Sunteți pe pagina 1din 22

TRADITONALISM VS MODERNISM IN LITERATURA JAPONEZA MODERNA

Dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial , scurta perioada a ocupatiei americane ,
precum si a influentelor americane de-a lungul istoriei au avut menirea sa isi puna
amprenta asupra literaturii japoneze , sa ii dea o noua directie , precum putem
observa si in revista literara : Shinshicho - Noile tendinte in gandire , fondata de
Akutagawa Ryunosuke (1892-1927) in 1914.

Cand Japonia s-a deschis ca tara in Epoca Meiji ( 1868- 1912) influenta
literaturii occidentala a conceptelor si tehnicilor s-a resimtit puternic .Scriitorii au
experimentat idei noi precum liberalismul ,idealismul si romanticismul.

Implicarea dinamica cu o gama de modificari , preluari din alte lumi si alte


identitati si ipostaza modificata a literaturii japoneze a pus problema modernitatii
literaturii in contrast cu traditonalismul caracteristic.

Transformarea Japoniei dintr-o monarhie orientala obscura intr-o mare putere


intr-o perioada de aproximativ 40 de ani este considerata un miracol al epocii
moderne.

Literatura japoneza oglindeste evenimentele vremurilor respective , de exemplu


suicidul lui Nogi si razboaiele in care Japonia a dominat, nu doar invins modelele
pe care le considera superioare, adica China si Rusia , reprezentante al vestului.

Criticii occidentali cred ca succesul Japoniei s-a datorat in mare parte si


abilitatilor geniale de imitatie , desi aceasta indemanarea a contrastat puternic cu
ideea de " Japoneza pura ". Unii critici ar condamna scriitorii din ziua de azi
pentru faptul ca si-ar exprima anxietatile legate de o lume haotica prin intermediul
rafinatelor poeme despre flori de cires sau schitelor alb-negru ale pinilor si
cascadelor.

Neinregimentati definitiv in nici una dintre scolile literare ,atat Natsume Soseki
(1867- 1916) , cat si Mori Ogai (1862-1922) lanseaza stiluri pe cat de diferite , pe
atat de originale in literatura japoneza . Ambii au fost formati in Japonia intr-o
perioada de maxima deschidere culturala , cosmopolitism si experimente
civilizationale in toate domeniile.

Ogai Mori (1862 - 1922) se numara printre scriitorii - medici ai lumii , iar
pseudonimul sau oogai s-ar putea traduce prin "zarea pescarusilor". Termina
facultatea de medicina in 1881 , cand se petrece actinuea cartii " Gasca salbatica " .
Este poliglot si este unul dintre cei care pariaza pe modernitate si pe influenta
europeana.

" Gasca salbatica " spune povestea de dragoste neîmplinita stabilita pe un fundal de
schimbare sociala. Povestea are loc în 1880 in Tokyo. Romanul contine comentarii
cu privire la situatia schimbarii epocilor, între Edo si perioadele Meiji. Caracterele
romanului sunt diverse, inclusiv studentii care se pregatesc pentru o viata
intelectuala privilegiata si oamenii obisnuiti care furnizeaza servicii de la ei. De
asemenea, personajele exista personaje feminine foarte bine conturate. Mori
portretizeaza simpatie dilemele si frustrarile cu care se confrunta femeile în aceasta
perioada timpurie de modernizare a Japoniei.

Soseki Natsume (9 februarie 1867 - 9 decembrie 1916) a fost pseudonimul literar


al lui Natsume Kin'nosuke , care este considerat cel mai important romancier
japonez al erei Meiji.

Temele romanelor sale sunt lupta oamenilor obisnuiti cu greutatile economice,


conflictul dintre datorie si pasiune, mentalitatea de grup si loialitatea pe de o parte
si libertatea si individualismul pe de alta, izolarea si alienarea, rapida dezvoltare
industriala a Japoniei si consecintele ei în plan social, continua preluare a valorilor
Occidentului si o viziune pesimista asupra naturii umane.Romanul Kokoro a fost
declarat de mai multe ori, în anchete realizate printre studenti sau elevi care
studiaza literatura japoneza si profesorii lor, drept cel mai valoros roman japonez
din toate timpurile.

Botchan nu a fost menit sa fie un roman serios ,cu toate ca temele ar putea cu
usurinta capata o nuanta destul de serioasa in alte lucrari ale lui Soseki. Este
apreciata pentru usurinta cu care se lectureaza , atat de cei mici ,cat si de adultii
care asociaza actiunea romanului cu perioada copilariei . Cititorii japonezi gasesc
placere in a lectura Botchan , regasindu-se in caracterul decent si spiritul de
justitie al personajului principal . Botchan este un personaj bun ,in fond ,iar
trasaturile sale sunt contrastate de raceala fratelui sau si rautatea profesorilor. Ito
Sei a declarat Botchan ca fiind "tipic japonez" cu optimismul ,simpatia , inocenta
,lipsa de aroganta sau siretenie.Botchan este mult mai reprezentativ pentru Soseki
,decat alte personaje.

Kokoro este din toate punctele devedere superior celorlalte 2 romane ale trilogiei
,dar este de asemenea mai putin ambitios. Romanul este narat din doua puncte de
vedere : primele doua parti sunt narate de un student , iar partea finala contine o
lunga scrisoare trimisa studentului de prietenul sau , un barbat in varsta numit
Sensei sau Master , un termen care denota respect. Personajel operei sunt fictionale
,dar usor de observat similaritatile intre Sensei si creatorul romanului . Personajele
sunt considerate intruchipari ale tensiunii dramatice , ca de exemplu moartea talui
studentului , dupa aflarea vestii sinuciderii generalului Nogi. Povestea este simpla
,dar caracterizarea nu . Disperarea si neincredera lui Sensei sunt asociate foarte
usor cu natura umana a lui Soseki , dar nu ca un alter - ego ,ci ca un personaj
perfect distinct ,bine conturat .

Indidualismul lui Natsume Soseki nu era o amenintare la adresa natiunii , nici o


negare a nationalismului , dar o ca fiecare om trebuie sa isi poata urma propriile
idei , sa se desprinda de card , fara a uita sa isi indeplineasca datoriile ca cetatean.

Eu sunt o pisica este o satira asupra societatii japoneze în timpul perioadei Meiji.
Printre temele sale majore se numara si perioada de acomodare cu noile idei ale
Vestului si traditiile japoneze. Romanul este frapant pentru modernitatea lui.

Natura episodica în care a fost scrisa poate fi considerata ca fortand lucrurile, din
punct de vedere stilistic . Aproape fiecare singur capitol din carte ar putea fi izolat
într-o scurta poveste separata.
Actiunea romanului "Surorile Makioka" are loc in timpul razboiului din Osaka si
Prefectura Hyogo si le are in centru pe patru fete (Tsuruko, Sachiko, Yukiko si
Taeko ) ale unei familii candva instarita ,dar care se afla in declin .

Tsuruko and Sachiko, cele mai mari, casatorite, incearca sa aranjeze casatoria
pentru sora mai mica ,timida , Yukiko. Taeko, cele mai tinere, sunt nerabdatoare ca
sora lor mai mare se va casatori , gandindu-se ca asa le va veni si lor randul la
maritis (fetele mai mari au fost petite primele), implicate in legaturi amoroase
flings herself into affairs with men of dubious character or social standing. Surorile
au fost modelate dupa cea de-a treia sotie a lui Tanizaki si surorile sale.

În 1994 Oe Kenzaburô a fost distins cu premiul pentru crearea "unei lumi


imaginate în care viata si mitul condenseaza pentru a forma o imagine
deconcertanta a naturii umane , a situatiei dificile in care se afla astazi. "

“O experienta personala” de Oe Kenzaburo , scris în 1964, este un roman


întunecat, profund personal, si semi-autobiografic. El prezinta povestea lui Bird, un
profesor de engleza de 27 de ani, aproape ratat în cariera si în casnicie, care trebuie
sa ajunga la un echilibru cu sine in favoarea nasterii fiului sau cu dizabilitati
mintale. Imediat dupa casatorie, cade într-o deriva timp de 4 saptamâni, asemenea
unui Robinson Crusoe îmbibat în alcool. Îsi capatase porecla de pe vremea când
avea 15 ani, iar de atunci nu se schimbase foarte mult: arata ca o pasare. Pupilele
lui nu exprimau aproape niciun sentiment, iar vocea ascutita si putin ragusita trada
o prudenta patologica.

Visul lui, singurul lucru care îl poate elibera din cusca familiei, si care îl poate
ajuta sa evadeze din propriul trup, este sa plece în Africa. Viseaza sa scrie o carte
de aventuri intitulata Cerul Africii. Dar este prins în monotonia vietii de zi cu zi,
care nu îl satisface în nicio privinta. Este tinut în loc de copilul ce urma sa se nasca.
Simplul fapt de a-si închipui un Bird ajuns la batrânete, cu o groaza de copii, îi da
senzatia de voma. Este prada multor frustrari interioare, si îl admira pe travestitul
pe care îl întâlneste la începutul primului capitol, care este fidel propriilor
deformari interioare.

Având perspectiva eliberarii în fata, cea la care visase de ani de zile, nu simte nicio
bucurie. Africa nu mai stralucea în el, si se lasa purtat catre moarte de mâinile
dubioase ale unui felcer care facea avorturi.( Africa era ceea ce îl lega de Himiko).
Himiko îi propune sa plece în Africa cu banii pe care i-ar fi platit pe spitalizare, dar
Bird îsi da seama ca experienta lui personala e ca un put de mina sapat vertical si
izolat, care merge pâna la o adâncime unde nu mai exista speranta si care nu se
deschide catre lumea nimanuis asa ca degeaba ma zbat si sufar în bezna în pestera,
experienta mea personala n-o sa aiba nici macar o farâma de sens pentru nimeni.
Paraseste astfel familia pe care o avea împreuna cu Himiko, dar care nu era
autentica. Dând copilului, monstrului, un nume- Kikuhiko, colegul pe care îl
abandonase într-o seara de pe vremea facultatii-, Bird înceteaza sa mai fuga. Iar
acest lucru este poate cel care îl salveaza de la a împartasi soarta tatalui sau, care se
sinucisese la câteva zile dupa ce Bird începuse sa îi puna o seama de întrebari cu
caracter existential.

Acesta reprezinta speranta de care aminteste Delcev, iar perseverenta consta în


hotarârea lui Bird de a-si duce viata împreuna cu familia sa. Finalul este, dupa
parerea mea, unul verosimil, potrivit acestui personaj erou/anti-erou, uman, cinstit
cu sine însusi, cu reflectiile sale morale si intelectuale.

Oe a schimbat continutul sexual al scrierilor sale, trecând de data aceasta spre


periferia violenta a societatii.Lucrarile pe care le-a publicat între 1961 si 1964 sunt
influentate de existentialism si literatura pitoreasca , populate de pungasi ,de anti-
eroi a caror pozitie situata la periferia societatii le permite sa faca criticile de
rigoare la adresa ei .

Capacitatile lui Oe se incadreaza într-o serie de grupuri , avand de-a face succesiv
cu teme diferite. El a explicat, la scurt timp dupa ce a aflat ca el a fost distins cu
Premiul Nobel, "Scriu cu privire la demnitatea fiintei umane".

Temele predominante in opera lui Oe Kenzaburo , precum viata in societate ,


moravurile usoare si onoarea , cuprind atat elemente traditionale , onoarea fiind
prezenta in literatura japoneza si nu numai , inca de la primele scrieri , cat si teme
tratate conform epocii moderne , decadenta socitatii si modului de viata
necumpatat.

Printre elita japoneza a literaturii contemporane care a reusit sa aiba succes in


Europa si Statele Unite ale Americii se numara si Yoshimoto Banana , pe numele
sau adevarat Yoshimoto Mahako , autoarea romanului "Kitchen " .
Romanul trateaza astfel o perioada tranzitorie din viata lui Sakurai Mikage, în
încercarea ei de a gasi un echilibru.

Un motiv recurent in scrierile sale este dat de modul in care se trasforma


constiinta individului prin moartea celor dragi si drumul initiatic facut de personaje
pana la maturizare , dar si temele predominante ,precum moartea si familia.

In plan secund este tratata tema homosexualitatii , care se incadreaza in


paradigma postmoderna a disparitiei granitei dintre notiunile de uchi si soto ,
echivalente japoneze ale categoriilor propuse de critica culturala occidentala prin
termenii intra - muros si extra - muros . Subiectul atractiei homosexuale a fost
abordat inca din secolul al XVII - lea de Ihara Saikaku , in lucrarea intitulata "
Cinci femei dedicate iubirii " , tema fiind reluata si tratata in literatura moderna ,
cea mai ampla lucrare fiind " Confesiunile unei masti " de Yukio Mishima.

Mai mult decat alti contemporani , bazandu-se pe imaginatia si trairile sale ,


cat si pe realitatea vremii respective , Mishima a reusit sa imbine traditia literara
japoneza cu influentele occidentale .

Fascinat de tema mortii si a controlului asupra vietii , scrie " Spovedania unei
masti " (iulie 1949) , povestea descoperirii atractiei homosexuale a tanarului
Kochan , care il obliga pe acesta sa adopte o atitudine foarte diferita de
personalitatea sa pentru a nu se lovi de respingerea totala din partea comunitatii .

"Confesiunile unei masti" nu a fost inteleasa pe deplin ,nici macar de cititorii


cei mai pasionati ,Mishima insusi dorind sa lase loc de interpretare asupra
cuvantului "masca". Cea mai controversata interpretare fiind aceea ca este o
parodie autobiografica scrisa de un autor ascuns.

Libertatea , drepturile si Miscarea Populara au alimentat o speculative


reconsiderare a structurilor sociale. De-a lungul secolului 20 scriitorii au creat
utopii si distopii, fie pentru a sublinia absurditatea vietii, ca în scrierile lui Yukio
Mishima si Kobo Abe, fie pentru a evita cenzura, ca si în cazul de Akutagawa
Ryunosuke in romanul Kappa.

Akutagawa se declara un adversar neobosit al Naturalismului care îsi facuse


simtita prezenta în lumea literara a Japoniei începutului de secol douazeci. A
utilizat în cea mai
mare parte a nuvelelor sale teme din povestirile vechi si le-a dat o interpretare
moderna,
complexa.

Akutagawa a publicat prima sa povestire Rashōmon in anul 1915, în revista


literară Teikoku Bungaku ("Imperial Literatura"), în timp ce încă era student.
Povestea , bazată pe o poveste XII-lea, a fost observata de către autorul Natsume
Sōseki. Încurajat de laudele sale, Akutagawa, ulterior, se considera discipolul lui
Sōseki şi a început întâlnirile din cadrul cercului literar în fiecare joi. Acesta a
fost, de asemenea, In acest moment el a început să scrie haiku în cadrul haigo (sau
pseudonimul) Gaki.

Rashomon este o carte care te zguduie cu insighturi puternice despre viata insasi,
despre om si mintea lui, poate cel mai adesea despre partea intunecata si umbrita a
mintii omului, dar cu scinteieri de adevar si intelegere ce se ivesc brusc cel mai
adesea atunci cind toata povestea ti s-a revelat crescind rind cu rind si cuvint cu
cuvint sub ochii tai. Este o carte “scurta”, care iti arunca impresii, teme, revelatii
sub forma de povestiri la fel de scurte, care de fapt se decanteaza in concluzii si o
viziune atit de diferita asupra lumii. Regasesti practic si in Rashomon acel “ceva”
comun literaturii japoneze, dar parca nu il regasesti si nu il identifici cu nimic din
tine sau ce contii tu.

Un om, slujitor smerit recent concediat, se gandeste daca intenţionează moara de


foame sau sa devina un hoţ pentru a supravieţui .Când merge la etaj - după ce sa
observa o lumina acolo, el intalneste o femeie, care fura păr de la cadaver .. El este
dezgustat şi decide apoi că el ar vrea mai degrabă sa aleaga calea dreptăţii, chiar
dacă aceasta ar însemna foame. El este furios pe femeia, dar bătrîna îi spune că ea
fura par pentru a face peruci, pentru a putea supravietui. În plus, femeia al cărei
corp era jefuit în prezent inselase oameni în viaţa ei prin vanzarea de carne de
şarpe şi susţinând că e de peşte. Bătrîna spune că acest lucru nu a fost greşit,
deoarece a permis femeii să supravieţuiască - şi aşa mai departe, la rândul său acest
lucru îi conferă dreptul de a fura de la persoana moarta, deoarece, altfel va muri de
foame. Barbatul fură brutal femeia in roba ei şi dispare în noapte.

“In lastaris” (藪の中 Yabu no Naka?) este o scurta povestire scrisa Ryūnosuke
Akutagawa, care apare in Ianuarie 1922.
"In lastaris" este o brilianta opera cu teme modern despre cautarea identitatii
imbinata cu teme din literature japoneza istorica , care este probabil si munca
reprezentativa a lui Akutagawa. Povestirea relateaza sapte marturii diferite cu
privirea la uciderea unui samurai, Kanazawa no Takehiro, al carui corp a fost gasit
intr-o padure de bambusi langa Kyoto.Fiecare sectiune are tendinta sa clarifice ,dar
sis a puna in obscuritate detaliile crimei , eventual creeaza un complex si
contradictoriu punct de vedere ce adduce la lumina capacitatea omului de a vedea
sau nu adevarul.

Povestea este catalogata ca fiind una dintre cele mai bune opera literare japoneze.

Poate ceea ce este mai semnificativ decat contradictia literara in marturiile


personajelor sunt contradictiile morale. In timp ce cititorul nu poate spune exact
cine are dreptate , este clar ca personajele sunt catalogate ca fiind imorale ,
incercand prin marturiile lor sa isi ascunda propria lor imoralitate. In concluzie ,
deoarece cititorul nu este in masura ca decida ce este verosimil si ce nu , marturiile
sunt puse pe baza implicarii emotionale sis a accepte ca atat cititorul ,cat si cel care
marturiseste sunt ambii implicati si compromisi , in idea ca ceea ce este adevarat
nu trebuie sa se bazeze pe idei preconcepute si nici pe nevoia de autojustificare.

“Panza de paianjen" (蜘蛛の糸 Kumo no Ito?) este o scurta povestire din 1918 de
Ryūnosuke Akutagawa, publicata pentru prima data in revista pentru copii Akai
Tori.

Akutagawa este cunoscut pentru alaturarea diferitelor surse in majoritatea operelor


sale si “ Panza de paianjen” nu face exceptie.Acesta a citit “Fratii Karamazov” de
Fyodor Dostoievsky in traducere engleza undeva intre 1917 si 1918, si povestirea
“ Panza de paianjen “ este inspirata partial dintr-o fabula scurta din roman
cunoscuta ca “Fabula Cepei” , in care o femeie rea , care nu facuse nici un lucru
bun in viata ei este trimisa in iad , dar pazitorul ii spune lui Dumnezeu ca singura
fapta bun ape care a facut-o a fost ca odata a dat de pomana o ceapa unui cersetor
si ca ar putea folosi aceasta ceapa ca sa o scoata din iad.Odata cu incercarea femeii
sa iasa din iad , alti pacatosi incearca sa se agate si ei de ceapa si astfel cedeaza
,femeia fiind nevoita sa ramana in iad.

O alta sursa de inspiratie ar putea fi o poveste cu acelasi nume gasita in “Karma –


O poveste despre budismul timpuriu “ , o antologie ce cuprinde cinci parabole
budiste publicare in Tokyo in 1895. Akutagawa a luat de aici personajul Kandata,
care este un raufacator , condamnat sa traiasca in iad pana cand ii expira karma rea.
“Templul de aur “ ( 金閣寺, Kinkaku-ji)este un roman scris de Yukio Mishima. A
fost publicat in 1956 si tradus in engleza de Ivan Morris in 1959.

Romanul se bazeaza pe arderea Templului de Aur din Kyoto de un tanar budist .

Ca sursa de inspiratie ar putea fi “Rinzairoku” (临 済 录, sfârşitul secolului al


noualea), un text sacru al scolii Rinzai Zen .

Poate că cel mai realizat roman, prin complexitatea construcţiei şi a personajelor


este “Kinkakuji” (“Templul de Aur”). Templul de aur, s-a vândut în Japonia în
peste 300000 de exemplare. Mishima a izbutit să dea o foarte verosimilă justificare
psihologică unui gest criminal - incendierea faimosului Pavilion de Aur al
templului budist Rokuon-ji din Kyoto. Incendierea monumentului naţional de către
un ministrant budist suferind de tulburări psihice, fapt autentic, petrecut în iulie
1950, a constituit însă numai punctul de plecare al romanului, pentru că Mishima a
transfigurat artistic evenimentul, pentru a crea o lume care-şi are propria realitate.

“Templul de aur” a fost publicat pentru prima dată în anul 1956 în Japonia, fiind
tradus din japoneză de Angela Hondru; cartea a apărut în 1985, la Editura
“Univers”, apoi în anul 2000 la Editura “Humanitas”, în colecţia “Cartea de pe
noptieră”. Romanul este confesiunea lui Mizoguchi un tânăr, debil fizic şi bâlbâit,
respins de toţi cei din jurul său pentru aceste handicapuri. Fiu al unui preot budist
sărac, Mizoguchi incendiază templul la care fusese primit pentru a se iniţia şi a
deveni preot, ca şi tatăl său. Întreg romanul e o poveste care conduce în final la
acest sacrilegiu.

Călugărul, un tânăr desfigurat şi bâlbâit, cu un vădit dezechilibru sufletesc, a


declarat la proces ca a incendiat templul pentru ca devenise gelos pe frumuseţea
lui. Psihiatrii l-au declarat schizofrenic şi la proces acesta a mărturisit că îşi
dispreţuieşte sinele demonic. Evenimentul nu avea cum sa-i scape lui Mishima
care face din acest episod nucleul romanului sau. Tradus în limba engleză în
vremea revoluţiei flower-power şi a exploziei de religii de tip new-age, romanul a
cunoscut un succes imediat printre adepţii americani ai Zen Budism-ului.
Întorcându-se la naraţiunea de tip confesiv, Mishima imaginează lumea strâmbă a
spiritului unui călugăr, Mizouguchi, traumatizat de imaginea mamei care făcea
dragoste cu un bărbat în timp ce tatăl îşi dădea sufletul. Copilul, un Meursault
transferat pe teritoriul japonez, este incapabil de orice tip de empatie faţă de cei ce-
l înconjoară, sentimentele sale fiind cauterizate cu grijă. Ca ghid al soldaţilor
americani ce vizitează Templul, participă chiar la o crimă oribilă, ucigând copilul
unei gheişe sub privirile ocupantului, care îl răsplăteşte cu două cartuşe de ţigări
Chesterfield.

Imaginea Templului de aur se amestecă, într-o proiecţie suprarealistă, cu viziunea


puternic sexualizată a sânului unei femei conducând la gestul final al arderii din
temelii a templului. Una dintre pildele filozofiei budiste pe care stareţul o citeşte în
momentul în care Japonia capitulează e cea în care călugărul Nansen ucide o
pisică. O pisică apărută în templu îi împarte pe locuitorii templului în două tabere,
iar stareţul Nansen o ucide pentru a anihila Sinele şi închipuirile vane ale celorlalţi
fraţi. Episodul are o însemnătate capitală pentru Mizouguchi, care, urmând
sfaturile ologului sau prieten Kashiwagi şi pe cele ale stareţului Templului, ajunge
la un moment de iluminare demonică, în care înţelege că singurul mod în care îl
poate iubi pe Buddha este clipa în care îl ucide pe Buddha. Incendierea Templului
de aur capătă astfel o valoare simbolică, se transformă într-un sacrificiu al
frumuseţii pe care omul modern, în absoluta lui alienare, nu o mai poate percepe
corect.

Apărut în perioada când în Europa făceau vogă romanele existenţialiste, Templul


de aur propune un destin apropiat de cel al eroilor unor scriitori ca Jean Paul Sartre
sau Albert Camus, eroi tragici, dar şi destine exemplare, dostoievskiene, din lumea
celor umiliţi şi obidiţi. Cruzimea viziunii rămâne în continuare trăsătura cea mai
importantă a stilului romancierului japonez. Scena arderii Templului a fost
interpretată de unii critici ca expresia cea mai înaltă a revoltei împotriva unei religii
prea oficiale, prea interesate de o falsă iluminare, iar Mishima, un scriitor care a
atacat şi instituţia prea strâmtă a căsătoriei japoneze, a fost acuzat ca ar dori sa
submineze puterea bisericii.

În carte se regăseşte vechea Japonie, sunt evocate numele celebrităţilor din vremea
stampelor ukiyo-e (Utamaro, Hiroshige), este pomenită arta aranjării florale
(ikebana), se află ecouri din “Genji monogatari” a lui Murasaki Shikibu. Romanul
a fost laureat cu Premiul literar Yomiuri, în anul 1957.

Yasunari Kawabata (川端 康成 Kawabata Yasunari?, 14 Iunie 1899 – 16 Aprilie


1972) a fost un scriitor japonez , caruia stilul sau atat de liric , de subtil i-a adus in
1968 premiul Nobel pentru literature , devenind primul autor japonez care primeste
acest premiu.

“Tara Zapezilor” (雪国 Yukiguni?) este romanul care i-a daruit lui Kawabata titlul
de classic al literaturii.

“Tara Zapezilor” este o poveste despre legaturile amoroase dintre o gerisha si un


amator din Tokyo , care are loc in Onsenul , oras al clanului Yakuza . The hot
springs in that region were home to inns, visited by men traveling alone and in
groups, where paid female companionship had become a staple of the economy.
The geisha of the hot springs enjoyed nothing like the social status of their more
artistically trained sisters in Kyoto and Tokyo and were usually little more than
prostitutes whose brief careers inevitably ended in a downward spiral. The choice
of one of these women as the heroine lends a sense of tragedy to the atmosphere of
the book.

. În opinia Stancăi Cionca, utilizarea termenului de roman pentru proza lui


Kawabata este discutabilă, în special pentru scrieri ca Dansatoarea din Izu sau Ţara
zăpezilor.[necesită citare] Nici dimensiunile, nici desfăşurarea epică (plată, lineară,
simplă, curgând parcă la întâmplare, fară a urma traseul care să conducă conflictul
către un punct culminant şi un deznodământ) nu permit o astfel de clasificare. Atât
ca structură narativă, cât şi ca perspectivă asupra vieţii şi artei, prozele lui
Kawabata sunt, în structura lor profundă, mai aproape de vechile jurnale (日記
nikki) şi culegeri de povestiri (物語 monogatari) din perioada Heian. Reducând
datele naraţiunii şi eliberând-o de anecdotic, Kawabata creează în spaţiul povestirii
un vid epic, al cărui singur rol este de a potenţa tensiunea şi puritatea trăirii
concrete imediate, care constituie substanţa reală a cărţilor sale, în tradiţia cultului
peren al literaturii japoneze pentru momentul suveran şi revelator, ridicat la rang
primordial chiar şi în economia prozelor lungi. Aşadar, atipice ca romane şi
inclasabile în termenii speciilor narative clasice (roman, nuvelă, schiţă), prozele lui
Kawabata sunt mai exact acoperite de termenul „povestire“.

Kawabata a sperat, în copilărie, să devină pictor, dar primele sale povestiri au


apărut încă în timpul liceului, şi s-a hotărit să devină scriitor. În perioada studenţiei
alături de Yokomitsu Riichi a fondat Bungei Jidai („Epoca artistică”), o revistă
literară de orientare neo-impresionistă.
Recunoaşterea sa publică a fost extrem de timpurie, datorată unui număr de scurte
povestiri care l-au adus în centrul atenţiei, dar Dansatoarea din Izu (o poveste care
explora erotismul dragostei tinere) în 1926 l-a făcut celebru.

Primul său roman, Ţara zăpezilor, a fost început în 1934, şi a fost publicat din 1935
până în 1937 în numerele revistei Bungei shunju, pentru ca 10 ani mai târziu să i se
adauge un ultim capitol în ediţia definitivă din 1948. Ţara zăpezilor conţine, de
fapt, povestea de dragoste dintre un turist ocazional din Tokio şi o geishă
provincială dintr-o staţiune cu izvoare termale, undeva, în Alpii Japonezi. Imediat
dupa publicarea romanului Kawabata Yasunari a devenit unul dintre cei mai
faimoşi prozatori japonezi, un clasic în viaţă, iar romanul a fost caracterizat de
Edward G. Seidensticker drept "poate capodopera lui Kawabata ".

“Vuietul Muntelui “ (Yama no Oto) “Vuietul muntelui”, roman scris de


scriitorul japonez Yasunari Kawabata, publicat pentru prima dată în limba
japoneză în anul 1954, sub titlul “Yama no oto”. Prima ediţie publicată în
româneşte a fost la Editura Minerva în anul 1973, în acelaşi volum cu romanul
“Stol de păsări albe”. Cea de-a doua ediţie a fost publicată de către Editura
Humanitas în anul 2000, făcând parte din colecţia “Cartea de pe noptieră”.

În “Vuietul muntelui” autorul aduce în prim-plan trăirile cele mai intime ale unui
bărbat în vârstă, inclusiv sexualitatea sa restantă. Ca peste tot în opera lui
Kawabata, femeia, în ciuda frumuseţii, a fragilităţii ei, sau poate tocmai din această
pricină, este înfăţişată în postura subordonată a fiinţei capabile de un devotament
nemărginit, dar nerăsplătită de fidelitatea masculină care i s-ar cuveni. Pe fundalul
unui decor senin, echilibrat, al naturii, aparent indiferente la frământările
oamenilor, este strecurată cu măiestrie neliniştea personajelor.

Naratorul romanului îl găsim în persoana lui Shingo Ogata, cuprins de o spaimă


nelămurită, de prevestiri care îl copleşesc treptat şi îl cufundă în melancolie.
Epicul, plasat după cel de-al doilea război mondial, se desfăşoară atât în casa lui
Shingo din Kamakura cât şi în Tokyo, locul unde Shingo, împreună cu fiul său,
Shuichi, lucrează la aceeaşi întreprindere. Încă din primele pagini autorul introduce
personajele principale ale romanului: Yasuko, soţia scundă şi robustă a lui Shingo,
în vârstă de 62 de ani; Fusako, sora lui Shuichi, precum şi pe Kikuko, soţia lui
Shuichi.

Romanul este presărat de imagini din trecut pe care Shingo şi le aminteşte cu


ocazia unor stimuli prezenţi, cât şi de reflecţiile şi meditaţiile lui îndreptate asupra
naturii şi lumii înconjurătoare. Astfel, cireşul înflorit, croncănitul unui uliu,
înălţimea pinilor, dangătul clopotelor, zborul păsărilor pot fi pentru bătrân tot
atâtea elemente impresionante ale naturii, realizând pentru cititor adevărate poeme
în proză.

Un loc aparte îl ocupă visele acestui om, care, influenţate de atracţia lui din tinereţe
pentru sora soţiei lui, trezesc în sufletul lui Shingo, poate pentru ultima oară,
simţăminte erotice. Întotdeauna neclare, visele lui Shingo pornesc de la puternica
atracţie pe care o simte faţă de nora sa, Kikuko. Dorind să înlocuiască soţul, care
îşi petrecea timpul cu amanta din Tokyo, soţia fiului său devine pentru Shingo o
prezenţă fără de care viaţa lui nu mai poate continua. Sentimentul reciproc pe care
Kikuko îl nutreşte faţă de Shingo, îl va determina pe bătrân să încurajeze, până la
un anumit punct, relaţia fiului său cu amanta.

Seria portretelor feminine din opera lui Kawabata este continuată în “Vuietul
muntelui” prin Kikuko, de altfel centrul luminos al romanului. Kawabata vede în
ea o fragilitate şi nevinovăţie dublate de o infirmă capacitate de a îndura, modestă
şi tăcută, orice. Drama nespectaculoasă a lui Kikuko aduce o notă de poezie acestui
roman al nerealizării. Măritată de numai doi ani, Kikuko suportă grosolăniile unui
soţ insensibil, dar, despre gândurile ei autorul nu ne spune aproape nimic.

Complicaţiile în sânul familiei apar o dată cu reîntorcerea în familia natală a fiicei,


Fusako, împreună cu cei doi copii ai săi, în urma despărţirii şi mai apoi a divorţului
acesteia de soţ. Kawabata creionează caracterul lui Fusako în opoziţie cu cel al lui
Kikuko. Neglijată de tată ei, părăsită de soţ, în sufletul lui Fusako vor creşte
sentimente de ură atât faţă de tatăl ei cât şi faţă de cumnata sa. Aflând de avortul
norei sale şi de copilul pe care-l aştepta amanta fiului său, Shingo îşi dă seama că
poate chiar el este cel care a împins lucrurile la un astfel de rezultat tragic.

O vagă nelinişte acompaniază în subsol întreg romanul. Visele cu morţi şi visele


erotice ale bătrânului, ca şi obsesiile lui de peste zi traduc o anxietate latentă, care
se insinuează în fiecare pagină. Shingo simte că îmbătrâneşte, că i se aproprie
sfârşitul. Memoria îi joacă feste, somnul îi devine din ce în ce mai agitat, pune
întrebări care par “bizare” în ochii familiei. Comunicând, deci, mai bine cu natura
înconjurătoare decât cu fiinţele umane de lângă el, Shingo aude vuietul muntelui:
“Un vuiet ca al vântului îndepărtat, însă un zgomot de o forţă adâncă, un muget
pornit din măruntaiele pământului.” Pentru el vuietul muntelui devine o chemare
obscură către lumea de dincolo: “Îl străbătu un fior, ca şi cum ar fi fost anunţat că
moartea era pe-aproape.”
Tatăl nu-şi înţelege fiul, fiul îşi neglijează nevasta, nora se simte mai aproape de
tatăl soţului ei decât de toţi ceilalţi, o fiică se simte neglijată, o amantă este, dacă
vrea - dar nu vrea, mai puternică decât o familie. Un bărbat aude vuietul muntelui,
care acoperă şi stinge vuietul familiei. Sau poate că vuietul familiei îşi găseşte ecou
în vuietul îndepărtat al muntelui.

“O mie de cocori” este un roman scris de autorul japonez Yasunari Kawabata.

În japoneză romanul se numeşte “Senbazuru”, cuvânt ce simbolizează un motiv


ornamental reprezentând “o mie de cocori”, inspirat din arta tradiţională japoneză a
plierii hârtiei – origami. Romanul a fost publicat în Japonia pentru prima dată
începând cu anul 1949, sub formă de foileton, în suplimentul literar al revistei
“Yomimono jiji”. Prima editie in romaneste aparţine Editurii Minerva – 1937, sub
titlul “Stol de păsări albe”. A doua editie a fost publicata in colecţia “Cartea de pe
noptieră” in anul 2000, editata de Editura Humanitas.

Acţiunea romanului se deschide prin participarea personajului masculin central al


cărţii, Mitani Kikuji, la o ceremonie de ceai desfăşurată în incinta templului
Enkakuji din Kamakura. Aici, la invitaţia maestrei în arta ceremoniei ceaiului –
cha no yu, Kurimoto Chikako, Kikuji va urma să o întâlnească pe presupusa lui
viitoare soţie, Inamura Yukiko.

Cu toate că se anunţa doar o obişnuită demonstraţie de ceremonia ceaiului, acest


eveniment va schimba atât modul de a gândi şi a simţi, cât şi viaţa personajelor
principale. Fostele amante ale tatălui lui Kikuji, mort de patru ani, Chikako şi
doamna Ota, intră din nou în scena prezentului doar pentru a răscoli sentimentele.
Demonul trecutului are dubla înfăţişare a celor două amante ale tatălui, contrastate
permanent până la simbol. Portretul doamnei Ota câştigă în precizie şi
transparenţă, iar ambiguitatea rolului ei, de agent, şi în acelaşi timp, victimă a vrăjii
emanate de feminitatea sa totală îi conferă dimensiunea tragică pe care alte
personaje feminine ale lui Kawabata nu o au.

Trecutul, imaginea tatălui reapar în ochii şi sufletul celor două femei prin prezenţa
fiului acestuia, numai pentru a da naştere unor noi sentimente şi a genera noi
pasiuni, gelozii, crize de vinovăţie şi acte sinucigaşe. Iubirea tatălui pentru doamna
Ota se continuă straniu şi totuşi natural în fiu, eliberată în cele din urmă de
întoarcerea lui spre Fumiko, fiica doamnei Ota. Portretele duble, simetrice, tată-fiu,
mamă-fiică structurează miezul epic al povestirii pe linii paralele.
Un subtil joc de lumini şi umbre compune figura ireală şi tulburătoare a doamnei
Ota, unul dintre cele mai reuşite personaje feminine ale lui Kawabata. Dragostea ei
pentru domnul Mitani, prelungită după moartea lui în legătura cu fiul acestuia,
aminteşte straniu de un episod celebru de la curtea din Heiankyo, intrat în literatură
cu mai bine de un mileniu în urmă: tragica pasiune a curtezanei şi poetei Izumi
Shikibu pentru prinţul Tametaka şi după moartea lui pentru fratele mai mic al
prinţului, înfruntând astfel protestul şi dispreţul întregii curţi.

Personajele şi evenimentele vor deveni stăpânite de ceremonial, mai cu seamă de


cel legat de arta ceaiului. Tot ce aparţine ceremoniei ceaiului este filtrat de simţuri,
îndepărtat de abstractizările intelectului, concretizat în sentimente capabile să
asigure armonie şi linişte. În “O mie de cocori” şansa armonizării universului
înconjurător cu făptura personajelor o oferă folosirea acelor obiecte de artă
ceramică, fragile şi preţioase în acelaşi timp, înzestrate cu atâta grăitoare sugestie
de frumos încât, până în cele din urmă, devin ele însele mai vii decât personajele-
oameni.

Kikuji, deşi trece cu pasivitate pe lângă evenimente, joacă rolul de oglindă în care
se reflectă cele întâmplate. Tatăl lui Kikuji, mare colecţionar de obiecte de artă
legate de ceremonia ceaiului, este creionat prin prisma analizei iubirilor sale,
îndeosebi cea cu doamna Ota. Fiul o reîntâlneşte pe fascinanta doamnă Ota,
inevitabila apropiere consumându-se. Sinuciderea neaşteptată a doamnei Ota îl va
“elibera” pe Kikuji pentru o vreme, până când o întâlneşte pe Fumiko. “Eliberarea”
venea în ideea că “doamna Ota păcătuise regăsind în Kikuji imaginea tatălui lui.
Dar, la rândul său, Kikuji regăsi în fiică imaginea mamei ei!” Dar, “punându-şi
capăt vieţii, poate că n-a voit altceva decât să dorească, fără să o spună, ca fiica ei
să-i aparţină.” Deci: păcat sau iubire?

Fumiko îi dăruieşte lui Kikuji în amintirea mamei sale un vas de shino, o


incomparabilă operă de artă, vas ce o evocă pe însăşi doamna Ota, cu farmecul ei
de neuitat. La acest vas, Fumiko adaugă un altul, mai mic, reprezentând o ceaşcă
de ceai, pe care parcă rămăsese imprimat rujul buzelor doamnei Ota, doar pentru a
sublinia faptul că fiica este hotărâtă să trăiască cu modestie în umbra mamei sale.
Perechea de ceşti pentru ceremonia ceaiului, întrebuinţate odinioară de tatăl lui
Kikuji şi de doamna Ota, îi aduc în faţă dragostea vinovată a acestora.

Simbolistica insistentă a obiectelor e guvernată de conceptul mono no aware,


noţiune specific japoneză, tradusă aproximativ prin “tristeţea lucrurilor”, element
importat din estetica haiku. O sensibilitate plastică deosebită, simţ ascuţit al
formelor, liniilor şi ritmurilor în obiecte, face din aceste centre iradiante de
semnificaţie, adevărate personaje. Investigaţia autorului nu are loc la suprafaţă, ci
în adâncime. Cu toate aceste, între oameni şi lucruri există, trebuie să existe, o
coordonare, o sincronizare a trăirilor, o modelare reciprocă. Deasupra tuturor
stăpâneşte însă o anumită tristeţe a lucrurilor, un sentiment de melancolie, o
sugestie de solitudine, de resemnare.

Lumea obiectelor se transformă într-o complexă structură de simboluri, iar atunci


când cele două vase sunt alăturate “păreau că sunt cele două suflete, al tatălui lui
Kikuji şi al mamei lui Fumiko”.

Cea mai reprezentativă carte a scriitorului japonez Osamu Dazai “ Amurg” este o
expresie generală a degradării unei societăţi, rezumată prin prisma particulară a
individului.

Autorul surprinde un delicat moment de criză socială cu care se confruntă o familie


japoneză de aristocraţi, nevoiţi să-şi schimbe radical stilul de viaţă. După ce au trăit
ani la rând la Tokyio, Kazuko şi mama ei se mută la ţară, unde amândouă îşi
aşteaptă fiul, respectiv fratele, să sosească din armată. În tot acest timp, Kazuko
întreţine familia, mama se îmbolnăveşte, iar fratele se întoarce, dependent de
droguri.

O atmosferă întunecată, uşor monotonă stăpâneşte firul narativ la persoana întâi.


Personajul-narator Kazuko se află într-o continuă depresie, fiind mereu pe punctul
de a plânge. Cu mama bolnavă şi fratele drogat (plecat într timp la Tokyio),
singura scăpare a lui Kazuko se concretizează prin acceptarea unui declin personal
voit. Hotărăşte să devină amanta unui artist ruinat de alcool şi pleacă la Tokyio
pentru a-l întâlni. Gestul ei este de fapt un act de neputinţă, o încercare de a
autostăpânire, în circumstanţele nefavorabile ale condiţiei sale de aristocrat. „Ştiu
că aristocraţii nu mai sunt ce-au fost cândva, dar, dacă tot trebuie să dispară, măcar
să dispară elegant”. Situaţia crează o frustrare dureroasă a personajelor, exprimată
sau printr-o disperare molcomă, sau printr-o resemnare gălăgioasă. „Undeva
trebuie să aibă loc revoluţia, însă vechea noastră morală rămâne neschimbată în
lumea care ne înconjoară şi ni se pune de-a curmezişul. Oricât ar vui valurile de la
suprafaţa mării, apa de la fund, departe de a suferi vreo revoluţie, rămâne aceeaşi,
liniştită, trează, însă prefăcându-se că doarme”, explică fratele lui Kazuko, spunând
astfel totul.

Luna cenuşie căzând ca o cicatrice peste întinderi nesfârşite de nisip şi o văgăună


în care plictisit, urinează un bărbat.

Iată o imagine emblematică din Femeia nisipurilor, romanul lui Kobo Abe, iată
un detaliu din tabloul suprarealist al condiţiei umane, evocate în roman.

Un profesor obscur, Niki Jumpei, pasionat de entomologie, pleacă într-o expediţie


în deşert, în căutarea unor specii rare de insecte. Acolo va descoperi un sat ciudat,
unde casele sunt cufundate în gropi de nisip. Va rămâne sechestrat într-o astfel de
casă împreună cu o femeie văduvă care are nevoie de ajutor să scoată nisipul
pentru a evita acoperirea casei şi va încerca prin toate mijloacele posibile sa
evadeze.

Kobo Abe, medic de profesie, îşi construieşte cartea ca pe un demers ştiinţific


despre nisip. Şi pentru că aşa începe orice demers ştiinţific, cu definiţia obiectului
de cercetat, aşa procedează şi autorul în cartea în care, lăsând la o parte alegoriile
existenţiale, nu rămâne decât un singur personaj ca o nesfârşire fremătătoare, o
nelinişte plină de întrebări, frenetică, contradictorie: NISIPUL. Un zeu ubicuu, mai
puternic decât însăşi existenţa sau poate esenţa ei, un sânge milenar al idei de
mişcare, de trecere.

Cartea este o meditaţie pe tema condiţiei umane. Omul e prins în existenţă ca într-o
văgăuna de nisip având ca preocupare majoră munca abrutizantă, istovitoare a
scoaterii nisipului din groapă pentru supravieţuire, fără a-şi găsi adevărata menire.
E ca o aplicare a mitului platonian al peşterii: toţi trăim în gropi de nisip, nu trăim
decât într-o iluzie căreia îi zicem realitate. Sunt evidente apropierile şi faţă de mitul
lui Sisif: nesfârşita muncă de scoatere a nisipului fără un sens real.

Kobo Abe (安部公房 Abe Kōbō, n. 7 martie 1924 — d. 22 ianuarie 1993) a fost
pseudonim al lui Kimifusa Abe, a fost un scriitor japonez, fotograf şi inventator.

Numele său este romanizat ca Kobo Abe.

Femeia nisipurilor conţine în sine un simbol contradictoriu: pe de o parte, privit


în ansamblu, absurdul existenţei şi, pe de altă parte, dezvoltarea frumoasei teorii
filosofice a nisipului. Sau, mai degrabă, simbolistica este concentrică: în sfera mai
largă a problematicii existenţiale se include filosofia „trecerii”. De fapt, ea, femeia
este premiul lui Nikki Jumpei, căutătorul de insecte rare, unice. Ea este specia nouă
descoperită de el şi astfel sensul călătoriei sale, într-o lume lipsită de sens; Femeia,
sub aspect filosofic, în corelaţie cu teoria nisipului; vocea, spiritul nisipului.
Nisipul, în cartea lui Kobo Abe, este lumea, sau mai degrabă esenţa ei, o
materializare a timpului. Într-o relaţie mergând până la confuziune cu timpul,
nisipul e o forţă primordială, accentuând şi mai mult fragilitatea condiţiei umane.
„Curenţii de nisip înghiţiseră şi distruseseră oraşe înfloritoare, imperii imense…
Imperiul Roman, cetăţi din antichitate…nu au rezistat curgerii nisipului de 1/8
mm”.

Pe de altă parte, poemul acesta al nisipului poate fi interpretat şi ca un protest faţă


de ideea de stabilitate sau, mergând mai departe până la ideea de normă, de dogmă,
de societate.
„Nisipul este antiteza formei”.

La fel de bine putem privi romanul şi ca pe un thriller psihologic, urmărind toate


reacţiile unui om prins într-o groapă de nisip împreună cu o femeie, faţă de lipsa
apei, căldură insuportabilă, tortura nisipului care pătrunde peste tot, munca
îngrozitoare. Şi aici, sunt reproduse la un alt nivel, aspecte obişnuite ale vieţii
cotidiene: ideea muncii, finalitatea, valenţele ei (până la urmă lui Nikki Jumpei îi
face plăcere munca în sine), ideea sexului, ideea evadării, comunicarea ce se
creează între cei doi.
Finalul este surprinzător, dar poate aşa sunt finalurile marilor cărţi.

Romanul este o capodoperă. Originalitatea subiectului, profunda încărcătură


simbolistică, simplitatea şi frumuseţea expunerii, densitatea derulării
evenimentelor îl recomandă de la sine. Să percepem scrierea lui Kobo Abe într-o
manieră entomologică, ca pe un ochi imens de insectă faţetat multiplu, complex, un
ochi prin care să încercăm să privim lumea.

“Puşca de vânătoare”, roman scris de scriitorul japonez Yasushi Inoue. Romanul


a fost editat pentru prima dată în limba japoneză sub titlul “Ryoju”, în anul 1949.
Prima ediţie în româneşte la acest volum a apărut în anul 1969 la Editura pentru
Literatură Universală (tradus după o versiune în limba germană). A doua editie a
fost publicata in anul 2000 de Editura “Humanitas” in colecţia: “Cartea de pe
noptieră”.

Romanul porneşte de la o poezie, intitulată “Puşca de vânătoare” pe care naratorul


o scrie pentru o revistă destinată vânătorilor japonezi. Cu toate că poezia nu se
mulează perfect pe conţinutul revistei, ea este totuşi publicată, prezentând legătura
dintre vânătoare şi singurătatea omului. Această poezie va fi motivul pentru care
un oarecare Yosuke Misugi îi trimite naratorului trei scrisori, primite de la tot
atâtea femei care au jucat un rol important în existenţa lui.

“Scrisoarea lui Shoko” introduce cititorul într-o poveste incestuoasă, în care


nepoata lui Yosuke Misugi află de relaţia acestuia cu mama sa, Saiko. Cu toate că
scrisoarea este redactată după moartea mamei, cititorul este introdus în atmosfera
trecutului, când Shoko îşi aminteşte de momentul în care mama sa a divorţat de
tatăl ei. Prin intermediul unui jurnal pe care mama ei, bolnavă fiind, i l-a dat fetei
să-l ardă află atât motivul pentru care s-au despărţit părinţii ei, adulterul, cât şi
relaţia tăinuită dintre mama şi unchiul său. Shoko citeşte în paginile jurnalului
despre durerea mamei sale, care a avut timp de treisprezece ani greaua sarcină de a
ascunde relaţia lor amoroasă. Fiind apăsată de ideea morţii, şi de faptul că se
considera o “criminală”, în cele din urmă Saiko se sinucide, pentru a păstra taina
dragostei lor: “Am luat otravă. Sunt obosită de toate. Prea obosită ca să mai
trăiesc.” În finalul acestei prime scrisori, Shoko îşi exprimă dorinţa de a nu-i mai
vedea niciodată, atât pe el cât şi pe Midori, soţia lui.

Cea de-a doua scrisoare, a lui Midori, ne dezvăluie un fapt neaşteptat: şi aceasta a
întreţinut relaţii extraconjugale, dar numai după ce a aflat de cei doi, totodată
exprimându-şi dorinţa de divorţa. Dorind ca într-o zi să-şi găsească propria ei
fericire, Midori îi povesteşte soţului ei cum în februarie 1934 l-a văzut pe plaja din
Atami plimbându-se cu Saiko, care era îmbrăcată într-un chimono de mătase
albastră-cenuşie cu flori violete de ciulini. De atunci Midori s-a decis să-şi înşele
bărbatul. Cu toate că a fost deseori bântuită de dorinţa de sinucidere, Midori
salvează aparenţele şi continuă să se prefacă că nu ştie nimic. În această scrisoare
ne este explicat şi titlul romanului: venind acasă puţin băută şi clătinându-se pe
picioare, Midori se aşează pe verandă, cu spatele la soţul ei care îşi lustruia cu o
batistă albă ţeava puştii. L-a un moment dat a observat în uşa glisantă de sticlă cum
Misugi a rezemat arma de umăr, şi a îndreptat-o spre spatele său. Cu toate că ştia
că arma nu era încărcată, a închis ochii şi a aşteptat ţăcănitul cocoşului să răsune
rece în liniştea verandei. Nu s-a auzit. În ziua morţii lui Saiko, Midori a surprins-o
pe Saiko îmbrăcată în acelaşi chimono pe care l-a purtat pe plaja din Atami în acea
zi de februarie. O răsturnare de situaţie se produce în momentul în care Midori îi
spune lui Saiko că ştia încă de la început de relaţia lor: “Acesta-i un chimono cu
amintiri, nu?”.

“Scrisoarea lui Saiko” se deschide cu o mărturisire cutremurătoare: Saiko


povesteşte despre fostul ei soţ Reiichiro Katoda, a cărui amintire a păstrat-o mereu,
formându-se astfel, în adâncul conştiinţei sale un al doilea eu, destăinuit în această
scrisoare pentru prima dată. Simţindu-se vinovată de relaţia ei cu Misugi, jurnalul
ei este împânzit de un cuvânt care ne apare în mod obsedant repetat: “crimă”.
Astfel, considerând relaţia lor o crimă, simte moartea ca o eliberare, prin care
întunecata şi greaua povară (iubirea pentru Misugi şi obsesia pentru fostul soţ) pe
care o purtase pe umeri atâta timp, dispare.

“Puşca de vânătoare”, roman subtil psihologic, este axat pe meditaţia asupra


solitudinii, pe interogaţia majoră în faţa destinului. Plasându-şi acţiunea după cel
de-al doilea război mondial, epicul extrem de condensat, gradat cu măiestrie, oferă
o permanentă schimbare de planuri, o neîncetată modificare a viziunii despre
personaje. Bărbatul, părăsit de făpturile de care se credea legat, va rămâne într-o
iremediabilă singurătate. Toate personajele cărţii îşi părăsesc visurile şi se închid în
izolare sau în destrămare.

Haruki Murakami (村上春樹/Murakami Haruki, n. 12 ianuarie 1949) este unul


dintre cei mai populari romancieri japonezi contemporani. A fost nominalizat
pentru câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2007. premiul a revenit
romancierei britanice Doris Lessing.

Un tânăr agent publicitar din Tokyo inserează o poză cu nişte oi într-un afiş, poză
pe care o primise de la un vechi prieten. În scurt timp este contactat de un om care
lucrează pentru o organizaţie secretă, şi este trimis în căutarea unei oi din acea
fotografie, oaie care s-ar părea că deţine puteri supranaturale. „Căutarea oii va
deveni, în acelaşi timp, şi căutarea sinelui”.

În căutarea oii fantastice vorbeşte evident despre schimbare. Protagonistul a


pierdut ceva din el şi încearcă să-l regăsească. Organizaţia misterioasă a pierdut o
oaie megalomană cu puteri supranaturale, şi are nevoie de ajutorul lui. Japonia şi-a
pierdut modul de viaţă şi identitatea naţională la finalul războiului, şi încă se mai
chinuie să-şi reclădească valorile.
Toate aceste căutări se desfăşoară într-o lume lucidă, rece, demistificată până în
punctul în care omul care controlează ţara din umbră îi spune naratorului că oaia
aceea are puteri fantastice, şi el acceptă acest lucru, lăsând totul pentru a pleca în
căutarea ei.

Poate că oile care apar la tot pasul şi oaia fantastică, plină de megalomanie, sunt un
discurs despre individ, separarea de turmă, şi ceea ce poţi cu adevărat să faci.
Poate personajul principal trebuie să facă pace cu trecutul său, să răspundă pentru
acţiunile sale şi să se reîntregească spiritual înainte de a începe o nouă viaţă?
Poate este vorba despre ceea ce căutăm, ceea ce simţim când pierdem ceva, ceea ce
vrem să găsim şi ceea ce găsim.

Bibliografie :

 Gheorghe, Alexandra Marina, Metamorfoze ale textului literar japonez de la Kojiki la


Murakami, Editura Fundaţiei România de. Mâine, Bucureşti, 2008

 Donald Keene, Seeds in the Heart: Japanese Literature from the Earliest
Times to the Late Sixteenth Century, Columbia University Press © 1993
reprinted 1999 ISBN 0-231-11441-9

 Donald Keene, World Within Walls: Japanese Literature of The Pre-Modern


Era 1600-1867, Columbia University Press © 1976 reprinted 1999 ISBN 0-
231-11467-2

 Donald Keene, Dawn to the West: Japanese Literature in the Modern Era,
Poetry, Drama, Criticism, Columbia University Press © 1984 reprinted 1998
ISBN 0-231-11435-4

 Donald Keene, Travellers of a Hundred Ages: The Japanese as Revealed


Through 1,000 Years of Diaries, Columbia University Press © 1989
reprinted 1999 ISBN 0-231-11437-0
 www.wikipedia.com
 http://en.wikipedia.org/wiki/Japanese_literature
 Hystorical Dictionary of Modern Japanese Literature and Theatre , J. Scott
Miller , The Scarecrow Press, Inc. Lanham, Maryland • Toronto •
Plymouth, UK, 2009
 http://www.britannica.com/bps/search?query=modern+japanese+literature
 http://www.japan-zone.com/culture/mod_literature.shtml
 http://transientwriting.wordpress.com/2009/01/14/on-modern-japanese-
literature/

ALEXANDRA MIHAI, AN 3 , GRUPA 313