Mircea Nedelciu (1950 - 1999) considerat a fi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului optzecist şi ai

postmodernismului în literatura română.

Romanul „Zmeura de campie" a aparut în 1984 este împărţit în patru părţi şi alcătuit din 24 de capitole numerotate cu literele
alfabetului, de la A (cuvântul „Arac") şi până la Z (cuvântul „Zat").
Titlul constituie simbolul unei înstrăinări (zmeura fiind o planta de munte): omul - desparţit de familie, trădat de memorie şi
chiar de Istorie - este un înstrainat in lume.
Tema romanului o constituie raportul dintre memorie şi adevăr, neputinţa recuperării trecutului autentic.
Prozatorul îşi construieşte romanul folosind biografiile unor tineri orfani: Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu, zis
Meşteru, au crescut fără părinţi, au trecut în momente diferite pe la Casa de copii şcolari din Sinaia (un orfelinat, aşadar), unde
ultimii doi, la iniţiativa celui mai mare, a lui Zare, s-au făcut fraţi. După ce pleacă din Casă, Zare continuă să-l caute - sporadic -
şi chiar să-l susţină financiar pe Gelu, în vreme ce el ratează admiterea la Facultatea de Istorie, face armata şi, după diverse
peregrinări (specifice personajelor lui Mircea Nedelciu), lucrează ca muncitor pe un şantier de la Canal. În armată, Zare îl
întâlneşte pe Grinţu, profesor de română suplinitor şi aspirant perpetuu la meseria de regizor, care satisface un stagiu militar cu
termen redus. După perioada ostăşească (cu care romanul debutează, înregistrând colocviile celor doi), Grinţu peregrinează la
rându-i, schimbă locurile de muncă, funcţionând o vreme ca pedagog la Liceul de Mecanică Fină, unde îl întâlneşte pe Gelu
Popescu, elev neobişnuit din clasele mari. Romanul cuprinde traseele celor trei tineri (în intervalul 1973-1977), ca şi momentele
lor de intersecţie, cel mai adesea pur întâmplătoare (ca peste tot în proza autorului, şi aici există o reţea de coincidenţe).

Pe lângă statutul de orfan, cele trei personaje au în comun tentativa de a-şi reconstitui propriul trecut, pentru care - ni se anunţă
încă din primele pagini ale romanului - "singurul document autentic" îl constituie "amintirile [...] vagi". Tocmai de aceea,
modalităţile acestei reconstrucţii biografice sunt diferite. Zare elaborează, cu mijloace de autodidact (idei dezordonate şi intuiţii
îndrăzneţe, uneori, strălucite), teorii asupra istoriei pe care i le comunică epistolar fostului său profesor de istorie sau le dezbate
cu Grinţu. În ceea ce-l priveşte, acesta din urmă preferă să-şi imagineze propria biografie, structurând-o apoi în scenarii
cinematografice însemnate într-un caiet de regie.

Singur Gelu, mezinul, face ceea ce s-ar putea numi o "investigaţie de teren", observând şi adunând poveşti pe care, cu parcimonie
(adică, într-un scenariu, în fond, şeherezadic sau, dacă vreţi, sadovenian), le dă la rândul său mai departe: "Pe parcursul a câtorva
sute de zile care urmară, Gelu îi povesti lui Grinţu, cu diverse ocazii, în ce fel şi-a început şi unde a ajuns cu căutatul părinţilor.
Între timp li se mai întîâmplară şi multe alte lucruri demne de a fi povestite."
Deşi are elemente de melodramă, picaresc şi proză detectivistică (întreţinând toate alerteţea naraţiunii şi curiozitatea
cititorului), Zmeura de câmpie se înalţă pe o temelie, în fond, tragică, de o luciditate necruţătoare. Contrar relaţiilor "descifrate"
uneori de critici (derutaţi de firele voit încâlcite ale romanului), cele trei personaje nu sunt rude. Dimpotrivă, episoadele din
prima copilărie a lui Zare şi din cea a lui Grinţu s-au intersectat pentru că între părinţii lor au existat legături înverşunate de
duşmănie şi delaţiune. Gelu Popescu descoperă: "Cu câteva săptămâni înainte de naşterea lui Zare, cineva, un anume Vergu [...],
a adus de pomană (cu lumânare) familiei Popescu Florea şi Popescu Speranţa un copil pe nume Radu (nume slav = bucurie, nota
Z.P.) şi le-a spus celor doi că e din partea lui Grinţu Anton, cel care are de tăiat la stuf pe 15 ani." Or, Grinţu ajunsese la stuf ca
urmare a delaţiunii lui Popescu. Aşadar, frăţietatea care se stabileşte între aceste personaje (şi, printr-o extensie la care romanul,
nu lipsit de o dimensiune demonstrativă, obligă, în cadrul acestei generaţii de fii) nu este un dat al sângelui, ci o opţiune a
conştiinţei lor de fiinţe cu trecutul tulburat. Zare Popescu - cel care "refuză să-şi recunoască părinţii şi, în general, nu prea
acceptă ideea că el ar putea avea aşa ceva" - decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deşi acesta presupune - şi nu se sfiieşte să
o spună, scuturînd plasa iluziilor - că "poate nici nu mă cheamă Popescu".

Acesta e punctul în care romanul Zmeura de câmpie aşează o distanţă implicit polemică faţă de romanele generaţiei anterioare.
Constantă - devenită clişeu - în proza şaizecistă, investigarea adevăratei biografii paterne duce de cele mai multe ori la imaginea
unui tată căzut pradă unei (reparabile, când nu reparate) greşeli politice şi devenit astfel o victimă a istoriei. În investigaţia lor,
personajele lui Mircea Nedelciu descoperă, în schimb, o generaţie paternă vinovată de a se fi duşmănit şi vândut, de a-şi fi
abandonat sau de a-şi fi dus la părăsire propriii fii şi de a-i fi înzestrat cu o biografie plină de pete oarbe: "În fond, ceea ce cauţi tu
este aproape imposibil de găsit. Tinereţea şi vîrsta matură a omului care ţi-a fost tată (îţi este!), trebuie să fi existat acest om, s-au
petrecut într-un timp de neînţeles. Nici un criteriu nu mai este acelaşi. Semnele acelui om, dacă le-ai găsi, ar fi imposibil de
interpretat, reacţiile lui la întâmplările propriei vieţi vor rămîne pentru tine învăluite în mister. Tot ce poţi spera este să mai
trăiască şi, văzându-l cum se comportă în mediul lui de acum, să încerci să-ţi inventezi aşa-numitele date ereditare."

Departe de a fi un "roman împotriva memoriei", Zmeura de câmpie este un substanţial roman al memoriei, unul dintre cele mai
tulburătoare din întreaga literatură română postbelică, în care memoria s-a adăpostit adesea. Aici însă, anamneza nu mai împacă
şi nu mai absolvă, ca în proza obsedantului deceniu, ci, dimpotrivă, desface şi sfâşie. Ea se încheie, ca într-un scenariu dionisiac
(Zare se recomandă într-una din epistolele sale drept "un susţinător al mitului dionisiac"), nu cu sacralizarea, ci cu sfârtecarea
zeului, adică a tatălui absent.
Însuşi modul de a povesti este adecvat acestei sfârtecări, căpătînd aici o funcţie morală. De la faptul că materia epică nu se
supune cronologiei, ci se ordonează după un principiu al listei (de la A la Z), până la acela că naraţiunea înaintează "prin salturi în
marginea adevăratelor puncte fierbinţi de pe traseul de povestit", numeroase mijloace concură la a spori hăţişurile lecturii. Numai
că, ne previne undeva un personaj, "nu-i nimic dacă cititorul e derutat. Asta ajută la înţelegerea mesajului". Gelu însuşi apelează
la tehnica amînării pentru a-l obliga pe Grinţu să se implice şi să se preocupe mai mult de propria istorie: "Îl va pedepsi pentru
asta. Îşi va amâna într-atâta povestirea, o va fragmenta şi o va pune în dubiu, până când celălalt va pleca şi el pe teren să-i dezlege
firele". Lucrând cu "un ton neutru şi fără niciun fel de crescendo", aceeaşi este şi pedagogia pe care Mircea Nedelciu o adoptă
faţă de cititorul său: "Da, da, degeaba ziceţi că nu vă pasă şi că totul a trecut în cele din urmă. Suntem tot timpul soldaţi, dar nişte
soldaţi pe ai căror umeri apasă răspunderi de generali; de tăcerea şi ignoranţa noastră poate depinde soarta multor bătălii care încă
n-au început."

Păstrând asociaţia, am putea spune că Zmeura de câmpie este, dintr-o perspectivă artistică, un câmp de bătălie câştigător.
Străbătându-l, însoţind mişcările avântate ori derutate ale eroilor, poţi să afli cel puţin cine sunt fiii acelor taţi sfâşiaţi de propria
lor nesăbuinţă.