inginerul Costinaş cu masca de gaze. Pe de altă parte, martorii oculari susţin că
Maniliuc l-ar fi avut alături, în confruntarea sa cu Dima Mişu, şi pe Drăguşin Ion, venit la mină
din comuna Cucuieşti din Moldova. După Revoluţie, Costinaş Virgil a fost primul preşedinte al
Frontului Salvării Naţionale din Petroşani dar dumnealui a constatat, repede, că nu era făcut
pentru a conduce administraţia locală în vremuri atât de tulburi. Aşa că, după doar câteva zile
petrecute ca revoluționar, a demisionat şi a optat să lucreze, în continuare, tot în mineritul Văii
Jiului. După el a venit un economist neamţ, Wilhelm Kleibel, care a fost primarul Petroşaniului
până la primele alegeri libere. Solga Ioan a ieşit la pensie de la mina Dâlja. Acolo destinul l-a
ajutat să lucreze, cot la cot, cu inginerul Carol Schreter, viitorul primar al Petroşaniului. Cel din
urmă a avut grijă să-l pună, când a venit la putere, pe proaspătul pensionar în fruntea pieţii
agroalimentare din Petroşani. Solga a reuşit să se căpătuiască într-un mod rapid şi spectaculos. El
şi-a ridicat în Bumbeşti Jiu o casă, aflată peste drum de liceul din localitate. Azi, casa d-lui Solga
se întrece cu liceul din fața sa în probele de lungime şi lăţime...

Liderul sindical nu voia să urce în autobuzul care ducea la grevă. L-au ajutat
minerii…
La mina Aninoasa tensiunile creşteau dintr-o clipă-ntr-alta cu toate că la faţa locului au venit,
imediat, oameni din conducerea Combinatului minier şi cei din fruntea comitetului municipal de
partid. Au venit ei la fața locului dar nu prea aveau cu cine sta de vorbă. Maniliuc îi urcă, cu
forţa, în autobuzul (cu destinaţia Lupeni) pe liderul sindical Dima Mişu şi pe inginerul S. Vergilă.
Minerul este ajutat, în acţiunea sa de convingere a îndărătnicului sindicalist comunist, de
credinciosul său ortac, minerul Opincă Aurel. Ortacul era, de loc, din comuna Şerbeşti din
Moldova iar acasă, la Vulcan, îl aşteptau patru copii minori și o soţie casnică. (După ce a ieşit la
pensie, d. Vergilă a fost un activ sindicalist care s-a bătut, mereu, cu administraţia pentru
drepturile celor care au părăsit, la limită de vârstă, sistemul. El voia să le fie menţinute
gratuităţile la raţiile cărbune destinate încălzirii locuinţelor. Deasemenea, Vergilă îşi mai dorea să
rămână şi cu plata simbolică a kilowatului. Acesta era livrat minerilor la preţul derizoriu de 25 de
bani și în zilele în care salariile şi pensile se socoteau, deja, în milioane de lei. În urmă cu câţiva
ani, d. Vergilă a trecut, mulțumit de cele realizate atât în subteran cât și la suprafață, spre cele
veşnice.

O relatare neutră cu un “Pescăruş” şi un ţap ispăşitor

Pe 5 august, marea grevă de la Lupeni se terminase de două zile. Preşedintele comitetului
sindical, tov. Dima Mişu, i-a invitat pe tovarăşii cu munci de răspundere rămaşi să termine
ancheta, într-o grădină de vară. Localul “Pescăruş” din Aninoasa se afla pe malul unui pârău ce
traversează, leneş, orașul. Afară era cald şi toată lumea, gazde şi invitaţi, a comandat bere şi mici.
Pe terasă se mai afla şi minerul Şteţ Gheorghe. Acesta venise la mina Aninoasa, judeţul
Hunedoara, din comuna Aninoasa din judeţul Gorj şi, prin urmare, omul se simţea ca acasă. Aşa
că ortacul a înjurat minereşte toate “organele” aflate pe terasa “Pescăruş”-ului, atât la intrare cât
şi la ieşirea din local. Nimic din cele relatate mai sus nu putea rămâne fără urmări. “Lotul
Aninoasa” era format, potrivit materialului de urmărire penală întocmit, cu celeritate, de
Procuratura locală Petroşani, din învinuiţii Maniliuc Gheorghe, Opincă Aurel, Şteţ Gheorghe,
Pîrva Ioan şi Drăguşin Ioan. Patru dintre ei scapă mai uşor pentru că procurorul dispune
disjungerea cauzei pentru minerii Opincă, Şteţ, Pîrva şi Drăguşin. În consecinţă, doar unul dintre
ei, Maniliuc Gheorghe, va mai fi urmărit penal şi doar el va deconta, de unul singur, toate cele
petrecute la Aninoasa. Şi, mai ales, la Lupeni. Potrivit liderului grevist Costică Dobre, Maniliuc a
fost mâna sa dreaptă în zilele de foc ale grevei de la Lupeni. Drept pentru care minerul Maniliuc
a fost condamnat, în septembrie 1977, la 3 ani şi 6 luni de închisoare “cu obligare la muncă
corecţională pentru infracţiunile de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice
plus ofensă adusă autorităţii”. Maniliuc a fost ţapul ispăşitor al grevei pornite la Aninoasa.
Atunci, în ziua de 1 august 1977, peste 100 de mineri de la exploatarea minieră şi-au încetat
activitatea în semn de protest faţă de măsurile legislative privind sistemul de acordare şi
condiţiile de plată a pensiilor de invaliditate.

Viaţa unui grevist, aşa cum a fost

Gheorghe Maniliuc a participat, în anul 1964, de ziua de Sfântă Marie Mică, la o nuntă din satul
Forăşti. Satul era la vreo 40 de km de Liteni, locul de baştină a familiei Maniliuc. Gheorghe avea
28 de ani şi ar fi vrut să se cam însoare. La nuntă o întâlneşte pe Gherghina, o fată de doar 15 ani.
Era al 12-lea copil din cei 14 ai părinţilor săi. Era frumoasă şi voia, din tot sufletul, să plece din
sat ca să nu ajungă să lucreze, ca mai toate colegele ei, la “colectivă”. Acolo trudeau, zi lumină,
atât părinţii cât şi fraţii ei mai mari. Pentru nunta din sat, fata s-a îmbrăcat frumos, într-o bluză
albă şi o fustiţă neagră. La petrecere, un ortac le face cunoştinţă şi între cei doi, Gheorghe şi
Gherghina, a fost o dragoste la prima vedere. În săptămâna următoare cei doi erau, deja, soţ şi
soţie. Vin, împreună, la Petroşani şi prima locuinţă le-a fost mansarda unei case luate, cu chirie,
chiar în spatele primăriei. Erau vecini cu un croitor evreu căruia îi plăcea să-i croiască
Gherghinei haine pe măsura frumuseţii ei. Au petrecut, în armonie și bună înțelegere, 13 ani.
După condamnarea soţului ei, în 1977, Gherghina Maniliuc a fost sfătuită să se întoarcă în
Moldova. Ce să facă acolo? Femeia a insistat să i se ofere un serviciu în Valea Jiului pentru a-i
putea creşte pe cei trei copii. În cele din urmă, a fost angajată bucătăreasă pentru armată. Nevasta
grevistului a lucrat, peste 10 ani, pentru militarii în termen care lucrau în mină. Apoi a fost
transferată la “Fabrica de mâncare” din Vulcan, unde era şefă d-na Maria Copil. “A fost o şefă
bună şi, niciodată, nu ne-a scos cu lipsuri…”, îşi aminteşte fosta bucătăreasă.
După ce şi-a ispăşit pedeapsa, Gheorghe Maniliuc a mai trăit doar şapte ani. El moare, de inimă
rea, la doar 56 de ani. În urma sa au rămas doi copii, Gheorghe şi Mariana. Al treilea, Vasilică-
Marinel, a murit de copil. Aflat în Moldova la bunici, băiatul a căzut de pe un cal nărăvaş şi a
murit pe loc. Pe 10 august 1980, când s-a produs tragedia, Maniliuc îşi ispăşea pedeapsa la Râul
Mare Retezat şi nu a fost lăsat, de autorităţile comuniste, să participe la înmormântarea fiului
său. Fostul miner era considerat un individ extrem de periculos pentru societate.
În anul 1991, la chemarea făcută de fostul prim-ministru Victor Ciorbea, femeia eroului nostru,
ca mulți alți ortaci din Vale, s-a disponibilizat. Gherghina s-a bucurat foarte tare că a primit,
pentru plecarea ei voluntară din sistem, suma de 16 milioane de lei vechi. De patru ani rămăsese
singură şi o ducea cam greu. Niciodată nu a mai avut atâta bănet în casă. Prima ei investiţie a
făcut-o, după o adâncă meditaţie, într-un boiler acţionat pe curent. Acum putea avea apă caldă
când voia şi nu mai trebuia să aştepte după programul zgârcit oferit de Termoficarea oraşului.
(Lucrurile se petreceau, în Vale, întocmai ca-n bancul ce punea în relație anunțare orei exacte la
radio cu venirea pe țeavă, la etajul 10, a apei calde: “Pic, pic, pic! A fost apă caldă!”) Gherghina
Maniliuc a investit restul banilor în agricultură. În acest sens, femeia s-a dus la soacră-sa, în
Litenii Moldovei, şi a ridicat, mândră, un gard care să le delimiteze proprietatea. Apoi a mai
construit şi două coteţe. Unul pentru porci şi unul pentru găini. Cu banii care i-au mai rămas a
plătit pe cineva să-i are, timp de doi ani, pământul socrilor. Au urmat doi ani de secetă cumplită
şi oamenii nu s-a ales cu nimic.
Gherghina, fosta soţia a grevistului Maniliuc, s-a recăsătorit, într-un târziu, cu maistrul Chiosa
Ioan. Soţia lui a murit, tot de inimă, în anul 1986, “înaintea lui nea Gheorghe”. Împreună şi-au
crescut cei patru copii (doi ai ei, doi ai lui, rezultaţi din căsătoriile anterioare) şi pe Diana, fata pe
care o aveau împreună. Cei doi s-au cunoscut la cantină.. În 1996, maistrul Chiosa iese la pensie
după ce a lucrat 27 de ani în adâncurile Văii Jiului. Statul român i-a fost recunoscător şi i-a
acordat o pensie de 6 milioane lei vechi. În 1999, Gheorghe jr. - fiul grevistului Maniliuc - se
mută, cu toată familia (nevastă şi doi copii) în Spania. Mariana rămâne acasă, s-a măritat şi are,
la rândul ei, un băiat şi o fată.

E oficial: după ani şi ani lucrurile se văd cu totul altfel

Avocatul Pompiliu Prip a iniţiat, imediat după 1989, pentru toţi greviştii condamnaţi în urma
grevei din 1977 de la Lupeni, un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie (secţia penală).
Avocatul Prip era, în anii ‘90, un membru marcant al PNŢ-ului hunedorean şi a acceptat să facă
această acţiune reparatorie fără a solicita vreun onorariu foştilor grevişti condamnaţi de regimul
comunist. Procurorul general al României, Sorin Moisescu, a susţinut recursul extraordinar şi, pe
3 mai 1990, acțiunea a fost admisă. Înalta Curte a casat hotărârea atacată şi a dispus achitarea
inculpatului Maniliuc Gheorghe. El a fost reabilitat în lipsă deoarece trecuse, déjà, la cele
veşnice. Instanţa supremă a constatat, la 13 ani de la grevă, că “în mod greşit instanţa de fond a
reţinut că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri
şi tulburarea liniştii publice şi de ofense aduse autorităţii întrucât în complexul de împrejurări
creat, comportarea acestuia nu a constituit o atingere adusă normelor de convieţuire socială şi
nici nu a urmărit aducerea de ofense aduse autorităţii, ci a reprezentat doar protestul împotriva
nesocotirii şi încălcării unor drepturi fundamentale”.

Povestea minei Aninoasa, spusă de femeia care a păzit-o timp de 19 ani

Ce s-a întâmplat, oare, cu Aninoasa la o generaţie distanţă de generaţia minerilor pe care i-am
evocat mai înainte? În primul rând, ar trebui să vă informăm că prima mină din Valea Jiului pe
care a închis-o capitalismul sălbatic românesc a fost chiar mina Aninoasa. Cu acel prilej a avut
loc o ceremonie (caraghioasă) în care toată floarea cea aleasă a Regiei Autonome a Huilei şi a
minei, a așteptat (emoționată și cu sufletul la gură) aducerea la suprafaţă a ultimului vagonet de
cărbune din subteran. Evenimentul s-a petrecut în ziua de 17 aprilie 2006 iar acestă tristă
întâmplare programată a fost marcată ulterior, de către oficialități, prin amplasarea în oraș a unui
vagonet negru pus pe două șine. Pe el au scris, cu vopsea albă, ziua, luna și anul în care mina a
murit. În anul 1991, de ziua Sfintei Varvara, sindicaliștii au ridicat o troiță iar pe lespedea de
marmură au săpat, cu litere vechi românești, ce le imită pe cele chirilice, un text vibrant dar greu
de descifrat, adresat divinității: “Doamne ocrotește pe frații noștri mineri căzuți în mina Aninoasa
iar pe cei vii izbăvește-i de toată primejdia”.
Am vizitat fosta mină zilele trecute, la zece ani de la amara aniversare. Văzându-mă că vreau să
fac câteva poze, o femeie în vârstă (care coborâse de pe deal în strada Libertății) se oprește și mă
privește lung. Era ca o invitație la dialog, Intru în vorbă cu dumneaei și aflu că o cheamă Pasca
Paraschiva și că a lucrat la mină 19 ani. Acum are o pensie de 5 milioane pe care încearcă să și-o
completeze oferindu-le oamenilor din oraș pere pergamute din grădina ei de la țară (femeia se
trage dintr-un sat de pe lângă Târgu Jiu) și o țuică nu prea tare făcută din perele pe care n-a
apucat să le mai vândă și i s-au stricat. Face, la instalația de cupru a unui vecin, cam 100 de litri
pe an și producția o vinde, atunci când găsește mușterii, cu 15 lei litrul. “Nu-i nici moale ca a
momârlanilor, nu-i nici ca palinca maramureșenilor”, recunoaște dna Paraschiva. “Nu sunteți,
cumva, mama Danielei Pașca? “ Daniela e o cunoscută plasticiană din Valea Jiului care a studiat
artele plastice la Cluj și care s-a născut la Aninoasa. “Sunt mama ei…”, recunoaște
interlocutoarea mea. De aici dialogul nostru se leagă ca între două vechi cunoștințe. Am aflat că
Daniela e, acum, la Bruxelles unde fiul ei, Patrichi Ioan Alexandru, e arhitect. S-a însurat de vreo
5 ani cu o americancă pe care a cunoscut-o acolo și au, împreună, o fiică. Maria, fetița lor, tocmai
a împlinit 7 luni. Bunica Daniela va sta acolo, ca să-i ajute tinerii părinți la creșterea Mariei,
până-n vară când se va întoarce la munca ei de pictoriță. Ea pictează, singură, de trei ani încoace,
o biserică la Câlnic, undeva în Oltenia. Nu-i place să aibă colaboratori ca să nu aibă cu cine se
certa cu privire la culorile folosit și la viziunea plastică. Doamna Paraschiva acceptă să mă
însoțească în locurile unde a lucrat odinioară cu o condiție: înainte, să mergem împreună până la
club. Femeia avea să-i transmită ceva foarte urgent d-lui director. Nu l-am găsit și am urcat,
împreună, cărarea în pantă care ne conducea spre mină. Mi-a arătat fostele băi, fosta lămpărie,
fosta cantină, trei ruine amărâte care înfruntă cu greu vremurile de azi. Nici “Casa albă”, fosta
clădire a angajațior din sectorul administrativ, nu se simte prea bine. Turnul de apă a scăpat, însă,
nedemolat deși nici el nu mai are vreo utilitate practică. E o construcție sveltă și frumoasă ca o
pâlnie cu gâtul lung și delicat ca al unei lebede. Lângă el se găsește “Spălătoria săracului”. Așa a
scris cineva, cu litere mari și vopsea albă, pe un mititel zid de sprijin. O săgeată lămuritoare,
îndreptată în jos, e pusă chiar deasupra unei găuri în asfalt. De acolo tâșnește un izvor limpede și
curat de unde se alimentează cei care vin să-și spele mașinile. Oameni răi înfundă, periodic,
izvorul cu pietre sau cu haine veche dar d-na Paraschiva se dovedește la fel de vigilentă ca
înainte, când era portăriță la poarta cea mare a minei. Dacă găsește izvorul înfundat cu pietre,
doamna Paraschiva îl desfundă și singură. Dacă în el sunt haine vechi, ea se ceartă cu cei care
dețin, în fosta sală a mașinilor, un mare depozit en gross de haine second hand. E singura
activitate care se mai desfășoară în incinta fostei mine. În rest, am mai văzut câteva jeep-uri
negre ale patronilor de la second hand și două rulote. Câteva capre își făceau veacul în jurul
acestor locuințe mobile dar, afară, n-am văzut nici țipenie de om. Așa că am avut sentimentul, în
acea dimineață cu soare dogorâtor, c-am fi putut părea, în ochii umezi ai fragilelor patrupede,
chiar “Omul care se holba la capre”, într-o matinală variantă românească. ( Autorul face aici o
trimitere cinefilă la “The Man Who Stare At Coats”, un film american despre reporterul Bob
Wilton, interpretat de Ewan McGregor, disperat să găsească un subiect exploziv, n.n.)

Două întâmplări cu popa, milițianul, directorul minei și doamna de la poartă

D-na Paraschiva, cât a fost în exercițiul funcțiunii la poarta minei, crede că a făcut numai bine.
Odată, mi-a povestit dumneaei, popa Grigoraș a vrut să facă rost de atâtea cuie de la mină încât
să nu aibă nevoie să le cumpere toată viața. Înțelegătoare la nevoile bisericii, portărița l-a lăsat pe
popa Grigoraș să intre pe poartă cu mașina si s-o umple cu cuie de toate mărimile. “Ai grijă să nu
te prindă cineva”, i-a zis d-na Paraschiva. Parcă a avut o presimțire. Milițianul Arvat era la post
și, vigilent nevoie mare, a întors mașina popii înapoi în curtea minei și l-a pus pe bietul Grigoraș
s-o descarce. Apoi milițianul a raportat cazul secretarului de partid, tovarășului Albescu, și d-lui
Dăbuleanu, directorul minei. Oameni cu frica lui Dumnezeu, cei doi au hotărât, de comun acord,
să-i pună pe ăia doi infractori la gazeta de perete doar așa, ca să râdă lumea de ei. D-nei
Paraschiva îi era foarte rușine c-a ajuns acolo, mai ales că gazeta de perete era fixată afară chiar
pe peretele unde se găsea un mozaic cu mineri fruntași făcut chiar de fiica sa și de d. Iosif
Tellman din Lupeni. Așa că dna Paraschiva s-a înțeles cu popa Grigoraș astfel: slujitorul
Domnului urma să vină în acea seară să dea cu var peste articolul infamant iar ea va închide,
încăodată, ochii când popa va fura, din nou, cuiele minei. Zis și făcut. “Cu milițianul Arvat cum
ați rezolvat-o?”, am fost eu curios să aflu cum funcționau relațiile dintre hoț și vardist în acele
vremuri apuse. “Păi, i-am spus de la obraz: Tov Arvat, am vrut să fac și eu o pomană și te-ai
căcat în ea!” Altă dată a venit la dna Paraschiva un miner și a rugat-o să se uite în altă parte
pentru că vrea să ia niște capete de scândură să le poată face copiilor o masă cu patru scaune. “L-
ați lăsat să le ia?” “Nu. M-am dus la dl. director și i-am spus cazul. D. Dăbuleanu a dat ordin la
tâmplărie să i se facă omului și masă și scaune și i le-a trimis acasă gata lăcuite”.
Era ora prânzului. A venit vremea să ne despărțim. Până am mai făcut eu câteva poze, d-na
Paraschiva s-a așezat pe o bancă la umbră și a intrat în vorbă cu șoferul Victor de la second hand.
I-am surprins când voia să-i vândă d-lui Victor o jumătate de litru de țuică de pere cu 8 lei. L-a
îmbiat ca dacă n-o cumpără măcar s-o guste. Omul era șofer și nu voia să riște. Atunci mi-a
oferit-o mie. Am fost bucuros că am putut să-i fac doamnei Paraschiva ziua frumoasă. Directorul
clubului putea să i-o fi făcut el dar eroina noastră nu l-a găsit la serviciu.

Aninoasa, între “second hand”-uri și steagurile mândre din grădinile de

zarzavat
Aninoasa se află situată de-o parte și alta a străzii Libertății. Strada se confundă, în mare măsură,
cu Drumul județean 666 B care a a fost reabilitat, recent, prin efortul conjugat al Consiliului
județean Hunedoara (care a participat cu 1.083.063 lei) și al Primăriei orașului Aninoasa (care a
dat 3.124. 635, 98 lei). Evenimentul s-a petrecut și datorită faptului că noul președinte al
Consiliului Județean Hunedoara este Adrian David, un fiu tânăr al orașului iar primarul Nicolae
Dunca mai vrea încă un mandat în fruntea obștii. Orașul, asfaltat de la un capăt la altul, e un fel
de rai al pensionarilor patrioți. Pe ce mă bazez? Nu pe faptul că și marele complex comercial de
lângă fosta mină a devenit un (alt) depozit de haine second hand venite din Germania. Nici pe
faptul că într-un spațiu meschin, la parterul fostului complex, acolo unde era o parte a cofetăriei,
se află poșta și o inutilă cutie poștală. (Un sediu uriaș, ridicat de Romtelecom până la apariția
telefoanelor mobile, nu găzduiește oficiul pttr pentru că spațiul respectiv este de vânzare și se
vrea liber de orice sarcini. Nimeni nu s-a înghesuit, până azi, să cumpere mastodontul.) Niște
mici alimentare și câteva mici bodegi oferă pensionarilor, rămași definitiv acasă, clipe de
minimă fericire diurnă, bazate pe o bere ieftină și o cafea de la aparatul automat. Pe terenurile în
pantă de lângă blocuri, oameni obișnuiți să-și caute norocul în străfundul pământului și-au
amenajat, acum, mici grădini în care am văzut, pe lângă verdețurile de sezon, pomi ce au dat în
floare și câteva lucruri perene. În multe din grădinile lor, mici cât o batistă bună de pus la rever,
fâlfâie semeț tricolorul României. A fost o imagine surprinzătoare care mi-a rămas adânc
întipărită pe retină. Din acest motiv, am ignorat chemările de sirenă ale celor care îți ofereau un
control ocular gratuit la Centrul Papi între orele 10 și 15. Voiam ca imaginea tricoloră să-mi
rămână așa cum am zărit-o pe colinele aninosene. Omul (american) care se holba la capre zicea
că “dacă n-ai capre, n-ai glorie”. La Aninoasa e altfel. Dacă n-ai un steag tricolor în grădină, n-ai
nici un pic de glorie…

Guță, ultima soluție?

Mina Aninoasa a scăpat ca prin minune de demolare și a fost conservată. Mina Dâlja nu a avut
acest noroc. Fostul primar Ilie Botgros arăta, oricărui ziarist aflat în vizită de documentare,
planurile unei mine-muzeu, aflată într-o veşnică aşteptare a unor investitori. Sau măcar a unor
fonduri europene. Situaţia aceasta incertă durează de câţiva ani buni. Va fi așa până când, într-o
bună zi, faimosul manelist Guţă se va hotărî să cumpere toată mina şi s-o facă cadou fraţilor săi.
Apoi o va duce la fier vechi așa cum au dus și înaltul & falnicul semnal de intrare în oraș, aflat la
Intersecția de la Iscroni, vândut de fostul primar cu promisiunea că cineva, ghici cine?, va pune
în loc un ceas. Dacă ar fi solicitat, credem că talentatul domn Guţă ar avea soluții de ieșire din
impas pentru toată lumea. Asta se vede și în profesiunea lui de credință care-i rezumă viața: “De
mic am fost norocos/ Şi v-am fost şefu’ la toţi/ De mic am fost norocos/ Şi v-am fost şefu’ la toţi/
Dintr-un milion fac patru/ Fiindcă unu’ e băiatu’/ Şi din patru io fac zece/ Şi nimenea nu mă-
ntrece/ Cine are noroc are/ Pune piatra şi răsare/ Cine are noroc are…”