Revizuirea Constitu355iei Economice PDF

Revizuirea ConstituŃiei economice
perspectiva societăŃii civile

Revizuirea Constituţiei economice
perspectiva societăţii civile

Bucureşti, ianuarie 2011
1
Acest raport a fost realizat în cadrul proiectului Exersarea democraţiei
participative prind refoma Constituţiei din România implementat în
România de Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi finanţat de către The
Balkan Trust for Democracy (BTD).

Coordonatori:
Prof. univ. dr. Simina Elena Tănăsescu, CDCIP
Violeta Alexandru, IPP
Alexandra Soci, IPP

Institutul pentru Politici Publice (IPP)
Str. Sevastopol, nr. 13 ‐ 17
sector 1, Bucureşti
Tel (+ 4) 021 212 3126/27
Fax (+ 4) 021 212 3108
E‐mail: office@ipp.ro
www.ipp.ro

© Toate drepturile sunt rezervate Institutului pentru Politici Publice (IPP).
Atât publicaţia cât şi fragmente din ea nu pot fi reproduse fără
permisiunea IPP. Opiniile exprimate în acest material aparţin autorilor şi
nu reprezintă în mod necesar opiniile finanţatorului.
2
Cuprins

De ce o nouă dezbatere despre reforma Constituţiei? ………………………….. 5

Revizuirea Constituţiei economice a României ……………………….……………… 7
Prof. Univ. Dr. Simina Tănăsescu
Facultatea de Drept
Universitatea din Bucureşti

Rolul economic al Constituţiei ……………………………………………………………… 25
Prof. Univ. Dr. Adrian‐Paul Iliescu
Facultatea de Filozofie

Mijloacele de control ale Parlamentului asupra politicilor
economice ale Guvernului României ……………………………………..……………. 55
Asist. Univ. Drd. Bogdan Dima
Facultatea de Drept

Revizuirea Constituţiei economice a României …………………………………… 93
Prof. Univ. Dr. Ioan Condor
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative
Universitatea Spiru Haret

Dreptul de a ne revizui Constituţia ……………………………………………….……… 95
Conf. Univ. Dr. Ştefan Deaconu
Facultatea de Drept

Revizuirea nimicului ‐ despre raporturile dintre Constituţie,
economie şi reforma permanentă …………………………………………………….. 111
Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu Dănişor
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative
Universitatea din Craiova

3
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi situaţia economică a
individului ‐ spre o includere par ricochet a unor drepturi
social‐economice? Repere pentru o revizuire a interpretării
prevederilor constituţionale ……………………………………………………………... 121
Prof.univ.dr. Bianca Selejan‐Guţan
Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Revizuirea Constituţiei ‐ act complet şi unitar, dar nu de
maximă urgenţă ………………………………………………………………………………… 135
Prof. Univ. Dr. Genoveva Vrabie
Facultatea de Drept
Universitatea Mihail Kogălniceanu din Iaşi

Constituţionalizarea protecţiei consumatorului: un fundament
pentru o construcţie normativă existent ............................................... 139
Conf. Univ. Lucian Bercea
Universitatea de Vest din Timişoara

Concluzii ……………………………………………………………………………………………. 167

4
De ce o nouă dezbatere despre reforma Constituţiei?

Pe fondul unei divizări vizibile în societate în legătură cu oportunitatea
revizuirii Constituţiei mai ales în punctele dorite de Preşedintele Traian
Băsescu după rezultatele Referendumului din 2009 (reducerea numărului
de parlamentari şi suprimarea unei Camere a Parlamentului), Institutul
pentru Politici Publice (IPP) a decis să contribuie, în loc să rămână
deoparte, la construirea unui cadru de dezbateri între politicieni şi mediul
academic pe marginea unei teme fundamentale pentru societate.
Experienţa ultimilor ani a arătat că, din păcate, multe din deciziile publice
importante nu s‐au luat întotdeauna pe baza unei largi consultări şi nici
măcar plecând de la studii şi analize aprofundate asupra temei.
Recunoscând raţiunea pentru care partidele politice din Opoziţie şi de la
Putere se contrazic în general în spaţiul public, Institutul pentru Politici
Publice apreciază că temele fundamentale care privesc dezbaterea
societăţii ar trebui să canalizeze atenţia partidelor către găsirea unor
soluţii de fond care să fie agreate de toate părţile implicate.

În acest context, observând distanţa existentă în societate între decizia
publică şi mediul academic, în contextul adoptării unor importante măsuri
pentru societatea românească, Institutul pentru Politici Publice propunea
în toamna anului 2010 Centrului de Drept Constituţional şi Instituţii
Politice de pe lângă Facultatea de Drept din Bucureşti, o colaborare
concretă în direcţia creării unui cadru de discuţie la nivel naţional care să
implice cei mai buni specialişti în materia dreptului Constituţional.
Intenţia Institutului era de a crea un asemenea spaţiu în care să fie
prezenţi şi lideri politici pe lângă profesori şi specialişti, urmând să se
dezbată toate principiile fundamentale de la care să se elaboreze
propuneri concrete de modificare a Constituţiei.

Proiectul de faţă reuşeşte parţial atingerea obiectivelor enunţate mai sus,
anume reuşeşte să ofere politicienilor un document de referinţă
conţinând puncte de vedere ale celor mai credibili specialişti în domeniul
dreptului constituţional. Din păcate, partidele contactate nu au putut
aduce în dezbaterea la nivel de specialişti puncte de vedere coerente şi
asumate de conducerea formaţiunilor politice. De la PNL, singurele
puncte de vedere prezentate public sunt cele ale fostului Preşedinte Călin
Popescu Tăriceanu respectiv al Deputatului fost Ministru al Justiţiei, Tudor
Chiuariu. De la PDL nicio informaţie asumată oficial nu a putut fi găsită
5
(fiind, de altfel, partidul ‐ susţinător al ideilor Preşedintelui Traian
Băsescu) iar de la PSD, în pofida nenumăratelor insistenţe din partea
reprezentanţilor Institutului, nu s‐a primit niciun text care să reflecte
punctul de vedere al social democraţilor pe marginea revizuirii
Constituţiei. Nu în ultimul rând, din partea UDMR tot ce am putut afla
este că nu s‐a formulat oficial un punct de vedere cu privire la toate
aspectele din textul Constituţiei ce ar putea fi modificate.

Rămâne ca şi politicienii să folosească această resursă pusă la dispoziţie
de Institutul pentru Politici Publice şi Centrul de Drept Constituţional şi
Instituţii Politice iar deciziile să se inspire inclusiv din ideile şi sugestiile
provenind din mediul academic. În aşteptarea momentului în care voinţa
politică a tuturor partidelor se va canaliza către un calendar concret de
revizuire a Constituţiei, materialul de faţă deschide, ci nu epuizează tema
revizuirii Constituţiei, invitând atât politicienii cât şi alte segmente ale
societăţii civile să nu rateze ci să fructifice orice oportunitate de revizuire
a Constituţiei fiind activ implicaţi şi în dezbaterile ce vor urma.

Institutul pentru Politici Publice

6
Revizuirea Constituţiei economice a României

Prof. Univ. Dr. Simina Tănăsescu
Facultatea de Drept

În spaţiul public românesc este vehiculată ideea modificării Constituţiei cu
o oarecare recurenţă, cel mai adesea fără a se preciza motivele sau
finalităţile unei astfel de acţiuni. Pe de altă parte, contextul economic şi
politic în care se ventilează astfel de idei nu pare a fi unul permisiv pentru
realizarea lor concretă. Până acum aceste abordări au ignorat constituţia
economică, adică acele reguli instituite de stat pentru a consacra o
anumită doctrină economică şi pentru a încadra comportamentele umane
din sfera relaţiilor economice prin norme juridice coerente cu opţiunea
fundamentală astfel realizată.

Articolul 135 din Constituţia României este intitulat „Economia” şi începe
printr‐o afirmaţie care poate părea apodictică: „Economia României este
economie de piaţă”. Coroborată însă şi cu alte dispoziţii constituţionale,
cum ar fi cea prin care este garantată libertatea economică sau cea prin
care se protejează dreptul de proprietate privată, afirmaţia capătă
valoare programatică şi exprimă realitatea în conformitate cu care actuala
constituţie economică a României a realizat o opţiune în favoarea unui
sistem economic bazat pe libera iniţiativă şi concurenţă. De altfel, întreg
Titlul IV al Constituţiei, singurul în care pot fi regăsite reglementări ce
vizează politicile publice ale statului român, pare a ilustra această
opţiune. Alte prevederi constituţionale pot pune sub semnul întrebării
fermitatea sau rigoarea unei astfel de alegeri, căci, încă din primul său
articol, statul român se declară a fi „de drept şi social”, iar prin numeroase
alte drepturi fundamentale se obligă să asigure un nivel ridicat de
protecţie socială cetăţenilor săi. Ceea ce la o primă vedere poate părea
contradictoriu nu constituie altceva decât sursă şi obiect al concilierii;
valori constituţionale aparent antagoniste sunt oricând susceptibile de a fi
interpretate astfel încât să devină coerente şi chiar convergente, însă o
astfel de operaţiune tehnică, juridică, depinde întotdeauna de
fundamentele conceptuale şi doctrinare declarate prin legea
fundamentală şi asumate de interpret.

7
Norma constituţională afirmă, oarecum rituos, că economia României
este o economie de piaţă. Dincolo de valoarea descriptivă şi prescriptivă a
unei astfel de afirmaţii se poate pune întrebarea legitimă «ce este o
economie de piaţă»? Poate fi ea creată prin intermediul unei Constituţii?
Astfel formulată întrebarea nu este anodină deoarece conceptul de
constituţie economică formează obiectul analizei doctrinare în dreptul
comparat de multă vreme1; el a revenit în atenţia cercetătorilor2 în special
datorită fenomenelor economice globale înregistrate către sfârşitul
primului deceniu al mileniului al treilea. Însă interacţiunea dintre drept şi
economie ori chiar dintre constituţionalism şi economie este mult mai
veche. Constituţionalismul s‐a născut într‐un context social‐economic
burghezo ‐ liberal, iar constatarea acestui fapt istoric transcede teoriile
marxiste3.

Constituţia economică este diferită de constituţia juridică, însă este
sarcina dreptului ca, prin mijloace juridice, să instituie un anumit sistem
economic şi să‐l garanteze, adică să „constituie” spaţiul şi regulile jocului
economic4. Constituţia economică exprimă realitatea în conformitate cu
care regulile juridice pot interveni ‐ inclusiv în plan economic ‐ nu numai

1
J.L.Constantinesco, „La Constitution économique de la République Fédérale
allemande”, Revue économique n°2/1960, p.266 ; K.W.Nörr, „Economic
Constitution : On the Roots of a Legal Concept”, Journal of Law and Religion
1993, p.343 ; R.Posner, „The Constitution as an Economic Document”, George
Washington Law Review n°1/1987, p.4; P. Delvolvé, Droit public de l’économie,
Dalloz, Paris, 1998; K. Vallender & M.Veit, The Swiss Economic Constitution and
its Concretisation by the Legislator (a sketch of economic constitutional and
economic administrative law), Staempfli, Berne, 2003.
2
A se vedea, între altele, colocviul organizat sub înaltul patronaj al preşedintelui
Consiliului Constituţional în data de 3 octombrie 2008 de Centrul „Maurice
Hauriou” al Universităţii Paris V‐Descartes cu tema Constituţia economică a
statului ‐ ordinea constituţională economică (http://www.bfdc.org/article‐
21635282.html) sau cel al Asociaţiei spaniole de drept constituţional din 27‐28
ianuarie 2011 cu tema Drepturile sociale şi principiile constituţionale economice
(http://www.acoes.es/congresoIX/index.html).
3
„Între constituţie şi structura economică a unei ţări există o corelaţie necesară”
afirma J.L.Constantinesco, op.cit.; pentru o analiză similară a se vedea şi J.B.Cruz,
Competition and Free Movement ‐ The Economic Constitutional Law of the
European Community, Hart Publishing, Oxford and Portland, Oregon, 2002, p.26.
4
J.B.Auby, „Quelques considerations sur la Constitution economique”, Les petits
affiches n°16/2009, p.5.
8
pentru a prescrie comportamente umane, ci şi pentru a consacra o
anumită ideologie. În sens restrâns, aceasta se limitează doar la regulile
cuprinse în constituţia juridică în sens formal; în sens larg, ea se referă la
toate normele juridice care vizează economia unui stat, indiferent de
rangul actului normativ în care acestea sunt cuprinse. Din perspectivă
funcţională orice sistem economic este definit de un set de norme
constitutive; prin analiza acestor reguli este posibilă evaluarea naturii
unei constituţii economice într‐un stat. Altfel spus, constituţia economică
dă consistenţă garanţiilor instituţionale şi funcţionale pentru structura
(statică) şi funcţionarea (dinamică) a economiei din cadrul unui stat.5 Ea
reuneşte ansamblul normelor juridice instituite de stat pentru a
reglementa activitatea economică din interiorul său şi care stabilesc cine
va decide cu privire la mecanismul de coordonare economică dintr‐un stat
(ceea ce teoria dreptului constituţional desemnează prin sintagma
Kompetenz ‐ Kompetenz), care este ‐ în concret ‐ acest mecanism de
coordonare şi cum poate el funcţiona.

Aparent paradoxal, cea mai mare parte dintre aceste norme juridice se
regăsesc în ramuri pe care ne‐am obişnuit să le considerăm a fi din sfera
dreptului privat; la o analiză atentă, ele îşi revelă statutul dual. Întradevăr,
constituţionalizarea dreptului6 a reuşit să transforme în profunzime
structura sistemului juridic în ansamblul său şi să relativizeze clasica
summa divisio a dreptului până într‐atât încât asistăm astăzi la apariţia
unor noi tipuri de grupări de norme juridice după criterii care le fac mai
greu de încadrat în sfera dreptului public sau privat, cel mai bun exemplu
în acest sens fiind disciplina nou apărută şi cunoscută drept protecţia
consumatorilor. Reglementările de detaliu, adică precizarea regimului
juridic şi a posibilelor excepţii care contribuie la crearea condiţiilor
juridice necesare pentru funcţionarea sistemului economic (protecţia
libertăţii economice, a dreptului de proprietate, a liberei concurenţe,
etc.), sunt parte integrantă a conceptului mai larg de constituţie
economică. Însă aceste detalii sunt subiacente deciziilor fundamentale

5
J.L.Constantinesco, op.cit., p.274.
6
I.Muraru, S.Tănăsescu, „La constitutionnalisation du droit roumain”, Le nouveau
constitutionnalisme ‐ Mélanges en l’honneur de Gérard CONAC, Economica, Paris,
2001, p.407 ; S.Tănăsescu, „Considérations sur la constitutionnalisation du droit
civil roumain”, Analele Universităţii din Bucureşti ‐ Seria Drept 1999, p.19;
S.Tănăsescu, „Despre constituţionalizarea dreptului Uniunii Europene”, Revista
de drept comunitar n°2/2008, p.31.
9
operate de constituţia considerată (de data aceasta) în sens juridic formal,
adică aceea prin care se prescriu reguli pentru comportamentele umane
pe baza unei selecţii valorice operată inclusiv în materie economică. Altfel
spus, o constituţie economică include, pe lângă reglementarea juridică
detaliată a condiţiilor care fac posibilă funcţionarea unui sistem
economic, mai ales decizia fundamentală cu privire la sistemul economic
preferat; aceasta din urmă determină şi condiţionează în conţinutul lor
toate celelalte reguli juridice.

Exemplul României demonstrează faptul că declararea (partizană şi
asumată) în chiar Constituţie a unei anumite opţiuni cu privire la regulile
fundamentale ce stau la baza sistemului economic nu este suficientă
pentru ca prescrierea tuturor comportamentelor umane să fie realizată,
ulterior, în aceeaşi cheie de lectură. În egală măsură, exemplul României
poate fi ilustrativ şi pentru efectele nefaste pe care le poate avea o
eventuală incoerenţă (pe termen lung) sau chiar simplă inadvertenţă
(momentană) a deciziei politice în raport cu fundamentele economice
enunţate la nivel constituţional. În contextul mai larg al globalizării, care
progresează tot mai mult ‐ atât ca arie de cuprindere cât şi ca intensitate,
ale cărei efecte sunt accentuate de fenomene relativ rare şi dificile,
precum criza economică ce a atins la finele primului deceniu al mileniului
al treilea aproape întreaga planetă, conştientizarea importanţei pe care o
are constituţia economică şi, mai ales, respectarea ei, devine o necesitate.
Sau, altfel spus, ignorarea faptului ca legea fundamentală precizează
anumite standarde, inclusiv cu privire la sistemul economic al statului,
riscă să determine, pentru societate, costuri mult mai ridicate decât cele
care rezultă în mod normal din simpla ei punere în aplicare.7 Iar acest
lucru este cu atât mai valabil pentru statele care sunt membre ale unei
organizaţii supranaţionale fondată tocmai pe integrarea economică
bazată pe câteva principii considerate esenţiale şi (mult mai puţin decât ar
putea părea la prima vedere) alegoric denumite constituţie economică8.

7
D.Ribes, „L’incidence financière des décisions du juge constitutionnel”, Cahiers
du Conseil Constitutionnel n°24/2008, p.104.
8
J.L.Constantinesco, „La constitution économique de la CEE”, Revue trimestrielle
de droit européen 1977, p.244. Pentru o analiză detaliată asupra „conceptului
operaţional de constituţie” în contextul integrării europene a se vedea J.B.Cruz,
op.cit., p.7‐16. Pentru o utilizare diferită a conceptului de constituţie în contextul
integrării europene a se vedea S.Tănăsescu, „On the constitutionalisation of EU
law”, Revista de drept comunitar n°5/2009, p.15 sau S.Tănăsescu, „The
10
Desigur, în planul analizei doctrinare pot fi realizate subtile distincţii între
perspectiva eminamente juridică asupra fundamentelor constituţionale
ale sistemului economic9 al unui stat şi analiza tehnic‐economică a
constituţiei ca document economic10. În vreme ce prima permite
înţelegerea regulilor specifice jocului economic, cea de a doua poate pune
în evidenţă costurile ataşate oricărei decizii politice. În acest context însă
trebuie făcută cuvenita distincţie între obiectul de studiu care poate fi
constituţia economică şi metoda de lucru ce poate fi analiza economică a
dreptului. Plasată la graniţa dintre ştiinţele juridice şi cele politice, în plan
pur conceptual, analiza economică a dreptului (îşi) pune întrebări cu
privire la eventuala ambivalenţă a judecăţilor de valoare pe care le poate

constitutionalization of EU law in Romanian jurisprudence”, K.Topidi, A.Morawa
(coord), Constitutional Evolution in Central and Eastern Europe, Ashgate, 2010,
p.43.
9
Studierea bazelor constituţionale ale economiei unui stat porneşte de la
premisele formalismului juridic specific constituţionalismului contemporan care
postulează faptul că în cadrul unui stat modern nu pot exista activităţi sociale ‐ fie
ele politice, economice, culturale, etc. ‐ care să nu fie reglementate juridic, iar
aceste reguli juridice sunt în mod necesar organizate şi structurate în cadrul unei
ierarhii care îşi are ultimul fundament în normele constituţionale. În acest sens a
se vedea J.L.Constantinesco, „La Constitution économique de la République
Fédérale allemande”, op.cit., precum şi P.Mbongo, „La neutralité économique de
la Constitution a l’ère de l’intégration économique européenne et de la
globalisation”, Les petits affiches n°16/2009, p.8.
10
Membru activ al « Şcolii de la Chicago » şi reprezentant extrem al acesteia,
R.Posner s‐a plasat conştient şi asumat pe poziţii relativ critice faţă de ceea ce a
numit (cu ghilimele în original) teoria „economică” a Constituţiei dezvoltată de
C.Beard în celebra lucrare An Economic Interpretation of the Constitution of the
United States, New York, The Free Press, 1913, în care acesta din urmă demostra
faptul că legea fundamentală americană are ca scop redistribuirea avuţiei de la
segmentele sărace ale populaţiei către clasele sociale superioare cărora le
aparţineau „părinţii fondatori” ai Constituţiei SUA, demascând astfel exploatarea
economică încifrată în textul juridic. Posner încearcă să argumenteze cu
instrumentele ştiinţifice (inclusiv de ordin matematic) ale economiei politice
moderne că şi prevederi constituţionale aparent benigne pentru o astfel de
interpretare (cum ar fi cele referitoare la separaţia puterilor în stat) pot fi
considerate drept reminiscenţe ale regulilor specifice unui sistem economic dat,
prescris şi garantat de Constituţie, ceea ce face ca textul legii fundamentale să nu
fie neapărat expresia unei atitudini de exploatare a omului de către om de tip
marxist, ci asumarea conştientă a unei anumite ideologii de către colectivitatea
constituită în stat.
11
produce; ea se află astăzi în faţa dilemei de a şti dacă poate contribui la
cunoşterea umană exclusiv prin instrumente de ordin descriptiv sau poate
avea un aport inclusiv în plan normativ. Trecerea de la fapte (şi descrierea
lor) la norme (şi impunerea unor conduite) ar fi posibilă în cadrul
instrumentarului propus de teoria economică a dreptului numai dacă
premisa majoră a unui eventual (astfel) de raţionament este o dogmă şi
anume faptul că ştiinţa economică reprezintă o ştiinţă normativă11. Altfel,
este conceptual şi logic dificil ca din simpla constatare a faptului că o
anumită regulă produce bogăţie şi bunăstare din punct de vedere
utilitarist să fie inferată obligativitatea adoptării acelei norme; discuţiile
cu privire la eventuala necesitate (în planul realităţii concrete) a adoptării
acelei norme rămân contingente şi nu au legătură cu planul normativităţii
specific ştiinţelor juridice. Tocmai această dificultate conceptuală a
determinat şi unele reacţii epidermice faţă de considerarea analizei
economice a dreptului ca disciplină de studiu autonomă şi cu valenţe
inclusiv în plan juridic12. Nu e mai puţin adevărat însă şi faptul că analiza
economică a dreptului nu şi‐a propus să fie o ştiinţă distinctă, ci mai
degrabă o metodă de lucru ce porneşte de la premise diferite de cele
proprii dreptului. Pe de altă parte, nu poate fi negat faptul că analiza
economică a dreptului contribuie la o revalorizare a misiunii tradiţionale a
ştiinţei juridice prin aceea că facilitează identificarea a ceea ce constituie
fundamentele coerenţei sale interne prin recursul la metode noi,
ajungând chiar până la legitimitatea sa politică. Din această perspectivă,
analiza economică a dreptului nu poate fi ignorată13, cel puţin în calitatea
sa de instrument de lucru. El nu este însă unicul utilizat şi nici măcar cel
principal, căci constituţia economică nu impune cu necesitate utilizarea
unui instrumentar propriu doar ştiinţelor economice, ea rămânând
fundamental un fenomen de natură juridică.

11
E.Mackaay, S.Rousseau, Analyse économique du droit, Dalloz, Paris, 2008,
passim. Acest pas, de la descriptiv la normativ, a fost considerat de netrecut de
unii autori (J.‐L.Bergel, J.‐Y.Chérot, „Avant‐propos”, http://www.
labotheoriedudroit.u‐3mrs.fr/documents/pdf/avant‐propos‐cmj2008.pdf ‐
consultat la 22.01.2011) sau deja făcut de alţii (e.g. J.Buchanan „The Constitution
as Economic Policy”, http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/
1986/buchanan‐lecture.html ‐ consultat la 22.01.2011).
12
A.Bernard, „Law and Economics, une science idiote?”, Dalloz 2008, p.2806.
13
E.Mackaay, „Le juriste a‐t‐il le droit d’ignorer l’économiste?”, Revue de la
Recherche Juridique 1987, p.419.
12
Indiferent şi dincolo de aceste dileme teoretice, mai degrabă de natură
metodologică, la nivel practic este cert faptul că în zilele noastre
constituţia şi teoria constituţională nu (mai) pot ignora substanţa
economică şi socială din care şi pe baza căreia se constituie statul.
Constituţia economică, analizată fie din perspectivă formal juridică, fie
prin prisma realismului economic, se impune ca obiect de studiu
interdisciplinar. În sine, constituţia economică este o noţiune goală de
conţinut propriu14; ceea ce îi dă substanţă este alegerea pe care o face cu
privire la un anumit sistem economic, adică opţiunea politică pentru un
anumit mecanism de coordonare în plan economic.

Opţiunea realizată de constituantul român în favoarea economiei de piaţă
porneşte de la premisa ca sistemul economic astfel denumit este deja
cunoscut şi înţeles. Un sistem economic este considerat a fi o economie
de piaţă atunci când mecanismul de coordonare principal sau dominant
este cel al competiţiei între participanţi autonomi unul faţă de celălalt şi
în conformitate cu preferinţele lor individuale15. În plan juridic o astfel de
opţiune fundamentală necesită reglementări de punere în aplicare pentru
crearea premiselor economiei de piaţă (libera concurenţă, libertatea
economică, dreptul de proprietate), pentru echilibrarea eventualelor
excese ale pieţei (finanţe publice, ordine publică, protecţia mediului
înconjurător, etc.), pentru instituirea unor corective în plan social
(asigurări sociale, asistenţă socială) şi pentru statuarea eventualelor
derogări de la economia de piaţă (intervenţia statului în economie)16. Cu
alte cuvinte o constituţie economică centrată pe ideea de piaţă nu
presupune absolutizarea competiţiei, ci se poate acomoda la mixaje ‐ în
doze variabile ‐ cu protecţia socială şi chiar cu instituţii de tip corporatist.
Economia de piaţă de tip social, cunoscută astăzi şi sub denumirea de „a
treia cale”, nu este un construct teoretic al zilelor noastre, ci îşi află
obârşia în politicile sociale iniţiate în Germania încă înaintea primului
război mondial şi care au fundamentat sintagma constituţională „stat de

14
C.Joerges, „Que reste‐t‐il de la Constitution économique européenne après la
constitutionnalisation de l’Europe ‐ une rétrospective mélancolique”, Cahiers
européens de Sciences Po n°1/2005, http://www.cee.sciencespo.fr/erpa/docs/
wp_2005_1.pdf (consultat la 23.01.2011)
15
Fr. von Hayek, „The Use of Knowledge in Society”, American Economic Review
n°4/1985, p.519.
16
Th.Stauffer, The Constitution of Market Economy, Hunan University, Changsha,
2008, p.107.
13
drept şi social” de mai târziu17. Ea face trimitere la un sistem economic
bazat pe libertatea individuală şi competiţie, cumulat cu redistribuirea
avuţiei (astfel generate) printr‐un sistem complex de taxe şi protecţie
socială. Aceasta nu implică cu necesitate intervenţia statului în economie,
ci, mai degrabă, activarea lui eminamente pentru a proteja drepturile şi
libertăţile participanţilor la economia de piaţă şi pentru a face opoziţie
concentrărilor (cartelurilor) de tip abuziv. De exemplu, proprietatea (care
nu este doar garantată, ci şi creată prin norme juridice în economia de
piaţă) se poate dovedi un catalizator pentru libertate, dar concentrarea ei
poate conduce la exacerbarea puterii şi la punerea în pericol a libertăţii
economice: acest fapt face necesară intervenţia statului în economie
pentru a tempera eventualele excese ale exercitării dreptului de
proprietate şi a pune în echilibru protecţia sa juridică cu garanţiile
necesare pentru libertatea economică. Însă chiar şi astfel de intervenţii
ale statului nu pot opera oricum, ci trebuie să se încadreze în
coordonatele prestabilite de constituţia economică. De exemplu, în
situaţia opţiunii legii fundamentale pentru mecanismul economiei de
piaţă, solicitarea de către stat a unor autorizaţii sau certificate
profesionale pentru exercitarea anumitor profesii (de regulă, liberale)
este considerată legitimă şi constituţională dacă are ca scop protecţia
consumatorilor şi trebuie invalidată dacă are ca finalitate protecţia
profesioniştilor prin împiedicarea competiţiei libere pe piaţă18.

* * *

Contribuţiile grupate în prezenta lucrare au făcut obiectul unor dezbateri
mai ample, organizate de IPP şi CDCIP pe 11 noiembrie 2010, sub forma
unei reflecţii comune pe tema opţiunii majore exprimată de art.135 din
Constituţia României, la care au participat politicieni şi profesori
universitari specialişti în filosofie, drept, economie şi sociologie. Ele
prezintă avantajul de a oferi o abordare interdisciplinară asupra unui
subiect care nu pare să preocupe decidenţii politici, dar care se pretează
atât la analize în plan conceptual, cât şi la nenumărate concretizări.

17
În acelaşi sens a se vedea P. Delvolvé, op.cit., p.223‐226, C.Joerges, op.cit.,
p.15‐19, J.B.Cruz, op.cit., p.26‐29.
18
Recentele discuţii din spaţiul public românesc referitoare la regimul juridic al
notarilor şi la admiterea în cadrul acestei profesii sunt un bun exemplu concret.
14
Din această perspectivă întrebarea formulată ca premisă a demonstraţiei
logice dezvoltată de Adrian Paul Iliescu apare ca legitimă şi deplin
justificată: poate exista o constituţie economică neutră? Răspunsul pozitiv
cu privire la alte legi fundamentale a fost deja formulat19, chiar dacă el a
fost imediat şi contestat20. Însă analiza realizată în această contribuţie la
prezenta lucrare, pornind în special de la doctrina şi jurisprudenţa din
SUA, este meritorie tocmai pentru că propune un cadru conceptual şi
metodologic valid şi pentru alte sisteme juridice şi economice, realizând
pe lângă necesara generalizare şi extrem de utila concretizare necesară
pentru facilitarea înţelegerii. Principiul de la care porneşte această
construcţie este acela că o „Constituţie se adresează unor persoane cu
concepţii fundamental diferite”, însă ea trebuie să nu se abată de la
scopul ei imanent, care este acela de „garantare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti”, iar în considerarea acestui criteriu ultim pot fi
oricând identificate „argumente în favoarea unui răspuns pozitiv la
întrebarea” referitoare la neutralitatea constituţiei economice. Fireşte, o
astfel de abordare este reconfortată de realitatea în conformitate cu care
majoritatea constituţiilor contemporane permit identificarea
fundamentelor lor economice prin intermediul interpretării drepturilor
fundamentale. În plus, din punct de vedere numeric, legile fundamentale
care consacră sistemul economic bazat pe competiţie şi liberă concurenţă
îl depăşeşte net pe cel al constituţiilor ambigue cu privire la acest subiect
sau chiar opuse unei astfel de opţiuni. Toate aceste aprecieri de natură
contextuală nu fac însă decât să întărească forţa concluziilor autorului,
care afirmă ‐ împreună cu Edmund Burke ‐ că „guvernarea este o creaţie a

19
Tribunalul constituţional german a afirmat în mod constant că legea
fundamentală economică germană nu obligă statul nici la respectarea principiilor
economiei de piaţă şi nici la intervenţia în economie prin instrumente specifice
doar economiei de piaţă [BVerfGE 4, 7 (1954), menţinută prin BVerfGE 50, 290
(1979)], poziţie care a fost interpretată de majoritatea doctrinei ca făcând
trimitere la un concept neutru de constituţie economică. Pentru situaţia din
Franţa a se vedea H.Rabault, „La constitution économique de la France”, Revue
française de droit constitutionnel n°44/2000, p.707.
20
P.Mbongo afirmă că, în cazul Franţei, „neutralitatea economică a Constituţiei”
echivalează nu cu echidistanţa, ci cu absenţa unei doctrine economice, fapt care
poate fi dedus din deciziile Consiliului Constituţional „reputate a fi doar topice”,
op.cit., p.8. Pentru o luare de poziţie oarecum asemănătoare, cu directă referire
la doctrina dezvoltată de judecătorul Holmes în jurisprudenţa Lochner din SUA,
dar şi circumstanţiat la datele oferite de integrarea europeană, J.B.Cruz, op.cit.,
p.36‐37.
15
oamenilor menită să răspundă nevoilor oamenilor” şi de aceea „acţiunile
statului asupra vieţii economice sunt determinate şi modelate exclusiv de
necesitatea apărării drepturilor şi libertăţilor”.

Dacă în plan conceptual opţiunile par clare şi rolul autorităţilor statului în
domeniul politicilor economice este predeterminat de legea
fundamentală, în practică lucrurile sunt mai dificil de catalogat şi, uneori,
chiar de înţeles. Autorităţile statului ar trebui să acţioneze în cadrele şi
limitele stabilite de Constituţie. De regulă, Parlamentul şi Guvernul nu
gestionează direct economia; să însemne acest lucru că instituţiile politice
ale statului gestionează doar treburile politice, în vreme ce economia se
află în mâinile unor instituţii specializate de genul băncilor naţionale sau
ale diferitelor consilii de natură tehnică (economică, fiscală sau
financiară)? Rolul Parlamentului în materie economică se manifestă prin
stabilirea cadrului normativ de desfăşurare a activităţii economice şi prin
controlul parlamentar asupra activităţilor desfăşurate de Guvern în acest
domeniu. În această privinţă mai multe opţiuni sunt posibile: fie
conlucrare strânsă între majoritatea parlamentară şi executiv; fie cereri
de informare şi apoi critica acţiunii parlamentare de către opoziţie; fie
orientare strategică prin aprobarea principiilor de guvernare şi, eventual,
chiar a unor planuri economice multianuale, urmată de obligarea
executivului să prezinte la intervale regulate de timp rapoarte cu privire la
realizarea obiectivelor stabilite. Nu în ultimul rând, deciziile care presupun
discreţionaritate şi angajează economic şi/sau financiar statul ar trebui să
fie de competenţa exclusivă a autorităţilor reprezentative şi nu a celor
numite sau instituite prin proceduri ce nu presupun legitimitate
democratică (e.g. instanţe judecătoreşti)21. În plus, organisme tehnice
şi/sau specializate ‐ de tipul Consiliului Economic şi Social ori recent
înfiinţatului Consiliu fiscal sau altele ‐ pot degenera în „polisinodism”, dar
utilitatea şi eficienţa lor trebuie evaluată în funcţie de criterii obiective

21
Deşi profeţia realizată de Alexis de Tocqueville în contextul particular al
propriilor observaţii cu privire la sistemul juridic al SUA de la jumătatea secolului
XIX se dovedeşte a fi adevărată şi astăzi, nu numai în ce priveşte marea
majoritate a statelor de drept şi democratice contemporane, ci şi cu privire la
organizaţia supranaţională care este Uniunea Europeană, anume că nu va exista
o problemă de natură politică, economică sau socială care să nu fie rezolvată, pe
termen scurt sau lung, în considerarea dimensiunii sale constituţional‐judiciare.
(Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Bucureşti, Humanitas,
2005)
16
inter‐relaţionate (rolul şi compunerea lor, legitimitatea sau ancrajul juridic
şi instituţional, etc.).

Analiza dezvoltată de Bogdan Dima cu privire la mijloacele de control de
care dispune Parlamentul României asupra politicilor economice ale
Guvernului nu constituie o premieră în doctrina juridică din România22,
însă utilizarea unor argumente împrumutate din analiza economică a
dreptului ori de pe tărâmul ştiinţelor politice îi conferă originalitate pe
lângă bogăţie de argumente şi persuasiune sporită. Concluzia sa, că „cele
mai importante decizii ale vieţii economico‐sociale sunt luate în cadrul şi
la nivelul Guvernului” ori „prin forţarea majorităţilor parlamentare de
către executiv”, este dublată de trista constatare a faptului că nu dreptul
pozitiv este responsabil de această stare de lucruri: „în practica de zi cu zi,
angajamentele asumate de guverne prin programele de guvernare nu
sunt respectate şi, de cele mai multe ori, acţiunile guvernamentale nu
sunt cenzurate de către legislativ prin mijloacele de control pe care le are
la dispoziţie”. Mesajul ce rezultă de aici este acela că nu constituţia ‐
juridică ori economică ‐ trebuie revizuită, ci practicile instituţionale care
nu sunt concordante cu legea fundamentală şi care, prin incoerenţa lor
internă dar şi în raport cu standardul oferit de constituţie, induc nu doar
insecuritate juridică dar şi incertitudine economică.

Cu toate acestea, Ioan Condor apreciază că există şi unele aspecte, cu
precădere cele referitoare la finanţele publice, care ar merita
reconsiderare, în mod special în perioade de criză economică, în vreme ce
prevederile din actuala constituţie economică îi apar ca având „caracter
declarativ şi conţinut redus”.

22
M.Enache, „Aspecte generale privind controlul parlamentar în regimurile
politice democratice”, Dreptul n° 8/1997, p.24 ; M.Constantinescu, M.Enache,
„Parlamentarismul raţionalizat şi stabilitatea guvernamentală”, Dreptul n°7/2001,
p.3 ; A.Varga, „Angajarea răspunderii Guvernului, o procedură parlamentară
specială de legiferare şi control”, Despre constituţie şi constituţionalism ‐ Liber
amicorum Ioan Muraru, Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.221 ; I.Muraru,
S.Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p.1031 ‐ 1081; Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I,
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.218‐235.
17
Şi totuşi, contrar aşteptărilor şi declaraţiilor oficiale23, autorii care au avut
bunăvoinţa de a colabora la prezenta lucrare nu au exprimat prea multe
sau detaliate sugestii de revizuire a aspectelor de natură instituţională ce
vizează constituţia economică; dimpotrivă, cea mai mare parte a
contestaţiilor care ar putea determina reclamarea rituoasă a „dreptului
de a ne revizui constituţia” (Ştefan Deaconu) s‐au referit la funcţia
individuală a drepturilor fundamentale şi la aspectele de natură subiectivă
ce trebuie şi pot fi avute în vedere atunci când se discută despre statul
social.

Dacă „justiţia este prima virtute a oricărei instituţii sociale”24, atunci
justiţia socială este în mod necesar parte integrantă a constituţiei
economice. Economia de piaţă fiind, teoretic, eficientă însă nu neapărat şi
justă, mecanisme de re‐echilibrare socială sunt necesare, dar identificarea
şi utilizarea lor rămân la latitudinea decidenţilor politici. Prin intermediul
acestor mecanisme constituţia economică apare drept opusul
capitalismului simplist, stimulând necesara protecţie a drepturilor
fundamentale. În acest cadru, problema protecţiei drepturilor nu este una
de natură conceptuală, ci vizează tipul drepturilor şi modalitatea sub care
este necesară implicarea autorităţilor statale, ceea ce, în mod necesar,
aduce în discuţie clasificarea drepturilor după criteriul generaţiilor25.
Reformulată, problema drepturilor fundamentale în cadrul constituţiei
economice vizează proporţia ori forma sub care sunt aplicate politicile
redistributive. Tradiţional se face distincţie între trei nivele (forme) de
intervenţie statală în economie prin politici sociale26: (i) protecţia săracilor

23
Necesitatea revederii unor aranjamente instituţionale, inclusiv prin prisma
unor consideraţii de natură economică, poate apare ca imperioasă atunci când ea
îşi găseşte justificarea în expresia directă a voinţei populare. Decizia Preşedintelui
României de a organiza referendumul consultativ din data de 22 noiembrie 2009
în cadrul căruia populaţia a fost chemată să decidă cu privire la (i) reducerea
numărului de parlamentari şi (ii) structura monocamerală a Parlamentului a avut,
printre alte explicaţii, şi pe cea economică legată de costurile ridicate pe care le
presupune funcţionarea instituţiei parlamentare în actuala formă. O astfel de
analiză, deşi corectă în planul realităţii imediate, este însă departe de a utiliza
instrumentarul propriu analizei economice a dreptului, cu toate că se păstrează
în aceleaşi coordonate ale unei abordări de tip descriptiv.
24
J.Rawls, A Theory of Justice, Harvard University Press, Harvard, 1971, p.3.
25
I.Muraru, S.Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, ed.13,
C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.142‐144.
26
Th.Stauffer, op.cit., p.156‐167.
18
‐ nivelul minimal care poate contribui la îmbunătăţirea echităţii prin
programe antisărăcie; (ii) asigurări sociale ‐ nivelul intermediar care poate
contribui la îmbunătăţirea echităţii prin reducerea insecurităţii sociale cu
ajutorul, de ex., al pensiilor, alocaţiilor pentru copii sau alte asigurări
sociale; (iii) redistribuirea bogăţiei naţionale ‐ nivelul maximal care poate
contribui la îmbunătăţirea echităţii şi presupune impozitarea progresivă a
veniturilor pentru a permite procurarea şi redistribuirea unei cantităţi
sporite de bunuri şi servicii. Primele două niveluri sunt considerate
necesare pentru o constituţie economică ce instituie o economie de piaţă
pentru că permit oricărui participant la economie să ia parte la
schimburile din piaţă. Al treilea rămâne o chestiune de opţiune, în care
gradul de intensitate este considerat definitoriu pentru calificarea
economiei ca fiind de piaţă sau eminamente socială.

Ori tocmai în legătură cu acest din urmă aspect autorii găzduiţi în
prezenta lucrare par să fie mai divizaţi ca oricând. În vreme ce Genoveva
Vrabie subliniază ceea ce în doctrina franceză este cunoscut drept
„rezerva posibilului”27, arătând că „generozitatea unor drepturi înscrise în
Titlul II trebuie amendată sau regândită pentru a se ţine cont de
posibilităţile societăţii româneşti, ale statului, într‐o perioadă de criză şi
nu numai”, Bianca Guţan consideră că, dimpotrivă, devreme ce Curtea
Europeană a Drepturilor Omului face dovada unui activism judiciar ‐
discutabil pe alocuri este de acord şi autoarea ‐ şi include par ricochet
drepturi sociale în sfera de protecţie a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, exemplul ei ar putea servi drept „sursă de inspiraţie pentru
judecătorii constituţionali, cu atât mai mult cu cât aceştia au la dispoziţie
baza normativă de referinţă a drepturilor social‐economice, precum şi
constituţionalizarea principiilor statului social”.

Într‐o a treia dimensiune, Dan Claudiu Dănişor apreciază că prin
„revizuirea nimicului” se ajunge la dejuridicizarea constituţiei tocmai prin
extensia obiectului său de reglementare: „rostul definirii Constituţiei şi,
prin aceasta, a determinării clare a obiectului ei, este trierea normelor
care trebuie să fie cuprinse într‐o constituţie de normele care nu au,
datorită naturii lor, ce căuta în sfera de reglementare a dreptului
constituţional. [...] Dacă ne raportăm la o astfel de înţelegere a noţiunii şi
sferei Constituţiei, economia nu poate fi obiect de reglementare

27
D.Ribes, op.cit., p106.
19
constituţională.” Un întreg curent de gândire şi interpretare realistă a
constituţiei28 este astfel contrat prin sublinierea preponderenţei pe care o
are politicul asupra economicului şi/sau socialului. Cu toate acestea, încă
în 1960 Jean Leontin Constantinesco afirma că „democraţia nu trebuie să
fie doar formală, ci şi reală, nu doar juridică, ci şi socială şi economică.
Rolul constituţiei economice democratice constă în asigurarea
fundamentelor democraţiei în domeniul economic”29.

In fine, tocmai pentru a prezerva neta distincţie dintre sfera politicului,
reglementată şi încadrată, deci limitată prin constituţie, şi sfera
economicului în care ar trebui să guverneze libertatea deplină,
manifestată prin autonomia de voinţă a participanţilor la raporturile
contractuale, Lucian Bercea pune în gardă cu privire la potenţialele
pericole pe care le prezintă pentru libertatea contractuală
constituţionalizarea protecţiei consumatorului, deşi consideră benefică
reglementarea prin constituţie a libertăţii economice, caracterizată
tocmai prin libera concurenţă între producători pe o piaţă nesupusă
cartelurilor ce pot rezulta din excesele libertăţii contractuale.

* * *

Dilema cu privire la semnificaţia concretă a obiectului protecţiei
constituţionale atunci când se face vorbire despre economia de piaţă nu
este una nouă; alternativele cel mai adesea menţionate sunt aceleaşi:
libertatea contractuală v. libera concurenţă. Doar aparent convergente,
cele două aspecte pot fi şi cel mai adesea se află pe poziţii adverse;
libertatea contractuală, înţeleasă în mod absolut, poate justifica inclusiv
înţelegerile de împărţire a pieţei între producători, ori acestea contravin
regulilor de liberă şi loială concurenţă. De altfel, tocmai pentru a
contracara unele din efectele nefaste ale libertăţii contractuale cu privire

28
Început cu celebrul articol (precitat) al lui R.Posner, continuat în discursul
(precitat) ţinut cu ocazia primirii premiului Nobel pentru economie de J.Buchanan
şi intitulat „The Constitution as Economic Policy” sau în interogaţia retorică a lui
E.Mackaay, „Le juriste a‐t‐il le droit d’ignorer l’économiste?”, op.cit. şi, recent,
dezvoltat pe larg mai ales în domeniul integrării europene de autori (precitaţi)
precum C.Joerges ori J.B.Cruz.
29
allemande”, op.cit., p.290.
20
la consumatori (şi nu cu privire la stat) a fost construit întreg eşafodajul
juridic al protecţiei consumatorului.

În dreptul comparat problema raporturilor dintre libertatea contractuală
şi cea economică pare să fie tranşată în sensul că protecţie de rang
constituţional este acordată liberei concurenţe, în vreme ce libertatea
contractuală rămâne un drept subiectiv de rang legislativ (e.g. cod civil,
cod comercial), deci susceptibil nu doar de restrângeri, dar şi de limitări
ori derogări, mai ales atunci când norme constituţionale (precum
protecţia consumatorilor) o prevăd expres. De exemplu, în dreptul
constituţional elveţian, unde protecţia consumatorilor a primit
recunoaştere expresă (articolul 97) în legea fundamentală ‐ în cadrul unui
dispozitiv constituţional extrem de amplu referitor la sistemul economic ‐,
atât comentariul pe articole în limba germană30, cât şi cel în limba
franceză31 subliniază precedenţa pe care a dobândit‐o, în timp, libera
concurenţă în dauna libertăţii contractuale. Această schimbare este
rezultatul unei evoluţii a dreptului constituţional elveţian aflat sub directa
influenţă a dreptului economic internaţional într‐un context în care
globalizarea, mai ales în plan economic, îşi spune din plin cuvântul.
Aceeaşi evoluţie putea fi înregistrată în Germania încă din perioada anilor
'60.32 Procesul de constituţionalizare a dreptului nu va face decât să
acentueze şi să accelereze acest fenomen, care produce deja efecte la
nivelul dreptului civil şi comercial, în ciuda unei inerente rezistenţe la
schimbare opusă de doctrina şi practica de specialitate.33

Aceeaşi constatare este cu atât mai adevărată la nivelul Uniunii Europene.
Exemplul protecţiei consumatorilor este aici şi mai ilustrativ, căci practic
toate reglementările statelor membre ale Uniunii Europene îşi află izvorul
în dreptul european, materia fiind nu doar armonizată, ci în întregime
integrată din punct de vedere juridic. Este adevărat că unele reminiscenţe

30
B.Ehrenzeller, P.Mastronardi, K.A.Vallender, R.J.Schweizer, (eds.), Die
schweizerische Bundesverfassung: Kommentar, II ed., Dike/Schulthess Juristische
Medien AG, Zürich/St. Gallen, 2008, p.1250.
31
J.F.Aubert, P.Mahon, Petit commentaire de la Constitution federale de la
Conferedration suisse du 18 avril 1999, Schultess, Zurich, Bâle, Geneve, 2003,
p.752.
32
allemande”, op.cit., p.275.
33
J.F.Aubert, P.Mahon,op.cit., p.789.
21
ale abordării pur funcţionaliste, care privilegiază libertatea de acţiune
indiferent de consecinţele acesteia în plan social, mai subzistă la nivel
doctrinar şi că pot fi auzite voci care se revoltă împotriva excesului de
protecţie a drepturilor fundamentale34 în detrimentul liberalismului
economic înţeles ca autonomie de voinţă35, însă în acest caz nu primul
termen al comparaţiei constituie cauza dificultăţilor, ci modul de
raportare la cel de‐al doilea: în vreme ce o parte a doctrinei de drept
privat continuă să considere autonomia de voinţă drept principiu
călăuzitor al tuturor raporturilor juridice în virtutea unei tradiţii care se
reclamă ‐ şi este ‐ de sorginte liberală, restul autorilor se plasează, în
acord cu dreptul pozitiv, pe poziţia evoluată a sistemelor juridice între
care comunicabilitatea este mult facilitată de globalizare, fapt care a
impus luarea în considerare şi a unor imperative de jus cogens care tind la
protecţia juridică a fiinţei umane împotriva nu doar a pericolelor venite
din partea statului (efectele verticale ale drepturilor fundamentale) ori
din partea terţilor (efectele orizontale ale drepturilor fundamentale), ci
chiar din partea sinelui (efectul reflexiv al drepturilor fundamentale).
Exemplul cel mai grăitor, deja citat în doctrină36, constă în faptul că oferta
propriei persoane ca sclav poate fi concepută într‐un sistem economic
fundamentat în mod primordial pe libertatea contractuală, dar este de
neconceput într‐un sistem economic bazat pe liberă şi loială concurenţă;
ambele sisteme economice pot fi calificate drept economii de piaţă, însă
conceptul care prevalează şi face obiectul protecţiei constituţionale în
statele democratice contemporane este cel din urmă.

Aceasta pare să fie şi situaţia constituţiei economice a României care, în
art.135, explicitând înţelesul mecanismului de coordonare economică

34
Pentru ilustrarea a ceea ce a constituit unul din subiectele de dispută în acest
domeniu a se vedea http://fr.wikipedia.org/wiki/Affaire_Perruche (consultat la
23.01.2011)
35
M.R.Marella, „The Old and the New Limits to Freedom of Contract in Europe”,
în European Review of Contract Law n°2/2006, p.271. Raportat inclusiv la
„afacerea Perruche”, precitată, autoarea apreciază că noţiunea de „demnitate”
are un sens social şi unul uman, iar acestea domină dezbaterea europeană a
zilelor noastre. Dar exagerarea acestor valori, insuficient definite şi grevate de
incertitudini majore, sfârşeşte prin a limita libertatea contractuală, motiv pentru
care entuziasmul arătat de unii faţă de „întronarea” lor pe scena europeană ar
trebui temperat.
36
http://www.philosophyetc.net/2005/06/freedom‐and‐markets.html (consultat
la 23.01.2011)
22
preferat, precizează expressis verbis că economia de piaţă se bazează pe
„libera iniţiativă şi concurenţă”. Mai mult, atunci când detaliază obligaţiile
care revin statului pentru garantarea economiei de piaţă, constituţia
enumeră în primul rând asigurarea libertăţii comerţului, protecţia
concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie. Aşa cum s‐a afirmat mai sus însă, afirmarea
opţiunii în favoarea mecanismului de coordonare al pieţei nu presupune
cu necesitate o interdicţie formală a intervenţiei statului în economie şi
nici nu împiedică manifestarea unor politici sociale de protecţie a
păturilor sociale care s‐ar găsi defavorizate în competiţia generalizată.
Singura limitare, impusă de articolul 1 din Constituţia României, constă în
aceea că obiectivele sociale trebuie atinse numai cu mijloacele şi formele
dreptului, în considerarea finalităţii pentru care a fost adoptată legea
fundamentală, anume respectarea valorilor declarate „supreme”:
„demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare
a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic”.

Cu siguranţă că este mai uşor să fie descrise elementele componente şi
structura constituţiei economice a unui stat decât să fie stabilit cu precizie
modelul teoretic în care ea se încadrează. Această operaţiune intelectuală
depinde, de altfel, de subiectivitatea celui care o realizează. Constituţia
economică a României poate fi interpretată într‐o cheie accentuat
competiţională sau, dimpotrivă, preponderent socială. Jurisprudenţa
Curţii Constituţionale poate oferi unele indicii, dar poate fi la fel de
fluctuantă ca jurisprudenţa altor jurisdicţii constituţionale în materie, căci
standardul de referinţă, legea fundamentală însăşi, oferă suficiente
elemente pentru susţinerea oricărei alternative. În plus, deşi aparent
contradictorii, normele juridice conţinute în art.1 şi art.135 din Constituţia
României sunt perfect conciliabile şi pot fi interpretate astfel încât să
permită dezvoltarea unei activiăţi statale de punere în aplicare a
Constituţiei care să nu coste mai mult decât ar costa nerespectarea ei.
Pentru acesta este suficient ca semnificaţia tehnic‐juridică a reglementării
să fie corect înţeleasă şi pusă în executare cu bună credinţă. Tot aşa cum
ar trebui procedat şi în privinţa revizuirii Constituţiei economice a
României: cu prudenţă şi măsură.

23

24
Rolul economic al Constituţiei

Prof. Univ. Dr. Adrian‐Paul Iliescu
Facultatea de Filozofie

Există două perspective politice şi constituţionale foarte influente, opuse
ca mesaj, care însă converg asupra concluziei că o dezbatere privind
componenta economică a pactului statal fundamental este superfluă:
doctrina statului bunăstării (welfare state) şi doctrina statului minimal
(libertariană sau radical‐liberală). Prima lucrează cu principiul că statul
este chemat să asigure bunăstarea cetăţenilor, sau, cum se spune adesea
azi în literatura occidentală, prosperitatea (flourishing) lor. Din această
perspectivă, este de la sine înţeles că instituţiile centrale trebuie să
posede puteri constituţionale depline de promovare a dezvoltării
economice şi de reglementare a pieţei. Întreaga economie trebuie să
rămână teren deschis pentru acţiunea politicilor publice vizând
prosperitatea; idealul utilitarist (asigurarea celui mai mare bine
economico‐social pentru cât mai mulţi) dictează o maximă abilitare
constituţională a guvernării. Nu mai este deci nevoie de nicio dezbatere
asupra fundamentelor, a proporţiilor sau limitelor intervenţionismului;
ceea ce contează sunt rezultatele.

Cea de‐a doua doctrină postulează, dimpotrivă, necesitatea ca statul să
abandoneze orice tentativă de reglementare, şi în genere de imixtiune, în
funcţionarea liberă a pieţei. Nici aici nu rămâne spaţiu pentru dezbatere,
deoarece domneşte în mod absolut principiul că statul trebuie să rămână
complet inert economic. Un deontologism sui generis ‐ datoria supremă a
statului fiind aici absoluta neutralitate faţă de orice proiect social, inclusiv
faţă de proiectul asigurării prosperităţii ‐ dictează excluderea oricărei
componente economice din registrul politicilor publice.

Fie că apar ca doctrine bine structurate, fie că se manifestă ca simple
ideologii, cele două perspective au o intensă coloratură politică şi
determină puternice partizanate, nu rareori adevărate fanatisme de
stânga sau de dreapta. Din acest motiv, ele sunt improprii pentru rolul de
eşafodaj principial al unei «constituţii economice». Dacă recunoaştem că
unii cetăţeni înclină spre doctrina statului bunăstării, iar alţii spre doctrina
statului minimal, în timp ce cadrul constituţional trebuie să satisfacă
25
întreaga populaţie, fără a favoriza pe nimeni, se impune concluzia că
niciuna dintre cele două doctrine nu poate fundamenta aranjamentele
constituţionale ale vieţii economice. Aranjamentele de bază pe care se
sprijină statul şi interacţiunile sociale nu trebuie să fie nici de stânga, nici
de dreapta, ci imparţiale şi universal acceptabile. Căci, aşa cum spunea
celebrul jurist american Oliver Wendell Holmes (în opinia sa separată la
celebra speţă Lochner v. NewYork, 198 U.S.), «a Constitution is not
intended to embody a particular economic theory», ci, dimpotrivă, «it is
made for people of fundamentally different views». Constituţia nu trebuie
înregimentată faţă de o anumită concepţie economică, la fel cum nu
trebuie înregimentată nici faţă de vreo anumită doctrină politică de
stânga sau de dreapta.

Drept urmare, prima întrebare care se ridică este dacă poate exista o
«constituţie economică» neutră, adică neremorcată la niciuna dintre
aceste direcţiile ideologice influente. Scopul prezentului text este de a
indica o serie de argumente în favoarea unui răspuns pozitiv la această
întrebare.

Bineînţeles, în sfera drepturilor constituţionale, nu lipsesc dezacordurile.
Stânga politică pledează pentru recunoaşterea şi garantarea unor drepturi
pozitive, cum ar fi dreptul la un venit minimal şi la o locuinţă decentă,
dreptul la asistenţă medicală etc., în timp ce Dreapta contestă existenţa
unor asemenea drepturi. Libertatea suscită şi ea controversele
binecunoscute. S‐ar părea că situaţia este fără ieşire, fiind aproape
imposibil de găsit un teren de acord. Ar trebui ca toate chestiunile legate
de venituri, beneficii, profituri, salarii etc. să rămînă la latitudinea liberei
iniţiative şi a contractelor, statul fiind redus la rolul de garant al libertăţii
negative şi al respectării contractelor? Ar trebui oare renunţat la orice
preocupare de a dezbate eventuale atribuţii constituţionale în această
sferă? La aceste dileme, se dau adesea soluţii diametral opuse.

În aparenţă, niciun compromis nu este posibil, deoarece Stânga şi Dreapta
se contrazic până la un nivel foarte profund. Adepţii statului bunăstării şi
cei ai statului minimal nu pot fi satisfăcuţi simultan, în mod direct: nu este
posibil ca statul să evite orice intervenţie economică şi, totodată, să
asigure funcţionarea optimă a economiei; nu se poate ca piaţa să fie
lăsată în deplină libertate, şi totodată să i se impună maximizarea
beneficiilor pentru cât mai mulţi cetăţeni. La limită, avem de‐a face cu
26
incompatibilitatea fundamentală dintre două utopii de sens contrar:
utopia statului ce asigură prosperitatea maximă nu poate fi pur şi simplu
combinată cu utopia statului care se dezinteresează total de
prosperitatea propriilor cetăţeni. Dar, în acest caz, ce anume ar putea să
mai cuprindă o «constituţie economică» neutră, non‐partizană?

Cred că această întrebare nu este menită să rămână fără răspuns, iar
experienţa jurisprudenţială din lumea dezvoltată ‐ mai ales din SUA ‐ ne
poate oferi sugestii importante. În ciuda aparenţelor, situaţia nu este fără
speranţă. Există precedente juridice clare ce pot inspira o dezbatere
constituţională foarte consistentă, şi, de ce nu, chiar eventuale concluzii
comune în final.

Fireşte, o «constituţie economică» pe deplin dezvoltată, matură,
satisfăcătoare, nu va ieşi gata făcută, completă, dintr‐o simplă trecere în
revistă a acestei experienţe, aşa cum iese un iepuraş din jobenul
iluzionistului. Dar dezbaterea publică asupra atribuţiilor constituţionale
ale statului în sfera economică poate beneficia de pe urma experienţei
deja acumulate şi poate conduce la progrese substanţiale în acest
domeniu.

Care ar putea fi punctul de plecare al unei asemenea dezbateri? Evident,
este nevoie de un punct de pornire acceptabil pentru toţi participanţii,
indiferent că ei sunt adepţii statului bunăstării sau ai utopiei welfariste, ai
statului ultraminimal sau ai utopiei libertariene. Există un atare punct de
start non‐partizan? Avem la dispoziţie un răspuns pozitiv, care nu este
deloc spectaculos: punctul de plecare trebuie să fie scopul constituţional
de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Asupra necesităţii ca
statul să asigure drepturile şi libertăţile individuale (şi, eventual, de grup)
cad de acord reprezentanţii raţionali ai tuturor doctrinelor influente azi.
Subzistă, desigur, controverse asupra unor tipuri de drepturi (de exemplu,
drepturile pozitive) şi asupra unor moduri de a înţelege libertatea
(liberatea pozitivă); dar dacă aceste elemente disputate sunt puse în
paranteză, ca nesusceptibile de acord, rămân destule elemente comune
ce pot forma baza unui consens preliminar cu privire la obligaţia
instituţiilor statale de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor.
Dovada existenţei acestui teren comun de acord este faptul că unele
dintre sarcinile cu puternic impact economic ale statului modern pot fi
justificate în maniere asupra cărora să cadă de acord concepţii foarte
27
diferite, de stânga sau de dreapta, republicane sau social‐democrate,
conservatoare sau progresiste,37 creştine sau laice. Câteva exemple
convingătoare în acest sens vor intra în discuţie mai jos.

Înainte însă de a examina fundamentul susceptibil de consens al unei
«constituţii economice», trebuie verificate temeiurile principiale ale
implicării instituţiilor statale în sfera interacţiunilor sociale axate pe
producţie, schimb şi consum. Este întru totul plauzibil ca aceste temeiuri
să existe, de vreme ce practic niciun sistem matur de instituţii statale,
dintre cele cunoscute în istorie, nu a abandonat complet intervenţia în
economie. Poate fi oare pur şi simplu un accident faptul că statul minimal
sau ultraminimal nu a existat realmente niciodată? Tradiţia implicării
instituţiilor publice în viaţa economică este oare în fond o simplă eroare
contingentă, menţinută cu încăpăţânare de‐a lungul mileniilor, aşa cum
sugerează ideologia libertariană?

Fără a răspunde neapărat pozitiv la această întrebare, o serie de concepţii
foarte răspândite şi insistent vehiculate contestă frontal valabilitatea
oricăror temeiuri pentru o asemenea implicare. Economia (se afirmă) este
o sferă a iniţiativei libere şi a cooperării bazate pe raporturi contractuale.
Prin urmare, Constituţia nu are nimic de făcut aici, dincolo de sarcinile
evidente de a proteja libertatea individuală şi de a garanta respectarea
contractelor. Nu ar exista aici decât responsabilităţi individuale, divizibile,
pentru eventualele încălcări ale libertăţii individuale, ale proprietăţii sau
ale contractelor. O responsabilitate publică globală, pentru buna
funcţionare a interacţiunilor economice şi pentru rezultatele ei, nu poate
exista. În consecinţă, Constituţia nu are nimic altceva de făcut decât să
asigure cadrul necesar pentru garantarea responsabilităţii individuale,
adică, în fond, pentru acţiunea justiţiei: pentru sancţionarea celor
personal vinovaţi de atentate la libertate, la proprietate sau la corecta
aplicare a prevederilor contractuale.

37
Pe tot parcursul acestui text, termenul «progresist» va fi folosit în sensul său
uzual în viaţa politică americană, şi nu în sensul său ideologizat, inspirat de
doctrina maniheistă ce împarte oamenii în «reacţionari» şi «progresişti», adică în
«răi» şi respectivi «buni». Conform acestui sens uzual, politicile lui Woodrow
Wilson sau F.D. Roosevelt, ca şi ideile unor jurişti ca Justice Louis Brandeis, au
fost progresiste, în timp ce politicile lui Ronald Reagan sau G.W. Bush Jr. au fost
conservatoare.
28
Această concepţie atrage prin simplitatea ei geometrică. Este însă vorba
de o concepţie extrem de îngustă, perfect potrivită pentru o economie de
schimb între Robinsoni, adică între agenţi individuali ce trăiesc separat,
interacţionând doar ocazional şi atunci prin simple acte de schimb sau de
cooperare punctuală. Dacă fiecare agent economic ar trăi solitar pe o
insulă, iar interacţiunea n‐ar implica decât acţiuni cooperative punctuale
bazate pe înţelegeri de tip contractual; dacă n‐ar exista bunuri publice, şi
dileme privind proprietatea sau folosirea ei legitimă; dacă toate costurile
şi beneficiile rezultate din interacţiune s‐ar putea individualiza, diviza şi
acorda cu rolul jucat de fiecare agent; dacă n‐ar exista asimetrii
nelegitime de informaţie şi de putere, care să denatureze etic şi juridic
contractele, atunci concepţia în discuţie ar fi pe deplin convingătoare.

Dar lumea reală şi economiile reale nu sunt alcătuite din Robinsoni,
bunurile publice există, la fel ca şi asimetriile inaceptabile de informaţie
sau putere; iar costurile şi beneficiile nu pot fi totdeauna individualizate
corespunzător. Oamenii trăiesc împreună, iar raporturile dintre ei nu au
totdeauna claritatea cristalină presupusă de această concepţie; drepturile
(de a beneficia), obligaţiile (de a suporta costuri) şi meritele individuale nu
sunt totdeauna absolut precizate şi delimitate. Drept urmare, în
interacţiunea socială continuă, diversificată, complexă, apar probleme
extrem de dificile, nesusceptibile de rezolvare prin simpla asigurare a
bunei funcţionări a contractelor sau prin simpla agregare a acţiunilor
individuale.

Principalele surse de dificultate sunt următoarele:

1.
Existenţa bunurilor publice, care creează responsabilităţi comune, diferite
de cele individuale. Bunurile publice fiind indivizibile, responsabilităţile
comune create de ele sunt şi ele indivizibile. Profitând de această
particularitate, mulţi oameni se comportă ca „blatişti” (free riders) iar
comportamentul de „blatist” este, cel puţin în multe circumstanţe sau pe
termen scurt, perfect raţional din punct de vedere individual ‐ şi totodată
distructiv din punct de vedere comunitar sau social. Ca urmare, statul
trebuie să acţioneze în locul oamenilor, pentru apărarea bunurilor
publice, combaterea „blatiştilor” şi asigurarea corectitudinii morale a
folosirii bunurilor ce nu aparţin sferei private. În acord cu aceste sarcini,
Constituţia trebuie să asigure baza legală principială a acestei intervenţii
29
instituţionale. Cum o societate complet lipsită de orice tip de bunuri
publice încă nu s‐a inventat, nici rolul Constituţiei în această privinţă nu
poate fi abolit.

2.
Existenţa unor pericole majore comune, imposibil de contracarat prin
simple acţiuni individuale, pe baza responsabilităţii individuale, sau prin
simpla combinare a acţiunilor de acest tip. Cataclismele naturale,
fenomenele globale de tip degenerativ (degradare a mediului,
deşertificare, eroziune, încălzire globală), epidemiile şi aşa mai departe,
sunt fenomene greu previzibile, dificil sau imposibil de evaluat,
necesitând răspunsuri urgente ‐ ele nu lasă, de regulă, suficient timp
pentru tranzacţii pregătitoare sau nu permit suportarea costurilor de
tranzacţie implicate de o îndelungată deliberare colectivă. Drept urmare,
ele nu pot, de regulă, fi înfruntate pe baza acţiunilor individuale sau a
unei cooperări stabilite contractual.

Este însă esenţial de adăugat că pericolele comune ce necesită intervenţia
statală nu cuprind doar fenomene naturale, ci şi crizele economice sau
sociale acute, explozive, războiul civil sau agresiunea externă. Un exemplu
recent de pericol colectiv care s‐a adăugat paletei binecunoscute a fost
reprezentat de riscurile sistemice create de criza economică şi financiară
începută în 2008, riscuri care, în opinia marii majorităţi a experţilor,
analiştilor şi decidenţilor politici justificau şi necesitau intervenţia
guvernamentală în economie. Au existat, desigur, şi voci excentrice, care
continuau să conteste acest tip de intervenţie, insistând asupra necesităţii
ca pieţele financiare şi de mărfuri să se autoregleze fără imixtiuni
instituţionale. Dar recentele disfuncţii de pe aceste pieţe au indicat
inacapacitatea pieţelor de a se autoregla în situaţii de criză sistemică.
Cum scria Lordul Eatwell, directorul unui centru de cercetare specializat
(Centre for Financial Analysis and Policy) de la Judge Business School,

«Regulation failed to keep up with the institutional changes
that in 30 years have transformed financial markets; and the
regulators accepted that firms had the technical skills,
expressed in mathematical risk models, to manage risk better
than the regulator could. Thirty years ago most loans, to
businesses and to individuals, were made by banks, or
specialist institutions such as building societies. The
30
deregulatory fervour of the 1980s changed that. Credit
markets became "disintermediated" ‐ instead of banks acting
as intermediaries between savers and borrowers, the markets
took over. Borrowing is now packaged into securities that are
sliced and sold through a myriad of financial intermediaries.
Investment banks, such as Lehman Brothers, Merrill Lynch and
Goldman Sachs, are (or were) at the centre of this process,
taking on massive amounts of debt relative to their capital
base (that is, becoming highly leveraged) in order to deal
profitably in the complex web of markets. Guiding their
operations are their risk models, which measure the riskiness
of their operations against patterns of past market behaviour.
The firms claimed they could manage risky markets, and the
regulators swallowed that claim. Faith in transparency,
disclosure, and risk management by firms is at the heart of the
financial regulation today. Yet at the same time it is generally
accepted that a core purpose of financial regulation is to
mitigate systemic risks, like a global credit crunch. Such risks
are externalities; their cost to the economy as a whole is
greater than the cost to a firm whose actions are creating the
risk. But if regulators focus on risks that are recognised by
firms already, and neglect systemic risk, why do we need
regulation at all, other than to enforce best practice? Firms will
manage risks well enough, using systems that are inevitably,
and properly, market sensitive. The flaw is that in the face of
systemic market failures the market is inefficient. Risk is
mispriced, with consequences that are all too evident today»38.

Aşa cum experienţa a arătat, numai intervenţia masivă a instituţiilor
publice federale a putut restabili echilibrul economic şi financiar în SUA,
unde criza a lovit cel mai spectaculos.

3.
Existenţa externalităţilor negative, de regulă imposibil de compensat prin
mecanisme de piaţă, prin distribuţia individuală a responsabilităţilor, deci
a costurilor, pe baza funcţionării uzuale a mecanismelor pieţei cuplate cu

38
John Eatwell, „Greater transparency’ is the mantra of the ignorant”, în The
Guardian, versiunea electronica guardian.co.uk, 19 sept. 2008. (Sublinierile cu
italice îmi aparţin ‐ A.P.I.).
31
cele ale justiţiei. Externalităţile negative conduc, printre altele, la efectul
că o parte din costurile fenomenelor de criză economică sau financiară
(falimente, incapacităţi de plată, blocaje etc.) se răsfrâng nu asupra
agenţilor economici responsabili, ci asupra unor terţi (contribuabili).
Apărarea intereselor legitime ale acestora ‐ datorie clasică a statului faţă
de cetăţenii săi ‐ implică intervenţia reglementatoare a instituţiilor
publice39.

4.
Existenţa unor contracte incorecte din punct de vedere moral, chiar dacă
ireproşabile din punct de vedere juridic, datorate asimetriilor exagerate
de informaţie sau de putere de negociere. Asimetriile de informaţie
deformează funcţionarea normală a pieţelor şi conduc la rezultate
nejustificate, aşa cum sunt beneficiile oneroase ale profitorilor şi
pierderile prin înşelare ale victimelor, iar în cazuri grave, aşa cum a fost
recenta criză financiară, la dezechilibre ameninţând însăşi funcţionarea de
ansamblu a sistemului economic.40 La rândul lor, asimetriile de putere de
negociere duc la situaţii în care una dintre părţi, aflată în stare de duress,
este silită să accepte condiţii contractuale incorecte (deosebit de

39
«Shareholders do not bear the full costs of a firm’s collapse, and, as the recent
crisis demonstrates, the bill for such a downfall must be picked up, at least in
part, by taxpayers and the economy. So shareholders’ interests might sometimes
be served by business decisions that are too „risky,” and regulating such
decisions is justified ‐ indeed, necessary.» Lucian Bebchuk Why Financial Pay
Shouldn’t be Left to the Market, articol apărut la 18.08.2009 în seria Project
Syndicate, accesabil la adresa www.project‐syndicate.org.
40
«The „efficient market hypothesis” ‐ the dominant paradigm in finance ‐
assumes that everyone has perfect information, and therefore that all prices
express the real value of goods for sale. But any finance professional will tell you
that some know more than others, and they earn more, too. Information is king.
But just as in used‐car and insurance markets, asymmetric information in finance
leads to trouble. A typical „adverse selection” problem arises when banks can’t
tell the difference between a good and bad investment ‐ a situation analogous to
the insurance market. The borrower knows the risk is high, but tells the lender it
is low. The lender who can’t judge the risk goes for investments that promise
higher yields. This particular model predicts that banks will over‐invest in high‐
risk, high‐yield projects, i.e., asymmetric information lets toxic loans onto the
credit market» (Robert Skidelsky Perfect Losers, articol apărut la 23.12.2008 în
seria Project Syndicate, accesabil la adresa www.project‐syndicate.org).
32
proaste), rezultate din faptul că partea contractantă opusă profită de
această stare de duress.

«În Anglia şi SUA, funcţionează de peste două secole principiul
că, dacă una dintre părţile participante şi semnatare (ale
contractului) s‐a aflat «la ananghie» («in distress») şi deci «sub
constrângere» («under duress» ‐ sub constrângerea exercitată
de împrejurări dificile, de condiţii de criză), acea parte nu poate
fi considerată a fi subscris liber la contract, iar contractul nu
poate fi considerat corect, just, inatacabil. Încă din 1761, într‐o
cauză celebră, Lordul Northington a formulat principiul
«necessitous men are not, truly speaking, free men» («oamenii
aflaţi la ananghie nu sunt, strict vorbind, oameni liberi»), ci se
află «under duress», adică sub constrângerea unor împrejurări
dificile care le răpesc libertatea. Există o lungă serie de speţe în
care acest principiu a fost aplicat şi justificat. În speţa Atkinson
v. Denby, de exemplu, s‐a subliniat că, în cazurile în care una
dintre părţile contractante poate dicta, cealaltă nu mai e liberă,
ci «under duress»: «când o persoană poate dicta iar cealaltă nu
are nici o alternativă decât să se supună, este vorba de
constrângere». O vânzare făcută de cineva «in distress», «la
ananghie», şi în care cumpărătorul a profitat fără scrupule de
situaţia vânzătorului, poate fi anulată de instanţa de judecată.
Un împrumut solicitat «in distress», şi acceptat în condiţii
oneroase de către împrumutat, deoarece împrumutătorul a
profitat de situaţia acestuia, poate să nu fie recunoscut de
instanţă (care va impune condiţii mai corecte, de exemplu, o
dobândă mai mică). În general, justiţia anglo‐saxonă refuză să
recunoască înţelegerile şi contractele «incorecte» rezultate din
faptul că cineva a profitat de greutăţile şi de situaţia gravă a
altcuiva»41.

Încă de la începutul secolului XX, mari jurişti americani de orientare
progresistă42 au evidenţiat dreptul statului (în particular al Curţii

41
Adrian‐Paul Iliescu, Etica socială şi politică, Ars Docendi, 2007, p. 190‐191.
42
Pentru un tur de orizont al gîndirii sociale şi politice a ’progresivismului
american’, se poate consulta antologia lui Eldon Eisenach: Eldon J. Eisenach (ed.),
The Social and Political Thought of American Progressivism, Hackett Publishing
Company, 2006.
33
Supreme) de a interveni asupra contractelor existente pentru a corecta
nedreptăţile create prin duress şi a proteja victimele dezechilibrelor
exagerate de putere de negociere. Judecători ca Oliver Wendell Holmes
sau John Marshall Harlan, mari jurişti ca Roscoe Pound şi alţi teoreticieni
au argumentat că, deşi contractele sunt şi rămân fundamentul
interacţiunilor economice, ele nu sunt în niciun caz absolute şi intangibile
în orice condiţii: «libertatea contractuală nu este o doctrină atât de
imutabilă încât să nu admită nicio rezervă»43. Modul în care gândirea
constituţională americană a realizat treptat necesitatea unor limitări ale
libertăţii contractuale absolute (libertate apărată încă de anumite
orientări politice sau juridice) şi a articulat teoria dreptului instituţiilor
publice de a interveni pentru corectarea nedreptăţilor rezultate din
dezechilibrele de putere şi din ambiţiile unei părţi de a profita de
slăbiciunea (în negociere) a celeilalte este prezentat foarte limpede în
literatura contemporană44.

5.
Existenţa unei necesităţi, dar şi a unei practici absolut familiare, de a
furniza cetăţeanului un fel de asigurare de ultimă instanţă, pentru cazuri
de penurie gravă şi incapacitate de funcţionare normală autonomă. Este
interesant, şi extrem de relevant, faptul că omul modern priveşte, în
multe cazuri, ca fiind de la sine înţeleasă această sarcină a statului.
Legitimitatea intervenţiei statului nu este, bunăoară, pusă sub semnul
întrebării, chiar dacă ea implică colectare şi transfer de resurse
economice, nici în cazul obişnuit al asigurării unor condiţii formative
pentru minori, nici în cazuri critice de criză pentru o parte dintre locuitorii
unei ţări. Astfel,

«If one defines „welfare”, for example, as the provision to
selected persons of certain important goods below their
market price, then a perfect example of the welfare state
would be a state law or medical school whose tuitions
recapture from students only a modest fraction of the true
cost of the goods and services provided them. Similarly,
massive redistributions from New Jerseyites and Texans to

43
Cf. Henningsen v. Bloomfield Motors, Inc., 32 NJ 358, 161 A.2d 69 (1960), citat
în Ronald Dworkin Drepturile la modul serios, ARC, 1998, p. 22.
44
Cf. Henningsen v. Bloomfield Motors, Inc., 32 NJ 358, 161 A.2d 69 (1960), citat
în Ronald Dworkin Drepturile la modul serios, ARC, 1998, p. 22.
34
Californians or Iowans who are the victims of earthquakes or
floods can easily be viewed as examples of the modern welfare
state in its „insurance” function, and often no effort is made to
ensure that benefits go only to those who are without other
funds (including the ability to have purchased private
insurance against the readily predictable calamities of
nature)»45.

Dacă statul poate şi trebuie să funcţioneze ca un fel de asigurator de
ultimă instanţă pentru cetăţenii care au căzut victimă catastrofelor
naturale, se ridică întrebarea de ce nu ar putea el funcţiona legitim şi ca
asigurator, tot numai de de ultimă instanţă, pentru situaţii de criză
economică gravă, sau, în general, pentru situaţii în care mecanismele
economice uzuale (piaţa liberă) eşuează în mod global şi periculos?
Specific acestor situaţii este faptul că dificultăţile cu care se confruntă
cetăţenii nu se reduc pur şi simplu la penurie sau diverse alte condiţii
defavorabile, ci devin ameninţări severe la adresa drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, la adresa autonomiei individuale şi deci a statului
de persoană umană deplin funcţională. În acest context, rolul statului de
«reglementator» şi «asigurator» de ultimă instanţă devine pe deplin
legitim, şi justificat constituţional, de vreme ce este sarcina oricărei
Constituţii de a proteja drepturile şi libertăţile individuale. Este un rol ce
decurge din datoria societăţii de a asigura ca fiecare viaţă individuală să
rămână umană, demnă de un om, şi nu din imperativul optimizării
funcţionării economiei sau al asigurării belşugului. Dacă asigurarea
optimizării economice şi a garantării prosperităţii sunt obiective pe care
statul modern nu poate sau nu trebuie să şi le asume, în schimb apărarea
calităţii umane a vieţii persoanelor rămâne un scop imposibil de eludat al
oricărei Constituţii. Spre exemplu, legea fundamentală nu poate admite
ca un cetăţean să devină sclav (nici măcar în cazul în care el însuşi este de
acord cu propria robie) ‐ tocmai din cauză că rostul legii este de a nu
permite degradarea existenţei umane. În lumina acestui rost, însă,
Constituţia nu poate admite nici degradarea economică a omului,
degradare pe care o criză foarte gravă o poate aduce cu ea.
Funcţia statului de asigurator general de ultimă instanţă nu implică,
bineînţeles, că instituţiile publice s‐ar substitui societăţilor de asigurare

45
Sanford Levinson, The Welfare State, în Dennis Patterson (ed.) A Companion to
Philosophy of Law and Legal Theory, Wiley‐Blackwell, Second edition, 2010,
p.545.
35
obişnuite, şi că statul ar deveni, din arbitru, un jucător economic pe piaţa
asigurărilor. Implicaţia corectă este că statul se implică numai în cazurile
ce necesită asigurări contra unor riscuri sau costuri excesive, care
ameninţă starea economică sau socială generală, echilibrele
fundamentale ale societăţii, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
autonomia individuală indispensabilă oricărui om normal. Statul trebuie
să intervină numai în situaţii limită, atunci când nici persoanele ca agenţi
autonomi, nici jucătorii dedicaţi, agenţii economici, şi mecanismele de
piaţă nu mai pot controla evoluţia lucrurilor, iar aceasta devine sau tinde
să devină catastrofică, ameninţând să genereze costuri insuportabile, de
natură să lezeze drepturile omului şi libertatea individului.

Există, prin urmare, temeiuri foarte solide pentru intervenţia statului în
viaţa economică. Problema care se pune, însă, este cum poate fi definită,
şi deci circumscrisă, o atare intervenţie, pentru ca ea să nu devină
prizoniera unei anumite doctrine sau ideologii, pierzându‐şi astfel
imparţialitatea şi deci legitimitatea constituţională.

Am sugerat deja mai sus că principiul de la care se poate pleca, în vederea
unei delimitări constituţional adecvate a rolului economic al statului, este
obligaţia instituţiilor publice de a proteja drepturile şi libertăţile, ca şi
autonomia, individului. Altfel spus, principiul este că statul nu are
latitudinea de a interveni în viaţa economică pentru a impune acesteia un
anumit curs, anumite direcţii sau obiective, ci numai dreptul şi obligaţia de
interveni aici pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor, a autonomiei
tuturor persoanelor sau agenţilor economici, atunci când acestea sunt
periclitate. Aşadar, în această perspectivă, statul nu se poate erija în
Manager general al economiei, în Îndrumător sau Oblăduitor „înţelept” al
acesteia. În particular, puterea politică nu se poate substitui pieţei libere,
printr‐o exercitare sistematică a funcţiilor de dinamizare, organizare sau
dirijare a acţiunilor economice. Regula de aur, dacă se poate spune aşa,
rămâne aceea că iniţiativa liberă, proprietatea privată şi piaţa constituie
forţele active ale economiei, în timp ce statul nu îşi poate în mod legitim
îngădui să înlocuiască aceste forţe sau să şi le subordoneze.

În acelaşi timp, însă, puterea de stat nu‐şi poate nici îngădui să asiste
pasiv la evoluţii economice care ameninţă să anuleze libertatea sau
autonomia individuală, să creeze dependenţe degradante sau să afecteze
drepturile constituţionale. Prin urmare, îndată ce asemenea pericole se
36
profilează, este obligaţia instituţiilor publice să intervină şi să adopte
măsurile legislative sau reglementative necesare pentru prevenirea sau
corectarea lezărilor respective. Rolul economic al statului, ce trebuie cât
mai limpede definit constituţional, începe acolo unde apare necesitatea
protejării drepturilor şi libertăţilor faţă de evoluţii economice periculoase,
şi el se termină acolo unde interacţiunile economice, chiar dacă
suboptime şi deci generatoare de insatisfacţii pentru anumite categorii de
oameni sau pentru unii agenţi economici, nu mai periclitează drepturile,
libertăţile şi autonomia. Cu alte cuvinte: statul nu are sarcina de a asigura
fericirea economică a tuturor persoanelor sau tuturor firmelor, după cum
nu are nici sarcina de a‐i face pe oameni fericiţi în general; dar el are
obligaţia de a interveni pentru a proteja cetăţeanul, grupul sau
organizaţiile de evoluţii economice care lezează drepturile şi libertăţile
lor, care ameninţă să le degradeze. Intervenţia statului este deci
justificată numai de existenţa unor fenomene economice negative grave,
şi se circumscrie necesităţii de a le contracara. Ea este, în acest sens, o
intervenţie „negativă”, şi nu una pozitivă, constructivă, de planificare,
organizare sau dinamizare.

Această perspectivă asupra rolului economic al statului nu face concesii
nici utopiilor de stânga, nici celor de dreapta. Concret, ea nu atribuie
puterii politice rolul (de altfel iluzoriu) de garant al prosperităţii tuturor
oamenilor, de furnizor sistematic de bogăţie sau satisfacţie economică.
Dar nici nu permite puterii să se declare indiferentă faţă de evoluţii
economice care periclitează condiţia şi demnitatea umană, aşa cum sunt
acestea înţelese în lumea modernă. Nu statul este sursa prosperităţii, şi
nu el trebuie să îşi asume sarcina de a furniza sistematic resurse
economice cetăţenilor. Dar dacă fenomenele economice tind să creeze
situaţii pernicioase pentru însăşi existenţa autonomă a individului, sau
pentru existenţa altor entităţi cu interese economice legitime, atunci
statul poate şi trebuie să mobilizeze şi dirijeze resurse pentru prevenirea
sau repararea acestor situaţii.

În acest punct, trebuie prevenită o posibilă confuzie. A spune că statul
este îndreptăţit să intervină numai pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor constituţionale de posibile pericole economice nu înseamnă
neapărat a spune că intervenţia instituţiilor publice este justificată doar
rarisim şi în mod excepţional, în situaţii temporare de criză. Ea poate fi
îndreptăţită şi ca intervenţie sistematică, permanentă, dacă se dovedeşte
37
că este indispensabilă pentru protecţia drepturilor constituţionale sau a
intereselor economice legitime a căror lezare are consecinţe grave. Spre
exemplu, dacă se ajunge la concluzia că analfabetismul periclitează
drepturile şi libertăţile individuale, statul trebuie să îşi asume sarcina
lichidării analfabetismului şi, în consecinţă, sarcina mobilizării şi dirijării
permanente de resurse în direcţia detectării şi eliminării cazurilor de
analfabetism. Acesta este un lucru banal, dar un alt exemplu poate fi mult
mai interesant şi mai actual. Să presupunem că, prin stocarea tot mai
completă în spaţiul virtual a resurselor, procedurilor şi activităţilor
instituţionale de interes public, se ajunge la situaţia în care numai prin
acces la Internet cetăţeanul, grupul sau organizaţia îşi poate exercita pe
deplin drepturile şi libertăţile; în acelaşi timp, să presupunem că anumite
condiţii economice (sărăcie, marginalizare, domiciliu în zone lipsite de
facilităţii web) împiedică o parte din oameni sau din agenţii economici să‐
şi asigure din resurse proprii accesul respectiv. Într‐un asemenea caz
(poate nu foarte îndepărtat), revine statului obligaţia de a asigura
sistematic tuturor accesul la Internet, prevenind astfel diminuarea
satisfacerii drepturilor şi libertăţilor. A furniza din resurse publice accesul
în spaţiul virtual ar deveni, în acest caz, o obligaţie a puterii de stat
analogă obligaţiei de a furniza acces la urnele de vot, în ziua alegerilor. În
sfârşit, dacă s‐ar ajunge la concluzia că existenţa unui venit minim
garantat este o condiţie a unei reale libertăţi individuale, aşa cum
sugerează, de altfel, unii autori46, atunci ar reveni statului obligaţia de a
asigura un atare venit minim cel puţin persoanelor care nu şi‐l pot asigura
prin eforturi proprii. Într‐un asemenea caz, rolul economic al statului,
întemeiat constituţional, de a furniza venitul minim garantat s‐ar justifica
nu prin idealul politic doctrinar ca guvernarea să asigure prosperitatea
cetăţenilor, ci prin necesitatea ca libertatea individuală să nu fie lezată de
penuria pe care evoluţiile economice o pot genera la unii cetăţeni sau în
unele familii. Rămâne de văzut dacă este valabilă ideea că oamenii lipsiţi
de un asemenea venit nu sunt de fapt liberi, deci au nevoie de protecţie

46
Unul dintre cei mai cunoscuţi apărători ai ideii asigurării unui venit minim
garantat necondiţionat, «UBI» (unconditional basic income), este profesorul
belgian Philippe van Parijs. Vezi Philippe van Parijs Real Freedom for All,
Clarendon Press, Oxford, 1997. Pentru o expunere succintă a argumentelor în
favoarea venitului minim garantat, se poate consulta articolul aceluiaşi autor, A
Basic Income for All, din Boston Review, numărul octombrie‐noiembrie 2000,
accesibil şi pe web la adresa http://www.bostonreview.net/BR25.5/
vanparijs.html.
38
constituţională. Evident, aici se deschide o interminabilă controversă între
doctrine filosofico‐politice diferite. Dar dacă s‐ar confirma această idee,
atunci nu ar mai putea fi ocolită concluzia privind rolul economic al
statului de a furniza un venit minim garantat. Acest element nu este însă
un privilegiu al „săracilor”. Se pot lua în considerare şi situaţii în care nu
persoanele „defavorizate”, ci agenţii economici, organizaţiile sau firmele,
pot revendica în mod legitim un sprijin de stat sistematic.

III.
În acest punct însă, se conturează inevitabil o serie întreagă de obiecţii.
Unele dintre acestea sunt prea puţin interesante. Spre exemplu, obiecţia
că statul nu deţine resursele necesare unei intervenţii sistematice menite
să garanteze toate drepturile şi libertăţile relevante în viaţa economică nu
merită o atenţie deosebită. Ea se bazează pe o constatare de ordin
empiric, eventual corectă în unele cazuri sau greşită în altele. Fiind vorba
deci de simple contingenţe, dezbaterea nu prezintă un interes
constituţional semnificativ. Răspunsul evident la această obiecţie este că,
dacă nu se poate pretinde instituţiilor de stat să facă minuni sau să
acţioneze pe baza premisei resurselor infinite, ci doar să acţioneze în
limitele posibilităţilor financiare existente, totuşi nu este mai puţin
adevărat că guvernarea are obligaţia constituţională de a face tot ceea ce
poate face pentru protecţia persoanelor sau a agenţilor economici. Mai
important decât atât, este de semnalat că în însăşi ridicarea acestei
obiecţii se ascunde o capcană. Întrebarea potrivită nu este dacă statul are
deja, sau nu are, toate resursele necesare unei protecţii impecabile a
drepturilor şi libertăţilor, ci dacă statul are obligaţia de a acţiona pentru
colectarea de resurse în vederea îndeplinirii acestei sarcini. Şi este evident
de ce: resursele disponibile nu sunt un dat invariabil, ci depind în mare
măsură (deşi nu total) de eforturile instituţionale făcute pentru
mobilizarea lor. Dacă s‐ar accepta obiecţia că statul nu îşi poate asuma
sarcina de a proteja drepturile şi libertăţile, interesele legitime ale
oamenilor sau agenţilor economici, deoarece nu posedă toate resursele
necesare, de ce oare nu s‐ar accepta şi obiecţia analogă că statul nu îşi
poate asuma sarcina apărării ţării (a asigurării securităţii naţionale)
deoarece nu deţine toate resursele necesare? Evident, acţiunea de stat
este totdeauna limitată de sfera resurselor disponibile. Dar limitările
acesteia nu pot justifica suspendarea unor atribuţii pe care statul le are în
virtutea mandatului ce i se acordă de către cetăţeni. De fapt, însă,
promotorii obiecţiei în discuţie insinuează că statul trebuie să protejeze
39
securitatea naţională, indiferent de plaja resurselor disponibile, dar nu şi
drepturile sau libertăţile lezate de evoluţii economice nedorite şi
periculoase ‐ deoarece pentru această din urmă sarcină nu sunt niciodată
suficiente resurse. În spatele acestei insinuări, stă, evident, supoziţia că
securitatea naţională este vitală, iar statul are totdeauna obligaţia de a o
asigura, în timp ce protecţia drepturilor şi libertăţilor afectate de
fenomene economice nocive nu are acelaşi statut; altfel spus,
independenţa naţională este indispensabilă, în timp ce dreptatea socială
(satisfacerea drepturilor şi libertăţilor în societate, protecţia faţă de
lezarea acestora) nu este la fel de importantă. Această supoziţie este
greşită. Oamenii, organizaţiile şi agenţii economici au acelaşi drept la
protecţie faţă de lezările produse de evoluţii economice periculoase ca şi
dreptul (universal recunoscut) la protecţie faţă de agresiunea la adresa
securităţii naţionale. Dacă cel dintâi este minimalizat, iar cel de‐al doilea
sanctificat, aceasta ţine nu de însăşi „natura” puterii de stat (cum se
pretinde uneori), ci de o anumită tradiţie de exercitare a puterii, tradiţie
contestabilă principial şi confruntată azi cu fenomene de puternică
eroziune. Sanctificarea sarcinii constituţionale de asigurare a securităţii
naţionale este în primul rând în interesul Puterii; de aceea Puterea cultivă
cu obstinaţie o ideologie favorabilă absolutizării acestei sarcini. Omul
modern nu are, însă, aceeaşi ierarhie de valori constituţionale: a trăi într‐
o societate nedreaptă, chiar aflată în deplină securitate politică şi militară,
este departe de a fi o situaţie satisfăcătoare pentru cetăţean, pentru
organizaţii sau agenţii economici.

Istoria recentă a României a confirmat acest lucru: tentativele naţional‐
comunismului de a bloca revendicările şi protestele legitime privind
drepturile şi libertăţile constituţionale prin sacralizarea loialităţii faţă de
stat, loialitate transformată în prioritate absolută în numele imperativelor
protecţiei securităţii naţionale, au eşuat total. Aşa cum atestă foarte
limpede fenomenele globalizării şi ale emigraţiei în masă, idealurile
naţionaliste nu mai au o prioritate absolută pentru omul contemporan; a
trăi într‐o societate justă, în care cele trei valori fundamentale ‐
autonomia, drepturile şi libertăţile ‐ sunt asigurate, nu este în niciun caz
mai puţin important decât a beneficia de securitatea naţională şi de
independenţa de stat pe care aceasta o furnizează. Tocmai din acest
motiv, o «constituţie economică» aptă să consolideze protecţia acestor
trei valori este cel puţin la fel de importantă ca şi aceea care consolidează
securitatea naţională.
40

Cu mult mai interesantă este obiecţia că principiul obligaţiei statului de a
interveni în economie sau de a dirija resurse în vederea asigurării
drepturilor şi libertăţilor individuale este pernicios prin generalitatea sa şi
prin caracterul vag. Este perfect adevărat că instituţiile moderne au încă
de străbătut un drum foarte lung până la formularea precisă şi
operaţională deplină a acestui principiu, până la transformarea lui într‐o
teorie explicită detaliată. Există însă deja o vastă experienţă în acest sens,
acumulată în lumea dezvoltată, şi completarea ei continuă poate apropia
acest obiectiv. Speţele celebre, cu mare relevanţă constituţională, ca
Ligget Company v. Lee, West Coast Hotel Co. v. Parrish, United States v.
Bethlehem Steel Co., opiniile separate formulate în speţe ca Lochner v.
New York (de către John Marshall Harlan sau Oliver Wendell Holmes) sau
Coppage v. Kansas (de către Oliver Wendell Holmes), comentariile celebre
(ca acela din United States v. Carolene Products), argumentele
constituţionale ale judecătorului Louis D. Brandeis (împotriva
concentrărilor de putere), sau ale altor contributori importanţi la
jurisprudenţa constituţională ‐ ca Hugo L. Black, Felix Frankfurter sau
Robert H. Jackson47 ‐ şi aşa mai departe, constituie o bază amplă şi
consistentă pentru dezvoltarea unei teorii coerente, aplicabile efectiv,
asupra acestui subiect vital.

IV.
Ca protector al drepturilor constituţionale, statul trebuie să joace un rol
activ de apărare nu numai faţă de anumite grupuri («defavorizate» sau
«vulnerabile»), ci faţă de toţi actorii implicaţi în viaţa economică şi faţă de
orice stakeholder legitim. Ideea frecvent vehiculată că instituţiile publice
trebuie să se rezume la protejarea libertăţii şi proprietăţii este arbitrar
restrictivă şi inacceptabilă, deoarece reflectă o anumită ideologie politico‐
economică partizană. Împotriva ei, trebuie spus că este obligaţia firească
a statului de a‐şi asuma răspunderi ori de câte ori sunt ameninţate
drepturi sau libertăţi importante ale oamenilor, grupurilor sau
organizaţiilor.

În concordanţă cu această obligaţie, sarcina puterii de stat este protecţia
tuturor intereselor economice legitime, atunci când ele sunt ameninţate
de alte interese sau de acumulări excesive de influenţă, astfel încât să fie

47
Pentru contribuţiile acestora din urmă, vezi Jeffrey D. Hockett New Deal
Justice, Rowman & Littlefield Publishers, 1996.
41
periclitate drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului. Mai general,
revine statului obligaţia de a apăra pe cel mai slab de cel mai puternic, iar
în economie actorii mai slabi faţă de actorii mai puternici (ceea ce
constituie scopul etern al oricărei Constituţii), dacă (şi numai dacă)
surplusul de putere existent lezează autonomia legitimă a celor dintâi.

În spiritul neutralităţii sale de principiu, Constituţia nu trebuie să prezume
persoanele, grupurile sau organizaţiile care ar fi în genere defavorizate
sau vulnerabile, slabe (ca resurse sau influenţă): este rolul instituţiilor
politice şi al justiţiei să detecteze în fiecare caz în parte eventualele
situaţii de slăbiciune sau vulnerabilitate, să caracterizeze eventualele
lezări (sau riscuri de lezare) ale drepturilor şi libertăţilor, şi, în cele din
urmă, să decidă necesitatea intervenţiei publice. Dar, evident, rămâne
rolul cadrului constituţional acela de a defini cât mai precis aria şi limitele
acestei intervenţii.

Împotriva acestui mod de a înţelege rolul economic al Constituţiei se
ridică o serie de prejudecăţi ale gândirii contemporane. Una dintre ele se
inspiră dintr‐un mit al supremaţiei şi suficienţei contractelor, mit conform
căruia pentru apărarea tuturor intereselor noastre legitime avem la
dispoziţie (şi ne este suficient) contractul; iar contractul e sfânt, şi nimeni
nu are dreptul să îl amendeze. Economia modernă se bazează enorm de
mult pe contracte şi este de neconceput în absenţa lor, de unde impresia
posibilă că fiecare actor economic poate să‐şi apere singur interesele
legitime prin negocieri (precontractuale) sau, post factum, prin justiţie
(dacă s‐a produs o încălcare a contractelor).

Dar este deja demonstrat că, orice contract fiind rezultatul unor negocieri,
trebuie luat în calcul faptul că există capacităţi de negociere foarte
diferite între actori, explicabile prin capacităţile lor de ameninţare foarte
diferite (celebra teoremă a lui Nash arată cum se ajunge prin negocieri la
un echilibru dictat de disparitatea de resurse, deci de capacităţi de
ameninţare). În acest context, unii actori sociali pot, din cauza slabei lor
capacităţi de negociere, eşua în a‐şi exprima şi apăra adecvat interesele,
şi, ca efect, pot ajunge la cheremul altora. O atare situaţie nu poate fi
privită cu indiferenţă, de vreme ce ea afectează semnificativ autonomia
individuală sau de grup. Filosoful Karl Popper a formulat după cum
urmează stringenţele inspirate de o asemenea situaţie:

42
„Nimeni nu trebuie să fie la cheremul altora, dar toţi trebuie să
aibă dreptul de a fi ocrotiţi de stat. [...] Chiar dacă statul apără
pe cetăţenii săi de violenţa fizică [...], el poate zădărnici
atingerea scopurilor noastre dacă nu îi apără de abuzul puterii
economice. Într‐un asemenea stat, cineva care este puternic
din punct de vedere economic este încă liber să împileze pe cel
economiceşte slab şi să‐l lipsească de libertate. În aceste
împrejurări, libertatea economică nelimitată se poate
autoanula întocmai ca şi libertatea fizică nelimitată, iar puterea
economică poate fi aproape la fel de primejdioasă ca şi
violenţa fizică; pentru că aceia care posedă un plus de hrană
pot să‐i silească pe cei înfometaţi la o robie «liber» acceptată.
[...] Trebuie să construim instituţii sociale, impuse de puterea
de stat, pentru ocrotirea celor economiceşte slabi faţă de cei
economiceşte puternici. Statul trebuie să vegheze ca nimeni să
nu încheie un contract inechitabil de teama inaniţiei sau a
ruinei economice. Aceasta, fireşte, înseamnă că principiul non‐
intervenţiei, al unui sistem economic neîngrădit, trebuie
abandonat”48.

Logica unor argumente ca acela de mai sus conduce la convingerea că
încheierea unui contract nu demonstrează automat că toate interesele
legitime au fost avute în vedere şi apărate în mod adecvat. Este mereu
posibil ca actorii cu resurse modeste, deci cu o capacitate de ameninţare
mai redusă să fi cedat, presaţi de situaţie, în faţa celor cu o mare
concentrare de resurse, deci cu o capacitate de ameninţare mult mai
mare, iar contractul rezultat, deşi perfect legal, să nu fie şi perfect legitim
(moral, social sau uman).

În nenumărate cazuri, faptul că negocierea aduce cu ea câştig de cauză
pentru unii şi pierderi pentru alţii nu este decât normal: aşa cum într‐un
joc cel mai performant câştigă iar cel mai puţin performant pierde, şi într‐
o negociere corectă este posibil ca unul să câştige (perfect legitim) iar
altul să piardă. Nu se poate, deci, pretinde că orice negociere în care una
din părţi câştigă şi alta pierde a produs o deviere de la cerinţele
constituţionale; în consecinţă, nu se poate nici pretinde ca statul să
elimine în general diferenţele de putere de negociere, sau să intervină cu

48
Karl Popper Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, 1993, vol. II, p. 138
‐ [sublinierile mele, API].
43
scop reparator în toate cazurile în care un negociator se află în pierdere.
Aşa cum nu este rolul statului să asigure o egalitate completă de resurse
şi beneficii, nu este rolul său nici să egalizeze pretutindeni puterea de
negociere între părţi.

Atunci însă când disparitatea de resurse şi de capacitate de ameninţare
conduce la faptul că una dintre părţi îşi pierde autonomia, devenind
incapabilă să îşi apere interesele legitime, astfel că drepturile sau
libertatea sa sunt afectate, contractul rezultat nu mai poate fi privit ca
perfect legitim iar situaţia nu mai poate fi tratată cu indiferenţă. Rolul
statului nu poate, bineînţeles, consta în a‐i face pe toţi participanţii la
negociere câştigători; dar dacă una dintre părţi, profitând de
superioritatea ei şi de vulnerabilitatea (cel puţin momentană) a celeilalte
îi impune acesteia un contract a cărui aplicare afectează autonomia,
drepturile sau libertăţile ei, instituţiile publice sunt chemate să intervină,
deoarece stringenţe constituţionale importante au fost încălcate.

Lucrurile sunt, în această privinţă, destul de clare. Spre exemplu,
disparităţile obişnuite de dimensiune între cererea şi oferta de forţă de
muncă de pe piaţă pot obliga fie pe angajator, fie (mai frecvent) pe
angajat să accepte condiţii contractuale suboptime pentru el, condiţii care
nu satisfac la maximum interesele sale ‐ acesta nu este însă, în situaţiile
uzuale, un temei pentru o intervenţie statală menită să restabilească
echilibrul, deoarece guvernarea nici nu poate şi nici nu trebuie să
urmărească realizarea unui paradis economic în care interesele
economice ale tuturor actorilor sunt optim satisfăcute. Pe de altă parte,
însă dacă o gravă criză economică sau alte particularităţi ale situaţiei în
cauză obligă una dintre părţi să accepte condiţii contractuale cu totul
nerezonabile, condiţii de dictat, care îi afectează semnificativ autonomia,
drepturile sau libertăţile, atunci statul are obligaţia de a interveni pentru
corectarea înţelegerilor respective ‐ deoarece este datoria sa să protejeze
condiţia şi demnitatea umană a tuturor actorilor, împiedicând orice parte
să profite fără scrupule, în mod abuziv, de superioritatea sa temporară şi
prevenind fenomenul de degradare umană a celor slabi sau excesiv de
vulnerabili.
Evident, sensurile ideilor de «profit fără scrupule» sau de «abuz», de
«lezare» a condiţiei şi demnităţii, nu sunt absolut transparente şi
indiscutabile. Dar dificultatea de a ajunge aici, în timp util, la consens
unanim nu poate obnubila nici necesitatea căutării unui anumit consens,
44
nici pe aceea a unei intervenţii instituţionale rectificative. Ţine de funcţiile
esenţiale ale puterii de stat să acţioneze pentru căutarea şi realizarea unui
consens public rezonabil asupra chestiunilor fundamentale privind
corectitudinea interacţiunilor umane, iar dificultăţile ce stau în calea
acestuia nu pot justifica abandonarea eforturilor pentru atingerea lui.

Este extrem de important să fie combătută şi depăşită prejudecata, larg
răspândită, că preocupările pentru protecţia «părţii contractante
vulnerabile» ar fi preocupări caritabile, sentimentaliste, greşit orientate.
Trebuie subliniat foarte apăsat că riscul unor contracte injuste şi
nelegitime moral sau social nu ameninţă doar actorii recunoscuţi în mod
obişnuit drept «mai vulnerabili» (grupuri defavorizate, săraci, sindicate,
minorităţi de diverse tipuri), ci se pot exercita chiar şi asupra celor mai
puternici actori, chiar şi asupra statului, în perioade de dificultate (război,
criză, etc.) Aşa de pildă, în celebra speţă United States v. Bethlehem Steel
Co (1941‐1942), o firmă de construcţii navale a profitat de situaţia «under
duress» în care se afla guvernarea SUA, care avea urgentă nevoie de nave
de război, şi a obţinut un contract cu statul ce poate fi considerat abuziv şi
oneros. Statul nu avea nici o alternativă faţă de aceea de a ceda în faţa
firmei, deoarece „navele erau necesare, şi erau necesare repede, iar
Bethlehem devenea necesar pentru a le construi” ‐ astfel, un partener
(statul) devenea dependent de altul (firma), şi, primul aflându‐se «under
duress», cel de‐al doilea a profitat de el. Contractul rezultat nu putea fi
deci acceptat ca «drept», căci justiţia «refuză să impună un târg [bargain]
în care una dintre părţi a profitat în mod injust de nevoile economice ale
celeilalte». Toate cazurile de acest tip sunt tratate în jurisprudenţa anglo‐
saxonă ca similare cu cazul în care cineva este pe cale să se înece iar
altcineva profită de situaţie, cerând o sumă exorbitantă drept condiţie
pentru a‐l salva. În asemenea cazuri, instanţa «nu va tolera doctrina că un
salvator poate profita de situaţie, folosindu‐se de calamitatea care l‐a
lovit pe altul pentru a smulge de la el un târg avantajos» (Post contra
Jones ‐ Post v. Jones, 60 U.S. 19 How. 150 150; toate datele şi citatele de
mai sus, din acest paragraf, sunt preluate din discuţia speţei United States
v. Bethlehem Steel Co., de la Curtea Supremă, 315 U. S. 289)49.

Un alt caz interesant, mult mai recent, care pare să creeze jurisprudenţă,
a fost evidenţiat de evoluţiile din timpul actualei crize financiare, în care

49
Adrian‐Paul Iliescu Etica socială şi politică, Ars Docendi, 2007, p. 191.
45
au pierdut şi acţionarii, şi investitorii, dar au câştigat extrem de masiv
managerii bancari (bank executives) în urma ingineriilor financiare
realizate.

«Un judecător federal din SUA a decis că banca Morgan
Stanley şi agenţiile de rating Moody's şi Standard & Poor’s
trebuie să răspundă în instanţă pentru acuzaţii de fraudă, în
urma prăbuşirii unui fond de investiţii din cauza crizei
«subprime», acţiunea juridică fiind iniţiată de doi investitori, o
bancă din Abu Dhabi şi autorităţile locale dintr‐un district al
statului Washington, scrie Reuters. Acuzaţiile îndreptate
împotriva băncii Morgan Stanley şi a celor două agenţii de
rating vizează vehiculul investiţional structurat Cheyne, care a
dat faliment în luna august a anului 2007, după ce valoarea
tuturor activelor fondului s‐a prăbuşit. Decizia tribunalului
federal ar putea influenţa alte procese similare, derulate de
investitori sau fonduri de pensii, care doresc să tragă la
răspundere băncile şi agenţiile de rating pentru că au „umflat”
calitatea şi valoarea de piaţă a diverselor active şi investiţii,
pentru a câştiga comisioane, provocând însă pierderi uriaşe
investitorilor»50.

Ceea ce este extrem de interesant în acest caz este faptul că investitorii
nu sunt deloc grupuri vulnerabile sau defavorizate, după cum nu sunt
astfel nici acţionarii (shareholders) în general. Dimpotrivă, acţionarii pot fi
consideraţi în ansamblu un grup mai puternic decât cel al managerilor.
Dar aici s‐a produs un fenomen anormal, care a schimbat raporturile de
forţă (mai ales datorită asimetriei informaţiei). În acest caz, era însă firesc
ca statul să intervină, pentru a proteja drepturile investitorilor, ale
acţionarilor şi ale contribuabililor, toţi aceştia fiind afectaţi masiv de
conduita unor grupuri restrânse de actori (manageri de bănci, fonduri de
investiţii, agenţii de rating). Protecţia acţionarilor faţă de manageri este o
componentă nouă a sferei obligaţiilor de a proteja pe care o are statul, în
lumina dovezilor că managerii pot extrage profituri abuzive din raporturile
lor cu acţionarii.

50
Informaţie din Ziarul Financiar, 03.09.2009, copiată la aceeaşi dată de pe
www.zf.ro.
46
În genere, deci, statul nu trebuie să prezume cine sunt actorii vulnerabili
care merită să fie protejaţi şi nici să ofere în acest sens privilegii apriori.
Orice grup de persoane legal constituit sau legal recognoscibil, cu interese
economice legitime, poate deveni la un moment dat victima unor abuzuri
sau conduite inacceptabile bazate pe asimetrii, disparităţi, dezechilibre de
informaţie sau/şi putere. Drept urmare, statul are datoria de a proteja
drepturile şi libertăţile oricărui grup devenit astfel victima unor evoluţii
economice indezirabile şi periculoase, care le lezează drepturile şi
libertăţile.

În tradiţia jurisprudenţială americană, s‐a acumulat o îndelungată
experienţă privind problematica protecţiei libertăţii micilor întreprinzători
şi a celor mijlocii faţă de big business, a actorilor „independenţi” faţă de
cei cartelizaţi, faţă de monopolizare, a protecţiei cetăţeanului autonom
faţă de puterea economică şi politică acumulată. În dezbaterea stârnită de
aceste întrebări, un rol important a jucat progresivismul american. Un
reprezentant al acestui curent politic, judecătorul Louis D. Brandeis, care
se revendica de la vechile valori americane (susţinute şi de Părinţii
Fondatori ai SUA) şi în primul rând de la idealul individualist al
autoguvernării, apăra teza că marile companii (big business), marile
concentrări de resurse şi de putere economică, ameninţau auto‐
guvernarea, drept recunoscut al oricărui american, prin diversele metode
folosite pentru a eluda controlul public şi a anihila capacitatea de acţiune
a unor rivali economici vulnerabili (mici întreprinzători).

„marile companii ameninţau auto‐guvernarea în două feluri ‐
direct, prin aceea că ele copleşeau instituţiile democratice şi
sfidau controlul acestora, dar şi indirect, prin aceea că erodau
capacităţile morale şi civice care îi echipează pe muncitori
pentru a gândi şi acţiona ca şi cetăţeni. Atât prin teama sa de
concentrarea puterii, cât şi prin preocuparea sa pentru
consecinţele formative ale capitalismului industrial, Brandeis
aducea în dezbaterile secolului XX nişte vechi teme
republicane. [...] Trusturile nu erau produsul unor forţe
economice naturale, argumenta Brandeis, ci mai curând
rezultatul unei legislaţii favorizante şi al manipulării financiare.
Soluţia nu era de a confrunta marile companii cu o guvernare
având atribuţii ample (big government) ‐ aceasta nu ar fi făcut
decât să amplifice „blestemul dimensiunilor enorme” (the
47
curse of bigness) ‐ ci de a sparge trusturile şi a restabili
competiţia. Guvernarea nu ar trebui să încerce să
reglementeze monopolurile, ci să reglementeze competiţia
pentru a proteja firmele independente de practicile de pradă
ale monopolurilor şi lanţurilor naţionale de magazine. [...]
Brandeis considera munca salariată industrială ca pe o formă
de dependenţă analogă sclaviei. Muncitorii din industria
oţelului, de exemplu, duceau „o viaţă care era aşa de inumană
încât o făcea pe aceea a vechilor sclavi negri infinit preferabilă,
căci stăpânul, fiind proprietarul sclavului, încerca să‐şi păstreze
proprietatea în stare funcţională în propriul său interes.
Compania Oţelului (The Steel Trust), pe de altă parte, îşi privea
sclavii ca pe ceva ce trebuie folosit din plin şi aruncat la o
parte”. Rezultatele erau „degenerarea fizică şi morală” şi
coruperea cetăţeniei americane. Brandeis îşi păstrase
convingerea republicană că munca liberă nu este muncă
depusă voluntar în schimbul unui salariu, ci munca desfăşurată
în condiţii ce cultivă calităţile de caracter esenţiale pentru
autoguvernare. Conform acestui standard, muncitorii
industriali americani nu puteau fi consideraţi liberi: „Poate fi
considerat liber cineva care este mereu în pericol de a deveni
dependent, pentru subzistenţă, de altcineva şi altceva decât
propria sa acţiune şi propria conduită?”»51.

Este esenţial de semnalat că Brandeis nu era un ideolog de stânga, nu era
un populist (dornic să adune voturile muncitorilor sau ale micilor
proprietari nemulţumiţi) şi nu făcea propagandă politică de termen scurt.
El nu era un anti‐capitalist, nu susţinea egalitarismul şi nu era condus de
obsesia pentru un anumit ideal prestabilit de dreptate socială. Orientarea
sa era dictată de respectul pentru Constituţia americană. Grija sa nu era
inspirată de un sentimentalism privitor la condiţiile de viaţă ale
muncitorilor sau la soarta micilor proprietari şi întreprinzători, ci de
preocuparea pentru soarta democraţiei americane şi pentru păstrarea
idealului clasic al autoguvernării. «Blestemul dimensiunilor enorme»,
credea el, periclitează şi democraţia, şi autoguvernarea; de aici, apelul pe
care îl făcea: «Trebuie să avem în vedere tot timpul că [...] Statele Unite

51
Michael Sandel Democracy’s Discontent, The Belknap Press of Harvard
University Press, 1996, p. 211‐212.
48
sunt o democraţie şi trebuie să avem, mai presus de orice, oameni»52.
Concentrarea puterii, ilustrată de marile companii, făcea ineficace, după
Brandeis, orice efort de a asigura democraţia, de a garanta drepturile şi
libertăţile omului.

O altă sarcină a guvernării este protecţia proprietăţii publice, care nu a
dispărut complet niciunde (nici în statele în care privatizarea atinge cele
mai mari cote) şi a intereselor publice legate de ea, faţă de abuzurile unor
interese private, grupuri de presiune şi a unor coaliţii de pradă. Un
exemplu semnificativ privind pericolele existente în acest sens este
distrugerea patrimoniului istoric (arhitectural etc.) de către rechinii
imobiliari, a spaţiului verde urban sau a pădurilor de către grupuri de
interese economice private.

Un loc important este ocupat de sarcina protecţiei însăşi a competiţiei
economice libere faţă de acţiunea grupurilor de pradă (prey groups), a
intereselor oculte (vested interests) sau a mafiilor, care tind să ia statul în
captivitate pentru a denatura în interes propriu funcţionarea pieţei libere.
În sfârşit, dobândeşte o importanţă tot mai mare sarcina protejării
consumatorului. Pe lângă formele clasice de abuz la adresa
consumatorului, binecunoscute şi bine documentate, recenta criză
financiară a evidenţiat forme cu totul noi şi surprinzătoare. Se discută
foarte intens acum, spre exemplu, practica unor mari instituţii financiare
de a obţine profituri imense «pariind» contra propriilor produse oferite
clienţilor ‐ adică asigurându‐se de obţinerea unor mari beneficii tocmai în
cazul falimentării acestor produse. Un caz devenit deja celebru este cel al
asigurărilor legate de ipoteci furnizate de Goldman Sachs (şi alte bănci),
asigurările Abacus:

«that were at first intended to protect Goldman from
investment losses if the housing market collapsed. As the
market soured, Goldman created even more of these
securities, enabling it to pocket huge profits. Goldman’s own
clients who bought them, however, were less fortunate.
Pension funds and insurance companies lost billions of dollars
on securities that they believed were solid investments,
according to former Goldman employees with direct

52
Apud Michael Sandel Democracy’s Discontent, The Belknap Press of Harvard
University Press, 1996, p. 213.
49
knowledge of the deals who asked not to be identified because
they have confidentiality agreements with the firm. Goldman
was not the only firm that peddled these complex securities ‐
known as synthetic collateralized debt obligations, or C.D.O.’s ‐
and then made financial bets against them, called selling short
in Wall Street parlance. Others that created similar securities
and then bet they would fail, according to Wall Street traders,
include Deutsche Bank and Morgan Stanley, as well as smaller
firms like Tricadia Inc., an investment company whose parent
firm was overseen by Lewis A. Sachs, who this year became a
special counselor to Treasury Secretary Timothy F. Geithner.
How these disastrously performing securities were devised is
now the subject of scrutiny by investigators in Congress, at the
Securities and Exchange Commission and at the Financial
Industry Regulatory Authority, Wall Street’s self‐regulatory
organization, according to people briefed on the investigations.
Those involved with the inquiries declined to comment. While
the investigations are in the early phases, authorities appear to
be looking at whether securities laws or rules of fair dealing
were violated by firms that created and sold these mortgage‐
linked debt instruments and then bet against the clients who
purchased them, people briefed on the matter say. One focus
of the inquiry is whether the firms creating the securities
purposely helped to select especially risky mortgage ‐ linked
assets that would be most likely to crater, setting their clients
up to lose billions of dollars if the housing market imploded.
Some securities packaged by Goldman and Tricadia ended up
being so vulnerable that they soured within months of being
created. Goldman and other Wall Street firms maintain there
is nothing improper about synthetic C.D.O.’s, saying that they
typically employ many trading techniques to hedge
investments and protect against losses. They add that many
prudent investors often do the same. Goldman used these
securities initially to offset any potential losses stemming from
its positive bets on mortgage securities. But Goldman and
other firms eventually used the C.D.O.’s to place unusually
large negative bets that were not mainly for hedging purposes,
and investors and industry experts say that put the firms at
odds with their own clients’ interests. „The simultaneous
50
selling of securities to customers and shorting them because
they believed they were going to default is the most cynical
use of credit information that I have ever seen,” said Sylvain R.
Raynes, an expert in structured finance at R & R Consulting in
New York. „When you buy protection against an event that you
have a hand in causing, you are buying fire insurance on
someone else’s house and then committing arson”»53.

Caracterul tot mai complex şi mai sofisticat al structurilor economice şi
financiare oferă «celor din interior» posibilitatea de a obţine profituri
uriaşe din surplusul de informaţie pe care îl deţin. Consumatorii şi clienţii
‐ între care se numără adesea şi investitorii ‐ pot deveni astfel victime ale
unor practici lipsite de scrupule, aşa cum sunt cele evocate aici, împotriva
cărora cu greu s‐ar putea apăra singuri.

Împotriva asumării sistematice de către stat a sarcinii de protejare a
consumatorului (fie el investitor, client sau utilizator final) se aduc
frecvent două obiecţii: faptul că protecţia oferită de instituţiile publice ar
infantiliza consumatorul (făcându‐l incapabil de a se proteja singur,
creându‐i o cultură a dependenţei etc.) şi faptul că protecţia oferită
instituţionalizat duce la creşterea costurilor produselor, creştere pe care o
va suporta în cele din urmă tot consumatorul. Ambele obiecţii sunt
neconvingătoare. Dacă am accepta ideea că serviciile de protecţie oferite
de stat consumatorului îl debilitează psihologic pe acesta, de ce se aplică
acest „principiu de precauţie” doar apărării consumatorului, nu şi altor
tipuri de servicii furnizate de stat? De ce nu spunem că statul trebuie să îşi
abandoneze sarcina de a garanta securitatea personală sau siguranţa
publică, pe temei că exercitarea acestei sarcini îl infantilizează pe
cetăţean? Ar fi oare raţional să se renunţe la sarcina de protecţie
constituţională a persoanei şi a proprietăţii sale, pentru a preveni
„infantilizarea” acesteia? Iar dacă nu, de ce ar fi raţională o atare
renunţare în cazul protecţiei consumatorului? În foarte multe cazuri,
consumatorul este la fel de puţin capabil de a se proteja singur de
abuzurile producătorului pe cât este de a se proteja de agresiunea fizică
sau violenţă; ca atare, ambele tipuri de protecţie constituţională se
justifică în mod egal.

53
Gretchen Morgenson, Louise Story Banks Bundled Bad Debt, Bet Against It and
Won, în The New York Times, 24 decembrie 2009, copiat la aceeaşi dată de pe
www.nytimes.com.
51

Aceasta nu înseamnă că nu ar putea exista şi situaţii de exces de
reglementare. Ele pot exista şi există, dar diferenţa dintre aceste excese şi
reglementarea indispensabilă este foarte clară. Iată cum o explică un
analist al publicaţiei The Economist:

«I am perfectly capable of assessing for myself the risks of
swimming across a small pond in Massachusetts, or the risks of
swimming in the Amstel when lots of boat traffic is around. I
don't need regulations to protect me; I have common sense.
What I can't assess for myself is the risk that the water is
contaminated by raw sewage. For that, I need a regulatory
agency that stops households and businesses from polluting
the river. To generalise: for risks I can assess myself, I don't
want regulations that prevent me from doing as I please just
because I might end up suing the government. For risks I can't
assess myself, I do want regulations that give me the
confidence to do as I please. One kind of regulation stops me
from swimming in a pond in Massachusetts. The other kind lets
me swim in a river in the Netherlands. One kind of regulation
makes me less free. The other kind makes me freer»54.

Aşadar, principiul constituţional pe care trebuie să se bazeze intervenţia
protectivă a statului este foarte limpede: acolo unde cetăţeanul se poate
proteja singur, el trebuie lăsat să o facă; dar acolo unde nu o poate face,
trebuie protejat de instituţii publice. Problema este că, datorită
caracterului tot mai complex al vieţii economice şi sociale, al produselor
pe care le consumăm şi al organizării vieţii urbane moderne, capacitatea
persoanei de a se proteja singură se reduce tot mai mult. Specializarea şi
diversificarea fac ca simetriile de informaţie, ca şi cele de putere, să fie tot
mai mari, iar nevoia unor servicii de protecţie asigurate de stat tot mai
acută.

Nici cea de‐a doua obiecţie adusă protecţiei consumatorului nu este mai
bine întemeiată. S‐ar putea oare concepe abandonarea funcţiei statului
de asigurare a securităţii publice pe temeiul că ea implică anumite costuri,
pe care tot cetăţeanul le va avea de plătit? Iar dacă argumentul costurilor‐

54
The Economist, blogul Democracy in America, http://www.economist.com/
blogs/democracyinamerica/2010/08/liberaltarianism_and_regulation.
52
bumerang nu are greutate în cazul protecţiei securităţii personale sau a
protecţiei proprietăţii, de ce ar avea el mai multă forţă în cazul protecţiei
consumatorului?

Am lăsat intenţionat la urmă două componente foarte importante ‐ nu
pentru că ar fi neglijabile sau subordonate (ele sunt de fapt absolut
vitale), ci pentru că ele sunt foarte familiare şi unanim recunoscute ca
sarcini ale statului: protecţia proprietăţii private şi a libertăţii de iniţiativă,
a pieţei şi competiţiei.

Ar fi însă o eroare gravă să credem ‐ aşa cum se susţine adesea ‐ că la
aceste aspecte se rezumă rolul economic al Constituţiei. Aşa cum spunea
Edmund Burke, guvernarea este o creaţie a oamenilor menită să răspundă
nevoilor oamenilor. Or, contrar insistenţelor programatice ale unor
ideologii influente, nevoile şi interesele legitime ale oamenilor sunt
complicate şi diverse, de aceea şi tipurile de intervenţie reglementativă a
statului trebuie multiplicate şi diversificate. Nici măcar nu putem schiţa
anticipativ toate variantele de intervenţie ce pot ajunge să fie solicitate
statului de către experienţa socială şi economică în continuă amplificare şi
schimbare. Principiul călăuzitor, însă, care trebuie să filtreze şi delimiteze
aceste intervenţii rămâne acelaşi: acţiunile statului asupra vieţii
economice sunt determinate şi modelate exclusiv de necesitatea apărării
drepturilor şi libertăţilor, a autonomiei, deci a statutului de persoană
umană ‐ şi nu de diversele ţeluri economice sau politice fixate de una sau
alta dintre ideologii.

53

54
Mijloacele de control ale Parlamentului asupra politicilor economice ale
Guvernului României

Asist. Univ. Drd. Bogdan Dima
Facultatea de Drept

I.
Politica economică a statului şi politicile economice ale Guvernului

Prima problemă pe care o ridică un asemenea demers teoretic (sperăm
noi şi cu implicaţii practice) este să răspundă la întrebările: „Ce este
politica economică a unui stat?” şi „Care este distincţia dintre politica
economică a statului şi politicile economice ale Guvernului?”. Precizăm de
la bun început că nu ne referim la conceptul de „economie politică” în
sensul de ştiinţă sau teorie55. De asemenea, nu vom analiza nici conceptul
de „economie”56, semnificaţiile şi evoluţia sa în istoria ideilor.

55
Vezi de ex., lucrarea din secolul al XVIII‐lea a părintelui fondator al acestei
discipline, Adam Smith [1776], An Inquiry into the Nature and Causes of the
Wealth of Nations, editor K. Sutherland (Oxford şi New York: Oxford University
Press, 1993), citat în Rod Hague, Martin Harrop [1982], Comparative Politics and
Government. An Introduction, ediţia a 7‐a (New York: Palgrave Macmillan, 2007),
p. 144. Totuşi, termenul de „economie politică” a fost utilizat încă din secolul al
XVII‐lea şi desemna managementul financiar al casei regale franceze. În ceea ce
priveşte teoriile cu privire la conceptul de politică economică, vezi o lucrare de
sinteză: James A. Caporaso, David P. Levine, Theories of Political Economy
(Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1992), pp. 7 ‐ 33. Literatura de
specialitate este enormă în domeniul economiei politice. Alături de cărţile citate
mai sus pot fi enumerate şi altele, ale unor autori faimoşi pentru rolul lor în
fundamentarea teoriilor privind economia modernă (Max Weber, John Maynard
Keynes, Ludwig von Mises, Milton Friedman, Friedrich von Hayek etc.). Am
reţinut aici doar câteva cărţi şi câţiva autori pentru a indica momentul naşterii
acestei ştiinţe, precum şi interesul neîntrerupt al cercetătorilor şi specialiştilor cu
privire la „economia politică”.
56
În P. H. Collin [1988], Dictionary of Politics and Government, ediţia a 3‐a
(London: Bloomsbury Publishing, 2004), p. 82, termenul de „economie” este
definit drept „1. starea financiară a unui stat sau modalitatea în care un stat îşi
câştigă şi foloseşte banii (trad. n., B. D.)”. Din punct de vedere etimologic,
„economie” provine din grecescul oikonomia, termen utilizat de Aristotel în
Politica: „(1) De vreme ce e evident din ce componente este constituită cetatea,
este necesar a se vorbi mai întâi despre gospodărie (oikonomia), fiindcă oricare
55
Pentru obiectivul nostru ne vom raporta la termenul de „politică
economică” pornind de la dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare.
Astfel, prin termenul de „politică economică” vom înţelege obiectivele
economice majore în sarcina statului, aşa cum sunt acestea stabilite de
Constituţie şi legi57. Ne referim, pe de o parte, la dispoziţiile art. 135 alin.
(1) şi (2) din Constituţie (vezi infra, punctul II) şi, pe de altă parte, la
obiectivele stabilite în acest sens de legi şi de alte acte normative în
sarcina unor autorităţi publice care acţionează în numele statului
(Guvernul, Parlamentul, alte autorităţi publice centrale subordonate
Guvernului sau independente ‐ vezi infra, punctul III). Prin raportare la
textul constituţional şi la o serie de legi, există o diferenţă între titularul
politicii economice, care este statul, şi Guvern, ca autoritate publică ce
are atribuţii în elaborarea şi implementarea măsurilor de politică
economică, acţionând în numele statului pentru realizarea efectivă a
acestora58. Din punct de vedere constituţional şi legal, statul este cel
care are atribuţia stabilirii şi protejării obiectivelor generale ale politicii
economice naţionale. Astfel, art. 135 alin. (2) statuează expres că „Statul
trebuie să asigure...”, în timp ce în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 312/2004

cetate se compune din gospodării, iar părţile gospodăririi celor din care se află
constituită la rândul ei gospodărirea. […] Mai există o anumită parte care unora le
pare a fi gospodărirea însăşi, iar altora, partea principală a acesteia (cum se
prezintă situaţia, este de reflectat): mă refer la aşa‐numita artă a înavuţirii
(hrematistica).” Aristotel, Politica, traducere de Raluca Grigoriu (Bucureşti:
Paideia, 2001), p. 8. La Aristotel, economia este în acelaşi timp arta de a
gospodări un cămin, cât şi ştiinţa folosirii resurselor.
57
În cuvintele lui Giovanni Sartori, vom utiliza o „definiţie specificativă” şi nu una
„lexicală sau lexicografică”. Astfel, definiţia specificativă se referă la definiţia
personală a autorului şi este o opţiune „deliberată, arbitrară şi conştientă, pentru
a numi într‐un fel un anume lucru.” Întrucât ne aflăm pe terenul dreptului şi ne
referim în principal la actele normative în vigoare, considerăm că o asemenea
definiţie specificativă este utilă, cel puţin din perspectiva juristului, întrucât, deşi
personală în formă, conţinutul ei este determinat, în principal, prin raportare la
normele de drept, rezultat al voinţei legiuitorului. Vezi Giovanni Sartori [1987],
Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop (Iaşi: Polirom, 1999),
pp. 237 ‐ 8.
58
De altfel, raportul dintre economia naţională şi stat este semnalat şi de alţi
autori atunci când definesc acest concept. Vezi Ioan Condor, „Comentariu la art.
135 din Constituţie” în Ioan Muraru, Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia
României. Comentariu pe articole (C.H. Beck: Bucureşti, 2008), p. 1.281.
56
privind Statutul Băncii Naţionale a României se stabileşte că BNR „sprijină
politica economică generală a statului...”.

Distincţia dintre politica economică a statului şi politicile economice ale
autorităţilor publice, în special ale Guvernului, este extrem de importantă
întrucât vom încerca să înţelegem şi care este rolul Parlamentului ca
organ reprezentativ în formularea, dar mai ales în realizarea controlului
asupra acestor politici economice, subiect care constituie, de altfel,
elementul central al analizei noastre. Acesta este şi motivul principal
pentru care titlul lucrării de faţă nu se referă în principal la politica
economică a României, ci la politicile economice ale Guvernului, în sensul
de politici publice în domeniul economic, concepute şi implementate de
această autoritate administrativă centrală, în numele statului, pentru
realizarea obiectivelor stabilite de Constituţie şi legi.

Continuând raţionamentul, realizarea politicii economice a statului este
strâns legată de ansamblul de politici59 publice60 în domeniul economic
ale Guvernului. Achiesăm la definiţia în sens larg a politicii publice, drept
„o acţiune cu un anumit scop, îndeplinită de un actor sau de un set de
actori, în relaţie cu o problemă specifică”61. În opinia noastră, scopul final
al politicilor economice ale Guvernului, cel puţin din perspectiva

59
Este binecunoscută distincţia dintre politics (politică) şi policies (politici) în
limba engleză. În română nu există această distincţie, termenii sunt aceiaşi, dar
sensurile sunt diferite în funcţie de contextul utilizării lor şi determinanţii folosiţi.
De asemenea, în legătură cu al doilea termen se face distincţia între policy‐
making (conceperea politicilor) şi policy‐execution (executarea politicilor).
60
Termenul de politică publică a primit de‐a lungul timpului numeroase definiţii.
Conform Dictionary of Politics and Government, termenul de „policy” este definit
drept „plan detaliat despre cum se va realiza un lucru (trad. n., B. D.)” ‐ P. H.
Collin, Dictionary…, p. 182. Într‐o definiţie mai largă, utilă considerăm noi pentru
studiul pe care îl propunem, politica publică este definită drept „combinaţia
dintre deciziile de bază, angajamentele şi acţiunile realizate de cei care deţin sau
influenţează funcţii guvernamentale de autoritate (trad. n., B. D.)”. Vezi Larry N.
Gerston [1997], Public Policy Making. Process and Principles, ediţia a 3‐a (New
York: M. E. Sharpe, 2010), p. 7.
61
James Anderson, Public Policymaking (Boston: Houghton Mifflin, 1990), 6 apud
Robert E. Goodin, Hans‐Dieter Klingemann [1996] (coord.), Manual de ştiinţă
politică, (Iaşi: Polirom, 2005), p.484. De altfel, relevanta pentru prezenta lucare
este întreaga Parte a VII‐a din acest Manual, intitulată „Politicile publice şi
administraţia publică” (pp. 481 ‐ 559).
57
normativă pe care o avem în vedere în acest studiu, este realizarea
obiectivelor prevăzute în Constituţie şi legi cu privire la economia
naţională, definită drept economie de piaţă, în condiţiile protejării şi
garantării drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

Un joc de cuvinte ar exprima plastic raportul dintre conceptele definite în
aceasta prima parte a analizei: politicile economice (ale autorităţilor
publice, în principal ale Guvernului) realizează efectiv politica economică
(a statului).

II.
Economia de piaţă conform art. 135 din Constituţia României,
republicată

II.1. Dispoziţiile constituţionale privind economia de piaţă. Abordare
comparativă

Art. 135 din Constituţie face parte din Titlul IV, intitulat „Economia şi
finanţele publice” şi cuprinde două alineate: (i) în alin. (1) avem o
dispoziţie constituţională declarativă („Economia României este economie
de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.”) şi (ii) în alin. (2) avem
o enumerare a obligaţiilor/obiectivelor pe care statul (vezi infra, pct. II.2.)
trebuie să le îndeplinească în cadrul sistemului economiei de piaţă
autohton (e.g., asigurarea libertăţii comerţului, protecţia concurenţei
loiale, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, crearea
condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii etc.).

Înainte de a preciza ce se înţelege prin economie de piaţă, este nevoie să
integrăm art. 135 din Constituţie în ansamblul dispoziţiilor constituţionale
cu relevanţă asupra politicii economice a statului.

Astfel, chiar dacă economia României este economie de piaţă, statul este
„social” (art. 1 alin. (3) din Constituţie). În interpretarea Curţii
Constituţionale, "statul social, ca valoare constituţională, include şi ideea
solidarităţii sociale şi a politicii de securitate socială. În acest sens, statul
social trebuie să asigure protecţia socială a muncii şi un nivel de trai
decent"62. Curtea Constituţională face trimitere la art. 41 (Munca şi

62
Decizia Curţii Constituţionale nr. 25/2003, publicată în M. Of. nr. 73 din
5.02.2003, citată în Ioan Muraru, Simina Tănăsescu „Comentariu la art. 1 din
58
protecţia socială a muncii) şi art. 47 (Nivelul de trai), coroborat cu art. 135
alin. (2) lit. f din Constituţia României, republicată. Prin urmare, economia
de piaţă este un deziderat al democraţiei româneşti postcomuniste care
nu poate exista (constituţional, cel puţin) în afara unui alt deziderat
legat de protecţia socială a muncii, care are drept corolar garantarea
unui nivel de trai decent pentru cetăţeni.

Art. 134 alin. (1) din Constituţia României din 1991, înainte de revizuirea
din 2003, statua expres că „(1) Economia României este economie de
piaţă.” După revizuirea Constituţiei, art. 134 alin. (1) a devenit art. 135
alin. (1) şi a fost completat cu sintangma "...bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă.” Practic, constituantul realizează o echivalenţă între noţiunea
de „economie naţională” (a României, a statului) şi cea de „economie de
piaţă”. Totuşi, la o analiză riguroasă, „economia de piaţă” este mai
degrabă un subsistem al „economiei naţionale”, în sensul de mecanism de
funcţionare63, interpretare din care rezultă că cele două noţiuni nu sunt
identice. Alte constituţii ale statelor europene realizează această
distincţie prin modul de formulare (de ex., art. 20 din Constituţia
Poloniei64 sau art. 55 alin. (1) din Constituţia Slovaciei65). O trecere în
revistă a prevederilor din constituţiile statelor europene scoate în
evidenţă faptul că majoritatea66 legilor fundamentale ale ţărilor cu
tradiţie democratică post‐1945 nu cuprind dispoziţii care statuează expres
termenul de economie de piaţă (vezi, de ex., constituţiile Germaniei,
Franţei, Italiei, Portugaliei). Însă, în ceea ce priveşte legile fundamentale
ale statelor fost comuniste, unele dintre acestea enunţă „economia de
piaţă” ca principiul constituţional pentru funcţionarea economiilor
respectivelor state (de ex., constituţiile Poloniei, Ungariei, României,

Constituţia României” în Ioan Muraru, Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia
României. Comentariu pe articole (C.H. Beck: Bucureşti, 2008), p. 10.
63
Vezi Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru
Pop (Iaşi: Polirom, 1999), p. 358.
64
„O economie de piaţă socială, bazată pe libera iniţiativă, proprietatea privată,
solidaritate, dialog şi cooperare între partenerii sociali va fi baza sistemului
economic al Republicii Polonia (trad. n., B. D.)”. Textele constituţiilor enunţate în
această cercetare au fost preluate de pe adresa web :
http://www.servat.unibe.ch/icl/ (accesat la 3.01.2011).
65
„Economia Republicii Slovacia se bazează pe principiile economiei de piaţă de
tip social şi ecologic (trad. n., B. D.)”.
66
Există şi excepţii, precum art. 38 din Constituţia Spaniei, care statuează că
„Libera iniţiativă este garantată în cadrul economiei de piaţă (trad. n., B. D.).”
59
Slovaciei)67. Un alt aspect interesant este acela că, în constituţiile statelor
fost comuniste, cu excepţia României, atunci când se face referire expresă
la termenul „economie de piaţă”, este utilizat şi determinantul „socială”
(vezi de exemplu, art. 20 din Constituţia Poloniei, preambulul Constituţiei
Ungariei68, art. 55 alin. (1) din Constituţia Slovaciei69).

Alte dispoziţii constituţionale relevante pentru stabilirea unui înţeles cât
mai complet pentru termenul de economie de piaţă utilizat de art. 135
alin. (1) din Constituţia României sunt cuprinse în articolele 137 („Sistemul
financiar”) şi 138 („Bugetul public naţional”). Ambele articole fac trimitere
la lege, care va stabili detaliile de aplicare a dispoziţiilor constituţionale.

Din analiza dispoziţiilor constituţionale enumerate până acum se poate
trage concluzia că legiuitorul constituant, luând act de realităţile sociale
ale trecerii de la regimul totalitar comunist, bazat pe o economie
centralizată (de comandă), la regimul democratic de tip occidental, a
stabilit în mod expres că economia României va fi o economie de piaţă,
în care libertatea economică este drept fundamental (art. 45), dar,
totodată, în care statul are anumite obligaţii de natură socială pe care
trebuie să le garanteze pentru asigurarea echităţii sociale şi a unui nivel
de trai decent pentru toţi cetăţenii săi. Oricât de idealist şi teoretic ar
suna aceste cuvinte, ele sunt o realitate constituţională care, din păcate,
nu se suprapune aproape niciodată pe realitatea socială de zi cu zi.

Pentru a nu limita discutia la o abordare simplist pozitivistă, de
enumerare a prevederilor normative relevante, încercăm să abordăm alte
două aspecte importante pentru analiza de faţă: „Ce este economia de
piaţă?” şi „Cum este aceasta realizată prin intermediul politicilor
economice ale Guvernului?”

Întrucât România a avut aproximativ 45 de ani un sistem economic bazat
pe economia de comandă, considerăm că orice analiză cu privire la
economia de piaţă românească ar trebui să ia în considerare experienţele
politice, sociale şi economice dinainte de Revoluţia din 1989. Cu riscul de

67
Totuşi, constituţiile Cehiei, Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei nu conţin
termenul de „economie de piaţă”.
68
Traducerea în engleză a acestor două constituţii utilizează termenul de „social
market economy” (economie de piaţă socială).
69
Vezi supra n. 10.
60
a depăşi limitele subiectului pe care l‐am propus spre analiză, vom face o
scurtă paranteză pentru a prezenta sintetic trăsăturile conceptului de
economie de comandă şi ale economiei de piaţă, în special cu scopul de a
fixa principiile pe care statul şi autorităţile sale ar trebui să le respecte
atunci când acţionează la nivel economic.

II.1.1. Conceptul de „economie de comandă”

Creaţie stalinistă70, economia de comandă (sau planificarea totală) îşi
găseşte punctul de început în planul cincinal impus de Stalin în 1928, chiar
dacă anterior, în 1921, a fost introdus pentru prima dată Comitetul
Statului pentru Planificare, care însă nu a avut un rol semnificativ în
primii ani de funcţionare71. După cel de‐al doilea război mondial modelul
economiei de comandă a fost exportat în toate statele comuniste, inclusiv
în România.

Elementul esenţial al sistemului economic bazat pe economia de
comandă era planul cincinal, ale cărui obiective majore erau determinate
de Partidul Comunist72, fiind votat de Marea Adunare Naţională73. Exista

70
După Sartori, economia de comandă este creaţia lui Stalin, şi nu a lui Marx. „De
cele mai multe ori, Marx a susţinut centralizarea tuturor mijloacelor de producţie
în mâna statului; dar tot el susţinea (în special, deşi nu numai, în scrierile din
1871 despre Comuna din Paris) o autoconducere descentralizată a
producătorilor. În ultimă instanţă, această ultimă opţiune era în concordanţă cu
viziunea sa finală despre o societate fără stat, asociaţională, „transparentă”, în
care toţi oamenii să exercite în mod continuu controlul colectiv asupra vieţii
proprii.” Giovanni Sartori [1987], Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de
Doru Pop (Iaşi: Polirom, 1999), p. 355.
71
Vezi ibidem, n. 10, 385 ‐ 6 şi Leslie Holmes, Post‐communism. An Introduction
(Durham, North Carolina: Duke University Press, 1997), pp. 198 ‐ 9.
72
Art. 34 din Legea nr. 8/1972 privind dezvoltarea economico‐socială planificată
a României, publicată în Buletinul Oficial nr. 135/25.11.1972 prevedea: „Planurile
cincinale de dezvoltare economico‐socială cuprind obiectivele fixate pentru etapa
respectivă de Partidul Comunist Român, stabilesc căile şi mijloacele necesare
realizării acestor obiective.” Mai mult, în preambulul acestei legi se statua expres:
„În Republica Socialistă România, Partidul Comunist Român ‐ forţa politică
conducătoare a societăţii ‐ elaborează strategia dezvoltării economico‐sociale a
ţării, stabileşte pentru fiecare etapă obiectivele fundamentale ale întregii
activităţi, orientează şi organizează procesul de făurire a societăţii socialiste
multilateral dezvoltate şi de trecere treptată la comunism.”
61
totodată şi un Comitet de Stat al Planificării, al cărui rol era acela de a
asigura, în colaborare cu ministerele, celelalte organe centrale şi
comitetele executive ale consiliilor populare judeţene, corelarea
propunerilor de plan şi, corespunzător posibilităţilor şi necesităţilor
economiei naţionale, de a elabora proiectele planurilor cincinale şi
anuale, pe care le prezinta Consiliului de Miniştri (art. 55 din Legea nr.
8/1972).

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în planurile cincinale aveau valoare de
lege, stabileau priorităţile economiei naţionale74, precum şi indicatorii
economici pentru fiecare ramură în parte şi chiar o serie de obiective de
atins pentru anumite unităţi economice din diverse domenii de activitate.
O altă trăsătură a economiei de comandă consta în stabilirea la nivel
central a preţurilor, precum şi masiva subvenţionare a bunurilor şi
serviciilor. Nu în ultimul rând, economia de comandă era organizată pe
baze ierarhice75. O birocraţie stufoasă şi ineficientă realiza legătura dintre
producţia efectivă a bunurilor/prestarea serviciilor şi organele centrale ale
planificării.

Problemele generate de acest sistem economic au reprezentat o parte
dintre cauzele care au condus la căderea regimurilor comuniste.
Economia de comandă a generat apariţia unei pieţe „negre” paralele (în
care bunurile se tranzacţionau ‐ paradoxal ‐ în funcţie de cerere şi ofertă),
lipsuri în bunurile de larg consum, corupţie generalizată şi, cel mai
important, „o egalitate în sărăcie a cetăţenilor simpli, dar o bunăstare şi
privilegii substanţiale pentru o minoritate care avea acces la resurse sau
sprijin politic pentru a le obţine”76.

73
Art. 56 din Legea nr. 8/1972 stabilea: „Proiectul planului naţional unic de
dezvoltare economico‐socială elaborat de Consiliul de Miniştri, după examinarea
lui de către Consiliul Suprem al Dezvoltării Economico‐Sociale, se prezintă spre
dezbatere şi adoptare Marii Adunări Naţionale.”
74
În art. 34 alin. (1) al Legii se specifica: „Planurile cincinale de dezvoltare
economico‐socială cuprind obiectivele fixate pentru etapa respectivă de Partidul
Comunist Român, stabilesc căile şi mijloacele necesare realizării acestor
obiective.”, în timp ce în art. 38 se stabilea că „Planurile cincinale şi anuale se vor
elabora în profil departamental, de ramură şi teritorial.”
75
Vezi Leslie Holmes, Post‐communism. An Introduction, Durham, North Carolina:
Duke University Press, 1997, pp. 199 ‐ 200.
76
Rod Hague, Martin Harrop, Comparative Politics and Government. An
Introduction, ediţia a 7‐a, New York: Palgrave Macmillan, 2007, p. 154.
62
Căderea regimurilor comuniste a însemnat nu numai trecerea de la
totalitarism sau autoritarism la democraţia de tip occidental, dar şi
modificarea sistemului economic, prin trecerea de la economia de
comandă la economia de piaţă (înţeleasă ca parte a sistemului economic,
fără a se confunda cu acesta).

II.1.2. Conceptul de „economie de piaţă”

Trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă nu s‐a realizat
cu aceeaşi rapiditate precum trecerea de la regimul politic totalitar la
regimul politic democratic. Economia de piaţă în fostele state comuniste
nu s‐a realizat în acelaşi moment în care s‐au organizat alegeri libere sau
au fost recunoscute constituţional drepturile şi libertăţile indivizilor,
libertatea presei, a întrunirilor etc. De altfel, nici statuarea în art. 134 alin.
(1) din Constituţia din 1991 a faptului că „Economia României este
economie de piaţă” nu a însemnat că, din acel moment, România a avut
în mod efectiv o economie funcţională de piaţă.77

În economia de piaţă, „rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea
deciziilor îl dobândesc agenţii economici individuali”78. Important pentru
economia de piaţă este capacitatea acesteia de a stabili „costurile şi
preţurile ‐ cel puţin în cazul aspectului financiar al economiei sau în cel al
producţiei de bunuri, dar cu efecte secundare importante asupra
serviciilor, ca de altfel şi asupra altor sectoare”79. Astfel, în cadrul pieţei
libere, valoarea economică a bunurilor în ansamblul lor nu mai este fixată
la nivel central, de către un comitet al planificării, ci este determinată de

77
Tranziţia economică din statele fost comuniste „a avut date de începere
diferite şi scopuri diferite, într‐un spaţiu multidimensional, cu o mişcare nici
lineară, nici uniformă, nici măcar unidirecţională sau consistent urmărită, cu
opriri intermediare, regresiuni, diferite grade de progres pentru domenii diferite
şi ţări diferite, care, de altfel, nu au atins sau nici măcar nu s‐au apropiat de
scopurile stabilite. (trad. n., B. D.).” Vezi D. Mario Nuti, „Managing Transition
Economies” în Stephen White, Judy Batt, Paul G. Lewis (coord.) [2003],
Developments in Central and East European Politics (New York: Palgrave
Macmillan, 2007), p. 251.
78
Ioan Condor, „Comentariu…”, în Ioan Muraru, Simina Tănăsescu (coord.),
Constituţia României. Comentariu pe articole, C.H. Beck: Bucureşti, 2008, p.1275.
Autorul face trimitere la Andrew Schotter, Teoria pieţei libere (Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1996), pp. 11 ‐ 5.
79
Giovanni Sartori, Teoria…, p. 359.
63
valoarea lor de schimb, iar aceasta presupune că „procesele pieţei sunt
metoda de realizare a unei aprecieri eficiente prin preţ”80.

În plus, o distincţie tradiţională operată în literatura de specialitate este
aceea dintre sistemele economice pluraliste şi sistemele economice
corporatiste81. În sistemele economice pluraliste, statul este mai degrabă
un arbitru al intereselor aflate în competiţie în cadrul societăţii (modelul
american). În sistemele economice corporatiste, statul are un rol mult mai
important în sistemul economic, manifestându‐se împreună cu sau prin
grupuri de interese care reprezintă capitalul şi forţa de muncă (patronate,
sindicate). Acest model corporatist este specific mai degrabă spaţiului
european (modelul francez, german şi chiar cel scandinav, unde
dimensiunea protecţiei sociale este foarte bine dezvoltată).

România, ca sistem economic, se încadrează mai degrabă în modelul
economic corporatist. De altfel, economia de piaţă şi sistemul economic

80
Idem. Acelaşi autor îl citează pe Friedrich von Hayek [1964], Kinds of Order in
Society (Menlo Park: Institute for Humane Studies, 1975), p.5. Hayek a oferit una
dintre cele mai importante explicaţii cu privire la elementul esenţial care face ca
economia de piaţă să funcţioneze ordonat, în condiţiile în care libertatea
economică a indivizilor ar putea genera haos. Astfel, societăţile se află în relaţie
prin două modele de ordine, prin ordine înţelegând că activitatea membrilor lor
„se ajustează în mod reciproc cu a celorlalţi”. Prima este „ordinea dobândită prin
aranjarea relaţiilor între părţi pe baza unui plan dinainte conceput şi se numeşte
o organizaţie … Ea este o ordine pe care o înţelegem cu toţii pentru că ştim cum
este făcută … Descoperirea potrivit căreia în societate mai există şi alte genuri de
ordine ce nu au fost concepute de oameni, ci au constituit o consecinţă a
acţiunilor indivizilor fără intenţia acestora de a crea o astfel de ordine … a zguduit
opinia adânc înrădăcinată potrivit căreia, acolo unde există o ordine, trebuie să
fie şi o persoană care să facă această ordine ... şi a oferit bazele unei discuţii
sistematice despre libertatea individuală. Acest gen de ordine ... este o ordine ...
care se formează pe sine. De aceea uneori ea este numită o ordine ... spontană.”
81
Rod Hague, Martin Harrop [1982], Comparative Politics and Government. An
Introduction, ediţia a 7‐a, New York: Palgrave Macmillan, 2007, p. 146. Autorii fac
diferenţa şi între shareholder capitalism (specific modelului economic american,
în care predomină principiul conform cărora acţionarii care au fondat firma
aşteaptă o satisfacere continuă a investiţiei lor iniţiale) şi stakeholders capitalism
(specific modelului economic al statelor europene, în care companiile recunosc
drepturi şi altor actori, precum sindicatele, băncile, asociaţiile industriale etc.),
noţiuni pe care nu le traducem în română pentru a nu pierde semnificaţia
ştiinţifică a termenilor.
64
capitalist propriu societăţii româneşti au fost construite, ca şi în
societăţile din statele fost comuniste, prin intermediul statului. Nu exista
nicio altă posibilitate, atât timp cât regimul totalitar comunist susţinea
sistemul economiei de comandă, centralizate şi lipsa proprietăţii
particulare. Din acest motiv, tranziţia către un model economic care avea
ca obiective instaurarea economiei de piaţă şi a capitalismului de tip
occidental a fost permanent, cel puţin la nivel formal, sub controlul
statului care, prin organele sale a conceput, adoptat şi implementat
măsurile economice necesare pentru atingerea obiectivelor mai sus
menţionate.

II.2. Rolul statului în cadrul economiei de piaţă postcomuniste

Art. 135 alin. (2) din Constituţia României, republicată, poate fi interpretat
ca fixând rolul statului în cadrul economiei de piaţă, precum şi limitele
acesteia82. Astfel, rolul statului presupune garantarea unor principii de
funcţionare pentru piaţa liberă, dar şi protejarea unor interese publice de
natură socială, care primează în faţa interesului privat. Astfel spus,
economia de piaţă nu înseamnă doar obţinerea de profit prin activitati
libere de productie si/sau schimb între particulari, ci un sistem economic
în care interesul public trebuie garantat şi promovat cu prioritate83.

82
În Tezele pentru elaborarea proiectului noii Constituţii nu au figurat prevederi
privitoare la economia naţională, considerându‐se că „nu sunt necesare
prevederi constituţionale care să reglementeze raporturile economice, factorii
economici dispunând în noile condiţii de o deplină libertate de acţiune.” Totuşi,
în urma dezbaterilor din Adunarea Constituantă şi din Comisia pentru elaborarea
proiectului de Constituţie s‐a reţinut necesitatea unui asemenea capitol privind
„Economia şi finanţele publice”. Vezi Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu,
Georgeta Duculescu, Constituţia României ‐ comentată şi adnotată ‐ (Bucureşti,
Lumina Lex, 1997), pp. 407 ‐ 8.
83
Iată cum definea Ludwig von Mises economia de piaţă, pornind de la individ şi
interesele personale: „Economia de piaţă este sistemul social al diviziunii muncii
având la bază proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Fiecare
acţionează în interesul său propriu, dar acţiunile tuturor vizează satisfacerea
nevoilor celorlalţi oameni în aceeaşi măsură în care vizează satisfacerea
nevoilor proprii (subl. n., B.D.). Fiecare, acţionând, serveşte pe ceilalţi cetăţeni.
Fiecare, pe de altă parte, este servit de către ceilalţi cetăţeni. Fiecare este în
acelaşi timp un scop şi un mijloc în sine; un scop ultim şi un mijloc pentru ceilalţi
oameni în eforturile de a‐şi atinge scopurile proprii (trad. n., B. D.).” Vezi Ludwig
65
Să vedem, aşadar, care este rolul statului în cadrul economiei de piaţă şi
care sunt principiile constituţionale pentru stabilirea conţinutului şi
limitarea acestui model economic. În primul rând, libertatea comerţului
este protejată de stat, în timp ce concurenţa loială şi cadrul favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie sunt asigurate prin
acţiunea statului. În al doilea rând, interesele naţionale în activitatea
economică, financiară şi valutară sunt protejate. În al treilea rând, o
societate are nevoie de stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice, a
artei şi protecţia drepturilor de autor. În al patrulea rând, exploatarea
resurselor naturale trebuie să se realizeze în concordanţă cu interesul
naţional. În al cincilea rând, mediul înconjurător joacă un rol important în
spaţiul social, economic şi politic al societăţilor moderne, motiv pentru
care statul trebuie să refacă, să ocrotească şi să menţină echilibrul cu
privire la mediul înconjurător. În al şaselea rând, asigurarea unei economii
de piaţă într‐o societate democratică presupune şi existenţa unei
dimensiuni sociale, motiv pentru care statul creează condiţiile necesare
pentru creşterea calităţii vieţii. Nu în ultimul rând, odată cu integrarea
economică în Uniunea Europeană (pre‐ şi post‐2007), au apărut noi
dimensiuni pentru creşterea economică, accentul fiind pus pe dezvoltarea
politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii
Europene.

Luând în considerare cele expuse anterior, se poate spune că, în sensul
strict al dispoziţiilor din legea fundamentală, legiuitorul constituant
acordă o atenţie deosebită dimensiunii sociale a economiei de piaţă,
dimensiune care este puternic accentuată atât prin rolul generos al
statului în promovarea cu prioritate a interesului public, cât şi prin
enunţarea principiului „statul social” în art. 1 din Constituţie. Totuşi,
practica economică efectivă a perioadei postcomuniste a fost departe de
a realiza dezideratele ideale/iste ale normei constituţionale, fiind de
notorietate numeroasele scandaluri de corupţie, privatizările frauduloase,
artificiile financiare cu fondurile de investiţii (FNI), marile falimente ale
unor bănci implicate în acordarea de credite ineficiente (Banca Agricolă,
Bancorex) şi alte asemenea deficienţe ale economiei postcomuniste.

Aşa cum se arată într‐o carte fundamentală pentru înţelegerea perioadei
de tranziţie de la regimul totalitar la regimul democratic

von Mises [1949], Human Action. A Treatise on Economics, scholar’s edition
(Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 2008), p. 258.
66
(postcomunismul), „astăzi capitalismul este construit pe ruinele
socialismului, iar tranziţia este condusă de foştii comunişti.” 84 În statele
fost comuniste, capitalismul (ca sistem economic axat pe principiile
economiei de piaţă) a fost creat în lipsa unei burghezii deţinătoare a
capitalului economic, vorbindu‐se de un „capitalism fără capitalişti”,
specific Europei Centrale85. Acest concept se bazează pe raportul dintre
gradul de dezvoltare a proprietăţii private şi gradul de dezvoltare a
instituţiilor pieţei. Astfel, în „capitalismul fără capitalişti”, elitele care au
preluat puterea după căderea regimului totalitar de tip comunist au
generat cu precădere dezvoltarea instituţiilor pieţei (economia de piaţă,
privatizarea, convertibilitatea monedei naţionale, investiţiile străine etc.),
în timp ce formarea unei clase a proprietarilor privaţi care să constituie
burghezia economică a fost întârziată (dificultăţile punerii în aplicare a
reformei proprietăţii private, dublate de lipsa eficienţei activităţilor de
business într‐un stat corupt şi instabil).

România s‐a încadrat ‐ dacă facem aplicarea acestei teorii economice a

postcomunismului ‐ în sistemul „capitalismului fără capitalişti”, prima
etapă a reformelor economice postcomuniste vizând în principal crearea
instituţiilor pieţei mai degrabă decât formarea unei clase a proprietarilor
individuali, care să dobândească suficient capital economic pentru a

84
G. Eyal, I. Szelényi, E. Townsley [1998], Capitalism fără capitalişti. Noua elită
conducătoare din Europa de Est, traducere în română de Ionel Nicu Sava şi
Cristian Mihail Miehs (Bucureşti: Omega, 2001), p. 5. Autorii fac distincţie,
preluând teoria lui Bourdieu, între capitalul social, capitalul economic şi capitalul
politic. Plecând de la realitatea că, după căderea regimurilor comuniste, puterea
a fost preluată de fracţiunea tehnocrată a fostei nomenclaturi comuniste sau de
foştii disidenţi intelectuali ori de o coaliţie instabilă a celor două grupări (ibidem,
p. 6), se arată că elementul cel mai important al tranziţiei către capitalism l‐a
constituit capitalul cultural al noilor elite intelectuale, în condiţiile în care
capitalul politic (esenţial în comunism) a decăzut, iar capitalul economic a devenit
suficient numai pentru a‐i plasa posesorii săi în cadrul ierarhiei sociale (ibidem, p.
10). Folosind distincţia dintre societăţile de status şi societăţile de clasă a lui
Weber, autorii arată că postcomunismul a reprezentat pentru fostele state
comuniste trecerea de la o societate de status (bazată pe ierarhia socială, în care
relaţiile sociale erau de tipul superior‐inferior) la o societate stratificată pe clase,
în funcţie de capitalul economic deţinut.
85
Ibidem, p. 7.
67
constitui burghezia noului capitalism86. Totodată, chiar dezvoltarea
economică ulterioară, reformele socio‐economice au fost determinate, în
primul rând, de cerinţele noului spaţiu economic european şi au fost
rezultatul obligaţiilor pe care statul român şi le‐a asumat în procesul
integrării europene. Celebrele negocieri pe capitolele de aderare care
cuprindeau, printre altele, domenii esenţiale ale sistemului economic
(libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor, politica în
domeniul concurenţei, uniunea economică şi monetară etc.) au avut ca
finalitate o serie de reforme, de cele mai multe ori formaliste şi
nestructurate, economia României ajungând să funcţioneze pe principiile
economiei de piaţă prin procesul de simulare ‐ stimulare.

Cu toate acestea, după trei alternanţe la putere (1996, 2000 şi 2004) şi
numeroase reforme sociale, politice, economice, judiciare, România a
reuşit să devină stat membru al Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie
2007, fiind ultimul stat fost comunist, alături de Bulgaria, care a prins
trenul extinderii UE. Dacă unul dintre obiectivele economice majore ale
tranziţiei de la regimul totalitar la regimul democratic de tip occidental a
fost realizarea unei economii de piaţă funcţionale, atunci s‐ar putea spune
că integrarea în UE reprezintă momentul formal în care tranziţia
economică de la economia de comandă la economia de piaţă a luat sfârşit
în România87.

86
Cred că ar fi util să reamintim aici una dintre cele mai importante definiţii ale
acelei clase sociale care face ca democraţia să funcţioneze, fiind strâns legată şi
de capitalul economic: clasa de mijloc: „…la un mare popor democratic se
întâlnesc întotdeauna cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni foarte bogaţi; dar săracii,
în loc să formeze imensa majoritate a naţiunii, cum se întâmplă întotdeauna în
societăţile aristocratice, sunt puţin numeroşi, iar legea nu i‐a legat pe unii de
ceilalţi prin legături de sărăcie iremediabilă şi ereditară…La rândul lor, bogaţii
sunt risipiţi şi neputincioşi; nu mai au privilegii care atrag privirea; chiar bogăţia
lor, nemaifiind legată de pământ şi reprezentată de el, nu poate fi surprinsă şi
este ca invizibilă….Între aceste două extremităţi ale societăţilor democratice, se
află o mulţime foarte mare de oameni aproape identici, fără a fi exact nici bogaţi,
nici săraci, au destule bunuri pentru a dori ordinea, dar nu au suficiente pentru a
provoca invidia.” Vezi Alexis de Tocqueville [1840], Despre democraţie în
America, vol. II, traducere în română de Claudia Dumitriu (Bucureşti: Humanitas,
2005), p. 267.
87
De altfel, printre criteriile de aderare la Uniunea Europeană stabilite de
Consiliul European de la Copenhaga în 1993 este enunţat, alături de criteriul
politic şi cel al acceptării acquis‐ului comunitar, şi un criteriu economic: existenţa
68
III.
Atribuţiile principalelor autorităţi publice în realizarea politicii
economice naţionale

III.1. Guvernul României

Conform art. 102 alin. (1) din Constituţia republicată, coroborat cu art. 1
alin. (1) din Legea nr. 90/200188 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul asigură „realizarea (subl.
n., B. D.) politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală
a administraţiei publice”, în baza votului de încredere acordat de
Parlament. În art. 2 alin. (1) al Legii nr. 90/2001 se mai precizează:
„Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea
sistemului naţional economic (subl. n., B.D.) şi social, precum şi
racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile promovării
intereselor naţionale.”

Nu în ultimul rând, la art. 11 alin. (1) lit. e şi f din Legea 90/2001 se
statuează că Guvernul are atribuţia de a elabora proiectele de lege ale
bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care le
supune spre adoptare Parlamentului, precum şi atribuţia de a aproba
strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi
domenii de activitate.

III.2. Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri (MEC)

În ceea ce priveşte Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de
Afaceri, acesta este autoritatea centrală specializată, aflată în subordinea
Guvernului, care îndeplineşte nu mai puţin de 91 de atribuţii în vederea
realizării obiectivului precizat de art. 1 alin. (1) din HG nr. 1.634/200989:
aplicarea strategiei şi a Programul de guvernare în domeniul industriei,
resurselor minerale, energiei, comerţului, întreprinderilor mici şi
mijlocii, cooperatist şi mediului de afaceri, în concordanţă cu cerinţele
economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei operatorilor economici.

unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă presiunii
competitive şi forţelor pieţei unice din cadrul UE.
88
Publicată în M. Of. nr. 164/2.04.2001.
89
HG nr. 1.634/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei,
Comerţului şi Mediului de Afaceri, publicată în M. Of. nr. 3/4.01.2010.
69
De altfel, la art. 3 alin. (1) lit. A pct. 3 din HG nr. 1.634/2009 se prevede în
mod expres că MEC va elabora politicile publice privind creşterea
economică din domeniile coordonate. Acestea sunt, practic, o parte din
acele politici economice pe care autorităţile publice aflate în subordinea
Guvernului şi Guvernul însuşi le concep, implementează şi verifică în
vederea realizării obiectivelor stabilite de politica economică a României.
Pe lângă Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri există şi
alte autorităţi publice centrale, subordonate Guvernului sau autonome, a
căror activitate este strâns legată de politica economică a statului.
Reţinem pentru analiza noastră Ministerul Finanţelor Publice, Banca
Naţională a României şi Consiliul Economic şi Social.

III.3. Ministerul Finanţelor Publice (MFP)

În ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice, art. 1 alin. (1) al HG nr.
34/200990, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, subordonat Guvernului, are rolul principal de a aplica strategia şi
Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice. Art. 3 alin. (1) pct.
1 şi 2 din HG nr. 34/2009 stabileşte totodată ca atribuţii principale ale
MFP (i) elaborarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor publice a căror
implementare se realizează prin adoptarea de acte normative din
domeniile de activitate ale ministerului şi (ii) avizarea documentelor de
politici publice elaborate de alte autorităţi publice, care au legătură cu
activitatea ministerului.

În principiu, finanţele publice sunt un domeniu esenţial pentru economia
unui stat, întrucât se referă la totalitatea veniturilor şi cheltuielilor publice
ale statului în vederea realizării obiectivelor stabilite prin programul de
guvernare, inclusiv cu privire la politica economică a statului.

III.4. Banca Naţională a României (BNR)

În ceea ce priveşte Banca Naţională a României, obiectivul principal al
acestei instituţii publice independente este „asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor”, aşa cum stipulează art. 2 alin. (1) din Legea nr.
312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României91. În alin. (2) al art.

90
HG nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor
Publice, publicată în M. Of. nr. 52/28.01.2009.
91
70
2 din Statutul BNR sunt stabilite principalele atribuţii ale Băncii Naţionale
a României, printre care se numără (i) elaborarea şi aplicarea politicii
monetare şi a politicii de curs de schimb; (ii) autorizarea, reglementarea şi
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi
monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare; (iii) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca
mijloace legale de plată pe teritoriul României; (iv) stabilirea regimului
valutar şi supravegherea respectării acestuia şi (v) administrarea
rezervelor internaţionale ale României.

De asemenea, Legea nr. 312/2004 prevede la art. 4 alin. (4) că BNR
„exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii care revin României, în calitate
de membru al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea
facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung, pentru
nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale
ţării.”

III. 5. Consiliul Economic şi Social (CES)

Consiliul Economic şi Social a fost consacrat constituţional odată cu
revizuirea legii fundamentale din 2003, dar existenţa sa efectivă a fost
stabilită anterior, prin Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi
funcţionarea CES92. Mai mult, au existat discuţii şi în Adunarea
Constituantă din 1991 cu privire la consacrarea constituţională a acestei
autorităţi, însă, opinia care a prevalat a fost aceea că, deşi necesitatea
unui asemenea organism la nivel naţional este de netăgăduit, soluţia cea
mai potrivită este aceea a reglementării prin lege a Parlamentului şi nu
prin Constituţie93.

Art. 141 din Constituţia republicată stabileşte pentru CES rolul de organ
consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate
stabilite de legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.
Astfel, conform art. 2 din Legea nr. 109/1997, „Consiliul Economic şi
Social are rol consultativ în stabilirea strategiilor şi politicilor economice şi
sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel
naţional apărute între partenerii sociali, precum şi în realizarea,

92
93
Vezi Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei, Editura Uniunii Vatra
Românească, Târgu Mureş, 1998, pp. 638 ‐ 9.
71
promovarea şi dezvoltarea dialogului social şi a solidarităţii sociale.” În
plus, în art. 5 din aceeaşi lege se statuează ca fiind atribuţii ale CES analiza
situaţiei economice şi sociale a ţării şi transmiterea de propuneri către
Guvernul şi Parlamentul României, cu privire la restructurarea şi
dezvoltarea economiei naţionale, privatizarea, funcţionarea şi creşterea
competitivităţii agenţilor economici, politicile monetare, financiare,
fiscale şi de venituri ş.a. În cadrul CES îşi desfăşoară activitatea
reprezentanţi ai sindicatelor, patronatelor şi ai Guvernului.

III.6. Consiliul fiscal

Prin Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal‐bugetare94 a fost înfiinţat
Consiliul fiscal, ca autoritate independentă al cărei rol este acela de a
„sprijini activitatea Guvernului şi a Parlamentului în cadrul procesului de
elaborare şi derulare a politicilor fiscal‐bugetare, pentru a asigura
calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor
bugetare şi a politicilor fiscal‐bugetare pe termen mediu şi lung.” (art. 40,
alin. 1). Printre atribuţiile enunţate de lege pentru această nouă entitate
se numără:

(i) evaluarea performanţelor fiscal‐bugetare ale Guvernului în raport cu
obiectivele fiscale şi priorităţile strategice specificate în strategia fiscal‐
bugetară, precum şi cu principiile şi regulile fiscale prevăzute de lege (art.
40 alin. (2) lit. c);

(ii) analiza şi elaborarea de opinii şi recomandări, atât înainte de
aprobarea de către Guvern, cât şi înainte de transmiterea către Parlament
asupra legilor bugetare anuale, a rectificărilor bugetare, cât şi asupra altor
iniţiative legislative care pot avea un impact asupra volumului cheltuielilor
bugetare, precum şi evaluarea conformităţii acestora cu principiile şi
regulile fiscale prevăzute de prezenta lege (art. 40 alin. (2) lit. d);

(iii) oferirea de informaţii aflate în competenţele sale, în urma solicitării
scrise, Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, preşedintelui Curţii de Conturi, guvernatorului Băncii
Naţionale a României şi comisiilor parlamentare (art. 40 alin. (2) lit. f).

94
Publicată în M. Of. nr. 252/20.04.2010. Vezi Capitolul X.
72
Practic, acest organism nou înfiinţat nu are prerogative decizionale cu
privire la măsurile de natură economică, fiind o autoritate care consiliază
şi oferă expertiză în domeniul economic instituţiilor statului sau unor
structuri specializate din cadrul acestor instituţii. Opiniile şi recomandările
pe care le poate genera Consiliul fiscal nu sunt obligatorii pentru Guvern,
Parlament sau alte instituţii ale statului, ci trebuie doar „avute în vedere”.
Acest lucru rezultă din formularea art. 40 alin. (4) din Legea nr. 69/2010:
„Opiniile şi recomandările Consiliului fiscal vor fi avute în vedere de către
Guvern şi Parlament la elaborarea strategiei fiscal‐bugetare şi a legilor
bugetare anuale şi, respectiv, la însuşirea/aprobarea acestora”95.

Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale prezentate până în
acest moment, este evident că atât legiuitorul constituant, cât şi
legiuitorul organic i‐au oferit Guvernului, ca parte a puterii executive, un
rol predominant în elaborarea şi implementarea politicilor cu impact
economic asupra societăţii româneşti. Totuşi, activitatea Guvernului şi a
celorlalte autorităţi publice centrale de specialitate, subordonate sau
autonome, nu este în afara oricărui control. Practic, Guvernul şi
ministerele sale de specialitate au atribuţii în formularea politicilor
economice care realizează obiectivele stabilite prin Programul de
guvernare acceptat de Parlament, ca reprezentant al puterii legislative, în
timp ce BNR şi CES au o serie de atribuţii care vin să completeze, să
atenueze şi să controleze activitatea Guvernului şi a ministerelor sale în
domeniul politicii economice.

În arhitectura instituţională stabilită de Constituţia României, esenţial
rămâne, însă, Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem, autoritate
care „acceptă”, controlează96 şi poate demite Guvernul prin moţiune de
cenzură, în condiţiile în care acesta din urmă nu îşi mai realizează
obiectivele stabilite prin Programul de guvernare.

95
Totodată, pentru realizarea efectivă a atribuţiilor Consiliului fiscal, acesta poate
să solicite de la orice instituţie sau autoritate publică informaţii, documente sau
date relevante pentru activitatea sa (art. 40 alin. 1), iar aceste entităţi sunt
obligate să furnizeze informaţiile, documentele sau datele cerute.
96
În opinia lui Ion Deleanu, principalele funcţii ale unui parlament sunt:
informarea, controlul şi deliberarea. Funcţiile semnifică rolul parlamentului, iar
procedurile constituţionale sunt mijloace tehnice pentru îndeplinirea rolului său.
Vezi Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale ‐ în dreptul român şi în
dreptul comparat ‐ C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 641.
73
Aşadar, dacă Guvernul şi ministerele de specialitate au un rol
predominant în elaborarea şi implementarea politicilor economice având
ca scop realizarea obiectivelor din Programul de guvernare, rămâne să
stabilim cum se manifestă efectiv Parlamentul în stabilirea obiectivelor
principale ale politicii economice naţionale, dar şi în controlarea
activităţii Guvernului şi a ministerelor cu privire la îndeplinirea acestor
obiective.

IV.
Rolul Parlamentului în stabilirea obiectivelor majore ale politicii
economice a României şi în controlul politicilor economice ale
Guvernului

IV.1. Formarea unui nou Guvern şi conţinutul Programului de guvernare
din perspectiva politicilor economice asumate

Obiectivele economice majore ale Guvernului se regăsesc în programul de
guvernare97 acceptat de Parlament în cadrul procedurii de învestire a unui
nou cabinet. Conform Constituţiei României, candidatul la funcţia de
prim‐ministru, desemnat de Preşedintele României, în termen de 10 zile
supune spre votare Camerelor reunite două documente: Programul de
guvernare şi lista miniştrilor propuşi să facă parte din viitorul Guvern.
Înainte de votul în plen, candidaţii la funcţia de ministru sunt audiaţi în
comisiile de specialitate ale Camerelor şi prezintă obiectivele pe care
urmăresc să le realizeze în condiţiile în care vor primi votul de învestitură
din partea legislativului. Învestirea noului Guvern are loc prin votul de
încredere pe care Parlamentul îl acordă pentru Programul de guvernare şi
pentru lista miniştrilor. Hotărârea celor două Camere reunite se trimite
Preşedintelui României care, prin decret, numeşte membrii noului Guvern
(prim‐ministrul şi miniştrii).

O precizare se impune: Parlamentul acceptă Programul de guvernare şi
nu îl aprobă, distincţie cu o semnificaţie deosebită ‐ Parlamentul nu îşi
însuşeşte98 prin votul de încredere politicile propuse de candidatul la

97
Cu titlu de exemplu, vezi Cap. 2, punctul I din programul de guvernare 2009‐
2012 al actualului Guvern (http://www.gov.ro/capitolul‐2‐angajamentul‐pentru‐
buna‐guvernare‐a‐romaniei‐principiile‐de‐guvernare‐masuri‐pentru‐reluarea‐
cresterii‐economice__l1a103768.html), accesat la 17.11.2010.
98
Ion Deleanu, Instituţii…, p. 652.
74
funcţia de prim‐ministru în programul de guvernare, ci îi acordă doar un
vot de încredere, pe care îl poate retrage oricând prin intermediul
moţiunii de cenzură. De unde rezultă că Parlamentul are în permanenţă
posibilitatea de a controla orice act al Guvernului care este în legătură cu
obiectivele asumate în Programul de guvernare.

Pentru studiul nostru, este important conţinutul Programului de
guvernare pe care candidatul la funcţia de prim ‐ ministru îl propune
legislativului. Acest program de guvernare va reflecta programul politic al
partidului care a obţinut majoritatea absolută în Parlament în urma
alegerilor generale legislative, dacă ne încadrăm în prima ipoteză
enunţată de art. 103 alin. (1) din Constituţia republicată.

Problemele apar atunci când niciun partid parlamentar nu deţine
majoritatea absolută. Mai multe ipoteze sunt posibile: (i) coaliţie
guvernamentală sprijinită de o coaliţie legislativă, (ii) coaliţie legislativă
care sprijină Guvernul alcătuit din reprezentanţii partidului care are cele
mai multe mandate, dar nu majoritatea absolută, sau din reprezentanţii
unei coaliţii de partide parlamentare care nu deţin şi majoritatea
mandatelor parlamentare, (iii) nu există nici coaliţie legislativă, nici
coaliţie guvernamentală, ci suntem în prezenţa unui guvern minoritar.
Lăsăm la o parte a treia ipoteză, întrucât, aşa cum ne arată experienţa
politică postcomunistă, guvernele minoritare au reprezentat excepţii99.
Mai mult, imediat după alegerile generale şi/sau prezidenţiale, noul
Guvern a beneficiat întotdeauna de o majoritate parlamentară, pierzând,
câteodată şi temporar, această majoritate pe parcursul derulării
mandatului guvernamental.

Practic, în sistemul nostru electoral şi politic, regula este ca noul candidat
la funcţia de prim‐ministru, cu ajutorul Preşedintelui şi al partidului
parlamentar pe care îl reprezintă, să îşi construiască o majoritate
parlamentară, indiferent că ne aflăm în situaţia unui guvern de coaliţie
sprijinit şi de o coaliţie legislativă100 sau suntem în prezenţa doar a unei
coaliţii legislative care sprijină Guvernul101.

99
De ex., Guvernul condus de Popescu Tăriceanu în perioada 05.04.2007‐
21.12.2008, care a devenit minoritar prin ieşirea PD de la guvernare.
100
De ex., Guvernul condus de Popescu Tăriceanu în perioada 22.12.2004‐
04.04.2007, când membrii Guvernului proveneau din partidele care asigurau şi
coaliţia legislativă (PNL, PD, PC, UDMR), cu precizarea că, la Camera Deputaţilor,
75
În aceste cazuri enunţate pe larg mai sus, programul politic al candidatului
la funcţia de prim‐ministru reflectă fie liniile şi priorităţile din mai multe
programe politice ale partidelor care alcătuiesc coaliţia de guvernare
şi/sau coaliţia legislativă, fie se axează în principal pe programul politic al
unui singur partid, la care achiesează partenerul sau partenerii politici de
guvernare102. În orice caz, esenţial este faptul că Programul de guvernare
are la bază un program politic sau mai multe programe politice ale unor
partide parlamentare, validate prin alegerile generale legislative.

Totodată, Programul de guvernare conţine angajamentele majore ale
noului Guvern în domeniul economic. Măsurile propuse de fiecare
candidat la funcţia de prim‐ministru au o puternică dimensiune
doctrinară, reprezentând opţiunile partidelor care au câştigat alegerile şi
care au reuşit să formeze o nouă majoritate parlamentară şi un nou
guvern. De asemenea, conţinutul Programului de guvernare cu privire la
măsurile economice se poate modifica atât înainte de validarea noului
Guvern (prin dezbateri în forul legislativ), cât şi ulterior, ca urmare a
modificărilor rezultate din noi raporturi politice şi sociale, cu precizarea că
orice modificare propusă de Guvern a Programului de guvernare este
supusă votului de încredere al Parlamentului, conform art. 114, alin. (1)
din Constituţia României.

Orice Program de guvernare cuprinde măsurile pe care noul Guvern
doreşte să le realizeze în domeniile cruciale ale vieţii economice (sistemul
bancar, sistemul fiscal, industria etc.). De exemplu, în Programul de
guvernare al Guvernului în funcţie, măsurile economice sunt enumerate
în Capitolul 2 (Angajamentul pentru buna guvernare a României. Principii
de guvernare. Măsuri pentru reluarea creşterii economice)103 şi Capitolul 2

pentru a avea în mod efectiv majoritatea mandatelor, coaliţia guvernamentală se
sprijinea şi pe votul reprezentanţilor minorităţilor naţionale.
101
De ex., Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu când membrii Guvernului erau
reprezentanţi ai FDSN, iar coaliţia legislativă era formată din FDSN, PRM, PUNR şi
PSM. Vezi şi Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele şi sistemul politic din
România, Nemira, Bucureşti, 2008, p. 123.
102
Antonie Iorgovan [1993], Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia 4, ALL
Beck, Bucureşti, 2005, p. 380.
103
Printre măsurile fundamentale asumate şi promovate de Guvern se numără
(cu titlu de exemplu) respectarea angajamentelor cu FMI, Banca Mondială şi
Comisia Europeană, asigurarea unui sistem fiscal echitabil prin menţinerea cotei
76
(Politica fiscal‐bugetară)104. Odată stabilite aceste măsuri, Guvernul şi
autorităţile publice aflate în subordinea sa sunt obligate să le aducă la
îndeplinire, singurele sancţiuni potenţiale (ambele de natură politică) fiind
(i) demiterea prin moţiune de cenzură a Guvernului de către Parlament
sau (ii) pierderea voturilor cetăţenilor la următoarele alegeri legislative de
către partidul/partidele care sprijină Guvernul. În afara acestor două
sancţiuni, neîndeplinirea obligaţiilor asumate în Programul de guvernare
nu poate fi sancţionată. Strict teoretic, soluţiile propuse de legiuitorul
constituant asigură controlul legislativului asupra Guvernului şi controlul
cetăţenilor asupra reprezentanţilor. Dar în realitate, raportul de forţe
dintre cele două instituţii fundamentale ale statului este complet diferit.

IV.2. Politicile economice între Guvern şi Parlament

Atât legiuitorul constituant, cât şi legiuitorul organic nu au statuat în mod
expres că Guvernul este (singura) autoritate care stabileşte şi conduce
politica economică a României. Termenului de „realizare a politicii interne
şi externe a ţării” nu poate avea semnificaţia de stabilire, decizie finală cu
privire la politica externă şi internă a României, inclusiv cu privire la
politica economică a statului. Mai degrabă semnifică aplicarea unor
măsuri prevăzute în lege, întrucât, la bază, autorităţile puterii executive
organizează aplicarea şi executarea în concret a legilor.

Mai mult decât atât, în art. 135, alin. (1), lit. b se arată că statul trebuie să
asigure „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară”. Or, statul nu înseamnă Guvernul. Art. 2, alin. (1)
din Constituţia republicată indică faptul că suveranitatea (element
component al statului) aparţine poporului şi se exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum. Iar în art. 61, alin. (1) se statuează că

unice de 16% şi reducerea numărului de taxe şi impozite, regândirea impozitului
minim obligatoriu bazat pe OUG nr. 37/2009 aprobat prin legea 227/2009,
adoptarea si aplicarea Legii responsabilităţii fiscale. Trecerea la elaborarea
bugetului de stat în sistem multianual.
104
Printre măsurile asumate de Guvern în domeniul fiscal‐bugetar se numără
reducerea graduală a deficitului bugetar până la un nivel situat sub 3% din PIB în
anul 2012, promovarea legii privind reforma sistemului de pensii sau reducerea
fraudei şi neconformării în domeniul TVA şi reformarea procesului de rambursare
a TVA pentru a soluţiona întârzierile în decontarea rambursărilor.
77
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării”. În plus, Parlamentul acceptă
Programul de guvernare al candidatului propus la funcţia de prim‐
ministru, inclusiv propunerile privind politici economice, Guvernul învestit
fiind ţinut să aplice întocmai respectivul Program de guvernare.

Nu în ultimul rând, conform art. 138 din Constituţia republicată, Guvernul
este cel care elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al
asigurărilor sociale, dar Parlamentul este cel care aprobă, prin lege, cele
două bugete. Practic, în concepţia constituantului, bugetul de stat, fiind
un domeniu de o importanţă extremă pentru existenţa statului, a precizat
în mod expres competenţa exclusivă a Parlamentului de a reglementa în
ultimă instanţă regulile aplicabile bugetului de stat.

O concluzie parţială şi un răspuns totodată la subiectul ridicat de acest
punct al studiului nostru se referă la faptul că, strict din perspectiva
normei constituţionale şi a normelor legale, obiectivele principale ale
politicii economice a României, precum şi deciziile cele mai importante de
natură economico‐financiară care angajează statul şi membrii comunităţii
sunt în competenţa organului reprezentativ suprem. Acesta aprobă
obiectivele principale ale Programului de guvernare, adoptă prin lege
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale şi, nu în ultimul rând, are
prerogativa controlului asupra modului în care Guvernul îşi realizează
angajamentele din Programul de guvernare.

Totodată, Parlamentul poate oricând adopta legi sau adopta/respinge
ordonanţe de urgenţă care produc efecte în domeniul politicii economice
a României şi pot influenţa decisiv politicile economice ale Guvernului şi
ministerelor. În plus, în Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt
reglementate competenţele comisiilor permanente ale acestei Camere cu
atribuţii în domeniul politicii economice: 1. Comisia pentru politică
economică, reformă şi privatizare105, 2. Comisia pentru buget, finanţe şi

105
Atribuţiile acestei comisii permanente sunt enumerate la art. 59, pct. 1 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor: „restructurarea economiei la nivel
macroeconomic şi la nivel sectorial; programe de reconstrucţie şi dezvoltare;
prognoză economică; mijloace şi instituţii specifice ale economiei de piaţă;
problemele preţurilor şi concurenţei; libera iniţiativă; privatizarea; activitatea
economică a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a societăţilor de
investiţii financiare, a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital
78
bănci106, 3. Comisia pentru industrii şi servicii107. La Senat sunt organizate
şi funcţionează Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă
de capital, precum şi Comisia economică, industrii şi servicii.

Cu toate acestea, în practica de zi cu zi, angajamentele asumate de
guverne prin programele de guvernare nu sunt respectate şi, de cele mai
multe ori, acţiunile guvernamentale nu sunt cenzurate de către legislativ
prin mijloacele de control pe care le are la dispoziţie. Mai mult, logica
textului constituţional cu privire la redactarea conţinutului Programului
de guvernare, pe care am încercat să o evidenţiem la punctul IV.1., nu mai
este determinată în mod efectiv în cadrul Parlamentului, de către voinţa
majorităţii parlamentare. Practic, din cauza unor profunde derapaje în
ordinea constituţională, centrul de greutate al deciziilor majore care
angajează viitorul României s‐a mutat de la Parlament, organul
reprezentativ al poporului român, la executivul bicefal, alcătuit din
Preşedinte şi prim‐ministru, conducătorul Guvernului. Cele mai
importante decizii ale vieţii economico‐sociale sunt luate în cadrul şi la
nivelul Guvernului (prin ordonanţe simple, ordonanţe de urgenţă, prin
negocierile cu privire la angajamentele statului român pe plan
internaţional, dar şi prin deciziile exclusive privind obiectivele majore ale

integral de stat sau mixt; importul şi exportul de capital; alte probleme privind
strategia dezvoltării economice şi politica reformei.”
106
Regulamentul Camerei Deputaţilor: „bugetul de stat şi execuţia bugetară; bugetul
asigurărilor sociale de stat şi execuţia acestuia; politica financiară; sistemul de
impozite şi taxe, asigurări şi reasigurări; echilibrul monetar, circulaţia bănească,
credite şi sisteme de credite, dobânzi, scont; bursa de valori şi efecte;
împrumuturi externe ale statului sau garantate de stat; investiţii realizate din
credite bugetare.”
107
Regulamentul Camerei Deputaţilor: „industria şi ramurile ei; transporturi, comerţ
(interior şi exterior), turism; protecţia consumatorilor; strategii de dezvoltare a
industriilor şi a serviciilor; asigurarea resurselor de materii prime şi energie
pentru economia naţională; dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii în
industrie şi în servicii; probleme specifice ale privatizării în industrie şi servicii, ale
dezvoltării sectorului privat în aceste ramuri; bursele de mărfuri industriale şi
servicii; strategii de investiţii; calitatea produselor industriale şi a serviciilor;
standarde şi mărci; protecţia investiţiilor şi a mărcilor; progresul tehnic şi
dezvoltarea tehnologică; eficienţa şi capacitatea concurenţială a produselor şi
serviciilor pe piaţa internă şi externă.”
79
politicii economice a statului), prin forţarea majorităţilor parlamentare
de către executiv (angajarea răspunderii Guvernului, ameninţarea cu
dizolvarea Parlamentului pe care preşedinţii României au utilizat‐o atunci
când au urmărit să îşi impună propria voinţă în numirea candidaţilor la
funcţia de prim‐ministru). De altfel, cum arată Pierre Pactet, „adevărata
diviziune (între executiv şi legislativ, n. n., B. D.) nu mai este cea dintre
puterea de a face legea şi puterea de a o executa, ci dimpotrivă, între
puterea care aparţine executivului de a conduce politica naţională,
utilizând administraţia publică, pe de o parte, şi libertatea lăsată
legislativului de a controla acţiunea executivului”108.

Mai mult decât atât, apelând cu anumite rezerve la distincţia operată de
Friedrich von Hayek între guvernare („government”) şi legiferare
(„legislation”)109, putem spune că Parlamentul nu numai că şi‐a pierdut
rolul său esenţial de a stabili regulile conduitei juste pentru particulari
(„private citizens”), dar nici nu (mai) direcţionează sau controlează efectiv
acţiunile administraţiei. Separaţia puterilor este ameninţată de asumarea
din ce în ce mai puternică a unei funcţii legislative de către
administraţie110.

În cazul nostru, Parlamentul este de două ori învins de executiv: pe de o
parte, pentru că funcţia principală de stabilire a regulilor de conduită
generale pentru societate este practic eliminată prin multitudinea de
proiecte de lege, iniţiative legislative, ordonanţe simple şi de urgenţă care
sunt exclusiv creaţia Guvernului, rezultând din interesele politice ale
guvernanţilor, şi, pe de altă parte, pentru că funcţia de control asupra

108
Pierre Pactet, Institutions politiques Droit constitutionnel, ediţia a 9‐a, Masson,
Paris, 1989, p. 114, citat în Dana Apostol Tofan, „Quelques considérations
concernant les rapports entre le pouvoir exécutif et le pouvoir législatif”, în
Genoveva Vrabie (éditeur), Les rapports entre les pouvoirs de l’Etat Institutul
European, Iaşi, 2009, p. 12.
109
Friedrich von Hayek, Law, Legislation and Liberty. A new statement of the
liberal principles of justice and political economy, vol. III ‐ The Political Order of a
Free People, Routledge, London, 1979, pp. 20 ‐ 5.
110
Totuşi, Hayek consideră că problema perturbării raporturilor dintre puterile
statului a intervenit atunci când legislativul şi‐a asumat realizarea guvernării
(„legislatures assumed the direction of government”), ceea ce a creat impresia că
orice act coercitiv de guvernare necesită o autorizare prin intermediul unei reguli
universale aprobată de o structură statală care nu este interesată de scopurile
particulare, de moment, ale guvernării efective. Ibidem, p. 24.
80
Guvernului este inoperantă în condiţiile în care majoritatea parlamentară
realizează aceleaşi obiective impuse de executiv prin decizia membrilor
Guvernului sau/şi a şefului de stat.

De altfel, pentru studiul nostru este util să prezentăm o serie de exemple
cu privire la modul în care au fost luate cele mai importante decizii în
domeniul economic, pe parcursul istoriei postcomuniste a României. În
februarie 1998, Guvernul şi‐a asumat răspunderea pentru proiectul legii
de aprobare a OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale. În 1999, Guvernul şi‐a angajat răspunderea pentru a trece
prin Parlament Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice. În martie 2003, asumarea răspunderii a vizat un
proiect de lege care cuprindea 15 obiecte de reglementare, printre care
se numărau şi dispoziţii privind asigurarea transparenţei în mediul de
afaceri (Legea nr. 161/2003)111.

Această practică nu a fost abandonată de guvernele mai recente ale
României, ci, din contră, aşa cum vom vedea şi în ultima parte a acestui
studiu, a fost accentuată, depăşind chiar cadrul constituţional şi legal în
vigoare, demonstrând celebra afirmaţie a aceluiaşi Pierre Pactet, potrivit
căruia „regulile constituţionale sunt un lucru, iar practica politică un altul,
care poate fi foarte diferit de primul”112.

IV.3. Forme de controlul parlamentar asupra politicilor economice ale
Guvernului şi ministerelor

În Titlului III, Cap. IV din Constituţie, intitulat „Raporturile Parlamentului
cu Guvernul”, sunt reglementate mijloacele de control parlamentar
asupra administraţiei publice, în principal asupra Guvernului şi a
ministerelor din subordinea acestuia. Este vorba de un control

111
Vezi Dana Apostol Tofan [2003], Drept administrativ, vol. I, ediţia a 2‐a, C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, pp.226 ‐ 7 şi urm. Autoarea face un inventar al proiectelor
de lege care au trecut de Parlament prin procedura asumării răspunderii. Aceste
proiecte de lege vizează reglementarea celor mai importante raporturi sociale din
societatea românească postcomunistă şi au fost adoptate prin eludarea
dezbaterilor consistente din forul legislativ.
112
Pierre Pactet, Institutions politiques Droit constitutionnel, ediţia a 9‐a, Masson,
Paris, 1989, p. 66, citat în Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale ‐ în
dreptul român şi în dreptul comparat ‐, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 210.
81
necontencios, considerat o formă de control parlamentar tradiţional113, la
care se poate adăuga şi forme moderne de control din partea
legislativului, prin intermediul unor autorităţi publice ce depind de
Parlament, fără a fi în subordinea acestuia (Avocatul Poporului şi Curtea
de Conturi).

Practic, Parlamentul poate cere informaţii (art. 111), adresa întrebări,
interpelări membrilor Guvernului, poate iniţia şi adopta moţiuni simple
(art. 112), moţiuni de urgenţă, atât în conformitate cu art. 113, cât şi în
urma angajării răspunderii Guvernului (art. 114).

Totuşi, în condiţiile în care vorbim de control trebuie să ne referim şi la
sancţiuni. În ceea ce priveşte controlul parlamentar asupra activităţii
Guvernului, sancţiunile sunt de natură politică (vezi supra, punctul IV.1).
Singura sancţiune efectivă, însă, este demiterea Guvernului ca urmare a
adoptării unei moţiuni de cenzură, sancţiune extrem de rară, care s‐a
aplicat o singură dată în istoria constituţională a României postcomuniste,
într‐o situaţie de criză politică gravă. De altfel, chiar şi atunci când s‐a
votat moţiunea de cenzură împotriva Guvernului (octombrie 2009),
executivul, cu sprijinul consistent al Preşedintelui, a recurs la toate
subterfugiile politice (unele la limita constituţionalităţii şi legalităţii)
pentru a se menţine în funcţie până la încheierea alegerilor prezidenţiale
(decembrie 2009). Preşedintele în funcţie la data demiterii Guvernului a
câştigat şi al doilea mandat în urma alegerilor prezidenţiale, ceea ce a
bulversat majoritatea parlamentară care votase împotriva Guvernului
sprijinit de şeful statului şi a determinat pe acesta din urmă să propună
candidat la funcţia de prim‐ministru pe aceeaşi persoană care fusese
demisă de legislativ cu câteva luni înainte.

Revenind la subiectul nostru principal, în mod evident, realizarea politicii
economice de către Guvern şi ministerele sale de resort poate fi
controlată de către Parlament prin mecanismele mai sus menţionate,
însă, realitatea a arătat că un asemenea control prin informări,
interpelări, întrebări, rapoarte prezentate de prim‐ministru este ineficient
şi incomplet prin raportare la influenţa pe care o poate manifesta
executivul asupra majorităţii parlamentare atunci când îşi angajează
răspunderea. În practică, Guvernul este actorul cheie în stabilirea

113
Antonie Iorgovan [1993], Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia a 4‐a, All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 482.
82
arhitecturii politicii economice a României, iar Parlamentul este redus la
nivelul de organism de acceptare şi validare a deciziilor Guvernului.
Această situaţie a dereglat profund echilibrul dintre puterile statului, prin
anihilarea capacităţii de acţiune şi control a forului legislativ.

Două arme a utilizat constant Guvernul în raporturile cu Parlamentul:
prima este delegarea legislativă prevăzută la art. 115 din Constituţia
republicată şi a doua este angajarea răspunderii în faţa legislativului
pentru un program, o declaraţie de politică generală sau un proiect de
lege.

Astfel, la art. 115 este reglementată delegarea legislativă, instituţie
constituţională care, în practica curentă, a determinat ca rolul
preponderent al Parlamentului să nu mai fie acela de a stabili legea, ci de
a accepta deciziile luate de Guvern în domeniile cele mai importante ale
societăţii româneşti. Practica exagerată a emiterii de ordonanţe de
urgenţă a determinat ca activitatea curentă a comisiilor parlamentare şi a
plenului Parlamentului României să fie aceea de a aproba ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului. La toate acestea se adaugă şi angajarea
răspunderii de către Guvern în faţa Parlamentului, procedură care a
destabilizat raportul de forţe dintre executiv şi legislativ, în sensul în care
dezbaterea parlamentară sistematică şi substanţială pe marginea legilor
de importanţă deosebită pentru societatea românească este eludată sau
eliminată complet (vezi supra, punctul IV.2.).

Pentru a ilustra acest rol ingrat, subordonat chiar, al Parlamentului în
raport cu Guvernul, în special în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor
majore ale politicii economice a României, vom prezenta o serie de fapte
cu privire la modul în care executivul României a forţat încheierea unui
Aranjament stand‐by cu FMI, fără ca Parlamentul să se manifeste cu
privire la consecinţele acestei decizii de politică economică, esenţială
pentru viitorul României.

V.
Studiu de caz: rolul predominant al Guvernului în realizarea
Aranjamentului stand‐by cu FMI

Aranjamentul stand‐by cu Fondul Monetar Internaţional a fost convenit
prin scrisoarea de intenţie a Guvernului transmisă de autorităţile române
83
FMI, semnată la Bucureşti la 24 aprilie 2009, şi prin Decizia Consiliului
director al FMI din 4 mai 2009. Ulterior încheierii acestui aranjament, au
mai fost angajate o serie de negocieri cu reprezentanţii FMI, care au
condus la modificarea Aranjamentului iniţial prin intermediul unor noi
scrisori suplimentare de intenţie (de ex., scrisoarea suplimentară de
intenţie semnată de autorităţile române la data de 8 septembrie 2009 şi
aprobată prin Decizia Consiliului director al Fondului Monetar
Internaţional din 21 septembrie 2009). Cele două acorduri au fost
ratificate prin OUG 99/2009114.

Ulterior, OUG 10/2010115 a ratificat scrisoarea de intenţie, semnată de
autorităţile române la Bucureşti la 5 februarie 2010 şi aprobată prin
Decizia Consiliului director al Fondului Monetar Internaţional din 19
februarie 2010. OUG nr. 10/2010 modifică OUG nr. 99/2009, inclusiv
conţinutul scrisorii suplimentare de intenţie, semnată de autorităţile
române la data de 8 septembrie 2009 şi aprobată prin Decizia Consiliului
director al Fondului Monetar Internaţional din 21 septembrie 2009.

Aranjamentul stand‐by cu FMI este un tratat la nivel de stat, bilateral,
încheiat cu o instituţie financiară internaţională (a se vedea şi dispoziţiile
art. 3, alin. (3) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele116). Ca regulă
generală, legiuitorul a stabilit că rolul predominant în iniţierea, negocierea
şi încheierea tratatelor să aparţină executivului, prin Guvern, ministere şi
Preşedinte, păstrând în sarcina Parlamentului procedura ratificării
tratatelor internaţionale la care România este parte. Conform definiţiei
legale (art. 1, lit. f), ratificarea este „modalitatea de exprimare a
consimţământului de a deveni parte la un tratat care a fost semnat de
partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament
sau, în condiţiile legii, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului.” Astfel,
voinţa Parlamentului exprimată în formele prevăzute de Constituţie şi legi
este singura în măsură să angajeze statul român, regula ratificării

114
Publicată în M. Of. nr. 629/22.10.2009. Aprobată ulterior de Parlament prin
Legea nr. 37/2010, publicată în M. Of. nr. 157/11.03.2010.
115
Publicată în M. Of. nr. 120/23.02.2010. Aprobată ulterior de Parlament prin
Legea nr. 72/2010, publicată în M. Of. nr. 252/20.04.2010.
116
Publicată în M. Of. nr. 23/12.01.2004: „(3) In cazul tratatelor multilaterale şi
bilaterale la nivel de stat, inclusiv cu instituţii financiare internaţionale, cu
caracter predominant tehnic, Ministerul Afacerilor Externe va fi doar avizator.”
84
tratatelor de către Parlament reprezentând o dovadă a faptului că forul
legislativ este organul reprezentativ suprem al poporului român.
În cazul Aranjamentului stand‐by cu FMI, Guvernul şi Preşedintele
României au avut rolul principal în negocierea tuturor dispoziţiilor (de la
suma creditată până la condiţiile de rambursare şi angajamentele
asumate pentru ieşirea din criză). Mai mult decât atât, Guvernul a apelat
la procedura excepţională a ratificării Aranjamentului stand‐by cu FMI
prin intermediul ordonanţei de urgenţă, în condiţiile în care regula fixată
de legiuitorul constituant este aceea a ratificării prin lege de către
Parlamentul României.

Astfel, conform art. 19 alin. (1) lit. g din Legea nr. 590/2003, competenţa
în materia ratificării tratatelor internaţionale prin care se asumă un
angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare asupra
bugetului de stat îi revine Parlamentului. Aceasta este regula. Totodată, în
art. 19 alin. (2) se prevede în mod expres că tratatele prevăzute la alin. (1)
nu se ratifică prin ordonanţă a Guvernului. O excepţie este prevăzută,
totuşi, în acelaşi articol, la alin. (3): „În situaţii extraordinare, tratatele
prevăzute la alin. (1) lit. b)‐h), a căror reglementare nu poate fi amânată,
vor putea fi ratificate prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, sub
condiţia justificării temeinice a urgenţei (subl. n., B. D.) ratificării.”

Din logica internă a articolului 19 rezultă în mod evident că legiuitorul a
stabilit, în plus faţă de necesitatea urgenţei (care este de esenţa
ordonanţei de urgenţă117) şi pe cea a justificării temeinice a ratificării unui
tratat prin ordonanţă de urgenţă. În acest sens, în expunerea de motive a
OUG nr. 99/2009 sunt identificate patru motive principale pentru care
este necesară ratificarea prin OUG a Aranjamentului stand‐by cu FMI:

(i) necesitatea continuării reformelor economice şi financiare în
condiţiile menţinerii stabilităţii economice în contextul crizei financiare
(ii) identificarea urgentă a surselor de finanţare a deficitului bugetului
de stat, al cărui nivel a depăşit limitele iniţial estimate până la jumătatea
anului 2009
(iii) împrumutul se disponibilizează imediat după aprobarea
documentaţiei aferente în Consiliul director al Fondului Monetar

117
Art. 115, alin. (5) din Constituţia republicată statuează „Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu mai poate fi amânată…”
85
Internaţional şi, în vederea asigurării cadrului legal corespunzător
derulării, ratificarea trebuie sa aibă loc concomitent
(iv) pentru tragerea efectivă a sumelor puse la dispoziţie de FMI este
nevoie ca, în baza actului normativ de ratificare a scrisorii suplimentare de
intenţie, să fie încheiată o convenţie între BNR şi MFP prin care să se
clarifice detaliile operaţionale cu privire la tragere şi rambursare.

Lăsând la o parte faptul că ultimele două motive nu ar avea relevanţă
dacă primele două nu ar fi valide, argumentele invocate pentru a justifica
urgenţa adoptării unei OUG pentru ratificarea Aranjamentului stand‐by cu
FMI sunt generale, neclare, nedetaliate şi, cel mai important,
nejustificate. Practic, nu s‐a oferit nicio o analiză completă a situaţiei
economice şi financiare în care se află România şi, poate cel mai
important, nu au fost prezentate în mod clar, pertinent şi coerent acele
motive care exclud dezbaterea parlamentară cu privire la decizia de
politică economică a angajării unui credit din partea FMI.

Mai mult, dacă am lua în considerare şi art. 6 alin. (4) 118 din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă, se poate afirma cu
certitudine că, înainte de a se negocia, semna şi ratifica Aranjamentul
stand‐by cu FMI, Guvernul nu a generat un set de politici publice care să
explice detaliat şi să justifice necesitatea unui împrumut de la FMI.

Explicaţiile generale de tipul „eliminarea efectelor crizei globale”,
„acoperirea deficitului bugetului de stat” ori „stabilizarea inflaţiei”,
precum şi precara justificare a urgenţei ratificării prin OUG ocupă nu mai
puţin de o pagină119 în expunerea de motive care a însoţit proiectul de
lege privind aprobarea OUG 99/2009. În expunerea de motive120 la
proiectul de lege privind aprobarea OUG 10/2010, Guvernul este mai
generos în explicaţii, dar acest fapt nu schimbă, însă, situaţia iniţială, în

118
„Actele normative cu impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu,
asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare sunt
elaborate pe baza unor documente de politici publice aprobate de Parlament sau
de Guvern. Guvernul defineşte tipurile şi structura documentelor de politică
publică.”
119
Vezi http://www.cdep.ro/proiecte/2009/400/40/9/em449.pdf, accesat la
29.12.2010.
120
Vezi http://www.cdep.ro/proiecte/2010/000/40/3/em43.pdf , accesat la
29.12.2010.
86
care un împrumut de la FMI a fost angajat în numele statului român de
către Guvern, în baza unor motive extrem de generale şi insuficient
detaliate în actele normative subsecvente.

Pe de altă parte, în textul scrisorii de intenţie a Guvernului (forma
promulgată121) adresate FMI, în chiar primul paragraf se afirmă:
„Condiţiile economice din regiune s‐au înrăutăţit dramatic în ultimele luni
ca urmare a crizei financiare globale. Aceste evenimente au fost agravate
de dezechilibrele existente în economia noastră, şi au dus la deteriorarea
rapidă a perspectivelor României. Ca răspuns, guvernul şi Banca
Naţională a României (BNR) au elaborat o strategie comprehensivă
(subl. n., B. D.) menită să ancoreze ferm politicile macroeconomice şi să
reducă tensiunea de pe piaţa financiară. Solicităm Fondului să susţină
programul nostru printr‐un Acord Stand‐By (ASB) pe o perioadă de 24 de
luni cu o sumă echivalentă cu 11,443 miliarde DST (12,95 miliarde de
Euro).” Rezultă din formularea clară a textului de mai sus, că Parlamentul
nu a avut niciun rol în evaluarea situaţiei economice a României, în
stabilirea măsurilor de redresare a economiei naţionale şi în decizia (luată
exclusiv la nivelul executivului) de a se adresa FMI pentru un împrumut
care să sprijine programul de reforme propus de Guvern şi BNR.

Nu în ultimul rând, Parlamentul României nu a exercitat nici măcar un
control ulterior asupra conţinutului Aranjamentului Stand‐By. Majoritatea
parlamentară care sprijină actualul Guvern a adoptat rapid, mecanic am
putea spune, proiectele de lege privind aprobarea celor două OUG ale
Guvernului prin care s‐a ratificat acordul cu FMI. Comisia de buget,
finanţe şi bănci a Camerei Deputaţilor a întocmit un raport favorabil cu
privire la aprobarea OUG nr. 99/2009, reţinând ca valide şi suficiente
argumentele invocate de Guvern pentru a ratifica prin ordonanţă de
urgenţă împrumutul de la FMI122. La Senat, Comisia pentru buget, finanţe,
activitate bancară şi piaţă de capital a depus la 10.02.2010 raportul
favorabil cu nr. 175 , iar la 15.02.2010 proiectul de lege privind aprobarea

121
Textul tratatului este accesibil la http://webapp.senat.ro/pdf/09L565TC.pdf,
accesat la 5.01.2011.
122
Vezi http://www.cdep.ro/comisii/buget/pdf/2009/rp449.pdf, accesat la
29.12.2010. În Raport se reţine cu o mare lejeritate faptul că „Aranjamentul
stand‐by şi Scrisoarea suplimentară de intenţie reprezintă înţelegeri
internaţionale, încheiate la nivel guvernamental, prin Ministerul Finanţelor
Publice, în numele şi în contul statului.”
87
OUG nr. 99/2009 a fost votat în plenul Senatului cu 57 voturi pentru, 32
împotrivă şi o abţinere123.

Practic, Parlamentul nu a exercitat niciun control cu privire la conţinutul
Angajamentului stand‐by cu FMI124 şi nu a realizat o evaluare proprie a
impactului pe care această decizie a executivului o va avea asupra
economiei naţionale. Atunci când a adoptat legile de aprobare a
ordonanţelor de urgenţă prin care s‐au ratificat Angajamentul stand‐by cu
FMI din 2009, precum şi scrisoarea suplimentară de intenţie din 2010,
Parlamentul nu şi‐a exercitat atribuţia fundamentală, aceea de unică
autoritate legiuitoare a ţării.

Acest caz, prezentat pe scurt în studiul nostru, demonstrează că, în fapt,
politicile economice ale Guvernului, precum şi deciziile esenţiale cu privire
la viitorul economiei României sunt stabilite în mod aproape arbitrar la
nivelul executivului, Parlamentul devenind un simplu spectator, redus la
rolul de maşină de vot pentru interesele exprimate formal şi informal de
către membrii Guvernului. Această situaţie produce efecte negative atât
cu privire la echilibrul dintre cele trei puteri ale statului, cât şi cu privire la
calitatea democraţiei în România. Într‐un stat cu un sistem democratic
consolidat, o criza financiară şi economică nu poate justifica abuzuri ale
autorităţilor publice, ieşirea din legalitate sau depăşirea limitelor
constituţionale cu privire la atribuţiile instituţiilor fundamentale.

123
Informaţiile sunt precizate pe site‐ul Senatului, la adresa
http://webapp.senat.ro/senat.proiect.asp?cod=14541&pos=0, accesată la
5.01.2011.
124
Scrisorile de intenţie din 26 aprilie 2009 şi 9 septembrie 2010 înaintate de
Guvernul României Fondului Monetar Internaţional se găsesc la adresele
http://www.imf.org/external/np/loi/2009/rou/042409.pdf, respectiv
http://www.imf.org/external/np/loi/2010/rou/090910.pdf, accesate la
29.12.2010. Conţinutul lor este tehnic economic şi este rezultatul specialiştilor
din cadrul Guvernului şi al Băncii Naţionale a României, fără ca Parlamentul să fi
intervenit asupra textului celor două scrisori şi fără să efectueze un control
efectiv asupra situaţiei economice a României prezentate de membrii
executivului.
88
VI.
Posibile soluţii

Pentru ca realitatea instituţională să exprime intenţia legiuitorului
constituant, rolul Parlamentului în domeniul reformelor economice ar
trebui să fie mult mai accentuat, atât în promovarea unor măsuri
economice proprii, cât şi în eficientizarea funcţiei de control asupra
deciziilor executivului cu impact profund asupra politicii economice a
statului. Mai mult decât atât, dezbaterea parlamentară nu trebuie eludată
de către executiv în condiţiile în care în joc sunt interesele strategice pe
termen lung ale economiei naţionale.

În acest sens, există mai multe soluţii. Unele presupun modificarea
Constituţiei, în timp ce altele presupun o modificare a practicilor curente
de funcţionare a Parlamentului prin raportare la activitatea Guvernului.
Începem cu propunerile de modificare a Constituţiei care, în opinia
noastră, ar conduce la o accentuare a rolului Parlamentului în stabilirea
deciziilor fundamentale cu privire la politica economică a statului.

VI.1. Propuneri de modificare a Constituţiei în vigoare cu privire la
domeniul politicii economice a statului

În primul rând, considerăm că art. 135 alin. (1) ar putea fi modificat
pentru a preciza că economia României funcţionează conform principiilor
economiei de piaţă, având la bază libera iniţiativă şi concurenţa. Această
modificare ar elimina riscul de a confunda economia României cu un
subsistem economic de funcţionare, cum este cel al economiei de piaţă.
În al doilea rând, luând ca model Constituţia Germaniei125, credem că ar fi
utilă introducerea şi în legea fundamentală a României a unei dispoziţii
exprese care să stabilească faptul că împrumuturile efectuate în numele
statului român care au impact asupra bugetului public naţional să fie
autorizate prin intermediul unei legi a Parlamentului. Procedura şi alte
detalii de natură tehnică‐decizională pot fi consacrate prin lege, inclusiv o

125
Vezi art. 115, alin. (1) din Constituţia Germaniei „(1) Accesarea de credite şi
angajarea unor obligaţii de plată, a unor garanţii sau a altor angajamente care
pot conduce la cheltuieli în viitorii ani fiscali trebuie să fie autorizate printr‐o lege
federală care să specifice sau să permită evaluarea sumelor datorate (trad. n., B.
D.)”
89
serie de excepţii, dar clar şi limitativ identificate prin dispoziţiile legale,
fără a mai lăsa o marjă atât de largă de apreciere în favoarea Guvernului.
În al treilea rând, chiar dacă litera şi spiritul Constituţiei actuale consacră
rolul de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică
autoritate legiuitoare a ţării, credem că, printre alte măsuri, este nevoie
de o prevedere expresă în legea fundamentală conform căreia
Parlamentul României să fie singura autoritate în măsură să stabilească,
prin lege, deciziile fundamentale în domeniul economic, care au efect
direct şi semnificativ asupra nivelului de trai al populaţiei. Termenii
„direct” şi „semnificativ” pot fi definiţi prin lege, luându‐se în considerare
mai multe criterii: domeniul de reglementare, implicaţiile financiare,
grupurile sociale afectate de aceste măsuri etc.

VI.2. Soluţii pentru întărirea funcţiei de control a Parlamentului asupra
politicilor economice ale Guvernului

În ceea ce priveşte soluţiile cu privire la schimbarea practicii curente de
funcţionare a Parlamentului prin raportare la deciziile economice stabilite
de Guvern, acestea presupun:

1. Adresarea cât mai multor cereri de informare din partea
parlamentarilor prim‐ministrului şi miniştrilor, urmate de critica
acţiunii parlamentare din partea parlamentarilor al căror mandat
este acela de a reprezenta cetăţenii, nu de a proteja interesele
politice, personale sau de grup ale guvernanţilor
2. Analiza detaliată din partea comisiilor de specialitate şi a fiecărui
parlamentar a proiectelor de lege privitoare la bugetul de stat şi
al asigurărilor sociale
3. Realizarea unor planuri economice multianuale (planificarea
bugetară multianuală ar putea deveni un instrument extrem de
eficient)
4. Cenzura activităţii guvernamentale prin obligarea executivului
(prim‐ministru, miniştri) de a prezenta la intervale regulate de
timp rapoarte cu privire la realizarea obiectivelor stabilite.

La nivelul actual de funcţionare a sistemului instituţional prevăzut de
Constituţia României, deciziile cu impact economic major asupra
economiei naţionale sunt luate în mod exclusiv de către Guvern, fără ca
Parlamentul să poată controla în mod efectiv conţinutul acestor decizii.
90
Considerăm că un sistem democratic consolidat funcţionează eficient
pentru că forul legislativ îşi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de
Constituţie şi legi, una dintre cele mai importante atribuţii fiind controlul
asupra activităţii Guvernului. Din acest punct de vedere, democraţia
românească postcomunistă nu este consolidată şi, din păcate, mai are
foarte multe etape de parcurs până la o funcţionare echilibrată a celor
trei puteri în stat.

91

92
Revizuirea Constituţiei economice a României

Prof. Univ. Dr. Ioan Condor
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative
Universitatea Spiru Haret

Consider deosebit de importantă şi utilă dezbaterea iniţiată, ţinând
seama de rolul activ al statului în domeniul economic şi al finanţelor
publice statuat în concepţiile moderne în materie (rol intervenţionist în
economie, finanţe şi social). Fără a intra în teoriile în materie, aş vrea să
fac câteva propuneri concrete:

I.
Consider textele cap. IV Economia şi finanţele publice „ca având"
caracter declarativ şi conţinut sărac (redus), care, poate, corespunde
unui alt sistem economic dornic a fi mai puţin legat de reglementări
complexe, ferme şi clare. Apare necesar, în viziunea mea de vechi
practician (parţial şi teoretician) în domeniile economic şi financiar, să
fie extinse, detaliate actualele texte din acest titlu. În primul rând titlul
ar fi necesar a fi completat astfel: „Economia, finanţele şi proprietatea".
În economia de piaţă instituţia „proprietatea" are un rol esenţial,
indiferent de tipurile şi formele acesteia. În al doilea rând, fiecare
componentă a economiei, proprietăţii şi finanţelor necesită definiri
corespunzătoare, în acord cu stadiul dezvoltării şi tendinţelor de
evoluţie ale ţării noastre, inclusiv în noua calitate de membră a Uniunii
Europene.

În lucrarea „Constituţia României. Comentariu pe articole"126 au fost
scoase în evidenţă componentele celor trei mari probleme: Economie,
Proprietate şi Finanţe, comentariile la articolele în cauză (135‐141) fiind
o bună bază de plecare pentru definirea fiecărei noţiuni şi instituţii
juridice în parte. În acelaşi timp, va trebui ţinut seama de principiile
„Dreptului Uniunii Europene", cu noutăţile din Tratatul Lisabona (intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009) şi priorităţile evoluţiei Uniunii
prevăzută în Strategia „EUROPA 2020" care pune baza unei creşteri
inteligente, ecologice şi favorabile incluziunii pentru flecare stat

126
I.Muraru, S.Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole,
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.1...
93
membru şi pentru U.E., în ansamblu. Nu mai puţin importante sunt de
avut în vedere măsuri pentru evitarea crizelor financiare, care se extind
frecvent în crize economice grave, dar şi măsuri pentru ieşirea din astfel
de crize. Desigur nu putem neglija nici ocrotirea mediului, înconjurător
şi menţinerea echilibrului ecologic.

II.
În constituţiile altor state textele privind Economia, Proprietatea şi
Finanţele sunt mai ample şi stabilesc principiile şi direcţiile principale
ale elementelor componente acestor trei mari instituţii juridice cu rol
esenţial în epoca noastră. „Finanţele" apar chiar ca titluri distincte,
cuprinzând câteva articole, în unele Constituţii. Ex.: Constituţia
Germaniei ‐ art. 104 ‐ 115; Constituţia Japoniei ‐ art. 83 ‐ 91.

III.
Ar fi utilă constituirea unui colectiv restrâns de specialişti, jurişti şi
economişti, care să încerce elaborarea unui proiect de texte în sensul
celor de mai sus şi al altor idei şi soluţii care s‐au lansat la dezbaterea
din 18 noiembrie 2010, pe care o consider un bun început şi din
dezbaterea publică ce se intenţionează a se organiza. Proiectul de texte
ar fi bine să se distribuie specialiştilor, dar şi instituţiilor
guvernamentale şi Băncii Naţionale pentru analiză şi propuneri.

94
Dreptul de a ne revizui Constituţia

Conf. Univ. Dr. Ştefan Deaconu
Facultatea de Drept

Asistăm în ultimii 20 de ani la un tip de retorică distructivă în care foarte
multe persoane, de la jurnalişti, oameni politici, jurişti şi politologi până la
cetăţeni obişnuiţi, încearcă să ne explice public cum ţara merge într‐o
direcţie greşită, iar una din cauzele principale o constituie faptul că avem
o Constituţie cu deficienţe. Mai mult, atunci când se iveşte cineva care ar
îndrăzni să facă vreo propunere de îmbunătăţire a acestei Constituţii
imediat este criticat şi considerat un duşman aprig al valorilor
democratice ale acestei naţii.

Dar oare, cetăţenii au dreptul de a cere revizuirea Constituţiei? Sunt ei în
măsură să aprecieze cu privire la ceea ce este şi ceea ce ar trebui că
conţină o Constituţie? Un jurist francez aprecia la începutul secolului al
XX‐lea că ,,Oricare ar fi autoritatea morţilor, ea n‐ar putea înlănţui pe cei
vii. Suveranitatea naţională nu este a oamenilor de altădată, ci a celor de
azi. Un popor are un drept imprescriptibil la revizuirea Constituţiei’’127.

Revizuirea unei Constituţii trebuie privită ca un act de normalitate în care
datorită unor schimbări în cadrul societăţii sau a unor inadvertenţe între
normele constituţionale şi realitatea socială, legea fundamentală necesită
anumite ajustări. Revizuirea nu reprezintă nici un atentat la valorile
democraţiei, nici un act de slăbire a statului, ci pur şi simplu un exerciţiu
democratic de adaptare a normelor juridice la valorile societăţii.

Orice Constituţie fiind rezultatul unor condiţionări istorice, economice,
politice şi sociale, va reflecta în mod inevitabil momentul în care ea a fost
elaborată. ,,Constituţia fiecărei ţări este întotdeauna un compromis între
tradiţiile politice existente şi dreptul constituţional general, a cărei definire
şi redactare sunt de competenţa ştiinţei juridice. În fiecare Constituţie se
regăseşte un amalgam între tradiţiile naţionale şi idealul statului de drept,

127
A de Lapradelle, Cours de droit constitutionnel, 1912, p. 119, cit. de P.
Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, 1942, p. 135 ; J
Giquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 15‐e édition,
Montchrestien, p. 182.
95
elaborat de conştiinţa popoarelor civilizate. Acest compromis între
tradiţiile naţionale şi idealul statului de drept este întotdeauna definit prin
condiţiile politice în care a luat naştere cutare sau cutare constituţie’’128.

Constituţiile naţionale oglindesc inevitabil momentele istorice în care au
fost elaborate şi reflectă anumite realităţi social‐politice, aspiraţiile unor
ţări sau ale altora, în condiţiile afirmării independenţei lor şi a prezenţei
pe arena internaţională, iar eventuala lor modificare, completare sau
amendare trebuie să răspundă unor cerinţe ale societăţii, care implică cu
necesitate şi fără posibilitate de excepţie, adaptarea legilor fundamentale
la noile realităţi.

Este adevărat că o Constituţie trebuie să asigure un cadru de stabilitate
legislativă, politică, socială, poate chiar şi economică în anumite situaţii. O
Constituţie este însă viabilă atât timp cât cetăţenii se regăsesc în valorile
ei şi cât timp este respectată. Altfel, ea va fi mereu criticată, la fel ca şi
deciziile luate în baza normelor juridice pe care le conţine. Longevitatea
unei Constituţii, ori eficienţa ei la orice schimbare de guvern depind de
cât de bine sunt precizate atribuţiile diferitelor puteri constituţionale şi
raporturile dintre acestea, de cât de mult sunt respectate drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, de cât de mult poate o Constituţie să răspundă
standardelor internaţionale de comportament ale popoarelor.

Problema relaţiei dintre ,,stabilitatea’’ şi ,,viabilitatea’’ unei Constituţii
este o problemă ce ţine atât de comportamentul participanţilor la
raporturile juridice, cât şi de tradiţiile şi experienţele unei ţări. Nu există
Constituţii perfecte, după cum nu există nici popoare perfecte. Fiecărui
popor îi corespunde un anumit tip de Constituţie. În antichitate, un filosof
al dreptului, Solon, fiind chemat să elaboreze o Constituţie a pus
conducătorilor cetăţii sale următoarea întrebare: ,,spuneţi‐mi pentru care
timp şi pentru ce popor?’’.

Pentru viabilitatea unei Constituţii este nevoie de mult mai mult decât un
simplu text juridic. Aşa cum spunea Joseph de Maistre ,,există întotdeuna
în fiecare Constituţie ceva care nu poate să fie scris’’. Aceasta poate fi
buna credinţă a celor care aplică prevederile constituţionale. Dincolo de
norma de drept trebuie să vedem raţiunea legii. Numai astfel vom putea

128
B. Mirkine‐Guetzevitch, Les Constitutions de l’Europe Nouvelle, Paris, Librairie
Delagrave, 1930, p. 15.
96
avea o Constituţie trainică în timp. Este şi exemplul Constituţiei Statelor
Unite ale Americii care cu cele 7 articole ale sale şi 27 de amendamente a
reuşit să subziste mai bine de 200 de ani.

În istoria constituţională a României, cu unele mici excepţii, o Constituţie
nu a rezistat mai mult de 10 ani fără să aibă vreo modificare. Acest lucru
nu este nici bun, nici rău, ci arată o anume practică în ,,tradiţia
constituţională’’ a României pe care mulţi o invocă. O scurtă incursiune în
istorie ne arată următoarele: Constituţia Principatelor Unite Române de la
1866 a fost revizuită succesiv în 1879, 1884, 1917 şi 1918. Constituţia
Regatului României din 1923 a rămas în vigoare până în 1938, când a fost
elaborată o nouă Constituţie. Nici aceasta din urmă nu a rezistat decât
până în 1940, iar din 1940 până în 1946 nu putem vorbi de o Constituţie.
Cel mult putem discuta de acte cu valoare constituţională care au
reglementat raporturile juridice şi instituţionale ale statului Român. În
1948 a fost elaborată o nouă Constituţie, iar în 1952 aceasta a fost
înlocuită de o alta. În 1965 a fost elaborat un nou act cu valoare
fundamentală, el cunoscând modificări succesive în 1968, 1969, 1974,
1975, 1979 şi 1986. Constituţia actuală a României din 1991 a suferit o
revizuire în anul 2003, iar astăzi discutăm din nou despre revizuire. Iată
aşadar, stabilitatea legilor fundamentale ale României de‐a lungul
timpului.

De asemenea, istoria Constituţiilor României oferă o largă paletă de
variante, exemple contrastante de texte democratice şi autoritare,
liberale şi socialiste, rigide şi flexibile, ori revizuite fără respectarea
procedurilor.

Astăzi, relansarea discuţiilor asupra modificării Constituţiei nu reprezintă
o simplă iniţiativă a unor lideri politici ori a unor partide, venită din
diferite interese politice ori electorale. Revizuirea Constituţiei a devenit o
necesitate, pe de o parte datorită unui referendum naţional valid al cărui
rezultat trebuie pus în practică de către Parlament, iar pe de altă parte,
datorită unor discrepanţe între prevederile sale şi situaţia din ţară.

În momentul de faţă, realitatea practică ne arată că avem un referendum
naţional organizat în mod legal în 22 noiembrie 2009, referendum în urma
căruia cu o majoritate covârşitoare, cetăţenii au optat pentru trecerea la
97
un Parlament unicameral (72,31%) şi pentru reducerea numărului de
parlamentari (83,31%).

Rezultatul referendumului a fost confirmat de Curtea Constituţională
stabilind următoarele: ,,Confirmă rezultatele referendumului naţional din
data de 22 noiembrie 2009 şi constată că din totalul de 18.293.277 de
persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot
9.320.240 de persoane, număr suficient ca referendumul să fie declarat
valabil în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000.
Totodată, constată că, dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost
pentru răspunsul "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu trecerea la un
Parlament unicameral în România?", iar 83,31% dintre voturile valabil
exprimate au fost pentru răspunsul "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord
cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?".
Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări
răspunsul afirmativ’’129.

În pofida unor remarci cu privire la caracterul consultativ al
referendumului popular şi a unor critici referitoare la oportunitatea
organizării acestui referendum, consider că Parlamentul României are
obligaţia legală şi morală de a da un răspuns dorinţei cetăţenilor rezultate
din acest referendum.

Explicaţii de genul acelora care consideră că cetăţenii au votat în
necunoştinţă de cauză sau că nu au ştiut ce votează cred că sunt cu totul
deplasate. Voinţa generală este exprimată în rezultatul referendumului. A
pune sub semnul întrebării această voinţă înseamna a nega dreptul
cetăţenilor de a lua parte la exerciţiul democratic al puterii. Explicând
formarea voinţei generale a cetăţenilor, Jean Jacques Rousseau în
cunoscuta sa carte Despre contractul social spunea următoarele: ,,Dacă,
atunci când poporul, insuficient informat, deliberează, cetăţenii nu ar
comunica în niciun fel între ei, din marele număr al micilor diferenţe ar
rezulta întotdeauna voinţa generală, iar deliberarea ar fi întotdeauna
bună. Însă atunci când se creează bisericuţe, asociaţii parţiale pe
socoteala celei dintâi, voinţa fiecăreia dintre aceste asociaţii devine

129
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 37 din 26 noiembrie 2009 referitoare la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
naţional din data de 22 noiembrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I,
nr. 923 din 30 decembrie 2009.
98
generală în raport cu membrii săi şi particulară în raport cu statul. Se
poate spune atunci că nu există tot atâţia votanţi câţi indivizi, ci câte
asociaţii sunt. Diferenţele devin mai puţin numeroase şi dau un rezultat
mai puţin general. În fine, atunci când una dintre aceste asociaţii devine
într‐atât de mare încât le domină pe celelalte, nu mai aveţi, ca rezultat, o
sumă de mici diferenţe, ci o diferenţă unică, iar hotărârea ce rezultă nu
este decât o opinie particulară. Prin urmare, e important, pentru a avea
de‐a face cu enunţarea voinţei generale, să nu existe nicio societate
parţială în cadrul statului, iar fiecare cetăţean să nu judece decât după
capul său...’’130.

Conform reglementărilor constituţionale actuale, iniţiativa revizuirii
Constituţiei aparţine Preşedintelui României la propunerea Guvernului,
unui număr de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi al
senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot. De altfel, Guvernul a şi propus Preşedintelui României
iniţierea procedurii de modificare a Constituţiei în luna aprilie 2010. Chiar
şi Parlamentul a reacţionat iniţial prompt în ceea ce priveşte constituirea
unei Comisii comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru
elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României,
adoptând Hotărârea nr. 19/2010.

Din păcate, nu s‐a întâmplat nimic până în momentul de faţă, iar iniţiativa
Preşedintelui de a trimite Parlamentului o propunere de revizuire a
Constituţiei este mai mult decât necesară. S‐ar demonstra astfel că
decizia cetăţenilor pronunţată cu ocazia referendumului este luată în
seamă, dar şi respectată.

Propunerea de revizuire trebuie să reflecte în primul rând reforma
instituţională a Parlamentului prin implementarea celor două opţiuni ale
cetăţenilor de la referendum: trecerea la un Parlament unicameral şi
reducerea numărului de parlamentari la maxim 300 de persoane. În
subsidiar, este opţiunea politică a celor doi reprezentaţi ai cetăţenilor:
Parlamentul şi Preşedintele României să propună şi alte modificări
constituţionale. Aici s‐ar putea înscrie: reevaluarea dispoziţiilor
constituţionale referitoare la integrarea României în structurile
euroatlantice, reforma justiţiei sau clarificarea raporturilor dintre

130
J. J. Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2008, p. 78.
99
instituţiile fundamentale ale statului. Practica politică a ultimilor ani ne‐a
arătat, fără îndoială, punctele slabe, dar şi limitele actualei Constituţii. Ea
trebuie adaptată realităţilor sociale actuale. Marele sociolog Dimitrie
Gusti arăta la începutul secolului al XX‐lea că o Constituţie ,,...dacă are un
caracter de relativitate, trebuie să fie conformă cu experienţa socială a
timpului, în acelaşi timp trebuie să aibă şi un caracter de particularitate,
adică să fie adaptată la experienţa socială specifică fiecărei naţiuni...’’.
Tot el adăuga faptul că ,,...dacă o Constituţie este pentru un stat ceea ce
conştiinţa este pentru suflet, trebuie menţionat şi faptul că o Constituţie
contemporană reprezintă prin ea însăşi conştiinţa naţională
codificată...’’131.

1.
Reforma instituţională a Parlamentului

Instituţia Parlamentului va trebui să fie prima care să‐şi redimensioneze
competenţa în raport, nu doar cu rezultatul referendumului din
noiembrie 2009, dar şi cu realităţile actuale naţionale şi europene.
Cunoscutele prevederi ale Constituţiei României ‐ inspirate din doctrina
constituţională franceză ‐ printre care aceea că „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării” ar trebui completate, precizându‐se că, în ce priveşte activitatea
legislativă, aceasta se referă numai la domeniile ce nu au fost transferate
în competenţa Uniunii Europene. În actualul moment, există o anumită
contradicţie între prevederile art.148 din Constituţia României care se
referă la transferarea unor atribuţii către instituţiile Uniunii Europene şi la
prioritatea reglementărilor Uniunii şi textul menţionat al Constituţiei
României care defineşte Parlamentul ca fiind „unica autoritate
legiuitoare a ţării”.

Parlamentul României este, actualmente, un parlament bicameral. El
cuprinde 334 deputaţi şi 137 senatori. Până la reforma constituţională din
2003 a existat un paralelism aproape perfect între prerogativele Camerei
Deputaţilor şi ale Senatului. Fiecare lege, indiferent de conţinutul său,
trebuia să urmeze în mod obligatoriu o procedură similară în ambele
Camere, eventualele nepotriviri urmând a fi soluţionate pe calea unei
proceduri ce implica organizarea unor comisii de mediere sau, dacă

131
Institutul Social Român, Noua Constituţie a României şi nouile constituţii
europene, Tiparul Cultura Naţională, Bucureşti, 1922, p. 2.
100
acestea nu reuşeau să ajungă la o soluţie, o procedură de conciliere ce
presupunea convocarea în şedinţă a ambelor Camere reunite.

Procedura menţionată făcea ca adoptarea legilor de către Parlament să
fie o operaţiune de durată şi greoaie, ceea ce justifica în parte susţinerile
diverselor guverne care s‐au succedat la conducerea României şi care au
recurs la un număr excesiv de ordonanţe de urgenţă, motivând tocmai
„încetineala” procedurii parlamentare faţă de importanţa problemelor ce
se cereau a fi dezbătute şi soluţionate.

Reforma constituţională din anul 2003 a dorit a aduce unele elemente de
noutate în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului legislativ, prin
stabilirea unor domenii în care una dintre Camerele Parlamentului,
denumită „prima Cameră sau Cameră de reflecţie”, este cea care dezbate
proiectul sau propunerea legislativă, iar cea de a doua Cameră, „Camera
de decizie”, este chemată să decidă în mod definitiv asupra acestei
propuneri sau proiect.

Modificarea Constituţiei a promovat o nouă concepţie, potrivit căreia se
supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, în primă lectură,
proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor
sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri. De asemenea, se supun Camerei
Deputaţilor şi proiectele legilor organice ce privesc serviciul de radio şi
televiziune, persoanele care nu pot face parte din partidele politice,
exceptarea de la serviciul militar a cetăţenilor români, legile organice ce
privesc regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă, statutul
funcţionarilor publici, regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii,
raporturile de muncă, sindicatele, înfiinţarea şi organizarea Consiliului
Legislativ, organizarea Guvernului, incompatibilităţile cu funcţia de
membru al Guvernului, înfiinţarea autorităţilor administrative autonome,
structura sistemului naţional de apărare, a serviciilor de informaţii şi
celorlalte componente ale forţelor armate, competenţa instanţelor
judecătoreşti, condiţiile în care se efectuează reînnoirea periodică a
membrilor Curţii Constituţionale.

În total, Camerei Deputaţilor îi revin, ca primă Cameră sesizată, peste 20
de categorii de legi organice şi o singură categorie de legi ‐ care pot fi,
după caz, organice sau ordinare ‐ având ca obiect ratificarea tratatelor şi a
101
altor acorduri internaţionale, în timp ce Senatului îi revin spre dezbatere
şi aprobare, ca primă Cameră sesizată, toate proiectele sau propunerile
de legi ordinare şi în jur de 15 categorii de legi organice.

Comisia Constituţională în dezbaterile sale şi în textul prezentat Camerei
Deputaţilor nu a reţinut alte elemente de diferenţiere între cele două
Camere, cu excepţia situaţiei mai sus prezentate, privind obligaţia sesizării
unei anumite Camere cu un anumit proiect de lege sau propunere
legislativă privind un domeniu specific. În timpul dezbaterilor care s‐au
purtat în ultimii ani cu privire la revizuirea Constituţiei României, au fost
aduse în discuţie o serie de disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte
procedura de legiferare datorată structurii bicamerale a Parlamentului.
Astfel, Curtea Constituţională a României, a observat că „Prin această
modalitate de lucru, a distribuirii unor competenţe exclusive unei Camere,
se poate, însă, nega, în fapt, orice contribuţie a primei Camere, fenomen
ce poate prezenta anumite riscuri politice, mai ales în cazul în care Senatul
şi Camera Deputaţilor au configuraţii politice diferite”132.

Modificările constituţionale aduse în 2003 procedurii de legiferare în
Parlament au fost supuse şi unor serioase critici în literatura de
specialitate. Astfel, profesorul Tudor Drăganu argumenta că „sistemul
preconizat de Constituţia revizuită se manifestă de fapt arareori ca un
adevărat bicameralism, dat fiind că, prin aplicarea lui, efectul juridic se
produce de cele mai multe ori prin manifestarea de voinţă a unei singure
Camere. Sistemul crează, ce‐i drept, două Camere, dar legea va fi numai
de puţine ori rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor”133 .
Tot el, arăta că „este de neînţeles, ...., de ce legile ordinare sunt trimise
toate ‐ fără să se facă vreo distincţie în ceea ce priveşte conţinutul lor ‐ la
Senat, ca primă Cameră sesizată, spre deosebire de legile organice, pentru
care Camera sesizată pentru prima dată este fie Senatul, fie Camera
Deputaţilor, în funcţie de un criteriu rămas misterios”134 .

132
Decizia Curţii Constituţionale nr.148 din 16 aprilie 2003 privind
constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003.
133
T. Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de
Legea de revizuire a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, Revista
de Drept Public, nr.4/2003, p. 63.
134
Idem, p. 59.
102
Un alt reputat specialist în drept constituţional, referindu‐se la punctul de
vedere al Curţii Constituţionale, potrivit căruia „examinarea în cascadă a
proiectelor de legi într‐o Cameră în prima lectură, iar în cealaltă Cameră
într‐o a doua lectură, transformă Parlamentul bicameral într‐unul
unicameral”, arăta că: „a) criteriul de partajare a atribuţiilor legislative
este artificial; b) predeterminarea termenului în care o Cameră trebuie să
dezbată şi să adopte un proiect de lege sau o propunere legislativă poate
fi nu numai stânjenitor, dar şi „motiv scuzabil” pentru superficialitate; c)
considerarea propunerii sau a proiectului ca fiind „adoptat”, atunci când
s‐a depăşit termenul, nu numai că nu are nici o explicaţie rezonabilă ‐ este
o sancţiune, o prezumţie sau o ficţiune juridică? ‐ dar, astfel, Parlamentul
funcţionează ca structură unicamerală ‐ un paradox dintre cele
inacceptabile. La acelaşi rezultat s‐ar ajunge şi atunci când prima Cameră
sesizată a respins proiectul sau propunerea şi a doua o adoptă ca lege sau
când prima Cameră a adoptat proiectul sau propunerea şi, totuşi, a doua
Cameră o respinge „definitiv”. Anularea voinţei ‐ tacite sau exprese ‐ a
uneia dintre Camere pune inevitabil sub semnul întrebării utilitatea
acesteia”135 .

Aşadar, se poate observa că revizuirea constituţională din 2003 a salvat
bicameralismul, dar a stricat şi mai mult procedura de legiferare. O astfel
de abordare în continuare, cu ocazia unei noi revizuiri constituţionale nu
ar putea fi decât contraproductivă. Am salva a doua oară bicameralismul
în detrimentul unei proceduri de legiferare simple şi coerente.

2.
Reevaluarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la integrarea
României în structurile euroatlantice

Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat un moment de
referinţă în viaţa poporului român, rezultantă nemijlocită a
transformărilor democratice, dar şi expresie a voinţei românilor de a trăi
într‐o comunitate de state libere, independente, al căror regim juridic se
situează pe linia respectării neabătute a drepturilor omului şi a statului de
drept.

135
I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei. Temele revizuirii, Revista de Drept Public,
nr. 2/2003, p. 45‐46.
103
Actualmente, calitatea de stat membru al Uniunii solicită, în mod
neîndoielnic, o anumită sincronizare între prevederile legate de
competenţa diferitelor instituţii ale Uniunii şi organele constituţionale
naţionale ale fiecărei ţări. Vor trebui corelate, de pildă, acele prevederi
ale Constituţiei României ce se referă la emiterea legilor cu dispoziţiile
Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, dar şi referirea la exercitarea
în comun de către România cu celelalte state membre a competenţelor
stabilite de tratatele Uniunii.

De asemenea, pentru punerea în acord a dispoziţiilor constituţionale
româneşti cu cele din Tratatele constitutive ale UE trebuie reglementat
faptul că Guvernul transmite Parlamentului proiectele de acte legislative
înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene,
iar Parlamentul poate emite un aviz motivat asupra conformităţii
proiectului de act legislativ cu principiul subsidiarităţii.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a adus, în special în ultimii
ani, numeroase elemente de noutate, de natură a se asigura edificarea
cadrului juridic necesar integrării României în Uniunea Europeană şi mai
ales al precizării raporturilor dintre „suveranitate” şi „integrare”.

Revizuirea constituţională din anul 2003 a pus doar bazele aderării
României la Uniunea Europeană. Calitatea de stat membru al Uniunii şi
adaptarea la practicile interne ale Uniunii necesită o nouă reevaluare a
dispoziţiilor constituţionale româneşti.

Recent, un specialist al dreptului constituţional făcea următoarea
precizare: ,,Constituţionalismul românesc a cunoscut perioade
asemănătoare celor descrise de doctrina americană sub denumirea
<<momentul constituţional>> cel puţin în faza constituirii statului modern,
după cel de‐al doilea război mondial şi după evenimentele din decembrie
1989. Poate că multiplicitatea lor le relativizează semnificaţia. Momentul
integrării europene ar fi putut constitui un temei pentru crearea, fie şi
artificială, a unui nou <<moment constituţional>>; acesta ar fi putut fi
exploatat pentru o schimbare radicală de paradigmă normativă, însă el a
fost oarecum irosit într‐o revizuire constituţională vagă şi, pe alocuri,
eşuată în plan juridic. În aceste condiţii, devine legitimă întrebarea de a şti
de ce este necesară acum o revizuire a Constituţiei. Suntem astăzi în faţa
unui „moment constituţional” care să justifice refacerea din temelii a
104
Constituţiei sau ne aflăm în faza unei simple şi/sau necesare ajustări?...Nu
în ultimul rând, o vorbă înţeleaptă spune că „adesea, mai binele este
duşmanul binelui...’’136.

3.
Reforma justitiei

Justiţia joacă un rol fundamental în edificarea statului de drept şi în
consolidarea credibilităţii instituţiilor statului atât în rândul cetăţenilor,
cât şi în cel al statelor partenere ale României. Acest lucru s‐a observat
din plin în ultimii ani, de când, datorită unor reforme întârziate în planul
justiţiei, România se află sub Mecanismul de Cooperare şi Verificare al
Comisiei Europene în privinţa refomei justiţiei şi al luptei împotriva
corupţiei137.

Reforma constituţională din 2003 a adus importante modificări în
domeniul justiţiei dezvoltând şi amplificând practic atribuţiile Consiliului
Superior al Magistraturii, organ ales de către magistraţi, în care intră şi
reprezentanţi ai societăţii civile.

136
S. Tănăsescu, Despre evaluarea Constituţiilor, Revista Curierul Judiciar, nr.
6/2010, p. 304.
137
Prin Decizia Comisiei Europene nr. 2006/928/CE, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene L 354/14.12.2006, a fost înfiinţat Mecanismul de
Cooperare şi Verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii
anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar
şi al luptei împotriva corupţiei. Decizia a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie
2007, odată cu tratatul de Aderare, iar condiţionalităţile deciziei, prevăzute în
anexă, sunt în număr de patru: 1) Garantarea unui proces judiciar mai
transparent şi mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităţilor şi a
responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea şi evaluarea
impactului noilor coduri de procedură civilă şi administrativă; 2) Înfiinţarea,
conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în
domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de
interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care
să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive; 3) Continuarea, în baza
progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la
acuzaţiile de corupţie la nivel înalt şi 4) Adoptarea unor măsuri suplimentare de
prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale.
105
Garantarea independenţei efective a puterii judecătoreşti este un fapt
pozitiv în evoluţia justiţiei, însă perpetuarea unui Consiliu Superior al
Magistraturii nereformat şi fară niciun control din partea societăţii naşte
mari semne de întrebare cu privire la viabilitatea justiţiei. În fond,
democraţia se bazează pe controlul reciproc al puterilor. Justiţia, este pe
drept cuvânt o putere, care trebuie să aibă un control din partea societăţii
deoarece actul de justiţie este un serviciu public.

În sensul sporirii controlului societăţii asupra justiţiei, ca serviciu public,
consider că o reevaluare a numărului membrilor societăţii civile
reprezentaţi în Consiliul Superior al Magistraturii, prin creşterea acestui
număr, şi stabilirea unui statut egal al tuturor membrilor Consiliului este
un fapt benefic. Un astfel de exerciţiu s‐a făcut şi în Franţa, stat care a
constituit totdeauna un model, din punct de vedere juridic, pentru
România, la ultima revizuire constituţională din 2008.

La urma urmei, controlul democratic asupra puterilor statului face parte
din ceea ce numim democraţie participativă. Un cunoscut
constituţionalist român încercând o definire plastică a democraţiei
participative spunea că aceasta reprezintă ,,un mecanism prin care <<cei
ce doresc egalitatea şi libertatea guvernează asupra celor care doresc
puterea>>’’138.

4.
Reglementarea raporturilor dintre instituţiile fundamentale ale statului

Reglementarea raporturilor dintre instituţiile statului este legată şi de
asigurarea bunei comunicări între acestea şi de modul de realizare a
actului de guvernare propriu zisă. În multe ţări ale Europei şi în special în
ţările din estul Europei nu au existat şi nici în prezent nu există guverne
monocolore datorită faptului că nu s‐au conturat majorităţi tranşante în
favoarea unei anumite forţe politice. Guvernele care s‐au succedat la
conducerea ţărilor respective au fost fie guverne minoritare, fie guverne
de coaliţie şi foarte rar guverne „monocolore”139.

138
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo‐Sat, Arad, 2000, p.
107.
139
Pentru o analiză detaliată a situaţiei guvernărilor de coaliţie în statele
europene după 1990 a se vedea lucrarea ,,Coalitions of the Unwilling? Politicians
106

În România, după alegerile din 1992 au existat practic întotdeauna
guverne de coaliţie, fiind nevoie ca unele partide mai mici să fie cooptate
în coaliţiile de guvernare. Astfel, executivul constituit la 19 noiembrie
1992 în România era minoritar, dar beneficia de susţinerea în Parlament a
unor partide. La 20 ianuarie 1995 a fost constituit un Guvern din care au
făcut parte PDSR (fost FDSN), PUNR, PSM şi PRM. După nouă luni de
guvernare, relaţiile dintre PDSR şi PRM au fost rupte, iar la 3 septembrie
1996 şi PUNR, ultimul dintre partidele rămase la guvernare alături de
PDSR, a părăsit „arcul guvernamental”, datorită insatisfacţiei acestui
partid faţă de încheierea Tratatului de bază dintre România şi Ungaria.

După alegerile din 1996, deşi CDR a câştigat cele mai multe mandate,
acestea au fost insuficiente pentru a forma un nou guvern, astfel încât a
fost cooptat la guvernare USD (format din PD şi PSDR), iar ulterior, UDMR.
Noul guvern a fost validat de Parlament după o lună de negocieri, la 12
decembrie 1996, dar în 1997 a izbucnit o criză în interiorul coaliţiei care s‐
a finalizat în 1998 cu demisia primului ministru. Noul cabinet format în
aprilie 1998 a funcţionat până în decembrie 1999 când, pe fondul unui
conflict apărut între primul ministru şi şeful statului, acesta din urmă l‐a
demis pe primul ministru.

Guvernul constituit după alegerile din 2000, care au fost câştigate de
PDSR, a adus la putere „Polul democrat social din România”, format din
PDSR (devenit ulterior PSD) şi Partidul Umanist din România (PUR).
Guvernul nou constituit a fost un guvern minoritar, deoarece deţinea
36,61% din voturi la Camera Deputaţilor şi 37,09% la Senat, însă el şi‐a
asigurat sprijinul, atât al partenerilor de coaliţie (PUR), cât şi al UDMR. La
30 august 2003, PUR a rupt protocolul cu PSD şi a ieşit de la guvernare,
participând pe liste proprii la alegerile locale din 2004. Ulterior, şi‐a
reconsiderat poziţia şi a încheiat, pentru alegerile parlamentare şi
prezidenţiale, o alianţă electorală cu PSD ‐ alianţa electorală PSD+PUR.

Alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 au adus la guvernare o
coaliţie formată între Alianţa DA (PNL‐PD), UDMR şi PUR, care a părăsit
vechea alianţă, alăturându‐se noului guvern. Coaliţia nu a rezistat foarte
mult, culminând cu ieşirea de la guvernare a PUR (devenit ulterior

and Civil Servants in Coalition Governments (colectiv coordonat de G. Peters, T.
Verheijen, L. Vass), NISPAcee, Bratislava, 2005.
107
Partidul Conservator) şi cu destrămarea Alianţei DA, prin scoaterea de la
guvernare a PD de către PNL.

Nici în urma alegerilor din noiembrie 2008, lucrurile nu au stat diferit
deoarece PDL, deşi a reuşit să obţină cele mai multe mandate de
parlamentari nu deţinea majoritatea în Parlament, fiind obligat să
formeze un guvern de coaliţie cu principalul partid cu care s‐a confruntat
în alegeri, PSD. După nici nouă luni de guvernare, pe fondul apropiatelor
alegeri prezidenţiale din noiembrie 2009, PSD a părăsit guvernarea,
declanşând o criză guvernamentală ce s‐a finalizat cu demiterea primului
ministru printr‐o moţiune de cenzură.

După alegerile prezidenţiale din noiembrie 2009, s‐a format un nou
guvern de coaliţie între PDL, UDMR şi UNPR (Partid nou format prin
desprinderea unor membri ai PSD din acest partid).

Se poate observa aşadar o continuă fluctuaţie în privinţa guvernărilor,
partidele apelând la coaliţii mai degrabă din nevoia de a ajunge la putere,
decât din considerente doctrinare. De asemenea, revizuirea
constituţională din 2003, prin mărirea mandatului Preşedintelui României
de la 4 la 5 ani şi decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale,
a adus cu sine o nouă problemă în ceea ce priveşte raporturile
instituţionale între principalele instituţii ale statului. Această decalare a
alegerilor a dus la multiplicarea campaniilor electorale, mult prea
costisitoare şi obositoare pentru cetăţeni şi a scos în evidenţă o anumită
caracteristică a partidelor din România: imposibilitatea coabitării între un
Preşedinte de o anumită coloratură politică şi o majoritate parlamentară
de o altă coloratură politică.

O regândire a raporturilor instituţionale între principalele instituţii politice
ale statului cred că ar trebui să ţină cont şi de această realitate a ultimilor
ani. ,,Este zadarnic să crezi într‐o Constituţie absolut universală, valabilă
fără distincţie, pentru orice colectivitate politică’’140 spunea Freud .

***

140
J. Freud, L’essance du politique, Ed. Sirey, Paris, 1986, p. 340.
108
Vom vedea în perioada următoare cât de reuşită va fi modificarea
constituţională care v‐a ieşi din Parlament. Oricum, măsurarea reuşitei
unei Constituţii include şi o componentă subiectivă. ,,La urma urmei,
Constituţiile sunt făcute din hârtie şi cerneală, în vreme ce societăţile sunt
făcute din pasiuni’’141 spunea Tocqueville. Nu totdeauna o Constituţie
reuşită aduce cu sine bunăstarea unei naţiuni, după cum nici eşecurile
statului nu au ca fundament întotdeauna imperfecţiunile Constituţiei.
,,Integrarea unei colectivităţi umane nu poate fi în întregime creaţia unei
Constituţii, dar poate fi influenţată de buna sa funcţionare în plan strict
juridic. Cu toate acestea, istoria a înregistrat şi exemple de Constituţii
extrem de eficiente în plan legal, dar care au produs fracturi profunde,
mergând până la „dezmembrări” ale societăţilor în care au funcţionat. Cel
mai bun exemplu de reuşită sub toate aspectele îl oferă Constituţia SUA,
iar cel mai grăitor exemplu de eşec în planul integrării, în ciuda eficienţei
juridice, îl constituie Constituţia germană de la Weimar’’142.

Astăzi ne aflăm în situaţia în care avem un referendum al cărui rezultat
este aşteptat de cetăţeni să fie materializat în Parlament printr‐o lege de
revizuire a Constituţiei. Geometria parlamentartă va fi însă cea care va
prima, fiindcă totdeauna Parlamentul lucrează cu majorităţi, iar acestea s‐
au dovedit în ultimii ani a fi mai importante decât raţiunea momentului.
Oamenii politici sunt obligaţi să răspundă solicitării cetăţenilor, iar timpul
va demonstra viabilitatea construcţiei juridice adoptată de aceştia. Aşa
cum spunea şi Take Ionescu ,,În politică nu există decât două Tribunale:
opinia publică de azi cu drept de apel la opinia publică de mâine, care se
cheamă istoria’’.

Acţiunea de revizuire a Constituţiei reprezintă, prin urmare, un proces
necesar, având în vedere că în lumea de astăzi niciun instrument juridic,
oricât de important ar fi el, chiar şi o Constituţie, nu poate rămâne în
afara transformărilor şi evaluărilor critice ale experienţelor acumulate.
,,Mişcarea ‐ evoluţie sau progres ‐ este legea societăţilor omeneşti. O
Constituţie poate, în cele din urmă, să înceteze a mai răspunde,
sentimentului poporului. Generaţiile se succed, aducând idei noi...’’143
spunea Lapradelle.

141
A. de Tocqueville, Amintiri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2007, p. 302.
142
S. Tănăsescu, op. cit., p. 304.
143
A. de Lapradelle, Cours de droit constitutionnel, 1912, p. 119, cit. de P.
Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, 1942, p. 135.
109

Consolidarea statului de drept implică cu sine un proces de permanentă
adaptare a instituţiilor statale şi a legilor la cerinţele societăţii şi la
fenomenele concrete care o caracterizează. În caz contrar, vom ajunge să
spunem precum un cunoscut personaj al pieselor de teatru ale lui
Caragiale, Tache Farfuridi: ,,Din două una, daţi‐mi voie: ori să se
revizuiască primesc dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască,
primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele ...
esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!’’144.

144
I. L. Caragiale, Teatru, Ed. Romhelion, Bucureşti, 1999, p. 116‐117.
110
Revizuirea nimicului ‐ despre raporturile dintre Constituţie, economie
şi reforma permanentă

Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu Dănişor
Universitatea din Craiova

Economia a ajuns un idol. Unul care cere închinare din partea tuturor
ştiinţelor. Şi o obţine. Dreptul nu face excepţie: se prosternează. Şi, ca
orice zeu, economia se lasă greu înţeleasă de profani. Juriştii, instruiţi la
noi de regulă în economie politică mai degrabă decât în politici
economice, ar fi, teoretic, chemaţi să încadreze normativ economia şi să o
canalizeze într‐o direcţie stabilită politic. Dar această pretenţie de
impunere normativă a dreptului şi a politicului în faţa economiei este
negată de realitatea idolatriei contemporane pentru Economie (şi
majuscula nu este o figură de stil, ci o realitate palpabilă).

În acest context psihologic, a vorbi de Constituţia economică a unui stat
nu pare deloc paradoxal. Norma normelor nu o poate ocoli pe Sfânta
sfintelor. Sistemul regulilor de validare a normelor juridice trebuie să aibă
ca obiect Economia.

Reforma, la rândul ei, a devenit un idol. Cel puţin în statele care au
cunoscut totalitarismul145 şi au pretenţia de a ieşi din logica acestuia.
Acest nou dumnezeu al politicienilor comandă schimbarea permanentă a
tuturor lucrurilor. Nu este mare diferenţa de conţinut faţă de mai vechea
revoluţie permanentă146, dar se pare că memoria ideologică are reguli
diferite de cele ale memoriei obișnuite. Oricum, efectul acestei reforme
permanente este refacerea unor mecanisme tipice totalitarismului prin

145
Pentru analiza naturii acestui regim vezi H. Arendt, Originile totalitarismului,
Humanitas, Bucureşti, 1994 ; R. Aron, Democraţie şi totalitarism, All, Bucureşti,
2001; J. Friedrich, Totalitarism, Cambridge, MASS: Harvard University Press,
1954; C. Polin, Le totalitarisme, P.U.F., Paris, coll. «Que sais‐je?», 1982; M.
Gauchet, L'expérience totalitaire et la pensée de la politique, Esprit, 1976; C.
Lefort, Invenţia democraţiei. Limitele dominaţiei totalitare, Paralela 45, 2002.
146
Concept lansat de K. Marx şi dezvoltat teoretic de L. Troţki, conform căruia
revoluţia nu trebuie să se oprească până când nu îşi atinge toate obiectivele.
Nicolae Ceauşescu descria revoluţia permanentă ca pe un un "proces care nu s‐a
sfârşit şi nu se va sfârşi niciodată".
111
alte mijloace decât cele utilizate de comunişti147. Mutabilitatea excesivă a
instituţiilor publice şi a regulilor juridice face ca sistemul şă‐şi
subordoneze deplin persoanele, căci acestea nu mai pot prevedea în mod
rezonabil care sunt regulile şi sistemele de constrângere aplicabile.

Vorbind de revizuirea Constituţiei economice a României, organizatorii
Colocviului care a dat naștere acestui studiu sunt în ton cu moda: ei se
închină economiei şi reformei. Dar să fie necesară reforma permanentă?
Şi să aibă, oare, Constituţia ca obiect de reglementare economia?

La aceste întrebări o să încerc să răspund în rândurile ce urmează,
analizând mai întâi necesitatea revizuirii Constituţiei în general, mai apoi
dejuridicizarea noţiunii de Constituţie prin pretenţia de a introduce ca
obiect de reglementare constituţională economia, raporturile reale ale
Constituţiei cu economia şi, în fine, dacă dispoziţiile constituţionale care
par să privească economia ar trebui modificate.

I.
Între reforma permanentă şi stabilitatea constituţională

Sistemul juridic suportă, de regulă, o tensiune fundamentală: cea dintre
necesitatea de a se adapta fluidităţii din ce în ce mai accentuate a
fenomenelor sociale şi economice şi necesitatea de a asigura siguranţa
juridică a subiecţilor de drept, printr‐o stabilitate a regulilor care le impun
comportamente şi printr‐o previzibilitate rezonabilă a schimbărilor
normative148. Necesitatea reală a reformării radicale a sistemului juridic
într‐un stat post‐totalitar, dublată de fetişismul reformei, despre care
vorbeam mai sus, face ca această tensiune să devină insuportabilă în
România contemporană. Normarea a devenit astfel un sport iubit de
public. Şi galeria cere, cu inconştienţă, legi pentru orice, şi schimbarea lor
la fiecare undă de şoc socială, oricât de puţin intensă. Presa, la rândul ei,
fetişizează reforma normativă. Îmi amintesc că am fost stupefiat când un
reporter spunea că unii parlamentari nu au făcut nimic tot mandatul
pentru că nu au propus nicio lege. A propune modificarea dreptului este o
activitate atât de profitabilă mediatic, încât unii au început să creadă că
cine nu o practică nu există.

147
J.P. Le Goff, La démocratie post‐totalitaire, La Découverte, Paris, 2002.
148
D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii plitice, vol. I ‐ Teoria generală, C.
H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 160, 181‐184, 581‐582.
112

Realitatea, tragică aproape, este că sistemul juridic românesc este atât de
des modificat, încât aproape nimeni nu mai înţelege nimic din el. Din
păcate, Curtea Constituţională, care ar fi putut să pună stavilă acestei
inflaţii normative149, prin utilizarea dispoziţiei referitoare la statul de
drept, a cărei consecinţă normativă este previzibilitatea modificărilor
regulilor juridice, nu şi‐a asumat acest rol150. De altfel, conceptul însuşi de
stat de drept pare să fie neclar pentru unii magistraţi ai aceastei instanţe,
care, în consecinţă, îl evită151. Astfel, siguranţa juridică152 a persoanelor
este practic distrusă. Dar, nici când instanţa de la Strasbourg ne‐a
condamnat pentru instabilitate normativă153, reacţia politicienilor şi a
publicului român, avid de schimbare, mai ales când ea stârneşte dezbateri
televizate, de altfel lipsite de orice consistenţă, nu a fost clamarea
temperării galopului legislativ în care s‐a angajat statul român.

149
J.‐P. Henry, Vers la fin de l'Etat de droit?, în Revue de Droit Public, 1978 ; W.
Leisner, L'Etat de droit ‐ une contradiction?, în Recueil d'études en hommage à
Charles Eisenmann, Editions Cujas, Paris, 1974 ; R. Savatier, L'inflation législative
et l'indigestion du corps social, Recueil Dalloz, Paris, 1977; R.‐G. Schwartzenberg,
L'Etat spectacle, Flammarion, Paris, 1977.
150
Sesizările Curţii Constituţionale în care dispoziţia constituţională privind statul
de drept este invocată sunt foarte dese. De regulă, Curtea reia pur şi simplu
dispoziţia, fără să facă nici o apreciere cu privire la conţinutul său normativ.
151
Există câteva decizii mai consistente asupra statului de drept, dar
jurisprudenţa este inconstantă. Vezi Decizia nr. 169/1999, M. Of. nr. 151 din
12.04.1999; Decizia nr. 20/ 2000, M. Of. nr. 72 din 18.02.2000; Decizia 31/2000,
M. Of. nr. 222 din 19.05.2000; Decizia nr. 70/ 2000, M. Of. nr. 334 din
19.07.2000; Decizia nr. 189/2006, M. Of. nr. 307 din 05.04.2006.
152
M. Fromont, califica principiul ca pe unul care „este aproape raţiunea de a fi a
dreptului”, Le principe de sécurité juridique, AJDA, Hors série, 1996, p. 178. Vezi
D. C. Dănişor, op. cit., p. 562‐563.
153
Viaşu c. Roumanie, Troisième Section, 9 decembrie 2008, definitivă la
09.03.2009, care confirmă în termeni duri o jurisprudenţă, din păcate, constantă.
Vezi rezumat și comentariu de Crina Kaufman, Sebastian Rãdulețu, Revista
Română de Jurisprudență nr. 2/2009, p. 34‐46. Vezi de asemenea, hotărârea din
29 iunie 2006, pronunțatã în cauza Togonel și Grădinaru; hotãrârea din 29 iunie
2006, pronunțatã în cauza Jujescu; hotãrârea din 20 iulie 2006, pronunțatã în
cauza Radu; hotãrârea din 27 iulie 2006, pronunțatã în cauza Rabinovici;
hotãrârea din 12 octombrie 2006, pronunțatã în cauza Bărcănescu; hotãrârea din
12 octombrie 2006, pronunțatã în cauza Tovaru; hotãrârea din 14 decembrie
2006, pronunțată în cauza Vidrașcu.
113
Constituţia părea mai stabilă în acest torent al reformei permanente. Dar,
în ultima vreme, se pare că şi acest act fundamental stârneşte pasiunea
schimbării. Explicaţia aparentă este necesitatea de a elimina contradicţiile
sistemice. Cauza reală este neînţelegerea virtuţilor contradicţiei154.

Consensul este supraevaluat. Poate din cauza ieşirii noastre dintr‐o
societate atomizată, de masă (în care statul a încercat să distrugă orice
viaţă asociativă la nivelul societăţii civile, pentru a obţine dominaţia totală
asupra unei mase amorfe, lipsită de structuri intermediare, situate între
stat şi cetăţean), am ajuns să devalorizăm contradicţiile. Orice
contradicţie pare să reactiveze atomizarea şi să pună sub semnul
întrebării interesul general. Consecinţa este o apelare excesivă la valoarea
acordului, a consensului. Corolarul este întoarcerea la mase, la popor.
Orice fragmentare a interesului general ne pare, datorită acestei
mentalităţi, o negare a democraţiei.

Partidele politice sunt percepute ca grupuri care nu pot reprezenta
interesul general, pentru că fiecare îl vede în alt fel. Clanuri, grupuri de
interese, oligarhii, mai degrabă decât asociaţii politice legitime ‐ astfel
sunt percepute aceste structuri, de altfel absolut necesare unei societăţi
democratice. Puţini par să se mai gândească la faptul că nimeni nu a
reuşit să conceapă democraţia fără partide politice. De aceea masele le
demonizează, iar politicienii, fideli acestei tendinţe, sunt dispuşi să le nege
rolul, deşi se folosesc din plin de ele. Cu toate că noi ar trebui să fim primii
care să înţelegem că o societate cu un singur partid nu poate fi
democratică, părem să fi uitat experienţa trăită şi să vrem consensul între
partide. Reacţia partidelor este oferirea unui centrism paradoxal, conform
căruia toate partidele caută să abordeze doar temele asupra cărora se
poate obţine un consens. Stânga şi dreapta nu par să mai existe decât în
teorie. În practică, contradicţia făţişă cu privire la o problemă
fundamentală pare să fi dispărut.

La nivelul instituţiilor statului, orice contradicţie este percepută ca o
disfuncţie. Dacă Guvernul are altă opinie decât Preşedintele, reacţia
generală este că această contradicţie trebuie eliminată. Experienţa
coabitării de acum câţiva ani a condus la impunerea ideii că este necesară
revizuirea Constituţiei pentru a elimina contradicţia eventuală între cele

154
D. C. Dănişor, Virtuţile contradicţiei, Editorial Pandectele Române nr. 1/2011.
114
două instituţii. Dacă Parlamentul nu reacţionează favorabil şi rapid la
iniţiativele guvernamentale, iar opoziţia contestă proiectele de lege sau
politicile Guvernului, problema este percepută în termenii ineficienţei
legiferării. Se pare că orice contradicţie instituţională este percepută ca o
disfuncţionalitate sistemică. Totuşi, separaţia puterilor în stat, principiu
constituţional pe care nimeni din lumea politică nu îndrăzneşte să îl
conteste direct, impune necesitatea acestor contradicţii şi a acestor
limitări reciproce ale puterilor. Nevoia de consens, care maschează mai
degrabă lipsa de iniţiativă şi nevoia de a primi ordine de la un superior,
distruge, la nivelul mentalului colectiv, dacă nu la nivelul ordinii juridice,
mecanismele separaţiei puterilor.

Ineficienţa clamată a statului, datorată acestor contradicţii, cere ca
regulile constituţionale privind exerciţiul puterii să fie schimbate. Dar, din
păcate, tendinţa este de a evita partajul real de competenţe. Ierarhizarea
pare să fie consemnul pentru această revizuire.

Cauzele reale ale lipsei de funcţionare a sistemului politic şi constituţional
românesc, care, cum arătam cu alt prilej155, se situează la nivelul societăţii
civile, mai ales la nivelul sistemului de partide, sunt ignorate. Se cere
schimbarea sistemului, când de fapt ar trebui să se schimbe impulsul pe
care acesta îl primeşte. Reacţia din ce în ce mai favorabilă faţă de
revizuirea Constituţiei nu ţine cont de evidenţă: dacă dai unui aparat
electric o tensiune necorespunzătoare şi el se arde sau nu funcţionează,
nu îţi cumperi alt aparat, ci schimbi sursa de alimentare. Tot astfel, dacă
funcţionarea incorectă a sistemului constituţional se datorează impulsului
politic necorespunzător ‐ şi cred că nimeni nu poate nega faptul că
sistemul de partide este disfuncţional în România ‐ nu schimbi sistemul
constituţional, ci trebuie să corectezi impulsul care îl alimentează. În
România însă, toţi afirmă necesitatea reformării clasei politice, dar nimeni
nu pare conştient de faptul că de vină pentru funcţionarea greşită a
sistemului de partide este centrismul ilogic al doctrinelor partizane.

Pentru mine este clar că nu avem o Constituţie desăvârşită, dar revizuirea
ei, înainte de corectarea sistemului partizan, nu numai că nu va avea
niciun rezultat concret pozitiv, ci va crea şi mai multă nesiguranţă juridică
persoanelor. Stabilitatea constituţională este atât de importantă pentru

155
D. C. Dănişor, Despre cauzele şi soluţiile impasului sistemului constituţional
românesc, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2009.
115
garantarea libertăţii, încât ea a dat naştere unui lung şir de limite ale
puterii de revizuire. A ignora avertismentul pe care îl dau toate sistemele
când comandă îngreunarea extremă a schimbărilor constituţionale mi se
pare aproape criminal. Dacă este deci de ales între reforma permanentă şi
stabilitatea constituţională, înţelept este să o alegem pe cea de a doua.

II.
Dejuridicizarea Constituţiei prin extensia obiectului său de reglementare

Dreptul nu are privilegiul de a avea un aparat conceptual ferit de
influenţele celorlalte ştiinţe sociale. Totuşi, există o categorie aparte de
concepte ce pot fi considerate juridice, precum şi o tehnică prin care
împrumuturile conceptuale din alte ramuri ale cunoaşterii pot fi
juridicizate. Desigur, această tehnică nu este uşor de mânuit. Mai ales
când este vorba despre concepte cu aspect de Ianus, cum este cel de
Constituţie.

În opinia mea, care le poate părea unora prea kelseniană, conceptele
juridice trebuie să evite opţiunile morale sau comprehensive, adică
trebuie să fie neutre. Cel de Constituţie nu trebuie să facă excepţie.
Neutralitatea sa trebuie completată cu formalizarea, în vederea
juridicizării, prin proceduralizarea conţinutului său156. Din păcate, aceste
tehnici sunt rar folosite în doctrina juridică autohtonă. De aceea,
Constituţia este definită substanţial şi aditiv, utilizându‐se copios noţiuni
meta‐juridice, extrem de vagi157.

Rezultatul este o extensie necontrolată a obiectului de reglementare
atribuit Constituţiei, care duce la dejuridicizarea ei. Definirea tipică, cea
care are ca element central determinarea obiectului de reglementare al
Constituţiei pornind de la caracteristicile grupei de relaţii sociale
reglementate, oferă posibilitatea de a introduce în această categorie de
relaţii aproape orice, deorece relaţiile sociale reglementate sunt
determinate ca „fundamentale” şi „esenţiale” pentru putere, concepte
care depind de poziţia ideologică a celui care utilizează noţiunile.

156
D. C. Dănişor, Juridicizarea conceptelor, articol în curs de apariţie în Revista
Dreptul.
157
D.C. Dănişor, Înţelegerea truchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (I), în Pandectele
Române nr. 10/2010, p. 25‐29.
116
Pornind de la această metodologie juridică deficitară, Constituţia devine
flexibilă, ea extinzându‐şi sau restrângându‐şi obiectul de reglementare în
raport de interesele conjuncturale ale organelor statului, afectând
siguranţa persoanelor, care nu mai pot anticipa constrângerea. Astfel,
Curtea Constituţională extinde, când are interes, noţiunea de securitate
naţională, introducând în sfera acesteia şi o pretinsă securitate
economică, noțiune care nu este sigur că ar putea vreodată să fie
definită158. Când interesele diferă, sfera noţiunilor constituţionale este
restrânsă, cum s‐a întâmplat cu noţiunea de drepturi şi libertăţi al căror
exerciţiu nu poate fi limitat decât în condiţiile art. 53 din Constituţie,
Curtea afirmând că acestea trebuie să fie „fundamentale”, adică expres
prevăzute în Constituţie159. Cum economia este idolatrizată, garanţii
supremaţiei Constituţiei au ajuns să ne spună că norma este
constituţională pentru că în starea conjuncturală a economiei nu ne
permitem costurile unei aplicări generale a utilizării limbilor minoritare în
raporturile cu administraţia publică locală, dar, dacă am avea mai mulţi
bani, ea nu ar mai fi conformă cu Constituţia160.

Noţiunea de Constituţie este însă una juridică, deci cu necesitate precisă,
dacă scopul ei este limitarea posibilităţii exercitării arbitrare a puterii,
pentru a garanta libertatea şi siguranţa persoanelor. Rostul definirii
Constituţiei şi, prin aceasta, a determinării clare a obiectului ei, este
trierea normelor care trebuie să fie cuprinse într‐o constituţie de normele
care nu au, datorită naturii lor, ce căuta în sfera de reglementare a
dreptului constituţional. Criteriul definirii trebuie să fie juridic, nu
economic, politic, filosofic, sociologic sau de o altă natură. Eu cred că
normele constituţionale au ca obiect de reglementare modul producerii
celorlalte norme. Constituţia este sistemul normelor secundare, care
determină modul introducerii valide în sistem a normelor primare.

158
Vezi Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 și
Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, comentarii de
drd. Mădălina‐Cristina Putinei, Revista Română de Jurisprudență nr. 2/2010, p.
103‐107, drd. Mirela Alexandra Popescu, Revista Română de Jurisprudență nr.
2/2010, p.107‐109, drd. Adriana‐Florina Bălășoiu, Revista Română de
Jurisprudență nr. 2/2010, p.110‐113.
159
Decizia nr. 73/1995, M. Of. 177 din 8 august 1995.
160
Vezi Decizia nr. 112/2001, M. Of. nr. 280 din 30 mai 2001; vezi D. C. Dănișor,
Constituția României comentată. Titlul I ‐ Principii generale, Universul Juridic,
București 2009, p. 157 și urm.
117
III.
Constituţia şi economia

Dacă ne raportăm la o astfel de înţelegere a noţiunii şi sferei Constituţiei,
economia nu poate fi obiect de reglementare constituţională. Ceea ce
Constituţia reglementează cu privire la economie este modul în care
normele de comportament economic sunt produse. Nu normele care
reglementează relaţiile economice sunt constituţionale, căci acestea sunt
primare, ci normele de validare a normelor care încadrează relaţiile
economice, adică normele secundare.

Astfel, când Constituţia României dispune în art. 135 alin. (1) că
„economia României este economie de piaţă”, obiectul reglemetării nu îl
constituie economia, ci limitarea intervenţiilor statului în economie, adică,
în primul rând, modul în care acesta reglementează comportamntele
economice şi intervine direct în viaţa economică. În alineatul al doilea,
este clar că obiectul reglementării îl constituie modul în care statul se
raportează la economie, căci textul dispune că „statul trebuie să
asigure...”. Normele sunt deci secundare, dacă sunt raportate la
comportamentele economice, adică au ca obiect modul în care statul
normează şi aplică regulile referitoare la economie, nu modul în care se
comportă actorii vieţii economice.

IV.
Revizuirea pentru revizuire

Dacă vorbim așadar de Constituţia economică, referindu‐ne la economie
ca obiect de reglementare al Constituţiei, atunci eu cred că o astfel de
Constituţie nu există. Constituţia este juridică, nu economică. A revizui
deci raporturile economice nu este o problemă constituţională.

Ceea ce poate fi discutat este eventuala revizuire a cadrului de producere
a normelor care reglementează economia şi, deci, al intervenţiilor statului
în economie.

Or, acest cadru este, după părerea mea, bine gândit. Problemele intervin
din cauza extinderii sau restrângerii arbitrare a sferei noţiunilor
constituţionale, datorată unei tehnici deficitare de juridicizare a noţiunilor
extrajuridice prezente în reglementările constituţionale, deci carenţelor
118
de interpretare. Cea care ar trebui să fie revizuită este aplicarea, nu cadrul
normativ constituţional.

Reacţia inversă, cea a revizuirii normelor când aplicarea lor nu produce
rezultate se datorează fetişizării reformei permanente, atât de prezentă în
mentalul colectiv românesc, încât orice politician care nu îşi propune o
reformă este taxat ca ineficient. În cazul aşa‐zisei Constituţii economice a
României, am face doar o revizuire de dragul revizuirii, într‐un moment în
care impulsul economic dat statului, ca şi cel politic, este deficitar, dată
fiind criza economică mondială. Eu cred că acest impuls este cel care
trebuie corectat, printr‐o utilizare adecvată a cadrului constituţional
existent, şi abia apoi pusă, eventual, problema revizuirii Constituţiei.
Altfel, tindem la revizuirea nimicului.

119

120
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi situaţia economică a
individului ‐ spre o includere par ricochet a unor drepturi social‐
economice? Repere pentru o revizuire a interpretării prevederilor
constituţionale

Prof.univ.dr. Bianca Selejan‐Guţan
Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

1.
Drepturile social‐economice în context. Indivizibilitatea drepturilor

Drepturile economice, drepturi aparținînd celei de‐a doua generații de
drepturi fundamentale, au fost multă vreme considerate și chiar
consacrate constituțional în unele state ca „drepturi de rangul II” (în
Spania, d. ex., nu pot face obiectul unui recurs de amparo înaintea
Tribunalului Constituţional), sau ”drepturi sărace”161, în vreme ce alte
constituții le ignoră în totalitate. Cu toate acestea, multe constituții
recunosc aceste drepturi, fără a face, formal, vreo distincție între ele și
drepturile civile și politice162. Asumarea de către unele constituții a
principiilor și valorilor statului social a adus în prim‐plan dezbaterea
asupra statutului drepturilor social economice, în principal aspectul lor cel
mai vulnerabil ‐ absența sau contestarea existenței justițiabilității lor, dar
și asupra dependenței realizării lor de resursele economice, mai ales în
contextul actual al crizei economice mondiale. Reticența instanțelor
judecătorești de a se implica în impunerea acestor drepturi ‐ dependente
în cea mai mare parte de decizia politică și economică a guvernanților ‐ le
situează încă o dată într‐un con de umbră.

Paradoxal, pentru că în societățile contemporane supuse globalizării
economice, drepturile sociale ar putea deveni unul din cele mai
importante mijloace de apărare împotriva abuzurilor și violărilor
drepturilor civile și politice, începând chiar cu dreptul la viață (un exemplu
edificator este practica unor companii transnaționale sau a unor industrii

161
Pierre Henri Imbert, Droits des pauvres et pauvre(s) droit(s), Revue du Droit
Public, 1989, p. 739
162
Finlanda (1919), Germania (1919), Estonia (1920), Polonia (1921), Grecia
(1927), Porugalia(1933), Spania (1931, 1938), Irlanda (1937) și aproape toate
constituțiile postbelice și postcomuniste.
121
locale de a utiliza forța de muncă a minorilor în condiții de lucru
inimaginabile, care constituie încălcări ale dreptului la integritate fizică și
psihică și chiar potențiale pericole pentru dreptul la viață).

În dreptul internaţional public, percepţia clasică ‐ originară în distincția
făcută de Jellinek in drepturi de status negativus, activus și positivus ‐
asupra drepturilor social‐economice este una diferită de cea a drepturilor
civile şi politice, motivul principal fiind unul de „implementare” (Craig
Scott): drepturile civile şi politice sunt considerate „negative”, precise şi
„fără costuri”, iar cele social‐economice, „pozitive”, vagi şi dependente de
resurse pentru a fi impementate (vezi comparaţia dintre articolele 2(1) ale
celor două Pacte ONU). Această viziune s‐a reflectat în adoptarea de
instrumente internaţionale diferite (Pactul Internațional privind
Drepturile Civile și Politice/Pactul Internațional privind Drepturile
Economice, Sociale și Culturale, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului/Carta Socială Europeană), cu mecanisme de aplicare diferite
(plângeri individuale pentru drepturile civile şi politice, absenţa
posibilităţii de a înainta plângeri individuale pentru drepturile social‐
economice şi culturale)163.

Această viziune a fost criticată şi combătută, argumentându‐se că ambele
tipuri de drepturi implică o varietate de obligaţii în seama statelor şi că
acestea se suprapun, uneori (unele drepturi civile şi politice impun,
uneori, costuri de aplicare şi presupun o realizare progresivă, iar unele
drepturi social‐economice sunt „cost‐free” şi presupun o realizare
imediată).

Este cunoscută teoria lui Asbjorn Eide privind tipologia tripartită a
obligaţiilor statelor în privința tuturor categoriilor de drepturi:

a) de a respecta (to respect) drepturile, adică obligaţia de a se
abţine de la orice acţiune prin care ar viola integritatea
individului sau i‐ar încălca libertatea, inclusiv libertatea de a
utiliza resursele materiale pentru a‐şi satisface nevoile
fundamentale);

163
Un Protocol Facultativ la PIDESC care ar deschide calea plângerilor individuale
ar putea intra în vigoare în curând, fiind deschis spre semnătură la 24 septembrie
2009 (proiectul datează din 1997, iar Adunarea Generala a ONU a adoptat textul
la 10 decembrie 2008).
122
b) de a proteja (to protect) drepturile ‐ obligaţia statelor de a lua
măsurile necesare pentru a preveni încălcările din partea altor
indivizi sau grupuri ‐ inclusiv împotriva încălcărilor privind
resursele materiale ale individului);
c) de a îndeplini (to fulfil) drepturile (obligaţia statelor de a lua
măsurile necesare pentru a asigura oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor oportunităţile de a îşi satisface nevoile sociale,
recunoscute de instrumentele de drepturile omului, care nu pot
fi asigurate prin eforturi personale)164.

În această viziune, drepturile social‐economice nu pot fi tratate exclusiv
prin prisma paradigmei statului social (Welfare State), pentru că primele
două niveluri ale obligaţiei tripartite ţin mai mult de Rechtstaat165 ‐ statul
de drept. Şi drepturile civile şi politice pot avea în egală măsură nevoie de
al treilea nivel de obligare, aşa încât dihotomia pozitiv/negativ îşi pierde
din aplicabilitate.

Tot A. Eide a mai adăugat ulterior un al patrulea nivel ‐ obligaţia de a
facilita (to facilitate), între a proteja şi a îndeplini ‐ şi care presupune
asigurarea oportunităţilor prin care individul se poate bucura de aceste
drepturi166.

Introducerea acestei tipologii a obligaţiilor a avut ca scop demantelarea
ierarhiei, considerate artificiale, între drepturile civile şi politice pe de‐o
parte şi drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte,

164
A. Eide, Realization of Social and Economic Rights and the Minimum Threshold
Approach, in HRLJ 1989, Vol. 10, No. 1‐2, p. 37.
165
I.E.Koch, Human Rights as Indivisible Rights, Martinus Nijhoff, 2009, p. 15
166
A. Eide, Universalization of Human Rights versus Globalization of Economic
Power, in F. Coomans et alii (eds.), Rendering Justice to the Vulnerable: Liber
Amicorum Theo van Boven, Kluwer Law International, 2000, p. 111. Alţi autori
vorbesc de obligaţii cvadripartite: G.J.H. Van Hoof (a respecta; a proteja; a
asigura; a promova) sau chiar cvintuple ‐ H. Steiner & Philip Alston (a respecta
drepturile; a crea mecanisme instituţionale esenţiale pentru realizarea
drepturilor; a proteja drepturile/a preveni violările; a asigura bunuri şi servicii
pentru a satisface drepturile; a promova drepturile), în International Human
Rights in Context, 2nd edition, OUP, 2000, p. 182 . În orice caz, autori ca Stephen
Holmes şi Cass Sunstein au susţinut că „all rights are positive”, în sensul că
presupun implicaţii bugetare (în The Cost of Rights: Why Liberty Depends on
Taxes, W.W.Norton&Co., 1999)
123
arătând că ambele tipuri de drepturi implică atât obligaţii pozitive cât şi
negative, promovând, așadar, ideea indivizibilității drepturilor omului. Cu
toate acestea, „terminologia tripartită” nu a fost preluată de jurisdicţiile
internaţionale în domeniul drepturilor civile şi politice, ci mai mult de
instituţiile şi organizaţiile din domeniul drepturilor social‐economice167.

Cu toate acestea, principala controversă, astăzi, nu priveşte neapărat
terminologia şi tipologia obligaţiilor statelor, cât mai ales latura practică a
ocrotirii drepturilor, mai precis unde este frontiera dintre legislativ şi
judiciar, atunci când este vorba de măsuri de limitare sau de protecţie a
drepturilor în cauză. În această discuţie, terminologia îşi pierde din
valoare: indiferent câte niveluri obligaţionale am avea, importantă este
protecţia reală, efectivă a drepturilor în cauză şi mai ales a drepturilor
social‐economice.

Indivizibilitatea drepturilor omului nu este încă general‐acceptată în
dreptul internațional actual, dar este susținută de tot mai multe
instrumente noi, cum ar fi de pildă Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene.

2.
Drepturile economice în economia Convenției Europene a Drepturilor
Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde în principal drepturi
civile şi politice, cu două excepţii, cuprinse în articolele 1 şi 2 ale primului
Protocol la Convenţie: dreptul de proprietate şi dreptul la educaţie.
Corespondentul CEDO (pentru că, încă, nu poate fi numită „echivalent”,
nici sub aspectul nivelului de protecție, nici al mecanismului) în domeniul
drepturilor social‐economice este Carta Socială Europeană, tratat cu
„geometrie variabilă”, care reflectă încă viziunea relativizantă asupra
acestor drepturi.

În absența proclamării convenționale, Curtea de la Strasbourg şi‐a asumat
un rol creator, jurisprudenţa sa „atacând” şi unele probleme legate de
alte drepturi economice, evident par ricochet, prin prisma altor drepturi
ocrotite de Convenţie, aşa cum a făcut‐o şi în cazul dreptului la un mediu

167
I.E.Koch, op.cit., p. 17
124
sănătos sau al dreptului la nume: articolele 3, 6, 8, 1 din Protocolul 1. În
jurisprudenţa sa, Curtea a recunoscut nu o dată că obligaţiile pozitive se
află într‐o strânsă legătură cu cele negative168, statele având de cele mai
multe ori o obligaţie mixtă în realizarea majorităţii drepturilor garantate
de Convenţie.

O astfel de abordare este fondată pe principiul jurisprudențial potrivit
căruia Convenţia este un instrument viu, dinamic, interpretat de Curte în
lumina evoluţiei condiţiilor actuale. În cazul drepturilor social‐economice,
Curtea este însă mai limitată în interpretarea sa evolutivă de anumiţi
factori determinanţi pentru respectarea acestor drepturi: marja de
apreciere mai larga, dependenţa de resursele financiare ale statelor.

O tendinţă care transpare tot mai mult în jurisprudenţa de acest tip a
Curţii europene este protecţia indirectă a persoanelor aflate în situaţii
defavorizante: persoane cu dizabilităţi, pensionari, persoane aflate în
sărăcie, alte persoane care depind de asistenţa socială.

Viziunea Curţii în privința drepturilor este una integratoare169 (limitată
totuşi de propriile îngrădiri ale sistemului Convenţiei), coordonată cu
tendinţa actuală de a renunţa la distincţia ‐ considerată de mulţi depăşită
‐ dintre drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi
culturale.

Curtea europeană s‐a pronunțat asupra implicațiilor social‐economice ale
acțiunilor statelor în privința unor drepturi prevăzute de Convenție, în
cauze legate de dreptul la pensie, de dreptul la salariu, de dreptul la
muncă, prin prisma dreptului de proprietate, a dreptului la un proces
echitabil sau chiar a dreptului la viață sau a dreptului de a nu fi supus
unor tratamente inumane ori degradante. De exemplu, în Pancenco c.
Letoniei, Curtea a respins o cerere ce implica unele probleme social‐
economice, arătând că „prin Convenţie nu se garantează drepturi social‐
economice propriu‐zise”, dar a recunoscut că ar putea fi ridicate
probleme din perspectiva articolului 3 din Convenţie: „condiţiile de viaţă
ale reclamantei nu ating un nivel minim de severitate pentru a reprezenta

168
Lopez Ostra c. Spaniei, §51
169
Integrated approach ‐ concept definit de Martin Scheinin în Economic and
Social Rights as Legal Rights, în Asbjorn Eide et alii (eds), Economic, Social and
Cultural Rights: A Textbook, Martinus Nijhoff, 2nd edition, 2001, p. 29
125
un tratament contrar acestei prevederi a Convenţiei [art.3 n.n.]. La fel, în
decizia Larioshina c. Rusiei (2002): „o plângere privind cuantumul
insuficient al pensiei sau al altor ajutoare sociale poate, în principiu, ridica
o problemă prin prisma articolului 3 din Convenţie (...)”. Aşadar, Curtea a
recunoscut că există un „prag al decenţei” nivelului de trai, fără a preciza
în ce constă acesta.

2.1. Dreptul la un proces echitabil ‐ protecţia procedurală a drepturilor
social‐economice

Dreptul la un proces echitabil a reprezentat unul din cele mai utilizate
instrumente cu care Curtea a trecut „pragul” protecției drepturilor social‐
economice. Uneori, a fost vorba de o referire directă la această protecție,
ca în cauza Airey c. Irlandei, prin recunoaşterea principiului protecţiei
sociale în materia strictă a art. 6 (dreptul la asistenţă judiciară gratuită ca
şi componentă socială a dreptului la un proces echitabil).

De cele mai multe ori, însă, Curtea a realizat o protecţie indirectă, prin
includerea în sfera de aplicabilitate a art. 6 a drepturilor sociale ca
„drepturi civile”, precum şi ocrotirea lor prin prisma altor drepturi
garantate de Convenţie.

Așa a fost în primele cazuri cu tentă social‐economică, Feldbrugge c.
Olandei (1986) şi Deumeland c. Germaniei (1986), primul privind dreptul
reclamantului la o indemnizaţie de boală, iar al doilea privind o pensie de
urmaş. În ambele hotărâri, deşi era evidentă implicarea statului, Curtea a
arătat că „intervenţia statului prin intermediul unei legi nu aduce în mod
necesar dreptul invocat în sfera exclusivă a dreptului public”, făcând astfel
aplicarea art. 6.

În 1993, Curtea a depăşit criteriul public‐privat în aprecierea aplicabilităţii
art. 6 în materia ajutoarelor sociale, în cauza Salesi c. Italiei, care privea
un drept la indemnizaţie de dizabilitate, finanţată exclusiv din fonduri
publice. Aici, Curtea a arătat că diferenţele între asigurările sociale şi
ajutoarele sociale nu pot fi considerate fundamentale pentru a stabili că
în privinţa ultimelor nu se poate aplica art. 6.

În cauza Schuler ‐ Zgraggen c. Elveţiei (1993), care privea încetarea
acordării unei pensii de dizabilitate pentru tuberculoză, Curtea a inclus
126
dreptul în cauză în sfera de aplicare a art. 6, dar nu a constatat încălcarea
acestui articol, ci a art. 14 prin faptul că astfel de încetări de acordare s‐au
aplicat doar femeilor care au născut.

În orice caz, ca regulă generală, „interferenţele cu mijloacele de
subzistenţă” au fost considerate de Curte ca intrând în sfera de protecţie
a art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul duratei
procedurilor. Acest din urmă aspect a condus Curtea şi la unele remarci
de natură substanţială privind drepturile sociale în cauză. De exemplu, în
hotărârea Mocie c. Franţei (2003), Curtea a arătat că durata de peste 14
ani a procedurilor a constituit o încălcare a art. 6, cu atât mai mult cu cât
„ajutorul de invaliditate constituia aproape întregul venit al
reclamantului”, acest fapt fiind un motiv în plus de diligenţă a
autorităţilor. Aceleaşi implicaţii le poate avea şi neexecutarea unor
hotărâri judecătoreşti prin care se recunosc astfel de drepturi sau alte
drepturi sociale (dreptul la salariu ca şi corolar al dreptului la muncă, de
pildă în hotărârea Mureşanu c. României, 2010 sau Burdov c. Rusiei).

2.2. Protecţia substanţială, par ricochet, a drepturilor social‐ economice

a) Dreptul de proprietate (art1 P1)

În cauza Gaygusuz c. Austriei (1996), Curtea a stabilit, analizând faptele
prin prisma dreptului de proprietate, că dreptul la indemnizaţia de şomaj
este legat de plata contribuţiilor pentru fondul de asigurare. În Wessel‐
Bergervoet c. Olandei (2002), dreptul la pensie de limită de vârstă a fost
considerat un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, iar în Willis c. UK
(2002), Curtea a inclus dreptul la pensie de văduv în sfera bunurilor, în
sensul aceluiași text. Evident, marja de apreciere a statelor este
considerabilă, mai ales în virtutea art. 1 alin. 2, care creează posibilitatea
controlului folosinţei proprietăţii, în acest domeniu prin eventuale limitări
sau condiţionări ale drepturilor recunoscute conform alineatului 1.
Singurele limite ale acestei marje de apreciere sunt, potrivit
jurisprudenţei Curţii, principiul nondiscriminării şi principiul
proporţionalităţii (pentru a evita impunerea unei sarcini excesive
individului, printr‐o măsură disproporţionată raportat la venitul acesteia).
Una dintre hotărârile de referință în această materie este Stec ş.a. c.
Regatului Unit (2004), în care Curtea a recunoscut că pensiile sunt
„bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul 1, indiferent de faptul că provin
127
sau nu dintr‐un sistem bazat pe principiul contributivităţii. Interesantă
este şi motivarea „de principiu” a Curţii pentru această recunoaştere: „în
statul democratic modern, mulţi indivizi sunt, toată viaţa sau doar o parte
a ei, dependenţi complet, pentru a supravieţui, de alocaţiile şi ajutoarele
sociale. Multe sisteme de drept intern recunosc că astfel de persoane au
nevoie de un grad de siguranţă şi securitate şi prevăd plata unor alocaţii ‐
dacă sunt îndeplinite unele condiţii de eligibilitate ‐ ca drepturi. Atunci
când un individ are un astfel de drept recunoscut de dreptul intern ca
ajutor social, importanţa acestui interes ar trebui să fie reflectată şi în
recunoaşterea aplicabilităţii art. 1 din Protocolul 1 la Conventie”. În
acelaşi timp, Curtea a recunoscut şi larga marjă de apreciere a statelor
atât în privinţa stabilirii limitei de vârstă pentru pensionare, cât şi a
cuantumului pensiei pentru limită de vârstă. În plus, Curtea a mai arătat
că „art. 1 din Protocolul 1 nu creează dreptul de a dobândi bunuri şi nu
plasează nicio restricţie asupra libertăţii statelor de a decide dacă să
stabilească un sistem de securitate socială, precum şi de a alege tipul şi
cuantumul alocaţiilor acordate în cadrul unui asemenea sistem”. În
schimb, din momentul în care un stat parte stabilește o legislație care
prevede plata automată a unei prestații sociale ‐ indiferent dacă
acordarea acestei prestații depinde sau nu de plata prealabilă a unor
cotizații, această legislație trebuie considerată ca implicând un interes
patrimonial ce ține de câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul 1.

Mai recent, în Mureşanu c. României (2010), cauză care privea reducerea
salariului şi stabilirea prin hotărâre judecătorească a plăţii diferenţei de
salariu, Curtea a arătat că această hotărâre judecătorească ce ordona
plata diferenţei dintre salariul reclamantului dinainte de decizia de
reducere şi actualul salariu al acestuia, a conferit reclamantului o
speranţă legitimă de a putea să intre în posesia acelei sume de bani.
Curtea a considerat aşadar că această hotărâre judecătorească reprezintă
un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea şi Gavrileanu
c. României, 2007) și că, deşi autorităţile au obligaţia de a executa
hotărârile judecătoreşti, în acest caz prin acordarea reclamantului a
diferenţei dintre salariul câştigat înainte şi după primirea altui post,
hotărârea menționată a rămas neexecutată până în momentul soluționării
plângerii reclamantului. Această hotărâre este însă validă, nefiind
începută nicio procedură legală pentru modificarea sau anularea acesteia.
În afară de executare, doar prin intermediul unei asemenea anulări sau
modificări de către instanţe, poate să se pună capăt unei situaţii continue
128
de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti. Curtea a decis astfel
existența unei violări a articolului 1 din Protocolul

b) Dreptul de a nu fi supus vreunei discriminări, combinat cu
dreptul la respectul vieții de familie (articolele 14 și 8 din
Convenție) a fost invocat în cauza Petrovic c. Austriei, Curtea
constatând existența unei discriminări privind acordarea
concediului pentru creşterea copilului.

c) Dreptul la viaţă. În Nitecki c. Poloniei (2002), reclamantul a
contestat refuzul compensării integrale a costului medicaţiei (în
condițiile în care legislaţia prevedea compensarea a 70% din
costul medicamentelor pentru boala respectivă). Curtea a arătat
că, deşi cererea ridică o problemă legată de articolul 2 (pretinsa
punere în pericol a vieţii reclamantului prin lipsirea de tratament
medical), în cazul de faţă, dat fiind că reclamantul putea obţine
compensarea celei mai mari părţi din costul medicamentelor, nu
poate fi vorba de o violare a art. 2.

3.
Drepturile social‐economice și statul social în România ‐ realitate, ideal
sau simplă ficțiune?

Constituția României a conferit acesteia statutul de stat social, într‐o
prevedere cu valoare de principiu ‐ articolul 1 alin. 3, dar cu o formulare
de tip imperativ ‐ ”România este stat de drept (...) și social”. Principiul
astfel statuat este completat ulterior de alte prevederi constituționale
specifice consacrării statului social și inspirate din alte constituții și din
instrumentele internaționale în materie, în special în materia drepturilor
social‐economice, dar fără să se precizeze obligaţiile corelative: dreptul la
muncă, dreptul la orcotirea sănătății, dreptul la învățătură etc170.
Constituționalizarea statului social, așa cum au făcut‐o, expres sau tacit
(prin simpla recunoaștere a drepturilor social‐economice) și cele mai

170
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe
articole. Editura C.H.Beck, 2008, p.10 (I.Muraru, S.Tănăsescu); pentru analiza
drepturilor sociale: pp. 303‐329 (B.Selejan‐Guțan), 374‐421 și 478‐479 (A.
Popescu), 459‐477 (Fl. Baias, M. Tomescu), 482‐509 (M. Tomescu)
129
multe state europene171, presupune conferirea drepturilor sociale a unui
statut egal cu al drepturilor civile și politice, în primul rând prin
recunoașterea caracterului lor ”justițiabil” (contestat, de altfel, de
susținătorii ierarhiei drepturilor). Cu alte cuvinte, în statul de drept și
social, politica socială și economică nu mai rămâne un apanaj absolut al
legiuitorului, ci este limitată de „binele cetățeanului”, cuantificat în
existența și respectarea drepturilor sociale172.

În aceste condiții, se pune întrebarea legitimă: cine controlează
respectarea principiilor statului social? Constituţionalizarea acestor
principii presupune, în mod logic, controlul de constituţionalitate, axat, în
primul rând, pe protecția drepturilor fundamentale social‐economice.

În acest context, o altă dilemă se naște: poate criza economică să justifice
limitări ale unor drepturi social‐economice într‐o astfel de măsură încât să
aducă atingere celor mai elementare resurse materiale ale individului,
toate astea în numele binelui comun sau chiar al „siguranței naționale”
(sic!)? Cum se împacă eventuala permanentizare a acestor măsuri, dincolo
de orice considerente de „siguranţă naţională” cu „valorile supreme”
consacrate de art. 1 alin. 3 din Constituţie ‐ demnitatea omului şi libera
dezvoltare a personalităţii umane? Sau chiar cu „idealurile Revoluţiei din
decembrie 1989”, valoare determinantă în orice demers interpretativ al
textelor constituționale?

Recent, Curtea Constituțională a României a avut ocazia să dea un
răspuns acestor întrebări și dileme. Dacă s‐a achitat de sarcina sa
constituțională, fiecare este liber să aprecieze. În Decizia 872/2010,
Curtea a fundamentat opţiunea sa de a justifica măsurile de limitare a
drepturilor social‐economice la salariu (derivat din dreptul la muncă) și la
pensie (corelat cu dreptul de proprietate), propuse de Guvern și validate
de Parlament, prin faptul că acestea ar avea un caracter temporar,

171
Consacrare expresă: art. 20 al Legii fundamentale a Germaniei, art. 1 al
Constituției Franței, art. 1 alin. 1 al Constituției Spaniei, art. 2 al Constituției
Portugaliei, art. 25 al Constituției Greciei ș.a.; consacrare indirectă: Constituția
Belgiei, Constituția Italiei, Constituția Olandei, etc.
172
A se vedea George Katrougalos, Indivisibility of Rights: the Case of the Right to
Social Security, lucrare prezentată la al VIII‐lea Congres mondial de Drept
Constituțional, Mexico City, 2010, http://www.juridicas.unam.mx/wccl/
ponencias/10/184.pdf
130
„tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat”
(în speţă, era vorba de dreptul la salariu ca şi corolar al dreptului la
muncă). Mai mult, Curtea a susţinut argumentul Guvernului, constatând
că „această critică [de constituționalitate, n.n.] nu este reală, întrucât,
astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1
ianuarie 2011 se revine (subl. mea) la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor
şi soldelor de dinaiunte de adoptarea acestor măsuri (...). Este o obligaţie
de rezultat pe care şi‐o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s‐ar
ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului
drepturilor”. Cât despre fundamentarea restrângerilor drepturilor pe
motive de „securitate naţională”, Curtea a susţinut argumentele
Guvernului, situându‐se la limita capacităţii corecte de interpretare a
textului constituţional, pentru că nu ţine seama de principiul
proporţionalităţii, cerinţă pe care a susţinut‐o în decizii anterioare cu
privire la măsuri anterioare: măsura de restrângere, într‐un astfel de caz
(de apărare a „securităţii naţionale”) trebuie să fie unica măsură prin care
s‐ar atinge scopul legitim declarat173.

De altfel, într‐o decizie ceva mai veche, 1414/2009, în acelaşi context al
analizei crizei economice ca motiv de restrângere a dreptului la muncă, a
detaliat argumentaţia astfel: „Într‐o societate democratică, regula este
cea a exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
restrângerea fiind prevăzută ca excepţie, dacă nu există o altă soluţie
pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol174. Este
sarcina statului să găsească soluţii pentru contracararea efectelor crizei
economice, printr‐o politică economică şi socială adecvată. Diminuarea
veniturilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate
constitui, pe termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de
iniţiatorul proiectului de lege. Dimpotrivă, eventuala intervenţie
legislativă în sensul prelungirii acestor măsuri poate determina efecte
contrarii celor vizate, în sensul tulburării bunei funcţionări a instituţiilor şi
autoirităţilor publice”.

Dincolo de inconsecvenţa Curţii Constituţionale, (care este totuși
consecventă din punct de vedere argumentativ, dar nu şi sub aspectul
modului tranşant în care a subliniat caracterul TEMPORAR al măsurilor şi

173
A se vedea şi Elena Mădălina Nica, Notă la Decizia CCR 872/25 iunie 2010, în
Pandectele Române nr. 9/2010, p. 104.
174
A se vedea şi Decizia nr. 217/2003.
131
necesitatea ca ele să nu fie continuate sau prelungite), rămâne de stabilit
care este obligaţia legiuitorului primar sau delegat în această situaţie. Ce
se va întâmpla la 1 ianuarie 2011? Şi daca nu se întâmplă faptul
preconizat de CCR în decizia din 2010 (revenirea la cuantumul salariilor),
care sunt paşii de urmat? Quid custodet Decizia CCR?

Doar ca argument de ”fertilizare jurisdicțională inter‐constituțională”, am
putea invoca aici o decizie foarte recentă a Tribunalului Federal al
Germaniei, care, având ca fundament prevederile legii fundamentale
privind statul social (și mai ales pe cea privind nivelul minim al unui trai
decent) a declarat neconstituționale anumite prevederi legale de
reducere a unor ajutoare sociale, considerând că sunt contrare
principiului constituțional care garantează acest nivel minim de
subzistență. Tribunalul de la Karlsruhe și‐a fundamentat decizia nu pe
argumente la granița politicului și în contradicție chiar cu logica
constituțională (cum a făcut Curtea Constituțională a României în decizia
susmenționată), ci pe argumentul că prevederile constituționale privind
statul social și nivelul de trai presupun asigurarea oricărei persoane aflate
în nevoie acele condiții materiale indispensabile pentru existența sa fizică
și (sic!) pentru o minimă participare la viața socială, culturală și politică.
Acest drept, a spus Tribunalul german, nu este la dispoziția legiuitorului,
care este obligat să îi dea o formă concretă și să evalueze toate
cheltuielile legate de el. Un alt argument al Tribunalului ni s‐a părut
extrem de interesant în contextul asumării calității de stat social:
legiuitorul nu a justificat evaluarea ajutoarelor sociale prin metode
plauzibile de calcul și prin rezultate matematice pertinente175. Curtea
Constituțională a României nu a făcut vreo referire la astfel de evaluări
care să justifice măsurile de restrângere a drepturilor, și mai ales să
justifice că acestea erau SINGURELE măsuri care ar fi fost de natură să
rezolve situația de criză, aceasta fiind, de altfel, în logica articolului 53
(logică inspirată, de altfel, de cea a Convenției Europene a Drepturilor

175
Bundesverfassungsgericht, decizia din 9 februarie 2010 privind validitatea
nivelului ajutoarelor sociale. Pentru decizii ale altor jurisdicții constituționale, a se
vedea W. Sadurski (ed.), Constitutional Justice, East and West: Democratic
Legitimacy and Constitutional Courts in Post‐Communist Europe in a Comparative
Perspective, Kluwer Law, the Hague, 2002, p. 3 și urm. Mai recent, Curtea
constituțională a Letoniei a statuat că, chiar în circumstanțe economice extreme,
legiuitorul trebuie să respecte principiile fundamentale ale statului social atunci
când decide asupra politicii bugetare (decizia din 21 noiembrie 2009).
132
Omului privind „necesitatea într‐o societate democratică”) SINGURA
situație în care astfel de măsuri ar fi fost constituționale. Or, Curtea din
România s‐a limitat la o argumentație școlărească și precară din punctul
de vedere al nivelului de interpretare al unei astfel de jurisdicții.

Decizia Tribunalului constituțional german a ținut seama de un principiu
consacrat deja în dreptul internațional al drepturilor omului, și menționat
de Comitetul ONU pentru drepturile economice, sociale și culturale în
Comentariul General nr. 3 privind natura obligațiilor statelor: chiar dacă
un stat are o deficiență substanțială a resurselor sale economice, este
obligat să îi protejeze pe cei mai vulnerabili membri ai societății
(pensionari, copii, etc.).

Concluzii

Deși Curtea Europeană a început să dezvolte o jurisprudență orientată
spre integrarea drepturilor sociale în sfera protecției oferite de Convenție,
această viziune se face destul de greu acceptată de statele‐părți, poate și
din cauza diversității ideologiilor acestor state privind implicarea statului
în economie și de gradul de asistență socială oferit. Cu toate acestea,
activismul judiciar al Curții europene prin includerea par ricochet a unor
drepturi sociale în sfera de protecție a Convenției, nu poate fi trecut cu
vederea. Dincolo de criticile care pot fi aduse unui astfel de activism în
lipsa unor prevederi convenționale exprese (trecerea peste limitele unei
jurisdicții internaționale, ingerința în politica economică și de resurse a
statelor), nu putem să nu remarcăm că el ar putea constitui o sursă de
inspirație pentru judecătorii constituționali, cu atât mai mult cu cât
aceștia au la dispoziție și baza normativă de referință a drepturilor social‐
economice, precum și constituționalizarea principiilor statului social.
Caracterul vag al acestor prevederi, așa cum apare în majoritatea textelor
constituționale (ca, de altfel, și textele referitoare la alte principii și
drepturi) nu ar trebui să fie obstacole auto‐impuse ale jurisdicțiilor
constituționale în calea unei interpretări integratoare, jurisprudența Curții
de la Strasbourg constituind, din nou, un bun reper în acest sens.

133

134
Revizuirea Constituţiei ‐ act complet şi unitar, dar nu de maximă urgenţă

Prof. Univ. Dr. Genoveva Vrabie
Facultatea de Drept
Universitatea Mihail Kogălniceanu din Iaşi

Punând în discuţie „revizuirea Constituţiei economice a României”
suntem obligaţi să ne întrebăm în prealabil care anume texte ale legii
fundamentale ar trebui să fie avute în vedere de iniţiatorul acesteia, dacă
trebuie anvizajate doar regulile din acest domeniu şi cât de urgentă este
această sarcină în România, azi.

Tentaţi să simplificăm lucrurile ne‐am putea referi doar la principiile şi
normele cuprinse în Titlul IV din Constituţie, intitulat „Economia şi
finanţele publice”, căutând soluţii pentru ameliorarea şi completarea
textelor privind economia (art.135), proprietatea (art.136), sistemul
financiar (art.137), bugetul public naţional (art.138), impozitele, taxele şi
alte contribuţii (art.139) şi, eventual, a textelor ce reglementează Curtea
de Conturi şi Consiliul Economic şi Social. Orientarea ar fi din start greşită,
ştiut fiind că multe reguli cuprinse în Titlul II, în special, dar şi în Titlul I al
Constituţiei, formează obiectul „Constituţiei economice” sau se află într‐o
strânsă relaţie cu aceasta. Astfel, regulile privind garantarea dreptului de
proprietate (art.44), a libertăţii economice, a liberei iniţiative (art.45) şi a
moştenirii (art.46), normele privind dezvoltarea economică şi asigurarea
unui nivel de trai decent cetăţenilor (art.47), privind protecţia copiilor şi a
tinerilor (art.49), privind învăţământul gratuit (art.32), salariul minim brut
pe ţară (art.41), asigurarea unui mediu sănătos (art.35), sprijinirea culturii
(art.33), regulile ce privesc perceperea impozitelor şi taxelor etc. etc. nu
pot fi ignorate de iniţiatorul unei legi de revizuire a Constituţiei
economice pentru că „filosofia Constituţiei” o cere. O cere cu necesitate
faptul incontestabil că normele cuprinse în Titlul IV din Constituţie ‐
„Economia şi finanţele publice” ‐ trebuie să constituie baza
reglementărilor din Titlul II ‐ „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale”, aceste două mari categorii de norme trebuind a fi aşezate
în sistem, precum instrumentele într‐o orchestră. Nu ne putem propune a
avea un „stat social” şi un stat democratic în care garantarea drepturilor
cu caracter patrimonial să ne fie asigurate, dacă relaţiile economice nu
sunt guvernate de principii ferme, dacă ele nu sunt reglementate de aşa
135
manieră încât nivelul economic al ţării noastre, avuţia naţională să
susţină acest lucru.

Relaţia aceasta necesară dintre normele din Titlul IV şi cele din Titlul II din
Constituţie trebuie privită şi apreciată în acelaşi timp şi prin prisma
efectelor integrării României în U.E. şi ale globalizării, ţinându‐se cont de
faptul că ceea ce noi numim „Constituţie economică” are azi două
paliere: unul european şi unul naţional.

Dar, dacă concertarea reglementărilor din Titlul IV şi din Titlul II trebuie
avută prioritar în vedere la o eventuală revizuire a Constituţiei, nu trebuie
să uităm că şi alte relaţii dintre normele juridice trebuie atent analizate
pentru a decela cauzele ‐ directe sau indirecte ‐ ale ineficienţei normelor
constituţionale sau ale contradicţiilor ce există între unele dintre ele sau,
în final, pentru a afla cauzele pentru care nu putem vorbi de un stat
eficace (fapt determinat şi de modul în care acesta este reglementat de
normele constituţionale).

În acest sens am vrea să subliniem câteva aspecte. Mai întâi am semnala
contradicţia dintre principiile înscrise în Titlul IV şi cele din Titlul I, în
special cel al statului social. Am plusa arătând că generozitatea unor
drepturi înscrise în Titlul II trebuie amendată sau regândită pentru a se
ţine cont de posibilităţile societăţii româneşti, ale statului, într‐o perioadă
de criză şi nu numai. Referindu‐ne la o legătură de cauzalitate mai puţin
vizibilă dintre normele constituţionale am focaliza lumina şi pe câteva
reguli defectuoase privind raporturile dintre autorităţi, cu consecinţe pe
planul activităţii lor şi mai ales pe planul efectelor constând în desele
blocaje instituţionale. Nu este nevoie de demonstrat că deficienţele din
planul organizării şi exercitării puterii politice duc la rezultate uneori
catastrofale pe plan economic. Exemplele abundă.

Avem datoria să semnalăm, de asemenea, existenţa unor texte, fără
acoperire în realitate, cu consecinţe pe planul practicii politice, şi nu
numai. Iată, de exemplu, în art.1, alin.4 din Constituţie se afirmă existenţa
a trei puteri în stat, şi se şi nominalizează puterile ‐ legislativă, executivă şi
judecătorească ‐ pentru ca, apoi, să se încredinţeze Curţii Constituţionale
136
atribuţii care fac din acest organ „o putere”176 (art.146), după cum, într‐un
text se consacră principiul separaţiei puterilor în stat, care înlătură
categoric ideea subordonării organelor publice, iar în altul se afirmă
supremaţia Parlamentului (art.61).

Având convingerea că şi astfel de reglementări se pot constitui în cauze ‐
chiar dacă nu directe ‐ ale modului în care acţionează autorităţile statului,
ale eşecurilor lor repetate pe planul înfăptuirii obiectivelor societăţii
româneşti azi, ne exprimăm convingerea că revizuirea Constituţiei
economice a României, numai a Constituţiei economice, nu este nici
oportună, nici necesară şi nu poate atinge scopul urmărit. Revizuirea
Constituţiei trebuie să se instituie într‐un act complet şi unitar ce trebuie
pregătit cu temeinicie. «Momentul constituţional» nu a venit. El poate fi
pregătit, însă. De aceea astfel de dezbateri sunt nu numai necesare, ci şi
utile … în măsura în care politicienii ţin cont de rezultatele lor, de opiniile
exprimate. Mă tem, însă, că există serioase dovezi că acest lucru nu se
întâmplă. De ce ? Pentru că, de exemplu, Guvernul, înaintând de curând
un proiect de lege pentru revizuirea Constituţiei la Parlament, a ignorat
complet munca Comisiei prezidenţiale de analiză a sistemului politic şi
constituţional ‐ muncă desfăşurată pe parcursul a mai bine de un an şi
finalizată cu un Raport închegat în care erau exprimate opinii convingător
argumentate privind revizuirea.

176
Vezi Genoveva Vrabie, La trinité des pouvoirs aujourd’hui. Raport la cel de‐al
VIII‐lea Congres Mondial al Asociaţiei Internaţionale de Drept Constituţional ,
Mexico City, 6‐10 dec. 2010 (http://www.iacl‐aidc.org/)
137

138
Constituţionalizarea protecţiei consumatorului: un fundament pentru o
construcţie normativă existentă

Conf. Univ. Lucian Bercea
Universitatea de Vest din Timişoara

Rezumat
Dacă libertatea contractuală, prin intermediul libertăţii comerţului, al

liberei iniţiative şi al liberei concurenţe, poate fi considerată ca fiind
prezentă în Constituţia României, una dintre cele mai puternice
contraponderi moderne ale sale, protecţia consumatorului, nu are suport
constituţional. După ce realizează o sinteză a contextului internaţional şi
european în materie şi a jurisprudenţei prin care Curtea Constituţională a
României a reuşit să identifice fundamente ale protejării consumatorului
chiar în absenţa unui text constituţional în acest sens, prezentul studiu
analizează necesitatea, consecinţele şi riscurile constituţionalizării
protecţiei consumatorului în România.

Termeni‐cheie
Constituţionalizare; drepturi economice; libertatea economică; protecţia
consumatorului.

1.
Prolog. Despre constituţionalizarea ipostazelor şi a limitelor libertăţii
contractuale.

Libertatea contractuală, alături de ipostazele sau complementele sale
(libertatea comerţului, libera iniţiativă, libera concurenţă), dar şi
împreună cu limitele sale (protecţia concurenţei loiale, a consumatorilor,
a salariaţilor), constituie un element central al categoriei „drepturilor
economice”177.

177
Cu toate acestea, subiectul constituţionalizării protecţiei consumatorilor este
complet ignorat în trei studii semnificative dedicate protecţiei constituţionale a
drepturilor economice: W. Sadurski, „Constitutional Courts in the Process of
Articulating Constitutional Rights in the Post‐Communist States of Central and
Eastern Europe. Part I. Social and Economic Rights”, în EUI Working Paper, Law,
139
S‐a constatat că, în general, constituţiile nu protejează în mod expres
libertatea contractuală per se, în pofida (sau, poate, datorită) poziţiei
centrale pe care aceasta o ocupă, în egală măsură, atât în sistemele de
drept civil, cât şi în cele de common law178. În schimb, constituţiile
recunosc drepturi cu caracter economic (precum proprietatea) şi libertăţi
economice (cum este libertatea comerţului), care implică, în mod necesar,
libertatea de a contracta. Într‐adevăr, consacrarea dreptului de
proprietate presupune recunoaşterea implicită a dreptului de a dobândi şi
de a transmite proprietatea; or, mijlocul esenţial de transfer al
proprietăţii este contractul; mutatis mutandis, în cazul libertăţii
comerţului, contractul este instrumentul de bază prin care se asigură
circulaţia bunurilor şi a serviciilor.

Totuşi, drepturile şi libertăţile economice menţionate nu acoperă întreaga
sferă a libertăţii contractuale. În mod paradoxal, aşadar, una dintre
libertăţile elementare pe care se fundamentează economia de piaţă,
bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, anume libertatea de a contracta
(incluzând, esenţialmente, dreptul oricărei părţi contractante de a obţine
concursul forţei coercitive a statului pentru executarea convenţiei
împotriva celeilalte părţi179), nu este recunoscută in terminis la nivel
constituţional. Putem accepta, în schimb, ca premisă de compromis,
faptul că libertatea contractuală este consacrată de constituţii pars pro
toto, sub forma liberei iniţiative economice, a libertăţii comerţului sau a
liberei concurenţe, libertăţi care o implică, fără să i se substituie.

Drepturile şi libertăţile identificate ca fiind „economice” sunt, desigur,
produsele societăţilor în care sunt recunoscute, reflectând relaţiile sociale
particulare pe care economia liberală de piaţă le‐a creat, iar economia
socială de piaţă urmăreşte, în prezent, să le ajusteze.

În Europa, ipostazele libertăţii contractuale nu mai sunt de mult absolute.
Termenii în care libertatea economică, de pildă, este recunoscută
constituţional reflectă conştiinţa generală europeană că această

nr. 14/2002, pp. 1‐40; T. Daintith, „The Constitutional Protection of Economic
Rights”, în International Journal of Constitutional Law, vol. 2, nr. 1/2004, pp. 56‐
90; L. Minkler, „Economic Rights and Political Decision Making”, în Human Rights
Quarterly, vol. 31, nr. 2/2009, pp. 368‐393.
178
T. Daintith, supra, pp. 63‐64.
179
Idem, p. 64.
140
prerogativă, altădată cvasi‐absolută, este limitată, în considerarea unei
lungi serii de interese şi valori publice, de la protecţia consumatorilor la
protecţia salariaţilor în ceea ce priveşte sănătatea, siguranţa, interesele
lor economice, stabilitatea locului de muncă şi remunerarea echitabilă,
sau la deziderate de interes general, precum stabilitatea şi dezvoltarea
economică. Se consideră, de altfel, că există o tensiune internă între
libertăţile antreprenoriale, pe de o parte, şi protecţia intereselor actorilor
slabi ai economiei (consumatori, salariaţi, şomeri, pensionari), pe de altă
parte180, tensiune cu care constituţiile se confruntă, încercând să
stabilească un necesar echilibru.

Deşi dreptul consumatorului la protecţie nu face parte dintre drepturile şi
libertăţile economice „tradiţionale” (cum sunt dreptul de proprietate sau
libertatea comerţului), fiind dezvoltat relativ recent, subiectul este, în
prezent, unul hipersensibil, iar în acest context el poate penetra structura
actualelor texte constituţionale.

Scopul esenţial al oricărei reforme constituţionale în domeniul economic
este acela de a marca adoptarea unei ordini economice profund
modificate. În România, la fel ca în toate fostele state socialiste, scopul
comun în materie economică al noilor constituţii a fost trecerea rapidă şi
ireversibilă de la economia planificată la cea de piaţă. În consecinţă, în
constituţiile post‐socialiste accentul a fost pus pe proprietate şi libertatea
comerţului, pentru a limita intervenţia statului în funcţionarea economiei,
implicare devenită indezirabilă. Principalul risc al unei asemenea
paradigme univoce asupra economiei îl constituia evoluţia acesteia în
direcţia capitalismului „sălbatic”, risc care s‐a manifestat, mai mult sau
mai puţin pregnant, în toate fostele state socialiste. În plus, în cadrul
reformelor constituţionale amintite, acestor drepturi economice li s‐au
adăugat drepturi sociale, într‐un număr invers proporţional cu capacitatea
ţărilor respective de a asigura resurse pentru crearea unui stat al
bunăstării181, drepturi care au rămas adesea la stadiul declaraţiilor de

180
Idem, p. 83.
181
U.K. Preuss, „Patterns of Constitutional Evolution and Change in Eastern
Europe”, în J.J. Hesse, N. Johnson (ed.), Constitutional Policy and Change in
Europe, Oxford University Press, Oxford, 1995, p. 103. Consumatorul are,
adăugăm noi, un statut privilegiat în raport cu şomerul sau pensionarul, întrucât
protecţia de care are nevoie este preponderent juridică şi nu presupune un efort
bugetar care să submineze un eventual demers reformator.
141
principiu cu valoare ornamentală. În contextul unui reviriment al
constituţionalismului social, mai multe subiecte cu statut particular,
vulnerabili din punct de vedere economic şi social, dar ignoraţi în primele
valuri ale reformelor constituţionale, clamează în prezent dreptul la o
protecţie specială, pe fondul sensibilizării mediilor politice în scopul
„socializării” economiilor de piaţă182.
Atenţia mediului academic românesc a fost atrasă în special, până acum,
de relaţia dintre ordinea legală de drept privat clasică şi
novatorul/subversivul drept al consumului183.

Prezentul studiu îşi propune să răspundă câtorva întrebări legate de
necesitatea, consecinţele şi riscurile constituţionalizării protecţiei
consumatorului în România. Nu face obiectul studiului problema
dificultăţilor politice pe care le implică o asemenea modificare, nici cea a
oportunităţii alegerii momentului eventualei reforme constituţionale,
după cum nici cea a stringenţei constituţionalizării protecţiei
consumatorului în raport cu miza altor subiecte mai importante, poate,
pentru reforma constituţională.

Contextul internaţional şi european. Constituţionalizarea protecţiei
consumatorului între excesivă discreţie şi exces de reglementare.

Înainte de a analiza poziţia pe care o ocupă acest subiect în constituţiile
naţionale, ne mărginim să facem câteva trimiteri la sursele relevante
drept al Uniunii Europene în materia recunoaşterii şi promovării protecţiei
consumatorului184.

182
Amintim aici, fără a intra în detalii, existenţa controversei asupra caracterului
social al protecţiei consumatorului (H.‐W. Micklitz, „Failure or Ideological
Preconceptions ‐ Thoughts on Two Grand Projects: The European Constitution
and the European Civil Code”, în EUI Working Paper, Law, nr. 4/2010, p. 5),
prezentul studiu analizând protecţia consumatorului în considerarea naturii sale
de drept economic, contrapondere la libertatea profesionistului în comerţ.
183
P. Vasilescu, „Un chip al postmodernismului recent: dreptul consumatorului”,
în P. Vasilescu (ed.), Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală
a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj‐Napoca, 2006, pp. 40‐47.
184
În ceea ce priveşte sursele de drept internaţional public în materie, nu vom
face altceva decât să amintim aici Principiile directoare ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite pentru protecţia consumatorului (adoptate prin Rezoluţia Adunării
Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 39/248 din 16 aprilie 1985), un set de
142
Tratatele Uniunii Europene, care formează o constituţie „economică”
pentru teritoriul Uniunii mult mai detaliată decât dispoziţiile oricărei
constituţii naţionale în materie economică sau socială185, constituind o
sursă de norme cu forţă juridică constituţională la nivelul Uniunii186,
înscriu protecția consumatorului printre domeniile de competență
partajată între Uniune și statele membre187. Tratatul privind Funcționarea
Uniunii Europene dedică chiar un întreg titlu (Titlul XV) protecției
consumatorilor, epuizând, însă, subiectul într‐un singur articol (art. 169),
în care se arată că, pentru a promova interesele consumatorilor şi pentru
a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, Uniunea
contribuie la protecția sănătății, a siguranței şi a intereselor economice
ale consumatorilor, precum şi la promovarea dreptului acestora la
informare, educare și organizare în vederea apărării intereselor lor.

La rândul său, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în
Titlul IV, consacrat solidarității, printre alte dispoziţii, dedicate în mod
substanţial drepturilor sociale şi celor asimilate acestora188, vizând în

obiective minime în materie, recunoscute internaţional, care confirmă statutul pe
care politicile de protecţie a consumatorului l‐au dobândit în ultimii ani în context
internaţional, depăşind condiţia de problemă de interes local. Principiile
directoare acoperă mai multe arii: siguranţa fizică, promovarea şi protejarea
intereselor economice ale consumatorilor, standardele pentru siguranţa şi
calitatea produselor şi a serviciilor de consum, facilităţile de distribuţie pentru
produsele şi serviciile esenţiale de consum, măsurile prin care consumatorul
obţine reparaţii pe cale administrativă sau judiciară, programele de educare şi
informare a consumatorilor, măsurile privind domenii particulare (alimente, apă,
medicamente). Destinatarele principale ale acestui set de obiective erau, în
principal, statele în curs de dezvoltare, dar actul face o serie de recomandări
pentru cooperarea internaţională în problema politicilor de protecţie a
consumatorului. Pentru o analiză a documentului, D. Harland, „The United
Nations Guidelines for Consumer Protection”, în Journal of Consumer Policy, vol.
10, nr. 3/1987, pp. 245‐266.
185
T. Daintith, supra, p. 67.
186
Pentru o analiză a constituţionalizării dreptului Uniunii Europene, S.
Tănăsescu, „Despre constituţionalizarea dreptului european”, în Revista Română
de Drept Comunitar, nr. 2/2008, pp. 31‐41.
187
Art. 2C lit. f) din Tratatul de la Lisabona și art. 4 din Tratatul privind
Funcționarea Uniunii Europene
188
Sub umbrela solidarităţii sunt proclamate şi protejate dreptul lucrătorilor la
informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de
acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cazul
143
general subiecte vulnerabile (lucrătorii, copiii, tinerii, şomerii), declară,
într‐o exprimare lapidară, că politicile Uniunii asigură „un nivel ridicat de
protecție a consumatorilor”. Prevederea citată a avut ca efect
„fundamentalizarea” dreptului consumatorului la protecţie, semnalând
intrarea acestuia în ierarhia valorilor juridice europene primordiale,
ierarhie care nu se mai raportează exclusiv la integrarea economică şi
crearea pieţei comune189.

Textele menţionate descriu locul pe care îl ocupă protecția
consumatorilor în cadrul ordinii constituționale a Uniunii Europene,
comentatorii arătând că responsabilitatea pentru protecţia
consumatorului este împărţită între Uniunea Europeană şi statele
membre190, deci că o normă constituțională internă nu este a priori
superfluă, şi că statele membre fondatoare şi instituţiile unionale au
realizat in fine că dreptul consumului reprezintă un factor de configurare
a unei societăţi civile veritabile191.

În schimb, constituțiile naționale, inclusiv cele ale statelor membre ale
Uniunii Europene, nu îi recunosc protecției consumatorilor o poziție
echivalentă celei pe care aceasta a dobândit‐o în cadrul ordinii
constituționale a Uniunii Europene.

concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea
muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața
profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la
serviciile de interes economic general, protecția mediului.
189
I. Benöhr, „The `Fundamentalization´ of Consumer Rights or the Impact of
Fundamental Principles on European Consumer Law, în EUI Social and Labour
Law Working Group, The Fundamentalization of Social Rights, în EUI Working
Paper, Law, nr. 5/2009, pp. 17‐22.
190
Balanţa puterilor între Uniunea Europeană şi statele membre este discutată în
C. Poncibò, „The Challenges of EC Consumer Law”, în EUI Working Paper, Law, nr.
24/2007, pp. 3 şi urm.
191
Idee susţinută de H.‐W. Micklitz în F. Cafaggi, O.O. Cherednychenko, M.
Cremona, K. Cseres, L. Gorywoda, R. Karova, H.‐W. Micklitz, K. Podstawa,
„Europeanization of Private Law in Central and Eastern Europe Countries (CEECs):
Preliminary Findings and Research Agenda”, în EUI Working Paper, Law, nr.
15/2010, p. 46.
144
Am analizat, pentru a face, în cele din urmă, această constatare, un
număr de 62 de constituții192. Catalogul constituţiilor examinate este unul
relativ extins, dar nu unul complet. Atenţia a fost îndreptată nu numai
spre modelele constituţionale promovate de statele cu economii
puternice, ci şi spre circumstanţele speciale ale statelor emergente, ale
căror constituţii au fost mai recent reformate193. Demersul a fost unul pur
textual, dar apt să producă informaţii agregate şi comparabile care se pot
dovedi utile în analiza poziţiei pe care o ocupă în prezent protecţia
consumatorilor în constituţiile naţionale.

Pe fondul garantării și al protejării de către majoritatea covârşitoare a
textelor fundamentale a libertății economice, fie ca atare, fie sub forma
liberei iniţiative şi a liberei concurenţe, numai 13 dintre cele 62 de
constituții consacră unul sau mai multe texte protecției consumatorilor. 5
din cele 13 constituții aparțin statelor membre ale Uniunii Europene, însă

192
Cele 62 de state ale căror constituţii au făcut obiectul analizei sunt: Africa de
Sud, Albania, Algeria, Argentina, Armenia, Australia, Austria, Belarus, Belgia,
Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Bulgaria, Canada, Cehia, China, Cipru, Coreea de
Nord, Coreea de Sud, Croaţia, Cuba, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda,
Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Hong Kong, India, Irak, Iran, Irlanda, Islanda,
Israel, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Maroc,
Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Paraguay, Polonia, Portugalia, România, Rusia,
Serbia, Singapore, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia,
Tunisia, Turcia, Ungaria, Vietnam. Analiza a utilizat ca sursă versiunile în limba
engleză ale constituţiilor acestor state, disponibile la
www.servat.unibe.ch/icl/index.html. Toate referirile din prezentul studiu la texte
din constituţiile statelor menţionate reprezintă traduceri ale autorului din aceste
versiuni.
193
În termenii echilibrului între drepturile economice intrinseci unei ordini
economice liberale (dreptul de proprietate, libertatea comerţului, libertatea
muncii) şi cele destinate să asigure protecţia socială (protecţia intereselor
salariaţilor, dreptul la o remuneraţie echitabilă şi adecvată, dreptul la grevă),
constituţiile europene au fost grupate, într‐un studiu dedicat constituţionalizării
drepturilor economice (T. Daintith, supra, p. 76), în „liberale” (Danemarca,
Franţa, Germania, Olanda, Norvegia, Slovenia), „protectoare” (Belgia, Grecia,
Italia) şi „echilibrate” (Finlanda, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Spania,
Suedia). Această clasificare s‐a dovedit a nu fi decât parţial relevantă pentru
analiza noastră, în sensul că, dacă s‐a confirmat faptul că protecţia
consumatorului nu face obiectul constituţiilor considerate „liberale”, nu am
identificat norme protective, aşa cum era de aşteptat, în constituţiile
„protectoare”, ci în cele „echilibrate”.
145
niciuna dintre acestea nu aparţine statelor fondatoare (2 state care au
alcătuit valul al treilea de aderare, Portugalia și Spania, la care se adaugă
3 state din fostul bloc estic: Bulgaria, Lituania şi Polonia). Se mai află pe
listă 3 state care aspiră la statutul de membru al Uniunii Europene (Serbia,
Turcia şi Georgia), 3 state din America de Sud (Argentina, Brazilia și
Paraguay) şi 2 state din Asia (Coreea de Sud şi Vietnam).

Maniera de tratare a chestiunii protecţiei consumatorilor în constituţiile
în care aceasta şi‐a găsit loc este extrem de eterogenă. Există constituții
care conțin referiri la protecția consumatorilor în nu mai puțin de patru
articole (cum este cazul Portugaliei, a cărei lege fundamentală, alături de
articolul dedicat exclusiv protecţiei consumatorilor, cuprinde referiri la
acest subiect în textele care reglementează obligaţiile de bază ale statului
în domeniul economic şi social, obiectivele politicii comerciale, respectiv
impozitele). La extrema cealaltă se situează constituțiile care expediază
subiectul într‐o singură propoziție, de genul „Drepturile consumatorilor
sunt protejate prin lege” (în Georgia), „Statul apără interesele
consumatorilor” (în Lituania) sau „Statul va asigura, în condiţiile legii,
protecţia consumatorilor” (în Brazilia).

Neunitară este și plasarea subiectului în economia legilor fundamentale:
de la articole dedicate în ansamblu, în mod exclusiv, protecției
consumatorilor (în constituțiile din Polonia, Portugalia, Serbia sau Spania),
la referiri mai mult sau mai puţin marginale la acest subiect în textele
dedicate egalității cetățenilor în fața legii (în Brazilia), activității
economice (în Bulgaria), protecţiei economiei în general (în Vietnam) sau
chiar muncii (în Georgia) ori utilizării mijloacelor de comunicare în masă şi
dreptului la apărarea intereselor colective (în Paraguay).

Consumatorul este protejat fie ca subiect vulnerabil, în general, sub toate
aspectele pe care le implică acest statut (în Brazilia, Bulgaria, Georgia sau
Lituania), fie, într‐o manieră particulară, i se protejează sănătatea,
siguranţa, interesele economice, dreptul la informare, libertatea de a
alege (în Argentina); liberul acces la produse şi servicii de calitate,
sănătatea, siguranţa, interesele economice, dreptul la informare, dreptul
de asociere şi dreptul la opinie (în Portugalia); sănătatea, siguranţa,
interesele economice, dreptul la informare, dreptul de asociere şi dreptul
la opinie (în Spania); sănătatea, dreptul la viaţă privată şi siguranţa (în
Polonia şi Serbia).
146

Tipologia normelor de protecţie a consumatorilor este, la rândul ei,
diferită194: de la obligaţii ale statului, care impun ca acesta să acţioneze în
vederea asigurării protecţiei consumatorului195, la drepturi individuale
recunoscute consumatorului, dar sub condiţia implementării legislative196.

194
Pentru o tipologie a normelor prin care pot fi constituţionalizate drepturile
economice, L. Minkler, supra, pp. 381‐384. Autorul distinge între directive
principles şi enforceable law, analizând tipul optim de normă sub forma căreia ar
trebui să fie constituţionalizate dreptul la muncă, dreptul la protecţie socială,
dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, dreptul la un nivel de trai decent.
195
Art. 51 Protecţia consumatorilor din Constituţia Spaniei impune statului
obligaţii în următorii termeni: „(1) Autorităţile publice garantează apărarea
consumatorilor şi a utilizatorilor, protejându‐le siguranţa, sănătatea şi interesele
economice legitime prin proceduri eficace. (2) Autorităţile publice promovează
informarea şi educarea consumatorilor şi a utilizatorilor, susţin organizaţiile
acestora şi le solicită opinia în problemele care i‐ar putea afecta, în condiţiile
prevăzute de lege. (3) În condiţiile alineatelor precedente, prin lege se va
reglementa comerţul intern şi sistemul de autorizare a produselor comerciale”.
La rândul său, art. 76 din Constituţia Poloniei prevede în sarcina statului
următoarele obligaţii: „Autorităţile publice vor proteja consumatorii, clienţii,
locatarii şi utilizatorii împotriva activităţilor care le pun în pericol sănătatea,
intimitatea şi siguranţa, precum şi împotriva practicilor neloiale de piaţă. Limitele
acestei protecţii se vor stabili prin lege”. Într‐o manieră sintetică, art. 172
Protecţia consumatorilor din Constituţia Turciei prevede următoarele: „Statul va
adopta toate măsurile pentru protejarea şi informarea consumatorilor; va
încuraja iniţiativele acestora în scopul apărării intereselor lor”.
196
Art. 42 din Constituţia Argentinei recunoaşte consumatorului o sumă de
drepturi şi impune statului obligaţii în următorii termeni: „(1) În ceea ce priveşte
consumul, consumatorii şi utilizatorii de bunuri şi servicii au dreptul la protecţia
sănătăţii, a securităţii şi a intereselor lor economice; la informare adecvată şi
conformă cu realitatea; la liberă alegere şi la un tratament echitabil şi onest. (2)
Autorităţile vor lua măsuri pentru protecţia acestor drepturi, educarea
consumatorilor, apărarea concurenţei împotriva oricăror distorsiuni ale pieţei,
controlul monopolurilor naturale şi legale, controlul calităţii şi eficienţei
utilităţilor publice, constituirea de asociaţii ale consumatorilor şi utilizatorilor. (3)
Prin lege se vor institui proceduri eficiente pentru prevenirea şi soluţionarea
conflictelor, precum şi reglementări pentru utilităţile publice naţionale.
Reglementările vor asigura participarea în entităţile de control a asociaţiilor
consumatorilor şi utilizatorilor şi a unităţilor administrativ‐teritoriale interesate”.
La rândul său, art. 60 Drepturile consumatorilor din Constituţia Portugaliei
prevede următoarele drepturi ale consumatorului: „(1) Consumatorii au dreptul
la produse şi servicii de bună calitate, la educare şi informare, la protecţia
147
Cantitativ, cele două categorii de norme sunt relativ echilibrate,
neexistând o tehnică legislativă care să poată fi considerată
predominantă. Statelor li se impun, astfel, în diferite formule şi în variate
formulări, obligaţia de apărare a consumatorilor, de protejare a
siguranţei, a sănătăţii şi a intereselor lor economice, de promovare a
informării şi a educării lor, de susţinere a organizaţiilor acestora. Sunt
consacrate, de asemenea, în proporţii variabile, drepturile consumatorilor
la produse şi servicii de bună calitate, la protecţia sănătăţii, a securităţii şi
a intereselor lor economice, la informare adecvată şi la educare, la
exprimarea opiniei în problemele specifice şi la un tratament echitabil şi
onest, precum şi libertatea de a alege un anume produs sau serviciu şi de
a se asocia în scopul apărării propriilor lor interese.

În mod frecvent, textele de protecţie a consumatorilor sunt situate în
contexte constituţionale legate de economie şi reglementarea pieţei197,
dar fără a se stabili o legătură între protejarea consumatorilor şi
reglementarea comportamentului profesioniştilor pe piaţă198. În anumite

sănătăţii, a siguranţei şi a intereselor lor economice, precum şi la despăgubiri
pentru daune. (2) Publicitatea este reglementată prin lege; orice formă de
publicitate ascunsă, indirectă sau frauduloasă este interzisă. (3) Asociaţiile
consumatorilor şi cooperativele de consum au dreptul, în condiţiile legii, de a fi
susţinute de stat şi de a‐şi exprima poziţia cu privire la problemele privind
protecţia consumatorilor”.
197
În alte contexte, care nu interesează prezentul studiu, („simplul”) consumator
„sărac” este protejat nu în detrimentul profesionistului, ci în detrimentul unui alt
tip de consumator, „bogatul”, consumul constituind aici nu o relaţie juridică
(dezechilibrată) dintre doua subiecte (comerciant ‐ consumator), ci o verigă
taxabilă a lanţului economic producător ‐ comerciant ‐ consumator. În acest sens,
art. 107 Impozitele din Constituţia Portugaliei prevede următoarele: „(4) Taxele
pe consum urmăresc adaptarea structurii consumului la evoluţia nevoilor de
dezvoltare economică şi justiţie socială, aceste taxe fiind stabilite în mod
preponderent asupra produselor de lux”.
198
Art. 42 din Constituţia Argentinei face vorbire despre protecţia drepturilor
consumatorului în acelaşi context în care instituie în sarcina statului obligaţia de a
apăra concurenţa împotriva distorsiunilor pieţei: „(2) Autorităţile vor lua măsuri
pentru protecţia acestor drepturi (drepturile consumatorilor ‐ n.n.), educarea
consumatorilor, apărarea concurenţei împotriva oricăror distorsiuni ale pieţei,
controlul monopolurilor naturale şi legale, controlul calităţii şi eficienţei
utilităţilor publice, constituirea de asociaţii ale consumatorilor şi utilizatorilor”.
Art. 19 Activitatea economică din Constituţia Bulgariei consacră dreptul
consumatorilor la protecţie în acelaşi text în care interzice abuzul de situaţie
148
situaţii, însă, această relaţie este explicită, iar consumatorii sunt protejaţi
în mod direct împotriva acţiunilor ilegale ale profesioniştilor şi prin
raportare expresă la abuzurile acestora de comportament pe piaţă:
consumatorul este apărat, de pildă, împotriva practicilor neloiale de piaţă
(în Polonia sau Serbia) sau împotriva publicităţii ascunse, indirecte ori
frauduloase (în Portugalia).

Există, dimpotrivă, constituţii, cum este cea a Vietnamului199, care,
aparent, se înscriu în categoria reglementărilor de protejare a
consumatorilor, dar care instituie un tip echivoc de protecţie, sub forma
unei simetrii de tratament juridic, aplicat atât consumatorilor, cât şi
producătorilor, ambele categorii fiind considerate defavorizate şi, în
consecinţă, discriminate pozitiv (implicit) în raport cu cea a
comercianţilor, calificaţi (tot implicit) drept actori economici speculanţi.

În fine, consumatorul este plasat, în anumite contexte, sub forma unor
alăturări mai mult sau mai puţin fericite, printre alte categorii de subiecte

dominantă şi concurenţa neloială: „(2) Statul va institui şi garanta condiţii legale
egale pentru activitatea economică tuturor cetăţenilor şi entităţilor economice
prin prevenirea oricărui abuz de situaţie dominantă şi a concurenţei neloiale şi
prin protecţia consumatorilor”. Art. 30 Munca din Constituţia Georgiei conjugă
protejarea drepturilor consumatorilor cu libera iniţiativă şi libera concurenţă: „(2)
Statul are obligaţia de a promova dezvoltarea activităţilor antreprenoriale libere
şi a liberei concurenţe. Activităţile de monopol sunt interzise, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Drepturile consumatorilor sunt protejate prin lege”.
Art. 46 din Constituţia Lituaniei protejează concurenţa loială şi, subsecvent,
instituie în sarcina statului obligaţia de a apăra consumatorul: „(4) Legea va
interzice monopolizarea producţiei şi a desfacerii şi va proteja libera concurenţă
loială. (5) Statul va apăra interesele consumatorilor”. Art. 102 Obiectivele politicii
comerciale din Constituţia Portugaliei prevede ca obiective concurente ale
statului asigurarea concurenţei loiale, interzicerea practicilor comerciale
restrictive şi protecţia consumatorilor: „Obiectivele politicii comerciale sunt: a)
concurenţa loială între comercianţi; b) raţionalizarea reţelelor de distribuţie; c)
lupta împotriva activităţilor speculative şi a practicilor comerciale restrictive; d)
dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice externe; e) protecţia
consumatorilor”.
199
Art. 28 Protecţia economiei din Constituţia Vietnamului prevede următoarele:
„(2) Statul va adopta politici de protecţie a drepturilor şi intereselor
producătorilor şi consumatorilor”.
149
considerate vulnerabile, în beneficiul cărora se instituie măsuri de
protecţie cu caracter special200.

Evident, aceste constatări trebuie primite sub rezerva caracterului textual
al analizei, amintit deja. Unul şi acelaşi drept poate fi enunţat în termeni
similari în două constituţii diferite, dar, pe câtă vreme într‐un sistem el
poate fi privit de judecătorul naţional ca direct şi imediat aplicabil tuturor
actorilor publici şi privaţi, în celălalt judecătorul naţional poate să îl
califice ca fiind o simplă aspiraţie non‐justiţiabilă, un simplu obiectiv
constituţional.

Contextele constituţionale naţionale nu sunt, aşadar, generoase cu
consumatorul, care este subiect al protecţiei asigurate de actele
fundamentale în relativ puţine state. Nu se poate susţine, aşadar, că
dreptul consumatorului la protecţie face parte din „tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre ale Uniunii Europene”. Mai
mult, gradul de protecţie variază de la o constituţie la alta, factorii care
explică această diversitate ţinând, probabil, de stadiul evoluţiei
economice, de strategia de dezvoltare proprie fiecărei ţări sau de
moştenirea cultural‐juridică specifică.

Modelele constituţionale de protecţie a consumatorului nu sunt, însă,
ireductibile. Ele au în comun premisa recunoaşterii dezechilibrului în
relaţia profesionist‐consumator şi pe cea a necesităţii corectării acestuia
prin intervenţia statului în contract, din raţiuni de ordine publică. Valorile
protejate sunt, la rândul lor, semnificativ aceleaşi: siguranţa, sănătatea,
viaţa privată, interesele economice legitime ale consumatorului.
Mijloacele complementare de protecţie sunt, de asemenea, similare:
libertatea alegerii produsului sau a serviciului, dreptul consumatorilor la
informare şi educare, dreptul de asociere în scopul apărării intereselor
comune.

200
Art. 76 din Constituţia Poloniei conţine următoarea enumerare: „Autorităţile
publice vor proteja consumatorii, clienţii, locatarii şi utilizatorii (s.n.) împotriva
activităţilor care le pun în pericol sănătatea, intimitatea şi siguranţa, precum şi
împotriva practicilor neloiale de piaţă. Limitele acestei protecţii se vor stabili prin
lege”. În acelaşi sens, dar într‐o alăturare relativ nefericită, art. 27 din Constituţia
Paraguayului prevede următoarele: „(5) Publicitatea va fi reglementată prin lege
pentru o mai bună protecţie a drepturilor copiilor, tinerilor, analfabeţilor,
consumatorilor şi femeilor (s.n.)”.
150

În acest context internaţional, în general, şi european, în particular, o
eventuală opţiune în sensul constituţionalizării protecţiei consumatorului
în România ne‐ar înscrie în cercul relativ restrâns (de elită?) al statelor în
care consumatorul este inclus pe lista subiectelor a căror vulnerabilitate
este recunoscută şi apărată la cel mai înalt nivel al ierarhiei legislative.

2.
Contextul naţional. De la absenţa protecţiei consumatorilor din
Constituţia României la abilitatea Curţii Constituţionale a României de a
o identifica.

Constituţia României tratează protecţia consumatorilor prin tăcere.
Interpretarea primară a acestei absenţe ar conduce la concluzia că, în
condiţiile în care nu există un text constituţional expres în acest sens, nu
poate fi recunoscută o protecţie a consumatorului la nivelul actului
fundamental.

Dar, desigur, existenţa protecţiei depinde, aşa cum o dovedesc
experienţele altor sisteme de drept201, şi de măsura în care judecătorul
constituţional reuşeşte să „găsească” libertatea contractuală într‐o
constituţie care nu o consacră în mod expres. În plus, o cultură
constituţională a drepturilor începe de la textul constituţional, dar nu se
confundă cu acesta, continuând cu modalitatea în care curtea
constituţională înţelege, interpretează, articulează şi dezvoltă (sau,
dimpotrivă, limitează) drepturile constituţionale, aşa cum sunt ele
încorporate în textele constituţiei202.

În contextul confruntării cu absenţa unui text constituţional care să
protejeze în mod explicit consumatorul, Curtea Constituţională a reuşit să
identifice surse de protecţie pentru consumatori printre dispoziţiile
actului fundamental. Este semnificativă, în acest sens, evoluția
argumentelor și a lexicului utilizat de Curte.

201
În condiţiile inexistenţei unui text constituţional care să consacre expres
libertatea contractuală, Curtea constituţională italiană, de pildă, a refuzat să
„găsească” această libertate în Constituţia Italiei. Dimpotrivă, libertatea de a
contracta a fost „găsită” de Consiliul constituţional francez în Constituţia Franţei,
deşi o consacrare explicită lipsea (T. Daintith, supra, p. 74).
202
W. Sadurski, supra, p. 4.
151

În 2003203, Curtea refuza să reţină încălcarea, prin instituirea unor măsuri
legislative de protecţie a consumatorilor, a dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi
alin. (2) lit. a) şi b) din Constituţie, care califică economia României ca fiind
o economie de piaţă şi instituie obligaţia statului de a asigura libertatea
comerţului şi protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu
două argumente: (i) funcţionarea normală a economiei de piaţă este
perfect compatibilă cu măsurile de protecţie a consumatorilor (aserţiune
neargumentată în vreun fel de Curte); (ii) libertatea comerţului şi
protejarea intereselor naţionale în activitatea economică nu numai că nu
sunt incompatibile cu fixarea unor reguli privind calitatea produselor sau
a serviciilor prestate, dar acestea sunt impuse de alte obligaţii ce revin
statului, şi anume de cea prevăzută la art. 134 alin. (2) lit. f) din
Constituţie, cu privire la crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii, Curtea interpretând în acest scop în mod sistematic şi
teleologic art. 134 Economia din Constituţie, în redactarea în vigoare la
acea dată.

Tot în 2003204, Curtea avansa două alte argumente în susținerea
constituționalității dispozițiilor legale de protecție a consumatorilor,
interpretând două texte ale aceluiaşi articol din Constituţie, în redactarea
în vigoare la acea dată, cu rol diferit în economia rezolvării conflictului de
constituţionalitate: (iii) textul care instituie obligaţia statului de a asigura
libertatea comerţului, care a fost invocat în susţinerea excepţiei de
neconstituţionalitate şi care, s‐a arătat, se referă la „comerţul licit”,
exercitat cu respectarea legii şi în aşa fel încât să nu fie lezate drepturile şi
interesele legitime ale altora; or, punerea în circulaţie a unor produse

203
Decizia Curţii Constituţionale nr. 403 din 28 octombrie 2003 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 1, art. 15 alin. 1, 2 şi 4
din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a ordonanţei în
ansamblu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 19
decembrie 2003.
204
Decizia Curţii Constituţionale nr. 277 din 1 iulie 2003 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, republicată, modificată şi completată prin mai multe
acte normative, precum şi, în mod special, a dispoziţiilor art. 14 teza întâi şi ale
art. 15 din ordonanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635
din 5 septembrie 2003.
152
necorespunzătoare calitativ nu reprezenta un act de comerţ corect, ci leza
interesele legitime ale consumatorilor, astfel încât norma de protecţie a
acestora din urmă nu contravenea libertăţii comerţului; (iv) textul care
instituie obligaţia statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în
activitatea economică, care a fost invocat de Curte într‐o interpretare
sistematică a articolului amintit, argumentându‐se, relativ forţat, că toţi
cetăţenii sunt potenţiali consumatori de produse şi beneficiari ai
activităţilor economice, în consecinţă apărarea intereselor lor legitime
reprezintă un „interes naţional”, pe care statul este obligat să îl aibă în
vedere.

Şi tot în 2003205, cu un raționament reluat și în 2007206, Curtea remarca
faptul că (v) drepturile cetăţenilor care au calitatea de consumatori şi
obligaţiile corelative ale agenţilor economici au caracter de protecţie
împotriva unor practici abuzive şi nicidecum caracter discriminatoriu,
întrucât situaţiile în care se află consumatorii şi partenerii lor comercianţii
şi prestatori de servicii sunt diferite, iar tratamentul juridic aplicabil
acestora trebuie să fie diferit, diferență care se justifică, în exprimarea
Curții, „în mod raţional şi obiectiv”.

În 2010207, Curtea preia deja sintagma consacrată de Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene (fără, însă, să indice sursa) și arată că
(vi) impunerea prin efectul legii a unui termen în interiorul căruia
operatorul economic trebuie să remedieze deficienţele produselor este o
măsură de natură a proteja consumatorul, prin care legiuitorul
responsabilizează operatorii economici, asigurând, în exprimarea Curții (şi
a Cartei), „un nivel superior de protecţie a consumatorului”. Dacă
legiuitorul, arată Curtea, ar fi lăsat la aprecierea părţilor contractante

205
Idem.
206
Decizia Curţii Constituţionale nr. 617 din 26 iunie 2007 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. c) liniuţa a doua şi art. 10 lit. b)
din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 15 august 2007.
207
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1153 din 28 septembrie 2010 referitoare la
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art.
59 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi ale
art. 11 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi
garanţiile asociate acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 753 din 11 noiembrie 2010.
153
stabilirea unui termen în interiorul căruia produsul să fie remediat,
consumatorul ar fi urmat să accepte termenul impus de comerciant,
contractul de consum fiind unul de adeziune. Or, o atare clauză
contractuală nu ar fi fost în beneficiul consumatorului, care este „partea
defavorizată din punct de vedere economic în raport cu celălalt
cocontractant”.

Curtea a reușit, așadar, să găsească argumente în favoarea
constituționalității dispozițiilor legale de protecție a consumatorilor chiar
în absența unei norme constituționale care să instituie în mod explicit un
anumit nivel de protecție pentru consumatori. Ea nu s‐a limitat, însă, la a
decide că instituirea unor măsuri legislative de protecţie a consumatorilor
nu contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertatea comerţului,
protejarea intereselor naţionale în activitatea economică sau asigurarea
funcţionării normale a economiei de piaţă, ci a identificat în anumite texte
ale Constituţiei veritabile fundamente de nivel constituţional ale
protecţiei consumatorilor.

2.
Necesitatea constituţionalizării protecţiei consumatorilor.
Absenţa unor drepturi şi libertăţi din constituţie poate fi explicată fie prin
caracterul lor politic neatractiv, fie prin valoarea lor juridică inferioară
celei constituţionale. Dacă atractivitatea politică a protecţiei
consumatorului nu face obiectul analizei noastre, problema esenţială
rămâne cea a plasării sale în ierarhia valorilor juridice, pentru a răspunde
la întrebarea dacă acest imperativ este atât de important încât să
primească valoare constituţională.

Argumentul primordial care ar putea fi avansat în favoarea unui răspuns
afirmativ la această întrebare ar fi acela că libertatea pieţei, respectiv
libera inițiativă economică și libera competiție între comercianți,
protejate în prezent de constituție, dar care pot genera relaţii
dezechilibrate între comercianţi şi consumatori, ar trebui să fie corectate
de mecanisme de protecţie a acestora din urmă, în calitate de actori
vulnerabili ai pieţei.

S‐ar recunoaște, astfel, la nivel constituțional, un drept la protecţie al
individului lipsit de apărare în contactul său cu manevrele persuasive,
dolosive sau abuzive ale profesionistului. În raporturile dintre profesionist
154
și consumator, abuzul de putere economică şi asimetria informaţională şi
financiară sunt transpuse pe plan juridic, cu consecinţa apariţiei unei
mutaţii constante în această relaţie, care apare ca fiind natural
dezechilibrată în favoarea profesionistului208. Cum legea este destinată
inter alia să îl protejeze pe cel slab în faţa conduitei neoneste a celui
puternic, iar consumatorul este partea contractantă slabă şi nesofisticată,
apare necesar să i se acorde acestuia o protecţie specială, instituită printr‐
o normă a cărei forţă juridică să fie echivalentă cu cea care îi conferă
comerciantului libertate în exercitarea activităţii comerciale.

Protecţia consumatorului va avea valoarea unei contra‐forţe necesare209,
care va spori încrederea publică în protecţia constituţională a celor
vulnerabili şi va produce un efect profilactic, disuasiv în raport cu
comportamentele abuzive pe piaţă. Desigur, contractul de consum nu se
va transforma într‐o operă de caritate a profesionistului, care nu poate fi
obligat la un altruism contractual deplin. Forţa obligatorie a contractului
nu se va putea transforma în caracterul non‐obligatoriu al contractului, ci
ea va fi ajustată în scopul asigurării echilibrului și a proporţionalităţii în
contract și al reprimării abuzurilor comerciantului.

Un argument complementar derivă din orientarea de idei care proclamă
necesitatea regândirii structurale şi funcţionale a instituţiei contractului.
Acest argument vizează înlocuirea unor condiţii de validitate sau efecte
ale contractului clasic, privit ca acord al unor voinţe libere şi conştiente,
cu o structură normativă standardizată, în acele ipoteze în care
dezechilibrul dintre părţile contractante este a priori un impediment în
formarea liber şi conştient negociată a acordului de voinţe clasic.

Este adevărat că egalitatea contractuală nu a constituit niciodată o
condiţie de validitate a contractului. Este în egală măsură adevărat că
sistemul juridic românesc, în mod tradițional fundamentat pe autonomia
de voință, ar trebui să reprezinte un teren infertil pentru intervenţia
legiuitorului sau a judecătorului în contract. De facto în orice contract
există dezechilibre, dar nu există de lege lata un principiu general al
asigurării echilibrului contractual, iar intervenţia în contract în scopul

208
J. Calay‐Auloy, F. Steinmetz, Droit de la consommation, Dalloz, Paris, ed. 7,
2006, p. 1.
209
H. Temple, Le droit de la consommation est‐il subversif?, în Mélanges Calais‐
Auloy, Dalloz, Paris, 2004, p. 1068.
155
reechilibrării acestuia este, de regulă, exclusă, pentru că a contrario
nimeni nu ar mai contracta, dacă ulterior dezechilibrul contractual ar
putea fi repus în discuţie.

Pot exista, însă, situații de excepție, în care echilibrul contractual
prevalează asupra securității tranzacţiilor și în care libertatea contractuală
își pierde poziţia de unic fundament şi standard al contractului,
transformându‐se într‐un principiu general, alături de altele, care devin la
fel de importante, cum sunt cele ale solidarităţii, echilibrului sau
comutativităţii.

În această linie logică pot fi recunoscute argumente ale celor care susțin
existența unei crize a contractului210, în înţelesul său derivat din
liberalismul Codului civil. În consecinţă, autonomia de voinţă (de esenţă
liberală) ar urma să fie înlocuită cu (sau cel puțin corectată de)
solidarismul contractual (de sorginte socialistă), în urma instrumentalizării
economice a contractului, care încetează să mai fie produsul autonomiei
de voinţă a părţilor, căpătând valenţe utilitariste. Cu alte cuvinte, dacă în
contract nu există efecte comune, urmărite de ambele părţi, cu atât mai
mult în ipotezele în care această absenţă a efectelor comune este
prezumată de lege, ele ar trebui să fie înlocuite de efectele comandate de
societate, prin crearea unei suprastructuri normative care să se aplice ope
legis unui raport contractual dezechilibrat211, substituindu‐se unor condiţii
de validitate sau unor efecte ale contractului în accepţiune clasică.

Această criză a contractului repune în dezbatere valori sociale cum sunt
respectul demnităţii persoanei, loialitatea, solidaritatea, într‐o (pretinsă)
încercare de re‐moralizare a dreptului. Înţelesul contemporan al bunei‐
credinţe în raporturile pre‐contractuale şi în cele contractuale ar urma să
fie dinamizat prin instituirea de noi exigenţe, în scopul promovării
loialităţii în relaţia dintre profesionist şi consumator212.

210
Pentru o colecţie de studii asupra subiectului, C. Jamin, D. Mazeaud (ed.), La
nouvelle crise du contract, Dalloz, Paris, 2003.
211
P. Vasilescu, supra, p. 48.
212
Pentru o analiză a noii morale a raporturilor de consum, J. Goicovici,
„Moralizarea contemporană a raporturilor contractuale ‐ privire specială asupra
dreptului consumaţiei”, în P. Vasilescu (ed.), Consumerismul contractual. Repere
pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj‐
Napoca, 2006, pp. 153‐228.
156
Pe tărâmul dreptului, morala ar urma să fie impusă, în opinia celor care
proclamă criza contractului şi promovează intervenţionismul, prin tehnici
imperative de ajustare a contractului în scopul protecţiei consumatorului,
tehnici derogând de la principiul constituţional al libertăţii economice.

Un al doilea argument complementar în favoarea constituţionalizării
protecţiei consumatorului ţine de dificultatea acceptării şi a aplicării în
sistemul nostru juridic a surselor de soft law (proprii dreptului
consumului, sub forma auto‐reglementărilor de genul codurilor de bune
practici sau al recomandărilor). În aceste condiţii, dreptul românesc al
consumului trebuie să fie, din raţiuni de eficacitate, un hard law al
consumului, alcătuit în majoritate din norme imperative care impun
obligaţii comercianţilor şi prevăd sancţiuni pentru ipoteza neconformării.
Aceste reguli alcătuiesc o ordine publică a consumului213, având ca scop
protecţia consumatorului. Limitând libertatea comerţului, protejată
constituţional, ordinea publică aplicabilă relaţiilor de tip particular între
profesionist şi consumator ar necesita, la rândul ei, un suport
constituţional.

În fine, nu trebuie omisă funcţia pe care o îndeplineşte norma
constituţională în raport cu creatorul legii, cu cenzorul constituţionalităţii
ei şi cu cel care îi asigură aplicarea concretă: cea de regulă directoare care
funcţionează independent de preferinţele sau convingerile personale ale
acestora, impunându‐le (i) primului o direcţie inderogabilă de legiferare,
care nu ţine cont de beneficiile şi costurile politice prezente şi viitoare pe
care le implică pentru omul politic adoptarea legii214, (ii) celui de‐al doilea
capacitatea efectivă de verificare a conformităţii normei legale cu cea
constituţională, pentru a nu fi pus în situaţia de a „găsi” fundamente
constituţionale acolo unde ele nu există şi pentru a nu mai face uz de
bogata „cultură a justificării”, de care a dovedit că ştie să abuzeze, iar (iii)
celui din urmă obligaţia de a interpreta legea şi conceptele cu care ea
operează (buna ‐ credinţă, uzanţele comerciale etc.) în lumina dreptului
fundamental al consumatorului la protecţie, adică în beneficiul
acestuia215.

213
J.‐P. Pizzio, „Le droit de la consommation à l’aube du XXIe siècle, bilan et
perspectives”, în Mélanges Calais‐Auloy, Dalloz, Paris, 2004, p. 877.
214
L. Minkler, supra, p. 381
215
B. Mestre, „Social Rights in Portugal”, în University Paris Ouest Nanterre ‐
European University Institute Social Law Working Group, Diversity of Social Rights
157
3.
Consecințele constituţionalizării protecţiei consumatorilor.
În contextul analizei constituţionalizării drepturilor economice şi sociale,

se pune problema, de principiu, dacă drepturile constituţionale pozitive,
inclusiv cele de natură aspiraţională, pot servi drept sursă pentru
judecător în procesul de interpretare şi aplicare a legii. Scepticii susţin că
dispoziţiile constituţionale care instituie drepturi economice sau sociale
sunt ineficiente, întrucât judecătorul nu le poate impune, în mod direct,
nici în raporturile dintre stat şi particulari, nici în raporturile dintre
particulari: aceste drepturi nu sunt altceva decât „simple vorbe”, care nu
pot înlătura inegalităţile şi inechităţile216. Optimiştii avansează,
dimpotrivă, teza că, deşi o dispoziţie constituţională nu instituie o
obligaţie care să normeze ex ante comportamentul unui particular, ea
poate fi utilizată de judecător, în calitate de sursă de autoritate, pentru a
facilita şi direcţiona interpretarea şi aplicarea legii217.

Judecătorul ar putea, în această opinie, să importe valori constituţionale
în sfere ale dreptului privat considerate imune la reglementările
constituţionale.

În mod evident, conţinutul şi extensia efectelor pe care le‐ar produce
constituţionalizarea protecţiei consumatorilor depind de maniera de
redactare a textului constituțional.

Fără să stăruim prea mult asupra acestei chestiuni, menţionăm, cu titlu
liminar, că ar trebui ales între două alternative de bază, ambele
discutabile: o redactare de tipul celei consacrate de Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, conform căreia „statul trebuie să
asigure un nivel ridicat de protecţie pentru consumatori”, sau o alta, de
genul celei consacrate de mai multe constituţii naţionale, potrivit căreia
„consumatorii au dreptul la protecţie, în condiţiile prevăzute de lege”.

in Europe(s). Rights of the Poor, Poor Rights, în EUI Working Paper, Law, nr.
7/2010, p. 26.
216
J. Balkan, Just Words: Constitutional Rights and Social Wrongs, University of
Toronto Press, Toronto, 1997, pp. 139‐140.
217
H. Hershkoff, „«Just Words»: Common Law and the Enforcement of State
Constitutional Social and Economic Rights”, în Stanford Law Review, vol. 62, nr.
6/2010, p. 1526.
158
O eventuală normă constituţională conform căreia statul trebuie să
asigure un nivel ridicat de protecţie pentru consumatori ar avea un sens
care, aparent, depinde exclusiv de interpret. Textul ar fi, în consecinţă,
viciat din cauza caracterului său ambiguu şi indeterminat. O asemenea
redactare ar prescrie o normă cu un înţeles atât de echivoc, încât fie este
imposibil de aplicat, dovedindu‐se inutilă, fie poate primi orice sens
înţelege interpretul să îi ataşeze, în mod arbitrar, transformându‐se într‐
un instrument a cărui manipulare poate deveni periculoasă. Alternativa,
constând într‐un text prin care să se instituie dreptul consumatorului la
protecţie, în condiţiile prevăzute de lege, va lăsa, la rândul său,
legiuitorului o marjă de apreciere atât de mare, încât conţinutul legii să fie
dificil de anticipat şi de controlat.

În realitate, o normă de acest gen nu este subiect de aplicare binară („fie
norma este aplicată, fie nu este”), ci aplicabilitatea ei trebuie realizată în
cel mai înalt grad posibil, ţinând cont de constrângerile juridice şi factuale.
O asemenea normă poate fi aplicată în mai multe grade, în scopul
atingerii unor standarde de optimizare a relaţiilor reglementate, iar nu în
scopul de a le face să fie perfecte. Deşi conduita pe care o prescrie în
sarcina statului nu este strict determinată, ea transcende în realitate
purul opţional218 şi articulează un set dezirabil de obiective sociale şi
economice.

Unei norme de acest tip i se poate recunoaşte un „efect constituţional
indirect”, obligând judecătorul să ia în calcul migrarea dispoziţiilor de
drept constituţional în rezolvarea litigiilor de drept privat, dispoziţii care
constituie un „fundal interpretativ” o „dimensiune implicită a dreptului
privat”, indicând judecătorului direcţia de interpretare şi aplicare a
normelor acestuia219.

Un text constituţional exhaustiv, pentru care nu optăm, pentru raţiuni
ţinând de ponderea pe care ar ocupa‐o în economia reglementării
constituţionale, ar trebui să instituie o obligaţie determinată a statului de
a asigura protecţia consumatorului împotriva activităților care aduc
atingere sănătății, siguranței, dreptului la viaţă privată şi intereselor sale

218
F.I. Michelman, „Socioeconomic Rights in Constitutional Law: Explaining
America Away”, în International Journal of Constitutional Law, vol. 6, nr. 3‐
4/2008, p. 663.
219
H. Hershkoff, supra, pp. 1555 şi urm.
159
economice, precum şi împotriva practicilor neloiale sau neoneste ale
profesionistului (deşi, în acest din urmă caz, s‐ar putea contra‐argumenta
că există, deja, în constituţie un text prin care statul este chemat să
asigure protecţia concurenţei loiale; în realitate, însă, acest text stabileşte
limitele exercitării liberei concurenţe între comercianţi, iar nu în raport cu
consumatorii). Complementar, ar putea fi recunoscute dreptul la
informare şi educare, dreptul la asociere în vederea apărării propriilor
interese şi dreptul la opinie în materie. Între acestea, esenţial şi novator
apare dreptul la informare, opozabil profesionistului (căruia i‐ar reveni
obligaţia corelativă de a asigura informarea), celelalte drepturi fiind
ipostaze particulare ale dreptului la educaţie, ale libertăţii de exprimare şi
ale dreptului de asociere.

Dimpotrivă, un text esenţializat ar trebui să proclame, în termeni
categorici, dreptul consumatorului la protecţie şi să instituie obligaţia
statului de a adopta măsuri pentru garantarea acestei protecţii.

În orice caz, conţinutul unei eventuale norme constituţionale de protecţie
a consumatorului va fi puternic influenţat de principiile şi regulile
generale ale dreptului intern consumului, aflate într‐un stadiu relativ
avansat al construcţiei normative, doctrinare şi jurisprudenţiale, în urma
receptării în infrastructura legislativă internă a standardelor europene în
materie. Acest tip de influenţă nu ar împiedica, însă, subsecvent adoptării
normei constituţionale, calificarea protecţiei consumatorului ca fiind o
valoare constituţională de import, întrucât sursa ei primordială din care a
fost transplantată în România şi caracterul recent al transferului, care nu
a permis o completă indigenare, fac ca originea acestei valori să nu poată
fi încă ignorată.

Indiferent de modalitatea de redactare a normei, consecinţa imediată a
consacrării protecţiei consumatorilor la nivel constituţional este
discriminarea pozitivă a consumatorului în raport cu profesionistul.
Norma ar crea, astfel, o clasă de „învinşi constituţional”, cea a
profesioniştilor, a căror libertate de exercitare a comerţului va fi limitată,
şi ar stabili o ierarhie implicită între protecţia consumatorului şi cea a
profesionistului, aceasta din urmă dobândind semnificaţie constituţională
secundară în raport cu prima220.

220
W.P. Marshall, „Diluting Constitutional Rights: Rethinking State Action”, în
Northwestern University Law Review, vol. 80, nr. 3/1986, p. 564.
160

Pe această repoziţionare a părţilor contractului de consum se va putea
fundamenta, în continuare, instituirea în sarcina profesionistului a
anumitor obligaţii speciale în relaţia cu consumatorul (de informare,
pentru transparentizarea relaţiei contractuale; de consiliere, pentru
orientarea alegerii consumatorului; de conformitate, în scopul asigurării
coerenţei între produsul promovat și cel pus la dispoziția consumatorului;
de prudenţă, în aplicarea principiului precauţiei; dar și, mai dificil de
acceptat, obligația de adaptare a contractului221). Totodată, textul
constituțional ar servi drept justificare pentru crearea de instrumente de
reechilibrare a conţinutului contractului (cum este, în prezent, cel al
clauzelor abuzive, care permite menţinerea relaţiilor contractuale după
restabilirea echilibrului în contract). În fine, s‐ar crea, aşa cum anticipam,
premisele constituționale necesare recunoașterii unor derogări de la
principiul forței obligatorii a contractului (cum sunt, în momentul de față,
dreptul de retragere din contract sau dreptul de rambursare anticipată a
creditului de consum222).

Se ştie că aceste obligaţii ale profesionistului, drepturi ale consumatorului
şi instrumente de reechilibrare a conţinutului contractului există deja în
România de lege lata. Ele vor trebui, însă, reconsiderate, atât în
ansamblu, cât şi în mod individual, prin verificarea conformităţii lor cu
noua normă constituţională, cu care vor trebui ex nunc puse de acord în
caz de conflict. Intrarea în vigoare a acestei norme va genera, probabil,
anumite discontinuităţi în dreptul pozitiv al consumului, în măsura în care
anumite texte legale ar putea fi identificate ca fiind neconforme cu noul
standard.

Nu trebuie ignorate, însă, posibilele consecinţe negative ale consacrării
protecţiei consumatorilor la nivel constituţional. Ele nu vor fi produse ex
novo, în mod univoc, ca efect al acestei eventuale completări
constituţionale, întrucât existenţa lor se discută deja în prezent, ca efect
al întregului proces de promovare şi dezvoltare a dreptului consumului în

221
Pentru explicarea acestor principii, J. Goicovici, supra, p. 159 şi urm.
222
Pentru o ilustrare a modului în care funcţionează aceste instrumente, L.
Bercea, „Consumer Credit: a Comparison between the Right of Withdrawal from
the Credit Agreement and the Right of Early Repayment of the Credit”, în Diritto
e Politiche dell’Unione Europea, nr. 1/2009, pp. 3‐19.
161
detrimentul dreptului civil clasic. În schimb, constituţionalizarea protecţiei
consumatorului le va legitima şi le va potenţa.

În primul rând, orice normă destinată să asigure protecţia unei părţi
contractante, plecând de la premisa că aceasta este inferioară co‐
contractantului, are ca efect secundar deresponsabilizarea individului
protejat. Consumatorul, deși capabil juridic, va deveni un incapabil de
facto, relativ la statutul co‐contractantului. Recunoaşterea unui statut de
nou „incapabil” al lumii juridice moderne evită responsabilizarea
consumatorului corelativ limitării libertăţii profesionistului223. Este
periculos să oferi consumatorilor impresia că legea îi protejează în toate
circumstanţele şi să le creezi, în acest fel, o mentalitate de asistaţi224;
supra‐protecţia riscă să perpetueze situaţia de inferioritate în care se
găsesc consumatorii şi, la limită, să fie utilizată abuziv de consumatorii de
rea‐credinţă. În plus, consumatorul fiind în permanenţă tratat ca parte
slabă în raporturile de consum, există riscul dispariţiei din aceste raporturi
a standardului omului prudent şi diligent şi al înlocuirii sale cu standardul
omului naturalmente inferior profesionistului.

În al doilea rând, o normă constituţională de protecţie a consumatorului
ar consolida degradarea libertăţii contractuale, prin consacrarea la cel mai
înalt nivel a intervenţionismului în detrimentul autonomiei de voinţă, care
este desfiinţată juridic pentru a se asigura primatul obiectiv al legii, ca
realitate textuală care poate fi manipulată ideologic. Imixtiunea
normativă în contract îl va instituţionaliza, tehnica contractuală fiind
redusă la instituirea unui tipar normativ pe care acţiunea contractanţilor
nu îl va crea expres, ci îl va alege implicit225. Dispoziţia constituţională va

223
De pildă, legislaţia în materia protecţiei consumatorului consacră în mod
univoc obligaţia de informare a consumatorului de către comerciant, plecând de
la premisa că acesta oferă consumatorului produse şi servicii având un grad de
complexitate tot mai ridicat. Premisa este, însă incompletă: în realitate, creşte nu
numai complexitatea produselor şi a serviciilor puse pe piaţă de către
comercianţi, ci şi posibilitatea consumatorului de a se informa din varii surse.
Totuşi, consumatorul nu are obligaţia, dacă nu univocă, cel puţin reciprocă, de a
se informa într‐o manieră activă, legea permiţându‐i să se limiteze la a primi
informaţiile puse la dispoziţie de comerciant şi considerându‐l, subsecvent
acestei proceduri, suficient de informat pentru a contracta în cunoştinţă de
cauză. P. Vasilescu, supra, p. 31.
224
J. Calay‐Auloy, F. Steinmetz, supra, p. 23.
225
162
reorienta doctrina şi jurisprudenţa dinspre autonomia de voinţă spre
intervenţionism, adică spre noile valori pe care le încorporează şi spre
politicile publice care promovează aceste noi valori226. Vom asista, în
consecinţă, la un puternic proces de fragmentare a valorilor juridice la
nivel constituţional.

În al treilea rând, constituţionalizarea protecţiei consumatorului ar
echivala cu recunoaşterea eşecului instituţiilor clasice de protecţie în
materie contractuală. Leziunea (cel puţin în accepţiunea actuală a
termenului), buna‐credinţă, abuzul de drept sau cauza, avansate de
doctrină şi jurisprudenţă pentru a remedia dezechilibrele contractuale în
raporturile de consum227, până la apariţia noilor tehnici şi instrumente
specifice dreptului consumului, vor fi declarate implicit ca insuficiente

226
H. Hershkoff, supra, p. 1532.
227
Remediile clasice ale Codului civil au fost înlăturate, rând pe rând, ca fiind
ineficiente în cazul consumatorului (J. Calay‐Auloy, F. Steinmetz, supra, pp. 201‐
203). Astfel, (i) leziunea are de lege lata o aplicare limitată în Codul civil,
disproporţia vădită de valoare între două prestaţii contractuale lovind de nulitate
doar o nişă extrem de restrânsă de acte juridice (de lege ferenda, aplicarea
leziunii este extinsă de Noul Cod civil, însă, şi în această nouă accepţiune, doar la
dezechilibrele de ordin valoric dintre prestaţiile contractuale, fiind excluse din
sfera sa de aplicare dezechilibrele juridice instituite prin clauzele contractuale
secundare). La rândul său, (ii) buna‐credinţă a fost considerată ca ineficace
întrucât nu reprezintă o tehnică juridică aplicabilă autonom, ci un standard de
conduită care trebuie să fie respectat de părţi la negocierea şi încheierea
contractului, precum şi în cursul executării sale. În consecinţă, intervenţia ei este
condiţionată de aplicarea unei alte instituţii, în raport cu care buna‐credinţă să
poată opera ca standard de apreciere. (iii) Abuzul de drept constituie o instituţie
care implică deturnarea unui drept de la finalitatea sa, deci care presupune
existenţa actuală, nu doar potenţială, a dreptului. Or, în materia raporturilor de
consum, în etapa pre‐contractuală, există abuzuri de situaţie (lipsa de informaţii,
de experienţă sau de opţiuni a clientului) din partea comerciantului, care nu pot
fi sancţionate prin recursul la abuzul de drept. În fine, (iv) cauza poate fi invocată
pentru a obţine nulitatea unei stipulaţii contractuale pentru inexistenţa
contraprestaţiei, însă există dificultăţi de aplicare în ipoteza, frecventă în
raporturile de consum, a clauzelor contractuale secundare, altele decât cele care
vizează obiectul principal al contractului. Mai mult, toate aceste remedii
presupun exercitarea unei acţiuni individuale în justiţie după încheierea şi,
adesea, după executarea contractului, ceea ce adesea presupune un efort
exorbitant al consumatorului în raport cu beneficiile pe care i le‐ar procura un
eventual succes.
163
pentru a asigura o protecţie eficientă a consumatorului. Fără să suprime
principiile şi regulile generale ale dreptului civil228, o normă
constituţională de protecţie a consumatorului le‐ar completa, impunând
reguli a căror dimensiune preventivă este mai eficace decât cea a
instituţiilor clasice ale dreptului civil şi care au, totodată, din perspectiva
capacităţii de remediere şi sancţionare, o eficacitate superioară în
restabilirea echilibrului într‐o relaţie natural dezechilibrată.

În fine, în relaţia dintre protecţia liberei concurenţe şi protecţia
consumatorilor (existând chiar tendinţa de a trata dreptul concurenţei ca
parte componentă a drepturilor al căror scop este protejarea
consumatorului), regulile preventive şi cele de protecţie colectivă a
consumatorilor impun constrângeri profesioniştilor, deci reprezintă
obstacole instituite prin norme de nivel constituţional în calea liberei
iniţiative economice. Dreptul consumului este destinat să intervină
tocmai în circumstanţele în care piaţa nu funcţionează echitabil, deşi
funcţionează eficient, şi să protejeze consumatorul împotriva efectelor
nocive ale competiţiei de pe o piaţă concurenţială. Cu toate că nu va
exista un risc real de obstrucţionare a activităţii economice,
constrângerile impuse întreprinzătorilor implică un cost ce se va
repercuta în mod necesar asupra preţului produselor şi serviciilor oferite
consumatorilor, care vor suporta, în ultimă instanţă, costul protecţiei care
le este acordată.

Contra‐argumentele menţionate nu sunt de natură să susţină teza lipsei
de interes sau de sens a protecţiei constituţionale a consumatorilor, mai
ales în condiţiile în care consecinţele negative amintite se produc deja în
mod ireversibil, ci ar trebui să conducă, sub rezervele exprimate, la ideea
unei juste măsuri în (re)definirea şi (re)asamblarea regulilor protectoare
adoptate în aplicarea normei constituţionale sau verificate ex post prin
raportare la aceasta.

4.
În loc de epilog.

Valoarea adăugată de protecţia constituţională expresă a drepturilor
economice la protecţia care derivă deja din alte surse normative este

228
J. Calay‐Auloy, F. Steinmetz, supra, p. 659.
164
considerată a fi redusă229, din raţiuni care ţin de influenţa limitată a
vârfului ierarhiei normative a acestei categorii de drepturi în procesul de
aplicare practică a legii. În schimb, acest efect fiind în egală măsură
semnificativ politic şi juridic, prin constituţionalizarea protecţiei
consumatorului „calea juridică spre dictatura normativă”230 în raporturile
de consum va avea, pe de o parte, o „ancoră constituţională” şi, pe de
altă parte, un „far călăuzitor” care să ordoneze hiper‐reglementarea din
dreptul pozitiv al consumului.

229
T. Daintith, supra, p. 57.
230
165

166
Concluzii
Dezbaterea asupra revizuirii Constituţiei nu este o prioritate pentru

partidele parlamentare şi acest lucru se constată din poziţiile publice
relativ generale din ultimul an. În contextul pregătirii materialului de faţă,
Institutul pentru Politici Publice a întrebat partidele parlamentare în
legătură cu propriile viziuni legate de modificările ce trebui aduse legii
fuundamtale. Niciun partid nu a adoptat oficial un document ‐ poziţie pe
acest capitol deşi toate clamează importanţa pe care o are Constituţia
pentru dezvoltarea întregii societăţi. Din păcate, cu această atitudine,
riscăm oricând ca eventuale decizii ce se pot impune să se adopte fără
aprofundarea tematicii. Din această perspectivă, chiar dacă este puţin
motivant datorită neincluderii temei în lista priorităţilor publice ale
momentului, societatea civilă are datoria să fie pregătită cu unele puncte
de vedere deja conturate pe care partidele să le revadă la momentul
deciziilor politice. Realitatea post‐revoluţionară din România a
demonstrat că acesta este modul de lucru care duce în final la rezultate
eficiente în planul deciziilor.

Proiectul în cadrul căruia s‐a elaborat prezenta lucrare a pus la dispoziţia
Institutului pentru Politici Publice un cadru în care să contribuie la
stimularea unor dezbateri publice care să conducă în final la conturarea
unor puncte de vedere legate de principalele articole şi prevederi din
Constituţie ce merită a fi revizuite. În fapt dintre toate temele importate
din contextul dezbaterii despre revizuirea Constituţiei, coordonatorii
acestui proiect au ales tema importantă a revizuirii Constituţiei, justificată
chiar de realitatea social economică în care trăim. Prin statutul şi locul pe
care a reuşit să îl ocupe în spaţiul public, Institutul pentru Politici Publice a
adus laolaltă şi în acest proiect mediul academic cu decidenţii, înainte de
luarea propriu zisă a deciziilor.

Proiectul de faţă nu epuizează tema dar încearcă să reaprindă dezbaterea
publică dat fiind că revizuirea Constituţiei presupune un demers de
reflecţie cu mult mai profund decât orice alt act normativ. Poate că
principalele concluzii ale dezbaterilor din proiectul în care a apărut
lucrarea de faţă, printre care statuarea în textul Constituţiei a principiului
fundamentării economiei româneşti pe principiile economiei de piaţă
(fără intervenţionism în sfera raporturilor economice), stabilirea unei
relaţii mai clare între protejarea individului în societate şi respectarea
drepturilor şi libertăţilor sale, clarificarea relaţiilor între instituţiile statului
167
din punct de vedere al Constituţiei economice, includerea unor prevederi
privind protecţia consumatorului, redefinirea proprietăţii şi a finanţelor în
spiritul dezvoltării generale actuale, vor stimula într‐adevăr alte cercuri de
dezbatere să creadă în şansa pe care o au să aducă în spaţiul decidenţilor
ideile şi soluţiile lor. Chiar dacă în prezent există o distanţă incontestabilă
între mediul politic şi agenda cetăţenilor, soluţia nu este în abandonarea
oricărui demers de influenţare a deciziilor publice iar revizuirea
Constituţiei cu atât mai mult necesită un interes larg în rândul populaţiei.

Revizirea Constituţiei trebuie să ţină cont de transformările din societate
faţă de momentul ultimei revizuirii şi în acelaşi timp trebuie să fie
suficient de complexă să cuprindă toate dimensiunile vieţii sociale,
politice şi economice. De aceea demersul Institutului pentru Politici
Publice trebuie multiplicat atât în Bucureşti cât şi în ţară, dezbaterile
publice fiind necesar a implica mediul academic, politicieni şi pe toţi cei
interesaţi de acest important proces prin care trece România.

168
www.ipp.ro

Revizuirea Constitu355iei Economice PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revizuirea Constitu355iei Economice PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revizuirea ConstituŃiei economice

perspectiva societăŃii civile

România s‐a încadrat ‐ dacă facem aplicarea acestei teorii economice a

Dacă libertatea contractuală, prin intermediul libertăţii comerţului, al

În contextul analizei constituţionalizării drepturilor economice şi sociale,

Dezbaterea asupra revizuirii Constituţiei nu este o prioritate pentru

S-ar putea să vă placă și