Alin Rus, antropolog în SUA, fost electrician în Valea Jiului : Valea Jiului a avut un rol

simbolic în formarea societăţii româneşti

De Marius Avram

Valea Jiului, mineri, mineriade. Şi iar Valea Jiului. Un fenomen complex, care se lasă abordat
multidisciplinar: sociologic, antropologic, politic, economic, istoric, juridic, din perspectiva
psihologiei maselor, dacă ar fi să menţionăm doar câteva dintre domenii. Antropologul Alin Rus
s-a născut şi a trăit odinioară alături de mineri. Şi chiar a lucrat alături de ortaci în subteran, ca
electrician. Din această dublă perspectivă –ca ortac şi ca om de ştiinţă-, el ne oferă un punct de
vedere mai aparte asupra Văii Jiului. De această dată, de dincolo de ocean, în calitate de cadru
didactic universitar în SUA, specialist în antropologie.

Caseta Bio+foto
Alin Rus (n. 1973) este antropolog în SUA (University of Massachusetts, Amherst) şi, în anii
90, a lucrat ca electrician în minele din Valea Jiului. Printre altele, a scris două cărţi despre
mineri şi Valea Jiului: „Valea Jiului: O Capcană istorică” (2003) şi „Mineriadele: Între
manipulare politică şi solidaritate muncitorească”, Editura Curtea Veche, 2007. În prezent,
Alin Rus este Teaching Assistant la UMass Amherst, Anthropology
Department şi urmează al doilea doctorat la UMass Amherst.

A existat o mineriadă zero, în 1945

Sinteza: Domnule Alin Rus, cum vi se înfăţişează minerii, pornind de la o dublă perspectivă a
dumneavoastră: subiectiv, ca persoană născută în zonă şi care aţi lucrat alături de ei, i-aţi
cunoscut nemijlocit, şi obiectiv, ca cercetător, care sunteţi obligat oarecum să vă detaşaţi de
subiect şi să priviţi lucrurile obiectiv, prin intermediul instrumentelor ştiinţifice?

Alin Rus: În antropologie există o metodă de teren, numită metoda observaţiei participative. N-
am să intru în detalii.

Sinteza: Da, şi-n sociologie există o astfel de metodă, folosită inclusiv de Dimitrie Gusti.

AR: Da, e metodă care se pare că a fost folosită de Malinowski; înainte a mai fost folosită de alţi
antropologi şi sociologi, dar n-a fost numită aşa. Această metodă a observaţiei participative
înseamnă să observi şi, totodată, să participi. Asta se cere de la un antropolog adevărat.
Observaţia participativă spune că un antropolog sau un sociolog adevărat se duce pe teren, vede,
se integrează în comunitate, face o serie de observaţii şi, în acelaşi timp, devine un participant.
Ei, experienţa mea în Valea Jiului m-a ajutat ulterior -când am început să cercetez ştiinţific
fenomenele sociale din zonă- să le înţeleg în profunzime. Cred că un om care a trăit mulţi ani
într-o zonă, într-o comunitate umană, înţelege cel mai bine fenomenele sociale, economice,
politice care au loc acolo. Dacă ar fi să mă gândesc la mineri: ei au cunoscut o evoluţie de la
începutul exploatării carbonifere în Valea Jiului. Şi în ultimele mele scrieri chiar asta încerc să
surprind: cum minerii au evoluat de la conglomeratul de grupuri etnice prin care a început
mineritul Văii Jiului la fenomenul mineriadelor şi perioada actuală. În jur de 1850, când au
început exploatările carbonifere în zonă, Imperiul austro-ungar a adus specialişti –maiştri,
ingineri etc- din diverse regiuni ale acestui imperiu. Au venit în Valea Jiului cehi, slovaci,
maghiari, germani, austrieci, ţipţeri, români, toate etniile care la vremea respectivă se aflau în
Imperiul austro-ungar. Aceşti oameni cunoşteau foarte puţine lucruri, lumea minerului la vremea
respectivă era una destul de simplă. Dacă vă uitaţi acum la arhitectonica coloniilor, încă veţi
vedea acele case identice, care se întind uneori pe suprafeţe destul de mari, aflate acum la
periferia oraşelor din Vale, în care locuiau minerii. Ei aveau o viaţă simplă: locuiau în aceste
case, se trezeau dimineaţa când suna sirena de la mină, mergeau împreună la muncă, povesteau
despre problemele şi necazurile zilnice, se întorceau înapoi după opt ore -de obicei aveau familii
numeroase, cu mulţi copii- şi dacă mai aveau timp mergeau la cluburile muncitoreşti din zonă, de
obicei duminica, tot cu colegii de muncă. Ţin minte dintr-un interviu cu o persoană în vârstă că
îmi spunea că tatăl său, miner fiind şi lucrând ani de zile la exploatările din zonă, avea doar două
perechi de pantaloni: o pereche de pantaloni o folosea duminica, la biserică şi la clubul
muncitoresc, şi cealaltă pereche era de zi cu zi, cu care mergea la mină, unde lua salopeta şi intra
în şut. Era un spirit de echipă, un spirit de comuniune, de solidaritate muncitorească. Acesta este
şi titlul cărţii mele – Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească. Deci,
această solidaritate muncitorească exista la începuturile exploatării carbonifere în Valea Jiului.
Oamenii se cunoşteau şi, chiar fiind de diverse etnii –acesta este un lucru interesant- se
înţelegeau foarte bine, fiindcă îi unea un destin comun, acel destin de mers împreună la mină, de
lucrat împreună etc. În Valea Jiului se vorbeau 3-4 limbi străine şi toţi învăţau unii de la alţii şi
limbajul general era o combinaţie între aceste 3-4 limbi principale –româna, maghiara, germana,
uneori poloneza. Era un mod de viaţă demn, în spiritul valorilor muncii, un mod de viaţă în
spiritul valorilor comunitare muncitoreşti. Aşa a început istoria Văii Jiului. În vremea respectivă,
a fi miner însemna să fii un om demn, care-şi câştigă cu greu pâinea, dar care are un spirit drept,
dedicat comunităţii şi familiei. Aceasta a fost o primă etapă în evoluţia comunităţilor
muncitoreşti din Valea Jiului. O dată cu Unirea din 1918 şi înainte puţin, odată cu emergenţa
naţionalismului în Europa, au început să se facă diferenţe între unii care sunt români şi alţii care
sunt germani, maghiari etc. O parte dintre maghiari au plecat după 1918, la fel au făcut şi o parte
dintre germani, dar cei mai mulţi au rămas, însă relaţiile erau puţin schimbate din cauza acestei
doctrine naţionale, care promova interesele unora, a unui grup etnic, în defavoarea altor grupuri
etnice. Minerii n-au aderat foarte mult la această doctrină naţională. De ce?! Fiindcă atunci când
te duci la frontul de lucru, tu trebuie să te înţelegi bine cu cel cu care lucrezi, fiindcă el poate să-
ţi salveze viaţa într-un anumit moment dificil în subteran. Atunci a început o tensiune, aceste
viziuni politice s-au simţit şi la nivelul comunităţilor minereşti. Majoritatea minerilor aderau la
valorile socialismului, dar asta nu înseamnă că minerii erau comunişti, în sensul pe care-l dăm
azi termenului. Această aderare la valorile socialismului vine din spiritul comunitar al minerilor,
iar spiritul comunitar vine din viaţa trăită în colonii şi munca la frontul de lucru în mină. A
existat acolo şi un ziar, care se numea Republica Socialistă Valea Jiului. Socialiştii au văzut
mereu în acest grup compact, bine închegat, o masă pe care puteau s-o manipuleze. Ei şi-au dat
seama că spiritul acesta comunitar al minerilor poate fi folosit în interes politic. Exista o tensiune
între valorile socialismului, valorile naţionalismului, o tensiune care s-a simţit şi la nivelul
maselor muncitoreşti din Valea Jiului, o tensiune pe care au folosit-o şi cominterniştii în Rusia,
pentru a-şi atinge ţelurile.
După 45, când comuniştii au reuşit să vină la putere prin alegerile fraudate, minerii au început să
fie folosiţi tot mai mult pentru a impune interesele comuniştilor. Vorbesc şi în cartea mea despre
mineriada zero, care s-a întâmplat la Craiova, unde, în 1945, când exista încă regimul Rădescu şi
încerca să se menţină la putere, erau câteva prefecturi mai loiale regimului Rădescu, una dintre
ele fiind cea de la Craiova, unde soldaţii, ascultând ordinele de la centru, nu lăsau să cadă
prefectura. Ei, atunci au fost aduşi mineri din Valea Jiului, pentru a devasta prefectura din
Craiova, pentru a-i înlătura pe soldaţii de acolo şi a impune dictatura proletariatului, fiindcă asta
urmăreau comuniştii. Minerii au făcut aceste jocuri politice dintr-un spirit comunitar; au crezut
mai mult în valorile comunitariste decât în valorile socialiste, dar au fost prostiţi de comunişti.
Mergând mai încolo pe această linie istorică, nu putem nega faptul că acele grupuri etnice care au
existat de la începuturile exploatării carbonifere au rămas în Valea Jiului şi a mai rămas şi acest
spirit militant, muncitoresc, comunitarist.

Valea Jiului, rol simbolic în formarea societăţii româneşti

S: Dar era diminuat acest spirit?

AR: Încă nu se diminuase. O să spun şi când a început să se diminueze. În 45 încă exista acest
spirit şi numai după 50, când a început industrializarea puternică a României, au început să fie
aduşi mineri mai ales din diverse zone ale României şi în general din zone rurale, ceea ce nu se
prea întâmplase până atunci în Valea Jiului. Până atunci, minerul era profesionist, venea calificat
în Vale. Deci, au început să vină oameni din România şi începe uşor să se dilueze acest spirit
muncitoresc care formaseră comunităţile începând cu 1850. Dar, cei care veneau din alte zone
trebuiau să adere la valorile muncitoreşti, minereşti din Vale dacă voiau să se integreze. Erau
mulţi care nu se integrau. Minerul voia să câştige mai mult, să aibă o viaţă mai bună, voia să nu
fie terfelit, demnitatea lui să nu fie călcată în picioare. De aceea, sindicalismul, începând cu
1850, a fost foarte puternic în Valea Jiului.
Revenind la 1950. Cei care au venit s-au integrat uşor-uşor în comunităţile minereşti, însă
comuniştii încercau să-i folosească cumva pe mineri şi ideologic. Se zicea că minerul şi oţelarul
erau cei pe umerii cărora se sprijină economia naţională, că ei duc greul economiei etc. Într-un
fel, minerii au crezut în această ideologie şi au aderat la ea, însă, pe de altă parte, rămăseseră
aceleaşi principii, că vor să aibă viaţa mai bună, că muncesc dar să şi câştige etc. Şi vine anul
1977; eu văd greva de la Lupeni din 1977 ca un fel de coliziune, ciocnire între aceste două
perspective. De ce?! În 1977, minerii au făcut acea uriaşă grevă de la Lupeni, din august, la care
însăşi Ceauşescu a fost nevoit să vină din vacanţă şi să promită că le satisface o serie de
revendicări. Ceauşescu voia ca România să devină independentă economic şi să mărească
producţia de cărbune. Atunci se cerea „ţării cât mai mult cărbune”. Această lozincă, acest
principiu punea o tensiune foarte mare pe mineri: lucrau în schimburi de 10 ore, câteodată
stăteau 12-14 ore la muncă. Plus o serie de probleme legate de legea pensiilor. Toate acestea au
dus la greva din 77. Acea grevă ne arată că minerii erau mult mai ataşaţi acestor valori
comunitare decât ideologiei socialiste, aşa cum au văzut-o liderii din România de la acea vreme.
Ei erau ataşaţi ambelor ideologii, dar cumva primau valorile comunitariste. După 77 s-au adus în
zonă foarte mulţi securişti, minele au fost împânzite cu agenţi ai Securităţii, cu informatori. În
plus, Ceauşescu a implementat aşa-numitele programe 2.000, 5.000, 7.000, 11.000, în care, într-
un timp foarte scurt, trebuiau aduse valuri de oameni, conform cifrelor respective. Aceştia erau
aduşi din zonele rurale sărace şi din întreprinderile din ţară. Dar pe cine trimitea un director de
întreprindere?! Am făcut interviuri şi pe tema asta. Îl trimitea pe cel mai bun? Nu! Îl trimitea pe
unul care făcea absenţe, care le trăgea şi la măsea, adică pe cei cu probleme. A mai fost şi
militarizarea minelor, au venit unităţi militare, soldaţi. Toate aceste lucruri au contribuit decisiv
la disiparea acelui spirit muncitoresc care a fost baza comunităţilor, baza închegării comunităţilor
miniere din Valea Jiului, începând cu 1850. Acest spirit muncitoresc disipat, cu oameni aduşi mai
ales de la ţară, care nu erau nici foarte bine pregătiţi profesional, a schimbat mult structura: şi
etnică, dar şi comunitară. Pe lângă aceasta, începând tot cu acei ani -1977, dar chiar înainte-,
structura arhitectonică a Văii Jiului se schimbă, încep să se construiască tot mai multe blocuri, iar
cei din colonii, care erau mineri din tată-n fiu, încep şi ei să guste, ca să zic aşa, din beneficiile
vieţii la bloc. Adică nu mai aveai fântâna afară, nu mai încălzeai apa pe sobă etc. Aşa a început să
existe o diferenţiere, au început să existe inegalităţi sociale şi în cazul comunităţilor minereşti:
unii locuiau la bloc, alţii erau încă în colonii etc. Aceste schimbări s-au reflectat şi prin disiparea
acestei comunităţi puternice muncitoreşti din Valea Jiului. La revoluţia din 1989 avem un alt tip
de spirit în Valea Jiului decât cel de la începuturile exploatării miniere. Existau şi tensiuni între
mineri, unii erau într-un anumit fel, unii erau din anumite regiuni etc. În ianuarie 1990, Frontul
Salvării Naţionale s-a declarat partid politic. Până atunci, minerii –dar şi toată ţara- erau trup şi
suflet Frontului, pentru că scăpasem de Ceauşescu. În momentul în care Frontul devine partid
începe şi manipularea pe valorile socialiste. Manipularea era făcută de agenţii vechii Securităţi,
care, odată cu revoluţia din decembrie, îşi vedeau pierdute poziţiile de prestigiu, privilegiile. Şi
au încercat, prin FSN, să-şi păstreze cumva aceste privilegii, prin politicieni infiltraţi în FSN şi
prin maipulare. Mineriadele anului 90 au fost de fapt o luptă între două forţe: forţele democraţiei
-care s-au simţit în Piaţa Uuniversităţii şi care voiau altceva decât a fost până în 1989- şi forţele
socialismului, sub forma Securităţii. Paranteză: în 1945, PCR era cel mai mic partid comunist din
Estul Europei şi, ca să ajungă la putere, fiindcă nu avea oameni, a racolat oameni de pe treptele
cele mai de jos ale societăţii româneşti. Aceşti oameni de joasă calitate –şi intelectuală, şi morală,
din toate punctele de vedere- au ajuns şi agenţi ai Securităţii, şi directori de întreprindere etc. În
1989, ei nu voiau să lase puterea din mână şi i-au manipulat pe mineri prin intermediul celor trei
mineriade –ianuarie, februarie şi iunie 1990-, în aşa fel încât să poată să rămână la putere. Tot
atunci, în martie 90, se înfiinţează SRI, care era de fapt vechea Securitate şi care făcea jocurile
acestei clase care a venit la putere după 1945. Acum explic şi antropologic: omul este singurul
animal care a reuşit să înfiinţeze un sistem pedagogic. Ce înseamnă un sistem pedagogic?! Un
sistem în care transmiterea informaţiei de la o generaţie la alta devine baza cunoaşterii şi a
înţelegerii realităţii. Eu aflu ceva, descopăr ceva şi transmit generaţiei următoare. Generaţia
următoare se foloseşte de acel lucru, construieşte pe baza lui şi transmite mai departe. În felul
acesta noi reuşim să clădim civilizaţia. Însă unde se află puterea noastră, se află şi punctul nostru
slab: partea neadaptativă a culturii. În momentul în care omul a creat autoturismul, el a vrut să
parcurgă distanţe mari în timp scurt. A reuşit, dar nu şi-a dat seama că asta are şi o parte negativă,
că va exista poluare cu noxe de carbon, poluare care va crea efetul de seră etc. Revenind la
mineriade. Ce s-a întâmplat în 45 când s-au întors cu capul în jos valorile şi au ajuns la putere
nişte neispărviţi ai societăţii, odată cu Partidul Comunist? Din punct de vedere antropologic, s-a
perpetuat o cultură a escrocheriei, a nimicniciei, a oportunismului. Oameni care nu însemnau
nimic, care arau marginalii oraşelor şi satelor au ajuns să-şi perpetueze propriile valori şi să le
facă principii de gestiune a unei ţări. Ei, în acest climat, era foarte greu să-ţi menţii moralitatea.
De ce: eu sunt moral, îmi văd de treabă, dar nu văd nici un rezultat. Cu minerii la fel: el care
lucrează zi de zi în fundul pământului, e cinstit, corect etc câştigă mai puţin ca unul care s-a dat
cu partidul. Atunci, omul se gândeşte că de ce să-şi sfarme oasele, când altul se descurcă mai
uşor. Acest climat s-a perpetuat şi după 1989, când aceiaşi oameni, aceeaşi clică a ajuns din nou
la putere. Dinozaurul comunist a fost înlocuit acum cu velociraptorul post-socialist: mizeria
comunistă combinată cu ororile capitalismului sălbatic. Asta s-a întâmplat în România după 1989
şi cei care au crezut în moralitate, în valorile civice au rămas ori cumva marginalizaţi, ori au
rămas să lupte cu morile de vânt, ori au emigrat. În opinia mea, cumva minerul şi Valea Jiului
joacă un rol foarte interesant -simbolic, aş putea spune-, în formarea societăţii româneşti după
89, dar şi după 45. Aceste două momente sunt conectate, iar mineriadele anului 1990 n-au făcut
decât să consfinţească şi să ajute la revenirea aceleiaşi clase politice care s-a impus cu ajutorul
sovieticilor după 45 şi care şi-a perpetuat aceleaşi valori şi după 1989. Mineriadele anului 1999
sunt cu totul diferite de cele anului 1990.

Minerii au făcut jocuri politice dintr-un spirit comunitar

S: Din ce spuneţi, răzbate cumva acordarea de circumstanţe atenuante pentru mineri, în cazul
mineriadelor?

AR: Nu. Mulţi nu înţeleg un lucru, care se poate explica prin psihologia cognitivă, care ne spune
că omul procesează realitatea prin categorii. Adică, mi-e mult mai uşor să zic că la mineriade
minerii au fost violenţi. E o imagine simplă, prin care procesezi realitatea. Văd un şarpe şi zic că
e mai bine să mă feresc de el, că poate e veninos, decât să mă uit ce culoare are, din ce specie
face parte şi să-mi dau seama că, de fapt, e un animal inofensiv. Tot aşa e şi cu mineriadele: au
existat mineri care au fost şi sunt violenţi prin spiritul lor, prin educaţia pe care au primit-o acasă,
prin frustrările lor sociale etc. Dar am discutat şi cu mineri, cu maiştri sau cu ingineri care au
salvat oameni la Bucureşti, care s-au dus acolo şi dacă nu se duceau era şi mai rău, erau violenţe
mult mai cumplite dacă nu existau aceşti oameni. Mulţi s-au dus acolo ca umplutură, alţii să se
distreze, alţii să vadă Bucureştiu, dar au existat şi unii care s-au dedat la violenţe, au dat în cap,
au omorât, au devastat magazine.

S: Cum vă explicaţi faptul că în alte ţări cu mişcări muncitoreşti puternice –Polonia, Ucraina,
dacă ne referim la mineri, Cehia-, cu bazine carbonifere mai mari şi cu mai mulţi mineri, n-au
fost asemenea violenţe?

AR: Da… Aici ne referim la un lucru simplu: ne legăm tot de momentul 45. Aceste ţări de care
aţi pomenit, Polonia, Cehia, care au tradiţie minerească mult mai puternică decât ţara noastră, au
avut şi tradiţie comunistă, socialistă mult mai bine conturată. Au avut partide cu lideri gen
Pătrăşcanu, cum era la noi, adică veniţi dintr-o intelectualitate, cu anumite principii: credeau în
egalitate, credeau în valorile socialiste, dar nu veniseră de jos, luaţi cu japca de puterea sovietică
şi puşi la primărie sau în fruntea unei ţări. Acolo au fost partide puternice, cu o anumită tradiţie,
care au ştiut cum să clădească o societate. Au clădit nu atât de mult pe violenţă, cât pe nişte
valori -alte valori decât cele dinainte, capitaliste-, pe baza cărora o societate se putea construi.
S: Spuneţi şi dvs undeva în carte că mineriadele pot explica ceva din spiritul şi cultura
minerească şi că nu pot exista asemenea mişcări fără un ancoraj în cultura şi mentalitatea
oamenilor respectivi…

AR: Da, da… Cum spuneam atunci, la momentul 77, când s-au confruntat două tendinţe la
nivelul maselor muncitoreşti minereşti: tendinţa comunitaristă şi cumva şi individualistă, dar
erau şi ideile socialismului, care au început să fie implementate chiar înainte de 1945. Minerii au
început să creadă, cu ideologia puternică de după 45, în aceste valori şi să creadă că ei sunt
cineva doar pentru că lucrează la mină.

S: Minerii se considerau o categorie socială aparte? Şi, dacă ne referim la mineriade,

considerau că sunt îndreptăţiţi ca prin mijloace proprii, prin forţă, să rezolve problemele ţării?

AR: Da, cred că mulţi au crezut asta. Şi-a spus cuvântul ideologia comunistă de după 45, în care
minerul era un simbol de bază, pe umerii căruia se clădeşte întreaga societate. Minerul şi
siderurgistul. Şi ei au crezut că dacă FSN i-a chemat, cu ajutorul Securităţii şi cu transport
aranjat…

S: Probabil, ei aveau convingerea că o fac pentru binele ţării.

AR. Ei au crezut că fac ceva bine, că ducându-se la Bucureşti scapă cumva ţara de nişte bandiţi
care demonstrează acolo, de terorişti care vor să creeze probleme, să dea jos guvernul. A fost şi
această neînţelegere şi din această neînţelegere, minerii s-au trezit cumva după câţiva ani.

S: Aţi vorbit cu mineri, după ce a trecut o vreme de la mineriade? Ce au spus, cum au perceput
ei ulterior ce au făcut la mineriade?

AR: Mulţi mi-au spus: măi, am fost manipulaţi atunci, atunci am crezut, mă, că ăia din Piaţa
Universităţii sunt nişte pungaşi, bandiţi care vor distrugerea societăţii. Alţii au spus: măi, am
fost nişte proşti. Atunci, în Vale nu ajungea nici măcar ziarul România Liberă, ăştia luau ziarul şi-
l aruncau la gunoi, înainte să ajungă.

S: Dvs cum i-aţi văzut, perceput pe mineri atunci, când i-aţi cunoscut direct, când locuiaţi în
Valea Jiului şi lucraţi alături de ei şi cum îi vedeţi acum pe aceiaşi mineri de atunci, nu pe cei de
acum? În cei 25 de ani scurşi de atunci vi s-a schimbat perspectiva asupra aceluiaşi personaj
colectiv numit mineri?

AR: În vremea respectivă exista acest personaj colectiv, pe când în ziua de azi nu mai există.
Dacă mă refer la percepţia mea vizavi de această problemă, se leagă şi de evoluţia mea
intelectuală. Atunci eram un tânăr de 19-20 de ani, încă nu aveam o facultate. Normal că atunci îi
vedeam altfel pe mineri decât eu de acum, după o facultate, două masterate şi două doctorate. Se
leagă cumva şi de evoluţia mea spirituală această înţelegere a minerilor. Am început să fac
interviuri cu ei după ce am intrat la masteratul de antropologie culturală, adică după ce am
terminat facultatea de filozofie, după ce s-au terminat şi mineriadele din 99. Atunci am început să
înţeleg o serie de lucruri şi aspecte pe care când eu însumi eram muncitor, electrician în subteran,
nu le-am înţeles, fiindcă nu aveam orizontul intelectual pentru asta.
S: Acum, după ce ne-am mai lămurit cum a fost cu mineriadele, societatea românească ar trebui
să-i condamne moral pe minerii de atunci care au făcut mineriadele sau să-i compătimească?

AR: Moral i-a condamnat întotdeauna. Moral i-a condamnat cumva şi pe nedrept, fiindcă i-a
condamnat grosso modo. Dar nu minerii toţi au făcut violenţe în 1990; au făcut o mică parte, e
mult dacă zic 10%. Da, cei care au făcut violenţe atunci ar trebui condamnaţi şi moral, şi penal,
dar ar trebui condamnaţi şi liderii care au creat această mişcare, fiindcă mineriadele anului 90 n-
ar fi fost posibile fără o logistică, care a fost pusă la punct de securitate, cu o parte din
conducerea FSN de atunci.

S: Îl citaţi undeva în carte, aprobându-l, pe Emil Constantinescu, care spunea că „această

violenţă repetată a minerilor trebuie înţeleasă ca pornind de la lozinca politică a „clasei
muncitoare ca forţă conducătoare a statului”, situată deasupra instituţiilor şi legitimă în mod
natural”. Tot în carte spuneaţi că „se confirmă încă o dată metafora lui Augustin Doinaş care
vorbea despre mineriade ca reprezentând o eternă latenţă a societăţii şi vieţii politice româneşti
postdecembriste”. Avem noi, structural, o potenţialitate pentru violenţă?

AR. Eu, ca antropolog, nu cred în retorica aceasta naţionalistă, care zice că noi suntem români,
alţii sunt polonezi, americani etc. Românul este o creaţie a unui sistem politic, social, economic,
în anumite condiţii istorice date. Şi care vorbeşte o anumită limbă, care şi ea are o anumită
influenţă asupra structurilor cognitive. Acesta este românul. Nu cred că există în genele
românului, ca să zic aşa, o anumită propensitate pentru violenţă. Nu! Nu cred asta. Şi, ca
antropolog, specialist pe antropologia violenţei, nu cred că există în genele omului o propensitate
spre violenţă. Noi toţi putem fi violenţi, avem cumva posibilitatea de a fi violenţi atunci când
valorile şi lucrurile pe care le iubim sunt atacate. Această violenţă aş defini-o, dacă doriţi, şi din
punct de vedere antropologic. La fel şi violenţa minerilor din 1990: au fost violenţi fiindcă şi-au
văzut atacate o serie de valori la care ţineau şi care erau valorile aflate la baza creării
comunităţilor miniere începând cu 1850. Minerii au fost manipulaţi, li s-a spus că vin Raţiu,
Câmpeanu şi că închid exploatările miniere, că o să ajungă muritori de foame.

S: Era un fel de legitimă apărare?

AR: Da, ei au reacţionat –vorbesc cu acest generic „ei”, dar nu toţi au fost violenţi.

S: Cum vedeţi Valea Jiului astăzi?

AR: Valea Jiului, astăzi, nu mai este o vale a minerilor. Cu grupuri de prieteni, arhitecţi, sociologi
etc, am încercat cumva să păstrăm ceva din patrimoniul industrial al Văii Jiului. Minerul -nu
numai că, în urma acestor schimbări economice, în care numărul lor a fost redus foarte mult- fost
şi total demoralizat, aruncat la marginea societăţii, nu de cineva anume, ci de un trend economic
global. Minerul actual nu mai este conştient nici de propria lui istorie. Minerul actual este un om
care încearcă să se adapteze la o societate în care el este un element anacronic. Minerii de astăzi
din Valea Jiului reprezintă nişte anacronisme, nişte oameni care au rămas într-un buzunar al
economiei, într-un colţ marginal în Europa, într-o zonă economică care trebuia restructurată
demult.
În Valea Jiului se pot face multe

S: Ce ar trebuit să fie făcut acum în Valea Jiului?

AR: S-ar putea face multe. O dată, avem de-a face cu o Vale a Jiului depopulată, care e la
jumătate din populaţia de odinioară, iar din această populaţie declarată, mulţi lucrează în
străinătate. Şi eu sunt parte din populaţia Văii Jiului în scripte, dar trăiesc în SUA şi merg acolo o
dată la vreo doi ani. Valea Jiului e compusă în mare parte din pensionari. Aceste fenomene
conjugate –demografic, economic, politico-social- dau o rezultantă foarte sumbră. Valea Jiului nu
mai este a minerilor, patrimoniul industrial mineresc se distruge, se pun la pământ 150 de ani de
istorie a mineritului, care reprezenta ceva.

S: Ce poate să facă statul român pentru Valea Jiului, ce pârghii are? Pentru că pe alţii nu-i
putem presa în vreun fel, mă refer la companii…

AR: Statul român e condus de nişte oameni pentru care primează interesele particulare mai mult
decât interesele celor pe care –să zicem- îi reprezintă. Statul român ar putea să facă multe dacă ar
fi condus de nişte oameni care ar vrea să-i reprezinte pe cei pe care sunt puşi să-i reprezinte. Dar,
în general –nu putem generaliza sută la sută- statul român e condus de nişte oameni care pe care
îi interesează foarte puţin cetăţeanul şi mai mult interesele lor private.

S: Bun, dacă şi dvs. spuneţi că exploatarea zăcămintelor de minereu din Vale nu mai este
rentabilă, ce s-ar putea face acolo? Adică, dacă ne uităm la balanţa costuri/beneficii, merită
luate măsuri pentru repopularea Văii Jiului, pentru investiţii în minerit, pentru păstrarea
patrimoniului etc?

AR: De exemplu, în zona Liverpool din Anglia, o serie întreagă de întreprinderi foste miniere au
fost transformate în muzeu, sunt exploatate în scop turistic. Deci, s-ar putea integra şi Valea
Jiului într-un circuit turistic internaţional şi, mai mult, s-ar putea exploata potenţialul natural al
regiunii, s-ar putea produce energii alternative, energii verzi.

S: Deci, aceste două direcţii – turismul şi energia verde- le vedeţi ca fiind posibile şi de viitor
pentru Valea Jiului?

AR: Nu, acestea ar fi adiacente. Ideal vorbind, dacă am avea nişte lideri politici responsabili,
care să nu vrea să-şi umple doar buzunarele lor, ci să facă ceva şi pentru oameni, s-ar putea aduce
multe întreprinderi care să deschidă diverse fabrici. Cum s-a făcut în zona Arad şi Timişoara,
unde s-au deschis diverse fabrici de maşini, pantofi, cadre metalice etc. Totuşi, în Valea Jiului au
existat şi există licee industriale, şcoli profesionale, Institutul de mine Ptroşani, unde sunt mulţi
oameni cu pregătire tehnică. Aceste lucruri s-ar putea exploata. Un om de afaceri care vrea să
deschidă o întreprindere pe uun anumit domeniu, ar găsi acolo specialişti. Dar asta, cum
spuneam, vorbind la modul ideal, dacă ar exista lideri care ar avea o anumită viziune politică,
economică, care ar putea reflecta raţional la problemele comunităţii etc.

S: Dar, până la urmă, ajungem tot la firme, nu la stat, ajungem la banul privat.

AR: Statul ar putea crea infrastructura şi principiile pe care un investitor care ar vrea să vină şi
să deschidă ceva în Valea Jiului să ştie că se poate baza. Fără această infrastructură,
disponibilitate şi principii, nu există nici economie de piaţă. Investitorii se tem şi nu se tem de
mineriade; se tem de faptul că o mare parte din profit ar trebui să-l dea ca mită. Dar acesta nu e
numai în Vale, ci e un fenomen endemic pentru România. România aş clasa-o în zona statelor
corupte sud-americane, în care corupţia şi clicile locale de baroni fac jocurile economico-politice
şi care determină până la urmă şi profilul socio-economic al regiunii şi ţării respective.