Sunteți pe pagina 1din 4

2.1.

BIZANŢUL Divizarea Imperiului Roman Împăratul Teodosius a împărţit, înainte de a muri,


puterea celor doi fii ai săi. Honorius a primit Occidentul cu capitala la Roma (din anul 402 Ravenna)
iar Arcadius a primit Orientul cu capitala la Constantinopol. Această împărţire a dus la o separare
definitivă a imensului stat roman în două imperii: Imperiul roman de răsărit şi Imperiul roman de
apus. Imperiul roman de răsărit este cunoscut sub denumirea de Imperiul Bizantin sau Bizanţul.
Bizanţul a durat cu aproape 1000 de ani mai mult decât Imperiul roman de apus. Limba greacă lua tot
mai mult locul limbii latine. Alfabetul roman era înlăturat. Deşi după nume era roman, imperiul era
grec după organizarea instituţiilor sale şi după limba vorbită în societate. Imperiul roman de răsărit
era situat pe 3 continente: Europa, Asia şi Africa, la intersecţia drumurilor comerciale ce uneau
Orientul de Occident. Cauzele menţinerii Imperiului roman de răsărit au fost:
poziţia geografică, poziţia bine întărită a capitalei;
împăratul (din anul 629 basileus) avea putere absolută şi era considerat sfânt;
marile oraşe au continuat să aibă o situaţie înfloritoare, activitate comercială intensă;
creşterea viermilor de mătase aduşi în secolul VI din China au adus beneficii;
folosirea pe scară largă a muncii sclavilor şi a colonilor;
răspândirea colonatului şi a ţărănimii libere a fost mult mai mare decât în Apus;
comerţul era foarte dezvoltat, meşteşugarii lucrau obiecte căutate în toată lumea.

Bizanţul a fost primul stat medieval centralizat şi singurul până în secolul al XIII-lea. Întreaga
administraţie depindea de împărat: justiţia, finanţele, armata şi biserica. La demnităţile şi funcţiile
cele mai înalte din stat, chiar la cea de împărat, se putea ajunge prin merite personale. Administraţia
era centralizată şi era constituită din birouri cu numeroşi oameni în subordine. Sediul ei era în palatul
imperial. Religia oficială era creştinismul ortodox. Biserica era sub autoritatea împăratului. Armata
era bine organizată, soldaţii primind în schimbul serviciului militar un lot de pământ. Mai mult decât
forţei armelor sale, Bizanţul şi-a datorat diplomaţiei îndelungata sa existenţă politică şi prestigiul în
lume. Convertirea la creştinism, legăturile matrimoniale, spionajul, primirile fastuoase ale solilor la
curtea imperială, dezbinarea popoarelor dar şi crimele mişeleşti erau armele diplomaţiei bizantine.
Iustinian şi restaurarea imperiului universal Ideea refacerii Imperiului Universal i-a aparţinut lui
Iustinian (527-565). Prin generalii săi Belizarie şi Narses el a cucerit regatul vandal din nordul Africii
în anul 534, regatul ostrogot din Italia în anul 552 şi parţial regatul vizigot din Spania. Dar peste tot
el a introdus rânduielile şi legile sclavagiste ceea ce însemna un veritabil regres.
Abuzurile administraţiei imperiale au provocat adânci nemulţumiri poporului care s-a răsculat în
anul 532 la Constantinopol. Răscoala numită Nika a fost înăbuşită în sânge de către Belizarie.

Cuceririle militare ale lui Iustinian s-au dovedit efemere. Singurele lui opere care au rezistat timpului
au fost două: Codul lui Iustinian şi biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Pierderea cuceririlor La
numai trei ani de la moartea lui Iustinian, Imperiul bizantin a început să se destrame. În Europa,
Italia era cucerită de către longobarzi iar Spania de către vizigoţi. În anul 681 bulgarii, populaţie de
neam mongol, conduşi de Asparuch formează un hanat. În Asia, din anul 634 începe ofensiva arabă.
Bizanţul a pierdut Palestina, Siria, Mesopotamia şi Egiptul. Asia Mică a devenit coloana vertebrală a
statului până în anul 1014, când împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul i-a nimicit pe bulgari iar
Balcanii au fost recuceriţi. Constantinopolul Bizanţul a fost una dintre cele mai vechi cetăţi ale
Europei. În anul 657 î.Hr. doi aventurieri greci pe nume Byzas şi Antes au construit o fortăreaţă pe
una din cele 7 coline care domina Strâmtoarea Bosforului. Totuşi multă vreme oraşul a fost aproape
necunoscut. În anul 330, Constantin cel Mare a mutat capitala în oraşul de pe malul Bosforului. Între
zidurile Constantinopolului s-a născut civilizaţia bizantină. Constantinopolul era capitala eleganţei, a
bogăţiei şi a luxului. Cele mai importante monumente ale capitalei erau Palatul imperial,
hipodromul şi biserica Sfânta Sofia. Sfânta Sofia apărea ca un simbol al Imperiului bizantin. Ridicată
între anii 532-537 de către Anthemius din Thales şi Isidor din Milet, Sfânta Sofia avea să intre în
istorie sub numele de Marea Biserică. Avea 71,70 m lăţime şi o cupolă ridicată la 50 m înălţime. La
29 mai 1453 sultanul turcilor Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul şi a intrat călare în
biserica Sfânta Sofia care a fost transformată în moschee. Constantinopolul avea în secolul al XIII-lea
cam 500 de biserici. Populaţia oraşului care ajunsese la peste un milion locuitori cuprindea în timpul
împăratului Iustinian, în afara grecilor, multe neamuri, care formau colonii compacte, cea mai
importantă fiind a negustorilor italieni. După ce Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi în anul
1204, devenind capitala Imperiului latin de răsărit, el a decăzut, populaţia a scăzut progresiv, deşi în
anul 1453 era mai mare decât a Parisului. Imperiul bizantin a fost împărţit între participanţii la
cruciada a IV-a în anul 1204. În anul 1261 Imperiul a fost restaurat sub conducerea dinastiei
Paleologilor dar nu a mai ajuns niciodată la înflorirea de odinioară. Situaţia sa a fost îngreunată de
conflictele pentru tron dintre Cantacuzini şi Paleologi. Existenţa sa milenară a luat sfârşit în anul
1453 când a căzut Constantinopolul. Din falnicul Imperiu bizantin de odinioară nu mai rămăseseră
decât mici teritorii înconjurate de posesiunile otomane: oraşul Constantinopol şi împrejurimile.
După pregătiri minuţioase, sultanul Mehmed (Mahomed al II-lea) a atacat capitala bizantină în anul
1453. Cererile disperate ale bizantinilor către statele din apus au rămas fără rezultat.
Constantinopolul a căzut în mâna otomanilor la data de 29 mai 1453. Ultimul împărat bizantin
Constantin al XI-lea a murit eroic în luptă. Constantinopolul s-a numit de atunci Istanbul.
2.2.MAHOMED (MUHHAMAD) ŞI GENEZA ISLAMULUI Arabii, aşezaţi în Peninsula Arabiei încă din
Antichitate au devenit o mare putere în Evul mediu timpuriu şi au creat una dintre cele mai
înfloritoare civilizaţii ale epocii. Peninsula Arabă este acoperită în cea mai mare parte de deşert.
Locuitorii, nomazi se ocupau mai ales cu păstoritul, mutându-se din loc în loc în căutarea oazelor
care să le asigure hrana turmelor. În sud-vestul Arabiei condiţiile naturale permiteau practicarea
agriculturii şi meşteşugurilor. Aici locuitorii erau sedentari populând aşezări urbane şi rurale. Cele
mai importante erau oraşele Mecca şi Medina îmbogăţite prin comerţul cu caravane care lega
Arabia de India şi Imperiul roman de răsărit. Beduinii trăiau în triburi independente conduse de şefi
militari numiţi şeici. Făceau comerţ cu animale, textile şi creşteau cămile şi oi. În regiunile
dezvoltate economic din sud-vest s-a format o aristocraţie puternică formată din negustori,
stăpânitori de turme şi pământuri. Oameni de rând erau meşteşugari, agricultori şi păstori. Existau
şi un număr redus de sclavi. La începutul secolului al VIII-lea, triburile arabe, inegale ca dezvoltare
economică, erau dezbinate. Adepţii Islamului au proclamat războiul sfânt (jihad) împotriva
nemusulmanilor pentru convertirea acestora la Islam. Profitând de slăbirea Imperiilor bizantin şi
persan care îşi măcinau forţele în războaie interminabile, arabii au cucerit un teritoriu uriaş care se
întindea din India şi până în Spania. Expansiunea lor în Europa a fost curmată de conducătorul franc
Carol Martel în anul 732.
Rolul principal în expansiunea Islamului l-a avut Mahomed, reprezentantul aristocraţiei arabe şi al
negustorilor. El a creat o religie nouă, Islamul, având un singur zeu, Allah. Profetul a început să
predice la Mecca prin anul 610. Ameninţaţi, fidelii lui Mahomed au fost obligaţi să plece, unii în
Etiopia creştină, alţii, vreo 60 în oaza Yathreb care a devenit oraşul Profetului, Medina iar fuga lui,
Hegira, a reprezentat punctul de pornire al erei musulmane din 16 iulie 622. În anul 632 Mahomed a
murit la Medina. Succesorii lui s-au numit califi, locţiitori ai profetului. Califii au continuat politica
de cuceriri începută de Mahomed. În scurt timp, arabii au cotropit Siria, Mesopotamia, Egiptul,
Persia formând Marele califat arab. Cronologie:
681 Moawia din tribul Omeia, guvernator al Siriei a reorganizat Imperiul întemeind prima dinastie a
omeiazilor (661-750);
711 comandantul berber Tarik cucereşte Spania de la vizigoţi;
715 turcii îi înfrâng pe arabi în Asia Centrală;
732 arabii sunt înfrânţi la Poitiers de către franci, eşuând încercarea lor de a cuceri Galia, acest fapt a
reprezentat sfârşitul supremaţiei militare arabe;
750 dinastia Omeiazilor a fost răsturnată şi înlocuită de către dinastia Abbasizilor (750-1258);
capitala Islamului s-a mutat de la Damasc la Bagdad;
Bagdad devine cel mai înfloritor oraş din lume până la distrugerea lui brutală de către mongoli;
domnia lui Harun al Raşid (786-809) a reprezentat perioada de apogeu a califatului abbasid;
din secolul al X-lea Califatul de Bagdad s-a împărţit în mici stătuleţe conduse de mari feudali numiţi
emiri.

Mahomedanismul A reprezentat cea mai simplă credinţă care a fost propovăduită omenirii. Nu are
nici un ceremonial complicat şi nici o clasă de preoţi care să se interpună între om şi Dumnezeu.
Coranul reprezintă pentru mahomedanişti cartea sfântă. Stâlpii credinţei islamice sunt: existenţa unui
singur Dumnezeu, rugăciunea rostită de 5 ori pe zi cu faţa către Mecca, Mahomed este considerat
trimisul pe Pământ al lui Allah, pomana dată săracilor, postul de 29-30 de zile al Ramadanului,
Jihadul (războiul sfânt). Rolul culturii arabe:
trigonometrie: tangenta şi sinusul, algebra;
califii arabi au construit mari observatoare astronomice şi instrumente precum astrolabul;
peste jumătate din leacuri proveneau din Arabia: siropuri, plasturi, unguente, camfor, apă distilată;
alchimia – fabricarea oţelurilor, vopsele pentru stofe, coloranţi;
arabii au adus în Europa busola, praful de puşcă şi hârtia;
cuvintele de origine arabă: algebră, algoritm, cifră, zero, almanah, zahăr, alcool, sirop, şah,
talisman.

Arabii, cuceritori ai unei mari părţi din Peninsula Iberică, unde din anul 929 exista un califat
independent, stăpâneau în secolul al X-lea sudul Italiei şi Sicilia. Ei vor fi alungaţi treptat din Spania
de către suveranii micilor regate creştine iar din Italia de către normanzi. Ameninţarea sasanizilor
(aşa erau numiţi în Evul mediu arabii) va fi pentru multă vreme un motiv de teamă pentru creştini.
Oraşul Bagdad s-a format în timpul expansiunii Islamului, era o aşezare întinsă, cu o populaţie
superioară oraşelor europene. În secolul al XI-lea depăşea un milion de locuitori beneficiind de
înzestrări deosebite, aprovizionare cu apă, canalizare, iluminat nocturn, avea numeroase băi
publice, spitale, aziluri pentru bătrâni, grădini, moschei, şcoli şi biblioteci. A cunoscut un mare avânt
cultural când a devenit capitală a califilor abbasizi. Statul şi societatea islamică s-au format pe baza
perceptelor cuprinse în Coran. Din punct de vedere economic, societatea musulmană era agricolă şi
pastorală. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului a contribuit la transformarea societăţii
musulmane care a devenit urbană prin apariţia a zeci de oraşe meşteşugăreşti, comerciale şi
culturale. Califul se afla în fruntea statului, avea putere religioasă (imam) şi politică, fiind succesorul
Profetului. Vizirul era şeful guvernului. El va prelua puterea politică.