Sunteți pe pagina 1din 27

ARHITECTURA PERIOADEI MODERNE PE TERITORIUL ROMANIEI:

EVOLUTIE STILISTICA

Arhitectura pînæ la al doilea razboi mondial

Secolul al XIX-lea: Primele manifestæri ale modernitæpii

Pætrunderea ideilor Luminismului (sfîrøitul sec. 18), revoluflia lui Tudor (1821), pacea
de la Adrianopol (1829) au marcat începutul epocii moderne, perceputæ de contemporani
ca o “renaøtere”. Modernizarea generalæ a societæflii româneøti, purtînd semnele
specifice ale trecerii rapide de la vechea ordine agraræ la noua ordine capitalistæ øi ale
deschiderii din ce în ce mai largi cætre civilizapia occidentalæ, s-a reflectat în
arhitecturæ, unul dîntre instrumentele culturale ale acestei modernizæri, prîntr-
o reorientare cætre asimilarea rapidæ øi programaticæ a valorilor arhitecturale europene.
Deøi existæ semne anterioare, se poate considera cæ evoluflia modernæ a arhitecturii
româneøti începe odatæ cu Regulamentele Organice (1832), pentru ca, dupæ Revoluflia
de la 1848, Unirea din 1859, instaurarea monarhiei constitupionale (1866) øi cîøtigarea
independenpei (1877), sæ se desfæøoare într-un ritm foarte accelerat, arzînd etapele
fireøti de evolupie øi cæutînd sà asimileze pi aplice orientærile arhitectural-urbanistice
europene în vederea unei conøtient urmærite sincronizæri.

în consecinpæ, atît nou næscutul discurs teoretic cît øi practica, au fost marcate, de o
neobiønuit de activæ suprapunere de tendinpe stilistice. Acest sincretism de tendinpe,
care devine una dîntre dimensiunile esenpiale ale modernitæpii arhitecturii româneøti, a
fost fàcut posibil pi întrepinut nu numai de aceastæ absorbpie rapidæ, ci øi de volumul
mare de construcflii care s-au realizat în aceastæ perioadæ, avînd în vedere faptul cæ
oraøele româneøti moderne se constituie tot atunci. O a doua dimensiune esentialæ a
dezvoltærii moderne a arhitecturii româneøti, devenitæ explicitæ abia cætre sfîrøitul
secolului al XIX-lea, se referæ la fondul cultural pe care s-a grefat aceastæ evolupie, øi
rezidæ în fractura culturalæ dîntre occidentalizare/modernizare (asimilarea noilor valori
produse 23323p1517x de civilizapia industrialæ vest-europeanæ) øi
autohtonism/traditionalism (pæstrarea vechilor valori ale ordinii agrare øi ale sud-estului
ortodox).

Transformærile politice, economice øi sociale declanøate dupæ 1821, øi accelerate dupæ


Unirea din 1859, la care se adaugæ voinpa de sincronizare culturalæ, s-au tradus în
activitatea constructivæ prin cîteva aspecte esenpiale: 1)aparipia de noi tipuri de
clædiri/programe de arhitecturæ (imobile de locuinfle plurifamiliale, gæri, clædiri
administrative, pentru învapæmînt, de spectacol, industriale, comerciale, hoteluri, etc.),
2)importul øi asimilarea noilor materiale øi tehnologii de construcflie (metalul øi betonul
armat, aplicate la început la construcflii de geniu civil øi industriale, apoi la toate tipurile
de construcflii øi avînd ca finalitate formarea unor serioase antreprize moderne de
construcflii) øi 3) necesitatea exprimærii prin arhitecturæ a noului etos modernizator.

La acestea se adaugæ dezvoltarea færæ precedent a oraøelor, constînd atît în


modernizarea celor existente (prin înlocuirea fondului construit considerat
necorespunzætor, limitarea extinderii necontrolate a suprafepei, adaptarea structurilor
stradale la noile funcfliuni øi ierarhizarea lor, densificarea construitului, creøterea
nivelului de înælflime - în mod special în centru -, zonificarea funcflionalæ, construirea øi
punerea în evidenpæ a clædirilor reprezentative, crearea unui nou tip de reprezentativitate
urbanæ, etc.), în restructurarea radicalæ a altora (Giurgiu, Bræila), cît øi în edificarea de
noi oraøe pe plan prestabilit (Turnu Severin, Turnu Mægurele, etc). Odatæ cu
Regulamentele Organice se instituie øi se perfectioneazæ formele øi instrumentele de
control urban care vor administra modernizarea urbanæ. Ele atestæ oficial (prin
regulamente øi legi urbanistice, planuri directoare, etc.) cristalizarea treptatæ øi evoluflia
unei voinpe constructive øi a unei gîndiri urbanistice din ce în ce mai clar orientate
funcflional øi formal. Bucureøtiul, cu semnificapia de capitalæ a noului stat national
(1859), a devenit øi a ræmas pentru multæ vreme nu numai principalul teatru al
operapiunilor urbane moderne, ci øi cel mai important focar de iradiere culturalæ øi
arhitecturalæ din paræ.

Din punct de vedere stilistic, perioada de pînæ la primul razboi mondial este
caracterizatæ prin preluarea aproape concomitentæ a mai multor modele stilistice
europene (cu diferitele lor varietæpi locale, în functie de locul de inspirapie), de la
clasicism la eclectism øi ecouri ale Artei 1900, ale cæror contradicpii originare se pierd øi
se rezolvæ prin semnificapia unicæ pe care o capatæ pe plan local: toate reprezintæ în
anumite mæsuri sincronizarea cu Europa. Acestor importuri li s-au adæugat, începind cu
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cæutærile unui stil napional, cunoscute sub
numele generic øi relativ impropriu de neoromânesc. Deøi rezultat din dorinpa de
redefinire identitaræ, deci în contradicpie cu importul stilistic, neoromânescul este, în
arhitectura româneascæ, echivalentul cæutærilor formale cu aceeaøi semnificapie care se
manifestæ nu numai în Europa acelui moment, ci øi în întreaga lume contemporanæ; deci
reprezintæ – paradoxal - un prim semn al unei reale sincronizari. Dupæ primul ræzboi
mondial, cæutærile unui stil napional øi-au gæsit un adversar deosebit de puternic în noul
import arhitectural din deceniul al 3-lea, modernismul, ceea ce reprezintæ, în sine, un alt
semn al doritei sincronizæri cu Europa. Arhitectura perioadei interbelice s-a aflat, atît
ideologic cît øi formal, sub semnul acestui conflict, care se va ascupi puternic în anii
premergætori celui de al doilea razboi mondial.

Fapæ de aceasta schemæ de evolupie stilisticæ, contextul cultural specific al fiecæreia


dîntre cele trei regiuni istorice aduce nuanpe: de exemplu, influenpa clasicistæ este în
Moldova mai timpurie, mai puternicæ øi mai persistentæ; pe teritoriul Pærii Româneøti,
absorbpia curentelor europene este dominatæ la sfîrøitul secolului al XIX-lea de filiera
francezæ; în Transilvania, pe un fond urban mai închegat øi cu o mai înrædæcinatæ
tradiflie central europeanæ, dezvoltarea stilisticæ de pînæ la primul razboi mondial este
mai organicæ øi urmæreøte îndeaproape arhitectura Vienei imperiale.

în privinpa arhitecflilor, aceøtia au fost la început stræini (din foarte diverse parpi ale
Europei), apoi încep sæ se afirme øi arhitecfli români, diplomapi în stræinætate (mai ales
ai renumitei Ecole des Beaux Arts din Paris) øi, dupæ 1892 (Societatea Arhitecflilor
Români fondeazæ ªcoala de Arhitecturæ din Bucureøti, care dupæ doi ani devine
institupie de stat), în Romania. Se poate spune cæ perioada modernæ este øi perioada
consolidærii breslei arhitecflilor români øi a sistemului de producpie de arhitecturæ.

Pe acest fond, dupæ Unirea din 1918, dezvoltarea arhitecturalæ din cele trei regiuni
devine întrucîtva mai unitaræ. Aceastæ schemæ evolutivæ va fi între ruptæ de cel de al
doilea ræzboi mondial.

Arhitectura clasicistæ

Arhitectura de facturæ clasicistæ anunpæ cel mai timpuriu modernitatea, prin importul
unor elemente formale (la început numai morfologice, apoi øi sintactice) de facturæ
clasicæ sau clasicizantæ, care devin destul de frecvente spre sfirøitul secolului al XVIII-
lea. Ele provin din influenpe ale clasicismului øi/sau neoclasicismului european, venite
pe diferite filiere (predominant cea ruseascæ øi cea central europeanæ), dar, fiind vorba
de preluæri tîrzii øi nu direct de la sursæ, este greu de fæcut o diferenpiere siguræ între
ceea ce ar reprezenta influenpa renascentistæ/clasicistæ tîrzie øi influenpa neoclasicæ.
Indiferent de originea sa, repertoriul morfologic øi sintactic clasicist a fost aplicat inipial
la nivelul plasticii de fapadæ, mai ales la monumente de cult øi case boieresti (în
Moldova: palatul Cantacuzino - înainte de 1795 øi palatul Callimachi - 1795-6, din Iaøi,
biserica rotundæ din Lepcani - 1795, biserica Banu - 1800, din Iaøi, biserica mænæstirii
Væratec -1808, palatul “de peste ziduri” de la mænæstirea Frumoasa - 1818, biserica
Ruset din Botoøani - 1825; în Para Româneascæ: casa Crepulescu - înainte de 1791,
palatul Ghica-Tei -1822, toate în Bucuresti, etc.). Sînt cunoscute numele cîtorva
dîntre arhitecflii care au proiectat în manieræ clasicistæ: inipial au fost arhitecfli stræini
ca austriecii “her Leopold”, Johann Freiwald, cehul Martin Kubelka, rusul M. Singurov,
catalanul Xavier Villacrosse, etc., cærora li s-au adæugat mai tîrziu arhitecfli români sau
“diletanpi”care suspin aceastæ arhitecturæ: “Ionipæ arhitectonul”, Gheorghe Asachi,
Alex. Costinescu, Iacob Melnic, etc., în Moldova øi Para Româneascæ.

în Ardeal, pe un fond mai pregætit de evoluflia stilisticæ anterioaræ (mult mai apropiatæ
de cea central europeanæ), arhitectura clasicistæ a apærut sub forma unui baroc tîrziu
simplificat (fapada principalæ a palatului Brukenthal din Sibiu, curtea interioaræ a
palatului Banffy, colegiul reformat - 1801, palatele Teleky, arh. Josef leder - 1802 øi
Tholgalagy-Korda, arh. Carlo Gusti - 1801-1807, toate din Cluj, etc.) øi s-a maturizat mai
devreme (catedrala romano-catolicæ din Satu-Mare - 1786-1789, primæria din Cluj, arh.
Anton Kragerbauer - 1843-1846, etc.), liceul Andrei ªaguna din Braøov (arh. ªtefan
Emilian - 1851). în restul pærii, pe mæsuræ ce prestigiul de care se bucuræ stilul a
crescut, aplicarea lui a devenit tot mai coerentæ, iar sintaxa clasicistæ a cæpætat
profunzime, dezvæluind o noua spapialitate interioaræ. S-au construit biserici clasiciste
noi, cum ar fi biserica Sf. Spiridon(1804) øi cea a mænæstirii Frumoasa (1836) în Iaøi,
Teiul Doamnei (1833) øi Sf. Dumitru (arh. Iosif Weltz) în Bucureøti, etc., iar multe
biserici vechi au fost refæcute în spirit clasicist, cum ar fi Sf. Gheorghe Nou din
Bucuresti (dupæ 1848, arh. X. Villacrosse). în paralel, aceastæ arhitecturæ a fost utilizatæ
în construcflia multor reøedinpe boiereøti, unele cu mari amenajæri de parcuri (conacul
Rosetti de la Cæiupi/Bacæu, reøedinpa lui Alexandru Ghica de la Paøcani/Ilfov, etc.) øi
a început sæ aibæ ecou øi la nivelul micii arhitecturi domestice urbane.

în cea de a doua jumætate a secolului al XIX-lea, s-au construit øi importante edificii


publice clasiciste, cum ar fi Teatrul Napional din Bucureøti (1846-1852, arh. Josef Heft),
casa episcopalæ din Râmnicu Vâlcea, prefectura judepului Argeø din Piteøti, Institutul de
anatomie din Iaøi (arh. N.C. Mihæilescu, St. Emilian) sau clædirile proiectate de
Alexandru Oræscu (diplomat la Munchen), considerat primul mare clasicist român:
Universitatea (1857-1869), hotelul Bulevard (1865-1867), biserica Domnipa Bælaøa (în
colaborare cu Carol Benis), în Bucuresti øi forma finalæ (1880) a Mitropoliei din Iaøi
(începutæ în 1833 de arhitecflii Freiwald øi Asachi).

Deøi în ultimii cincisprezece ani ai secolului al XIX-lea, clasicismul a început sæ-øi


piardæ pozipia de “stil oficial” (în favoarea eclectismului), se poate vorbi despre o anume
rezistenpæ a filonului clasicist în arhitectura româneascæ. Astfel, în timp, el reapare sub
diverse forme: fie pur, în construcflii neoclasice tîrzii (Palatul Regal din Bucuresti, arh.
N. Nenciulescu, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, Ministerul de Finanpe din
Bucureøti, arh. Radu Dudescu - 1947), sau neorenascentiste (banca Crisoveloni, arh. G.
M. Cantacuzino - anii 1920); fie simplificat, în anumite forme de Art-Deco sau de
modernism monumental (Facultatea de drept, arh. Petre Antonescu - 1935, Ministerul
Juspiei, arh. Const. Iotzu - 1929-1932, Institutul Agronomic,arh. F. Stænculescu, L.
Plæmædealæ, R. Udroiu, Ministerul de Externe - 1936-1938, Academia de Ræzboi -
1937-1944, Palatul CFR - 1938-1947, proiectate de Duiliu Marcu, expozipiile din 1937-
1939, arh. Horia Creangæ, toate din Bucuresti, Palatul Culturii de la Cernæupi, arh. Horia
Creangæ - 1938-1940 etc.); fie în forme “pervertite”, în structura arhitecturilor totalitare
de la sfîrøitul secolului al XX-lea. în plus, grapie învæpæmîntului de tip Beaux-Arts,
filonul clasicist se transmite în sintaxa øi repartipia planimetricæ a multor clædiri, chiar
dacæ acestea adoptæ alte formule stilistice de fapadæ, de la eclectism la neoromânesc.

Arhitectura de facturæ romanticæ

Pe la începutul secolului al XIX-lea, în arhitectura româneascæ a început sæ pætrunda øi


spiritul romantic, atît prin modele formale, cît øi ca impuls catalizator, determinînd douæ
tipuri de cæutæri stilistice. Pe de o parte, se situeaza o arhitecturæ bazatæ pe împrumuturi
formale din diverse manifestæri stilistice de facturæ romanticæ specifice unor zone ale
Europei occidentale øi centrale (forme de neogotic, neoromanic, øi alte forme
neomedievalizante, diverse stiluri regionale, mai ales germane, etc.), denumitæ
generic arhitecturæ de facturæ romanticæ, pe de altæ parte, se gæsesc cæutærile de
valorificare în spirit romantic a arhitecturii populare autohtone. Dacæ aceastæ orientare a
stærii romantice spre elaborarea unei arhitecturi napionale se va maturiza mai tîrziu, abia
spre sfîrøitul secolului, devenind o direcpie de cæutæri stilistice durabilæ øi de sine
stætætoare (a se vedea mai departe: arhitectura neoromâneascæ), arhitectura “importatæ”
de facturæ romanticæ reprezintæ, alæturi de arhitectura de facturæ clasicizantæ, un
moment incipient important în procesul de occidentalizare/modernizare a societæpii
româneøti, caracteristic celei de a doua jumætæpi a secolului al XIXI-lea. Spre deosebire
de cea clasicistæ, arhitectura de facturæ romanticæ manipuleazæ un repertoriu
morfologic heteroclit, format din elemente constructive øi decorative din arhitectura
feudalæ europeanæ, dupæ o sintaxæ comportînd o mare libertate de interpretare øi al
cærei numitor comun este cæutarea pitorescului. Rezultatul este o arhitecturæ
spectaculoasæ, cu atmosferæ poeticæ, care a fost adoptatæ de multe reøedinpe boiereøti
øi burgheze, mai rar de clædirile publice.

Ca exemple mai reprezentative se pot cita: palatul ªupu din Bucureøti (1831-1832), arh.
Konrad Schwink øi Vitul, proiectat în spiritul Rundbogen german), intervenpiile de la
mænæstirile Bistripa, Tismana, Curtea de Argeø, Arnota, Antim, Negoieøti,
Cældæruøani, etc., datorate arhitectului Shlatter (care a jucat un rol deosebit de important
øi ca restaurator, deøi, în spiritul vremii, el transmite monumentelor autohtone o
expresivitate “goticæ” nespecificæ øi atmosfera nostalgicæ a castelelor create de
romantismul german); fostul Spital militar øi Arsenalul Armatei din Bucuresti; palatul lui
Al. I. Cuza de la Ruginoasa; cazarma Copou de la Iaøi; casa Liebrecht-Filipescu (1866,
arh. Luigi Lipizer, veritabil creator de stil), Institutul meteorologic Filaret (1884),
catedrala Sf. Iosif (1883, arh. Schmidt), sinagoga spaniolæ øi Templul coral (1865),
restaurantul “Carul cu bere” (1875, arh. Zigfried Kofczinsky), cele douæ edificii Rieber
(terminate în primii ani ai secolului al XX-lea), palatul Cretzulescu, casa Grigore
Cerchez, toate în Bucureøti; Palatul Culturii de la Iaøi (începutul secolului 20, arh. I.D.
Berindei). O menpiune deosebitæ o meritæ ansamblul castelului regal øi parcului Peleø
de la Sinaia (început în 1875-1880, arh. Doderer øi Schultz, completat fericit în 1896-
1914, arh. Karel Liman), care a imprimat stilul sàu pitoresc (în spiritul unei combinapii
eclectice de vernacular medieval german, renaøtere germanæ si alte componente stilistice
de diferite facturi), întregii localitæpi øi chiar zonei. Spiritul romantic se regæseøte øi în
arhitectura funeraræ, în arhitectura de interior øi în mobilier. Dar mai ales, a dat un mare
avînt arhitecturii peisagere: s-au amenajat atît multe grædini øi parcuri ale reøedinpelor
elitei (dîntre care numai unele s-au pæstrat, dar documentele atestæ un mare numær), cît
øi grædini øi parcuri urbane publice. Grædini romantice, cum ar fi grædina Ciømigiu
(începutæ pe la 1845, Carol Friederich Meyer) øi gradina Kiseleff (Carol Meyer, 1843),
organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, îøi au originea în acest tip de
arhitecturæ. Mai tirziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expozipie din
1906, a reprezentat expresia de vîrf a pitorescului romantic.

în Transilvania, arhitectura de facturæ romanticæ neomedievalizantæ este mai organic


legatæ de tradiflia arhitecturalæ localæ øi a fost practicatæ de arhitecfli autohtoni. Marele
arhitect al neogoticului a fost Antal Kagerbauer, autor al bisericii Sf. Petru (1846) øi al
primæriei din Cluj (1843-1846), al aripii noi a castelului Banffy de la Bonpida (1855), al
castelului Miko Imre de la Ocna Mureø øi al multor monumente funerare, urmat de
arhitecflii Ferdinand Hottner (azilul Sf.Elisabeta din Cluj), Samu Pecz (palatul Szeky,
Cluj), Janos Bohm, Kalman Rimanoczy, Gotfried Orendi, etc.

Atît arhitectura clasicistæ cît øi cea de facturæ romanticæ au lærgit considerabil aria
formalæ a arhitecturii româneøti, scopînd-o de pe fagaøul restrîns al tradifliei autohtone,
dar în moduri diferite: dacæ arhitectura clasicistæ a adus în arhitectura româneascæ
rigoarea øi ordinea rapionalæ ale tradifliei clasice (pe teritoriul vechiului regat aceasta
tradiflie fiind aproape inexistentæ), arhitectura de facturæ romanticæ a adus un surplus
imaginativ øi o aplecare cætre farmecul arhitecturii trecute. Ambele direcpii au dat roade
mai tîrziu.

Arhitectura eclectismului

Færæ sæ fie stræin de spiritul romantic, eclectismul, în special în formele sale


caracteristice academismului de øcoalæ francezæ (academismul Beaux-Arts-ist),
reprezintæ un moment de sine stætætor øi marcant în evoluflia arhitecturii româneøti øi a
oraøelor, mai ales în vechiul regat. Bazat pe un “program” de adunare sistematicæ a
elementelor rezultate în urma analizei diverselor arhitecturi, pe care le recompune dupæ
principii istorice coerente, moduri tipologice caracteristice destinapiei clædirii sau dupæ
asocieri bizare øi stimulatoare, eclectismul s-a bucurat de un mare prestigiu, în ultimii
cincisprezece ani ai secolului al XIX-lea. Dacæ, în importurile formale anterioare se
poate depista o anumitæ nesiguranpæ, desigur în legæturæ cu preluarea lor de la surse
intermediare (uneori deja transformate) øi cu imaturitatea sistemului local de producpie
de arhitecturæ, arhitectura eclecticæ a fost de la început puternicæ øi maturæ, preluatæ cu
profesionalism øi direct de la sursæ. Cum perioada de maximæ forpæ a arhitecturii
eclectice a coincis cu un moment de vîrf al construcfliei societæpii româneøti moderne, se
poate spune cæ aproape întreaga structuræ institupionalæ a noului stat este eclecticæ.
Cele mai multe øi mai importante clædiri publice eclectice s-au construit în Bucureøti,
ocupînd locuri cheie în noua conceppie urbanisticæ a oraøului, în legæturà cu tæierea
marilor bulevarde E-V øi N-S øi cu modernizarea Cæii Victoria. Ele au fost proiectate
inipial de arhitecfli francezi, mai tîrziu de arhitecfli români, majoritatea cu studii la Ecole
des Beaux-Arts, ceea ce menpine continuitatea øi unitatea stilului. în plus, construcflia
eclecticæ în sine este suficient de flexibilæ încît sæ poatæ îngloba færæ perturbæri
interpretæri diverse. Semnificative pentru arhitectura eclecticæ sînt o serie de clædiri
publice, cum ar fi: partea veche a Bæncii Napionale (1883-1885, arh. Cassien Bernard,
Albert Galleron øi sculptorul Ioan Georgescu), clædirea Ateneului Român (1886-1888,
arh. Albert Galleron) øi galeria de artæ de pe latura sa posterioaræ (arh. Leonida
Negrescu), ªcoala de Poduri øi ªosele (dupa 1880, arh. Lecomte de Nouy, Cassien
Bernard), Palatul de Justipie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioarele cæruia lucreazæ øi
Ion Mincu), Ministerul Agriculturii (1896, arh. Louis Blanc), Institutul de Medicinæ øi
Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri øi Economii (1896-1900, arh.
Paul Gottereau), Palatul Poøtelor (1900, arh. Alex. Savulescu), Bursa de efecte (1910,
arh. St. Burcus), Camera Deputapilor øi Cercul militar (începutul sec. 20, arh. Dimitrie
Maimarolu), Fundapiile Regale (terminat în 1914, arh. Paul Gottereau) etc., din
Bucuresti, Palatul de Justipie din Craiova (,arh. Ion N. Socolescu), Teatrul Napional din
Iaøi (1896, arh. Fellner si Helmer), etc., precum øi multe reøedinpe, majoritatea luxuoase:
casa Asan øi palatul Cantacuzino (ambele arh. I.D. Berindei), casa Monteoru øi casa
Vernescu (ambele arh. Ion Mincu) etc., din Bucuresti, palatul Dinu Mihail (arh. Paul
Gottereau) din Craiova etc. în plus, eclectismul arhitectural avînd, din formare, relapii
organice cu eclectismul tehnic al secolului al XIX-lea, tot de facturæ eclecticæ sînt øi
multe “construcflii inginereøti”, cum ar fi halele alimentare (hala Unirii - 1865-1870 øi
hala Traian, arh. Giulio Magni - 1896, ambele în Bucuresti, halele din Ploiesti, arh. Toma
T. Socolescu) øi gærile din diverse oraøe (partea veche a Gærii de Nord, din Bucurestu,
gara din Burdujeni/Suceava, gara Ploieøti Sud etc.), a cæror construcflie în numær mare a
fost impusæ de dezvoltarea economicæ a pærii. Eclectismul transilvan al aceleiaøi
perioade a fost de o facturæ diferitæ, mai înrudit cu barocul central european. Teatrele
napionale din Cluj øi Oradea (arh. Fellner si Helmer), Universitatea din Cluj (1872,),
Palatul Culturii din Cluj, primæria din Oradea (1899-904, arh. Kolmar Rimanoczy) øi cea
din Arad (1913, arh. Ludovic Szantary) sînt exemple semnificative.

Arhitectura de tip 1900

în arta øi arhitectura europeanæ din jurul anului 1900, øi-a fæcut loc o serie de
manifestari inovatoare, care reprezintæ o miøcare generalæ secesionistæ fapæ de
închistarea academismului istoricist sau eclectic øi, în acelasi timp, încercæri de includere
în arhitecturæ a valenpelor artistice artizanale locale. De aceea miøcarea a dezvoltat în
arhitecturæ, în mobilier øi în artele aplicate formule stilistice diferind dupæ localizarea
geograficæ (purtînd, ca atare, diverse denumiri: Art Nouveau, Secession, Jugendstil, etc.)
øi a antrenat în paralel øi dezvoltarea unor øcoli locale de mobilier øi arte decorative.
Ecoul acestei miøcæri în pærile române a fost similar cu cel al romantismului, de care, de
altfel, miøcarea nu este stræinæ. O parte dîntre varietæpile stilistice regionale au
pætruns, asemeni altor importuri, în arhitecturæ øi în artele aplicate. Astfel se poate
delimita, atît în vechiul regat, cît mai ales în Transilvania, o arhitecturæ cu aspecte
evidente de tip Art Nouveau sau Secession (de facturæ austriacæ sau ungureascæ), uneori
mai pure, alteori grefate pe un suport de facturæ eclecticæ sau academistæ. ArtNouveau-
ul este remarcabil reprezentat de clædiri cum ar fi Cazinoul din Constanta (1907-1911,
arh. Daniel Renard), Cazinoul din Sinaia (arh. Petre Antonescu), vechiul hotel Athenée-
Palace (1910, arh. Daniel Renard), magazinul Orfeu din Bucuresti (arh. Leonida
Negrescu) etc. Cele mai multe øi mai tipice construcflii Secession, de influenta austriacæ
sau ungureascæ (în Ungaria dezvoltindu-se remarcabile variante locale), unele cu totul
deosebite ca valoare øi anverguræ, se gæsesc insa în Transilvania, în Oradea, Tîrgu-
Mureø, Timiøoara etc., unde arhitecfli ca Deszo Jakab øi Marcel Komor (complexul
Vulturul Negru din Oradea, 1907-1910, fosta primærie, 1907-1908, øi Palatul Culturii,
1913, din Tîrgu-Mureø etc.), Kalman Rimanoczy-fiul (Palatul Apollo, 1913-1914,
precum øi multe alte construcflii din Oradea), Sandor Baumgarten (liceul “Bolyai
Farkas”, 1908-1909, Tîrgu-Mureø), Jozsef øi Laszlo Vago, Ferenc Lobl, etc. au proiectat
o remarcabila arhitecturæ de aceastæ facturæ stilisticæ. Pe de altæ parte, ca øi în cazul
romantismului, spiritul în sine al miøcærii a dat naøtere øi la reacpii specifice locale,
cæutæri arhitecturale care au stimulat dezvoltarea unor ræspunsuri originale. De aceea,
unii cercetatori situazæ în interiorul acestui fenomen geneza cæutærilor napionale; sau
chiar le prezintæ ca varianta originala româneascæ a Artei 1900. Aceasta pozipie nu este
lipsitæ de sens, deoarece cæutærile stilistice ale unei arhitecturi napionale (arhitectura
neoromâneascæ) au fost legate evident atît de implulsul romantic, cît øi de vocapia
regionalistæ a Artei 1900. Dar, prin amploare øi duratæ, prin faptul cæ au reprezentat
prima miøcare arhitecturalæ originalæ øi cu program teoretic coerent din arhitectura
româneascæ modernæ, ele meritæ sæ ocupe o pozipie de sine stætætoare.

Cæutærile napionale: Arhitectura neoromâneascæ

Astfel, arhitectura neoromâneascæ reprezintæ, alæturi de dezvoltæri similare în muzicæ,


literaturæ, arte plastice, una dîntre dimensiunile cristalizærii unei culturi napionale
moderne. Deøi a urmat øi s-a definit prin confruntarea cu prima etapa de modernizare
(caracterizatæ prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice øi
neomedievalizante, eclectice, de facturæ Arta 1900), expresia cæutærilor identitare nu a
luat inipial forma unei crize, a unei reale contestæri a acestor importuri. Ea a reprezentat
pînæ la primul razboi mondial un alt aspect al modernizærii arhitecturii româneøti. Ideile
care au ghidat aceste cæutæri stilistice, încadrabile ca program ideologic în trama general
europeanæ a cæutærilor similare din arhitectura ultimei jumætæpi a secolului al XIX-lea,
au fost suspinute pînæ la cel de al doilea ræzboi mondial de principala publicapie de
specialitate, revistaArhitectura (fondatæ în 1906). în acelaøi timp, conøtientizarea valorii
arhitecturii tradiflionale øi trezirea interesului pentru patrimoniul istoric s-au tradus øi în
organizarea sistemului intitupional de monitorizare øi protecpie a acestuia: în 1909 s-a
infiintat Comisiunea Monumentelor Istorice, în care au activat, de-a lungul timpului, mari
personalitæpi ale culturii øi arhitecturii româneøti.

Arhitectura neoromâneascæ, mai degrabæ o miøcare programaticæ decît un stil unitar, a


început sæ se dezvolte încæ din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea øi a dominat
primele douæ decenii ale secolului al XX-lea, luînd locul eclectismului în preferintele
oficiale. S-a aplicat îndeosebi tipurilor de clædiri ale structurilor administrapiei locale
(administrapii financiare, primærii, væmi, etc.), construcfliilor din investiflii publice
(locuinfle ieftine, øcoli rurale, muzee, facultæpi, biserici - mai ales catedralele ortodoxe
construite în Ardeal dupæ 1918), dar a fost preluatæ øi de locuinflele luxuoase (vile øi
chiar imobile de raport) øi de unele construcflii monumentale private (bænci). Repertoriul
formal tradiflional utilizat pentru a crea un stil napional, foarte divers øi amalgamat, este
folosit în opera diferipilor autori conform propriilor selecpii, într-o anume relapie cu tipul
de program øi de tipul de sintaxæ. De aceea apar øi mari diferenpe între stilurile
individuale ale diverøilor arhitecfli. în general, s-a încercat valorificarea unor elemente
structurale øi decorative preluate din arhitectura vernacularæ româneascæ (stîlpi øi
parapepi de lemn, prispe, troipe), dar øi balcanicæ (bovindouri cu console de lemn,
geamlîcuri) øi chiar mediteraneeanæ (logii, pergole), din arhitectura bisericeascæ
moldoveneascæ øi munteneascæ (tipuri de acoperiøuri, paramenpi de zidærie, uøi de
lemn, brîuri, ancadramente, medalioane de ceramicæ), din arhitectura brâncoveneascæ
(alternanpa de zidærie simplæ cu ancadramente, parapepi, intarsii decorative specifice din
piatræ) etc., precum øi a unor teme compozipionale selectate din arhitectura zonalæ, care
devin elemente de compozipie specifice (tema culei-turn, tema foiøorului, tema casei
populare cu parter supraînalpat etc.). Acestea au fost puse în opera atît la scara lor
originalæ cît øi la scæri monumentale, dacæ tipul de clædire o cerea. Sintaxa care
administreazæ compozipiile este, în general, academistæ pentru clædirile monumentale,
de facturæ traditional bizantinæ (originaræ sau tradiflional româneascæ) pentru clædirile
de cult øi foarte liberæ, organicæ, creatoare de pitoresc pentru clædirile de mai micæ
anverguræ. Selecpia elementelor specifice este rar facutæ în sensul unei puritæpi stilistice
dictate de reguli bine precizate: de obicei ele sînt folosite sincretic, adesea chiar împletite
cu elemente decorative sau structurale de facturæ clasicæ, neogoticæ, neomedievalæ, de
facturæ Arta 1900, ceea ce face uneori dificilæ încadrarea stilisticæ. De aceea, se poate
considera cæ demersul sintactic este, în general, de facturæ eclecticæ, iar imaginea
generalæ a acestei dezvoltæri stilistice este sincreticæ øi pitoreascæ în acelasi timp.
Foarte permisivæ øi cu un limbaj uøor de înpeles, arhitectura neoromâneascæ s-a bucurat
de o mare popularitate øi s-a ræspîndit rapid în arhitectura domesticæ urbanæ anonimæ.

Primul dintre principalii reprezentanpi, øi creator al acestei miøcæri, a fost Ion Mincu
(primul diplomat roman al Ecole des Beaux Arts, Paris), a cærui arhitecturæ este cu
certitudine un vîrf, nu numai pentru arhitectura neoromâneascæ, dar øi pentru întreaga
arhitectura româneascæ. Principalele sale lucræri sînt: casa Lahovary (1886), “Bufetul”
de pe soseaua Kiseleff (1892, dupæ planurile întocmite în 1889 pentru pavilionul
românesc la Expozipia universalæ de la Paris), ªcoala Centralæ de fete (1890), în
Bucureøti, Palatul administrativ din Galapi, bæncile comerciale din Craiova øi Bræila.
Linia stilisticæ deschisæ de Mincu (numitæ øi “stilul Ion Mincu”) a fost continuatæ de
pupini arhitecfli, printre care arhitectul italian Giulio Magni (øcoala primaræ
Mavrogheni - 1895, gara de la Curtea de Argeø - 1898). Alpi reprezentanpi de seamæ ai
miøcærii, fiecare creind propria linie stilisticæ, sînt: Petre Antonescu (Ministerul
Construcfliilor - actuala Primærie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ din
Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru salariapii
Bæncii Napionale din Bucureøti, conacul din ªtefæneøti - Argeø etc.), Nicolae Ghica-
Budeøti (Palatul pentru colecpiile muzeului de artæ napionalæ - 1912-1939, biserica
greco-catolicæ din str. Polona, biserica Cupitul de Argint, casa Rosetti, toate în
Bucureøti, liceul din Râmnicu-Vâlcea etc.), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe
locuinfle, dintre care celebra vila Minovici din Bucuresti etc.), Grigore Cerchez, în a
cærui antrepriza a lucrat øi arh. Al. Clavel (clædirea veche a Institutului de Arhitecturæ -
1912-1927, corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni øi multe case dintre care
remarcabila casæ Disescu, din Bucuresti), Florea Stænculescu (ansambluri de locuinfle
ieftine, proiecte tip de locuinfle rurale, øcoli rurale, væmi, Palatul Agriculturii din Bræila
etc), Statie Ciortan (multe clædiri ale administrapiei financiare în Bucuresti øi alte orase,
Vama Poøtei din Bucureøti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucureøti) ), Paul
Smærændescu (case particulare în Ploieøti, Bucureøti, Sinaia, imobile de raport), G.
Cristinel (primæria din Banu Manta, Bucureøti, catedrala ortodoxæ din Cluj), I.D.
Traianescu, Toma T. Socolescu, etc.
Dupæ primul ræzboi mondial, arhitectura neoromâneascæ a început sæ-øi piardæ
dimensiunea modernizatoare øi sæ se osifice, devenind treptat principala forpæ
conservatoare în opozitie cu retorica si estetica modernismului. Deøi orientarea
napionalistæ din ce în ce mai puternica a contextul politic a favorizat evident
neoromânescul (regulamentele pentru anumite zone ale Bucureøtiului specificau clar
obligativitatea utilizærii unui “stil românesc”), realizærile arhitecturale au devenit din ce
în ce mai sterile sau au fuzionat, uneori pînæ la contrazicere, cu elemente stilistice de alte
facturi, în cautarea unui pitoresc care a atins uneori bizareria.

Modernismul

în deceniul al treilea al secolului al XX-lea, concomitent cu ræspîndirea øi implementarea


lor în toate pærile europene, în arhitectura romaneasca au pætruns ideile øi programul
estetic al Miøcærii Moderne, care au cunoscut atît un mare succes în rindul tinerei
generapii de arhitecfli, cît øi o neaøteptatæ popularitate în rîndurile burgheziei
progresiste, care øi-a gasit în noua arhitecturæ modul propriu de expresie. Cum, aceastæ
pætrundere s-a suprapus peste lucræri intense de modernizare a Bucureøtiului, noua
arhitecturæ a fost utilizatæ mult în zonele centrale reprezentative, cærora le-a conferit o
imagine generalæ modernistæ, aspect mai rar întîlnit în alte capitale europene. Ca øi
cæutarile napionale, noua linie formalæ a fost însopitæ de o importantæ fundamentare
teoreticæ, publicatæ în revistele de avangardæ, mai ales în Contimporanul (1922-1932,
creat, condus øi finanpat de Marcel Iancu, împreunæ cu poetul I.Vinea). Din 1931, o
interesantæ øi substanpialæ suspinere teoreticæ a venit din partea revistei Simetria
(inipiatæ øi condusæ de G.M. Cantacuzino împreunæ cu O. Doicescu, Matila Ghyka,
Tudor Vianu, P.E. Miclescu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu). Ideologia specificæ
miøcærii, evident importatæ, a fost însæ adaptatæ la circumstanpele locale, astfel aparînd
nuanpele specifice ale modernismului românesc: chestiunea locuintei ieftine, a
oraøului funcflional, vocapia socialæ øi orientarea de stînga - care reprezintæ nucleul
ideologiei originare - sînt mult atenuate, locul lor fiind luat de dezbaterea esteticæ.
Caracterul progresist al modernismului românesc rezidæ în special în inlocuirea “vechilor
estetici” cu noua estetica, chestiune care exprimæ – adesea foarte incisiv - voinpa de
redeschidere spre Europa, în conflict fæpiø cu închiderea în interiorul tradiflionalei ordini
agrare idealizate øi a spiritualitæpii ortodoxe, ambele ostile
occidentalizærii/modernizærii. Astfel, caracterul revolupionar al miøcærii moderne
româneøti apare mult îmblînzit, deøi, în deceniul al patrulea, noua esteticæ øi
semnificapia ei a cæpætat dimensiuni “eroice” în conflictul ascupit cu tendinpele
napionaliste.

Modernismul românesc (ca øi miøcærile locale de avangardæ de care este foarte legat) a
încercat sæ sintetizeze, sub semnul pragmatic al aplicabilitæpii imediate, diverse tendinte
ale Miøcærii Moderne într-o arhitectura elegantæ, cu un redus caracter experimental, mai
apropiatæ de modernismul temperat al arhitecturii pariziene din acea perioadæ (cu
evidente împrumuturi de facturæ Art-Deco), decît de liniile radicale promovate de
neoplasticiøti, contructiviøti, øcoala de la Bauhaus sau Le Corbusier. Mai rar, mai ales în
arhitectura lui Marcel Iancu, apar clare orientæri de facturæ expresionistæ. Pe masura
evolutiei în timp, a apærut tot mai evidentæ influenpa arhitecturii fasciste italiene (mai
ales în arhitectura expozipiilor proiectate de H. Creangæ, în arhitectura monumentalæ a
lui D. Marcu etc.). Din cauza cæ preocuparea pentru o arhitecturæ economicæ a fost,
practic, absentæ, o altæ træsæturæ formalæ definitorie a modernismului românesc constæ
în utilizarea de materiale scumpe, de buna calitate, ceea ce nu este tipic pentru Miøcarea
Moderna, dar a asigurat construcfliilor o remarcabilæ rezistenpæ în timp. (Este vorba
despre rezistenpa la uzuræ øi la lipsa de întrepinere de dupæ cel de al doilea ræzboi
mondial, pentru cæ rezistenpa lor structuralæ este dramatic de redusæ – datoritæ folosirii
unor standarde de calcul inadecvate -; ceea ce le-a øi expus distrugerii la cutremure).

Principalele figuri ale modernismului românesc au fost Horia Creangæ, exponentul liniei
formale celei mai radicale øi cel care impune arhitectura modernæ øi întreprinde un
travaliu consecvent de modernizare a tipologiei imobilului de raport (imobilul ARO, bd.
Brætianu, 1929-1931 øi cinematograful - 1934, imobilul Otulescu, 1934-1935, imobilul
Malaxa - 1935-1937, vilele Bunescu - 1932, Cantacuzino - 1934, stadionul ANEF - 1933-
1939, uzinele Malaxa - 1931-1932 øi 1936-1939, halele Obor - 1937, din Bucuresti,
palatul Culturii de la Cernæupi - 1935-1937, etc.), Marcel Iancu, pictor, arhitect øi
publicist, singurul care este legat de miøcærile de avangardæ europene (co-fondator al
miøcærii Dada, Zurich, 1916) øi care introduce programatic ideile Miøcærii Moderne în
România (imobilele Herman Iancu - 1926, Clara Iancu - 1931, Gold - 1934, Bazaltin -
1935, Haimovici - 1937, vilele Fuchs - 1929, Chihæescu - 1930, Ilupæ - 1931, Wexler -
1931, Juster - 1931, Reich - 1937, øtrandul FSSR - 1929, în Bucuresti, sanatoriul
Popper/Predeal -1934, etc.) øi George Matei Cantacuzino, personalitate culturalæ de
mare cuprindere øi autor al unei teorii de arhitecturæ originale (chiar dacæ exprimatæ sub
formæ eseistic-poeticæ), exponentul unui palladianism modern (hala de avioane a uzinei
IAR/Brasov, vila Ariana/Eforie, hotelul Belona/Eforie, etc.). Acestora li se alæturæ
Duiliu Marcu (Casa de credit øi asiguræri a magistrapilor - 1935-1937, biblioteca
Academiei - 1936-1937, Administrapia autonomæ a monopolurilor statului - 1934-1941,
piapa alimentaræ de la Buzæu, numeroase imobile de locuit øi vile etc.), precum øi alte
nume reprezentative, cum ar fi: Paul Emil Miclescu (uzinele Ford, Bucuresti - 1930-
1932), Grigore Ionescu (sanatoriul Toria/Covasna - 1933-1934), Octav Doicescu (clubul
nautic de la Snagov), Henriette Delavrancea-Gibory, Ion si Tiberiu Niga etc. în general,
se poate afirma ca moderniøtii români au ales din evantaiul ideologic al Miøcærii
Moderne europene numai anumite dimensiuni: cea esteticæ øi cea rapionalistæ, pe care
le-au aplicat în modernizarea tipologicæ øi stilisticæ.

în chesiunea urbana, ei au optat cu precædere pentru alte modele de dezvoltare urbanæ.


Astfel, pentru clarificarea øi ierarhizarea circulapiei øi pentru sublinierea
reprezentativitæpii zonei centrale, s-a continuat politica urbanæ derivatæ din operapiile
practicate de Haussmann asupra Parisului (în a doua jumatate a secolului al XIX-lea), în
care principalul instrument al edificarii a fost imobilul de raport (o tipologie de locuinfle
colective, împrumutatæ probabil tot din modelul parizian) care, dupæ Regulamentul din
1897, a început sæ înlocuiascæ vechile tipologii; în timp ce, pentru parcelærile de
locuinte ieftine/populare øi de vile s-au folosit principii derivate din practica oraøului-
grædinæ european.

Generapia “revolupionaræ” a fost abia cea a tinerilor arhitecfli care øi-au fæcut studiile
aproximativ în perioada celui de al doilea ræzboi mondial. Dar aceøti arhitecfli care au
îmbræpiøat øi orientærile radical-reformatoare ale Miøcærii Moderne (problematica
locuintei ieftine, principiile oraøului funcflional sintetizate în Carta de la Atena,
standardizarea, etc.) au construit abia dupæ ræzboi.

Arhitectura Art-Deco

în sensul moderærii modernismului øi, în acelasi timp, al sincretismului care a


caracterizat în general dezvoltarea modernæ a arhitecturii româneøti, trebuie
menpionatæ arhitectura Art-Deco care a însopit cu realizæri numeroase øi remarcabile
toatæ perioada interbelicæ. Fenomenul Art-Deco, ale cærui filiapii se pot regæsi atît în
modernism cît øi în clasicismul monumental, desemneazæ un moment al modernizærii
eclectismului Beaux-Arts-ist care a creat în perioada interbelica o arhitecturæ luxuoasæ,
exuberantæ, reprezentativæ pentru succesul capitalist. Îmbinînd în mod uøor inteligibil
elemente derivate din limbajul modernist øi din progresul tehnologic cu un decorativism
epurat, dupæ o sintaxæ de facturæ predominant academistæ, arhitectura Art-Deco s-a
dovedit, în consecinpæ, o arhitecturæ foarte potrivitæ contextului românesc. Clædiri ca:
Palatul Telefoanelor (arh. Van Saanen-Algy, Louis Week, Walter Froy), Palatul
Societæpii funcpionarilor primæriilor din municipiul Bucureøti (arh. Ioan Roøu, Radu
Culcer), corpul nou al Gærii de Nord, judecætoria din ªtirbei Vodæ (arh. E. Nædejde, E.
Cusnenco), blocul edilitar cu teatru, primærie øi comerp din piata Amzei (arh. N.
Georgescu), hotelurile Ambasador øi Union (arh. Arghir Culina), Societatea Asigurarea
româneascæ, multe imobile de locuit (cum ar fi cele din Dacia 15 øi 66, arh. Jean
Monda), toate din Bucureøti, Ateneul universitar Regele Ferdinand (arh. G. Cristinel),
muzeul Institutului de studii clasice din Cluj, prefectura din Satu-Mare (arh. Victor
Smighelschi), etc. sînt exemple tipice øi de foarte bunæ calitate pentru aceastæ
arhitecturæ care împacæ mai multe tendinte.

Sintezæ criticæ?

în paralel, fondul mai tolerant øi sincretic al modernismului românesc a permis øi o


interesantæ conciliere (atît teoreticæ, cît øi formalæ) cu cæutærile originale ale unui spirit
napional în arhitecturæ. în general în proiecte de micæ anverguræ (locuinfle, cluburi,
etc.), arhitecfli ca, în primul rînd, Octav Doicescu, principalul reprezentant al acestei linii
stilistice (cartierul U.C.B., biblioteca øi clubul nautic din parcul Heræstræu, din
Bucureøti, multe vile etc.), dar øi Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu, Horia
Creangæ, Duiliu Marcu etc. au realizat færæ ostentapie un pitoresc modern, cu elemente
de facturæ vernaculæ. Înafara calitæpilor arhitecturale incontestabile, ceea ce face ca
aceastæ arhitecturæ sæ fie mai notabilæ decît un simplu compromis abil (ceea ce ar putea
pærea din punctul de vedere al avangardei), este faptul cæ ea pare sæ aibæ o teorie
subiacentæ. Din punct de vedere teoretic, expresia acestei concilieri se gæseøte øi în
paginile revistei Arhitectura scrise de Florea Stænculescu (redactor al revistei pentru o
anumitæ perioadæ), dar mai ales în teoria criticæ originalæ dezvoltatæ de G.M.
Cantacuzino. El suspine cæ adeværata arhitecturæ napionalæ nu se va putea realiza decît
dupa ce arhitectura româneascæ va fi absorbit lecpia funcflionalismului, pe care îl
consideræ o metodæ impusæ de spiritul timpului, dar care trebuie sæ fie decantatæ prin
filtrul tradifliei. În mod special aceastæ din urmæ chestiune situeazæ acest tip de cæutæri,
aparent minore, într-o zonæ pe care astæzi am numi-o regionalism critic; este ceea ce
urmeazæ sæ confirme sau infirme cercetærile viitoare.

arhitectura de dupa cel de al doilea razboi mondial


Cel de al doilea ræzboi mondial a întrerupt sensul evolupiei arhitecturii româneøti nu
numai prin consecinpele economico-sociale ale unei conflagrapii de asemenea anverguræ
(întreruperea activitæpii de construcflie, distrugerea fondului construit, særæcie etc.), ci –
mai ales - prin schimbærile politice majore care i-au urmat øi care au produs reale
mutaflii în producflia de arhitecturæ. Dovadæ stæ faptul cæ punctul de fracturæ în
evoluflia arhitecturii nu se situeazæ imediat dupæ ræzboi, ci dupæ ce se va produce
schimbarea de regim. Dacæ, la o primæ privire, s-ar pærea cæ, aøa cum s-a întîmplat
aproape în toatæ Europa, dezvoltarea arhitecturalæ post-belicæ s-a înscris grosso
modo pe linia de aplicare pe scaræ largæ a modernismului în formula sa radicalæ øi a
“consumului noului limbaj”, o cercetare mai atentæ relevæ o dezvoltare curioasæ, a cærei
filiaflie cu evoluflia arhitecturalæ anterioaræ se pierde. Descifrarea logicii noii dezvoltæri
nu mai decurge cu uøurinflæ, momentele cheie sînt neaøteptate, ele intræ în zona unei
subordonæri totale faflæ de evenimente exterioare care le imprimæ sensuri lipsite de
consistenfla internæ pe care evoluflia de pînæ la ræzboi o dovedise, færæ îndoialæ.

Schimbærile fundamentale din planul politic au antrenat atît fenomene economice øi


sociale specifice, cît øi schimbarea radicalæ a modului de exercitare a meseriei, ceea ce a
conferit evolupiei post-belice dimensiuni proprii. Astfel, instaurarea “socialismului de
stat” subordonat Moscovei, industrializarea forpatæ, planificarea centralizatæ øi a
activitæpii de construcflie (în 1952, se înfiinpeazæ Comitetul de stat pentru arhitecturæ,
construcflii øi urbanism) etc. au atras înlocuirea totalæ a investifliei private cu cea de stat
(avînd ca urmare øi disparipia mecanismului de reglaj al comenzii, caracteristic unei
societæpi de piapæ), desfiinparea practicii liberale a meseriei (1949), urmînd ca aceasta
sæ se desfæøoare numai în marile institute de proiectare specializate, înlocuirea
climatului natural concurenflial cu selecflia arhitecflilor dupæ criterii politice, închiderea
fapæ de Occident etc. Toate acestea nu numai cæ slæbesc puterea breslei (øi aøa destul de
tînæræ) øi subordoneazæ într-o mæsuræ uriaøæ deciziile profesionale deciziilor politice,
dar introduc øi o mare doza de arbitrariu. Astfel, dezvoltarea post-belicæ a arhitecturii
româneøti s-a dovedit mai sensibilæ la fluctuafliile politicului decît la mersul ideilor
arhitecturale în lume, devenind, într-un anume fel, istoria unei drame a meseriei.

Evoluflia contextului politic permite evidenflierea cîtorva perioade distincte, perioade


care, oricît am încerca sæ stabilim similitudini, sînt total distincte de evoluflia arhitecturii
în lumea liberæ, pentru cæ : (1)perioada de reconstructie de pînæ în 1948-1949;
(2)perioada stalinistæ, pînæ pe la jumætatea anilor 1950; (3)perioada de deschidere øi
relativæ resincronizare, aproximativ pînæ în primii ani ai deceniului 8; (4)perioada de
închidere øi declin, pînæ la revoluflia din 1989; (5)perioada de refacere a structurilor
profesionale, din 1990 pînæ astæzi.

Perioada de reconstrucflie

Caracterizatæ la început de necesitatea reintrærii în normalitate øi a refacerii dupæ


distrugerile ræzboiului, perioada de reconstrucflie a decurs în sensul cel mai firesc,
sfîrøitul ei constituind ultimul moment de sincronizare cu arhitectura europeanæ.
Arhitecflii care practicau înainte de ræzboi øi-au continuat în general maniera proprie de
proiectare, iar dupæ 1945 au fost terminate o serie de construcflii importante, în maniere
stilistice foarte diferite, de la modernism moderat la neoclasic, trecînd printr-
un modernism emfatic clasicist: blocul de birouri Banloc øi clubul nautic Heræstræu
(arh. Octav Doicescu), Ministerul de Finanape (arh. Radu Dudescu), palatul CFR (arh.
Duiliu Marcu). Concomitent, au început sæ se afirme øi cæutærile noii generaflii
funcflionaliste, reprezentatæ în mod special de Mircea Alifanti øi Ascanio Damian.
Aeroportul internaflional Bæneasa (1946, arh. M. Alifanti, A. Damian, N. Bædescu etc.),
fabrica de confecpii APACA (1947, arh. M. Alifanti, I. Ghica-Budesti, V. Krohmalnic,
H. Stern, etc.), pavilionul de expoziflie de pe malul lacului Heræstræu (1948, arh. A.
Damian øi Srulovici), bazinul øi sala de sport Floreasca (1947, arh. Titus Evolceanu øi
Sofia Ungureanu), spitalul Emilia Irza øi Facultatea de Drumuri øi Poduri (1950, arh.
Grigore Ionescu) etc. denotæ orientæri expresive øi vocabulare diverse, manipulate cu o
îndræznealæ mai mare decît în perioada interbelicæ, în interiorul unei libertæfli de
expresie moderniste cæreia epoca pærea sæ-i fie favorabilæ. Øi în domeniul locuintei
ieftine au apærut cæutæri moderniste cu carcter experimental: cartiere muncitoreøti cu
blocuri baræ, aøezate dupæ axa heliotermæ (Ferentari/Bucureøti, 1945-1947).
Majoritatea operafliilor de locuinfle sînt însæ orientate dupæ principii mai putin radicale,
fie continuind vechile parcelæri (Øerban-Vodæ, Steaua, Drumul Særii/Bucuresti), fie
propunînd mici cartiere dupæ modelul oraøului-grædinæ, cu blocuri mici (cartierul
Steagul Roøu/Brasov - arh. N. Nedelescu, Fl. Teodorescu, T. Elian, D. Marinescu) sau cu
locuinfle unifamiliale (Hunedoara, 1848 - arh. Gusti, A. Moisescu, V. Perceac).

Arhitectura realismului-socialist

Spre sfirøitul anilor 1940, politicul a impus realismul-socialist, sloganul artistic al


stalinismului, întrerupind pentru cîtiva ani atît noul patos modernist pe care tînæra
generapie încerca sæ-l impunæ, cît øi tradiflia mai moderatæ, a generafliei
anterioare. Totusi, arhitectura realist-socialistæ/stalinistæ nu va læsa urme fizice
copleøitoare. Într-un fel sau altul, nu s-au fæcut investiflii deosebit de mari, cu exceptia
combinatului poligrafic Casa Scînteii, proiectat dupæ modelul moscovit de un colectiv
din care au facut parte multe dintre tinerele speranfle ale momentului (arh. Horia Maicu,
øef de colectiv). Nici scara Casei Scînteii nu este la fel de copleøitoare ca mærturiile
læsate de stalinism în alte pæri. HCM/nov. 1952 impune în construcflia de locuinfle
formula sovieticæ a cvartalurilor, oprind orice alte experimente. Dar nici cvartalurile
(incinte sau suite de incinte de locuinfle plurifamiliale de micæ înælflime) nu au ajuns
copleøitoare (ca dimensiuni øi ca numær). În plus, înscrise în flesutul stradal existent, ele
nu au disturbat ordinea tradiflionalæ a oraøului.

Stilistic însæ, realism-socialismul a produs o deturnare de la cæutærile moderniste øi o


revenire artificialæ la vocabularul clasicist, uneori preluat ad-litteram (cinematograful
“înfræpirea între popoare”, Bucuresti, arh. Nicolae Porumbescu - 1953), alteori mai mult
sau mai putin aluziv sau scenografic (casa sanatorialæ Olæneøti, arh. Gheorghe Pætraøcu,
Liliana Dinescu - 1950, Opera Românæ, arh. O. Doicescu; teatrul de varæ “23 August”,
arh. P.Em. Miclescu, D. Marinescu - toate în 1953; cvartalele din Hunedoara sau din
Drumul Særii øi Cotroceni, din Bucuresti, etc.).

Perioada de deschidere øi relativæ resincronizare

Deschiderea, cu consecinpa ei mai tîrzie care reprezintæ o relativæ resincronizare cu


lumea ideilor europene, au fost relativ concomitente cu schimbarea gærzii la nivelul
conducerii partidului unic øi cu relaxarea prizei moscovite. Moartea lui Stalin, opozipia
internæ – la început surdæ - fapæ de politica lui Hruøciov (profitînd de “criza chinezæ”),
precum øi alte circumstanpe politice încæ destul de neclare, au orientat politica internæ
pe o cale mai pupin dependentæ de “dicteul” de la Moscova. Paradoxal, orientarea cu
caracter mai “napional” care s-a prefigurat, a fæcut ca forurile de partid sæ accepte
revenirea la limbajul modernist, probabil øi ca semn al vizibilitæpii desprinderii de
Moscova. în cadrul acestei schimbæri trebuie menpionat rolul convingætor øi abil jucat
de tînærul arhitect Cezar Læzærescu, care, devenit apoi arhitect oficial al lui Gh.
Gheorghiu-Dej, a preluat øefia unor proiecte importante (sistematizarea litoralului Marii
Negre - început în 1956, aeroportul international Otopeni, primærii øi hoteluri în diferite
oraøe etc.), în cadrul carora a dat ocazia sæ se afirme multor arhitecfli foarte tineri, de
deosebitæ valoare (Dinu Gheorghiu, Gabriel Cristea, Anca Borgovan etc.). Dovadæ cæ
arhitectura modernæ a devenit arhitecturæ oficialæ, stæ faptul cæ vilele nomenclaturii,
care s-au construit în cartierul rezidenpial de nord din Bucuresti sau pe malul mærii
(Eforie, Mangalia, etc.), au fost proiectate dupæ toate principiile acestei arhitecturi.
Construite færæ mari constrîngeri materiale, unele dintre ele reprezintæ încæ interesante
realizæri (micile imobile plurifamiliale de pe soseaua Kiseleff, Bucuresti, arh. T. Niga, L.
Garcia, I. Serban - 1956-1959).

Deøi poate pærea paradoxal în contextul acestui patos modernist, protecpia


monumentelor istorice se institupionalizeazæ. Ea este, probabil, explicabilæ prin
reorientarea napionalæ a politicii de partid. Dar aici trebuie subliniat rolul jucat, încæ de
la sfîrøitul perioadei staliniste, de un grup cultivat de tineri arhitecfli de stînga, aduøi în
posturi de decizie de jocul politic. Deøi foarte conectapi – din convingere - la Miøcarea
Modernæ radicalæ, aceøtia au promovat o serioasæ acpiune de protecpie a monumentelor
istorice. în cadrul structurilor dedicate acestei activitæpi, reînfiinpate institupional în
aceastæ perioadæ, au lucrat arhitecfli de mare valoare (Ioana Grigorescu, Nicolae
Diaconu, Eugenia Greceanu etc., avîndu-i ca mentori pe ªtefan Balø øi pe Grigore
Ionescu) care, în timp, au restaurat, grapie unor importante investiflii de stat, un numær
foarte mare de ansambluri øi monumente istorice (ansamblul mænæstirii Neamt,
Dragomirna, etc.). Aceastæ activitate de incontestabil profesionalism a supraviepuit
tuturor fluctuapiilor politice pînæ în perioada Ceauøescu, altfel cea a cærei retoricæ
napionalæ a fost cea mai incisivæ, ceea ce nu dovedeøte decît arbitrariul øi nesiguranpa
condipiei de profesionalism în perioada comunistæ.

Acceptarea oficialæ a arhitecturii moderne a redeschis pentru o vreme calea unei evolupii
cvasinormale a arhitecturii româneøti, ceea ce, în conditiile unei treptate destinderi, a
aparentæ “liberalizare”, a dus chiar la conturarea, în jurul anului 1970, a unor direcpii de
cæutæri originale. Pînæ prin primii ani ai deceniului 8, s-au fæcut investiflii deosebit de
importante, multidirecpionate øi motivate: s-a construit un numær foarte mare de
locuinfle, construcflii administrative (prefecturi, primærii, centre de milipie etc.),
comerciale (mai ales magazine universale), clædiri pentru învæpæmînt (grædinipe, øcoli,
licee, facultæpi), de culturæ (case de culturæ, cinematografe, teatre), sænætate (mai ales
spitale øi sanatorii), sport, turism, transport, birouri øi constructii industriale, toate menite
sæ ræspundæ atît creøterii demografice, politicii de industrializare øi realelor lipsuri
cantitative øi calitative ale fondul locativ øi dotærilor urbane, cît øi dorinpei
propagandistice de a exprima superioritatea noii societæpi fapæ de cea antebelicæ.
Ceea ce a caracterizat aceastæ perioadæ a fost faptul cæ, înafara inevitabilului control
politic, a existat un oarecare loc øi pentru gîndirea profesionalæ, ceea ce a fæcut ca aceste
investiflii (færæ precedent în epocile anterioare) sæ fie realmente eficiente, în orice caz
din punct de vedere cantitativ. Nu e mai pupin adeværat cæ multe dintre aceste investiflii
gæsindu-se sub semnul numærului mare, ele au fæcut obiectul proiectærii tipizate pe
scaræ foarte largæ (locuinflele, øcolile, spitalele, unele clædiri industriale øi, în general,
dotærile de micæ anverguræ de alte tipuri: hoteluri, creøe, grædinipe, cæmine culturale
etc), ceea ce a dus la o excesivæ lipsæ de diversitate øi de adecvare la caracteristicile
locurilor. De altfel, tipizarea ræmîne pentru multæ vreme parte integrantæ atît a retoricii
profesionale cît øi a celei politice, pînæ la a face discriminarea culpelor imposibilæ.

Cel putin la fel de discutabil este øi modul în care s-a intervenit în zonele centrale ale
unor orase, mai ales extracarpatice, în care fondul vechi a fost înlocuit (total su partial) cu
ansambluri moderne. E greu de decis cît din aceste avataruri ale modernismului românesc
(obsesiva omogenizare øi pierderea specificului unor oraøe sau zone) s-a datorat unei
deliberæri mai subtile a politicului sau numai dogmatismului acestuia øi cît gîndirii
reductive a arhitecflilor øi tarelor generale ale gîndirii moderne. în general, se poate
afirma cæ în aceastæ perioadæ, puterea nu a avut ingerinpe excesive în chestiunea
formalæ/stilisticæ, ceea ce a permis arhitecflilor sæ urmæreascæ, în mæsura limitelor
proprii, evoluflia arhitecturii în lume. Cu toate acestea, în lipsa unui climat stimulator de
dezbatere teoreticæ øi de criticæ liberæ, realinierea – atît cît s-a produs - s-a fæcut prea
mult prin preluare formalæ øi nu prin procesarea criticæ a discursului subiacent.

Un rol important l-a jucat øi øcoala de arhitecturæ (Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”,
Bucureøti). Conservatoare în toatæ perioada interbelicæ, marcatæ dur de momentul
stalinist, ea a reuøit sæ îøi schimbe orientarea în ciuda rigorilor politice: exponenpii de
vîrf ai generapiei tinere de moderni, profesioniøti cu mare deschidere culturalæ (A.
Damian, rector mai multe legislapii, M. Alifanti, O. Doicescu, H. Maicu, Gr. Ionescu, M.
Caffe, T. Ricci, T. Niga etc.), devin profesori, iar în anii 1960-1970 învæpæmîntul începe
sæ asimileze tendinpele contemporane cele mai deschise (proces care se va închide în
perioada urmætoare). Tot în aceastæ perioadæ au început sæ se consolideze øi
prestigioase echipe de concursuri de arhitecturæ (Dinu Gheorghiu, Gabi Cristea øi Const.
Sævescu, George Filipeanu øi Strulovici, Anton øi Margareta Dimboianu, Victor Ivaneø,
Toma Olteanu øi Const. Dobre etc.), Uniunea Arhitectilor (continuatoarea post-belicæ a
Societæpii Arhitecflilor) promovînd o suspinutæ activitate în acest sens.
Deøi relativ standard (mai pupin original decît cel din perioada imediat urmætoare
ræzboiului), modernismul sfîrøitului deceniului al øaselea øi al deceniului al øaptelea a
fost destul de divers øi practicat cu onestitate øi profesionalism: majoritatea
construcfliilor adoptæ un modernism de facturæ “stil internaflional” (construcfliile de la
Eforie, Mamaia, øi alte stapiuni de pe litoral, printre care se remarcæ restaurantul Perla
de la Eforie, arh. C. Læzærescu, L.Popovici, A. Solari-Grimberg - 1959; majoritatea
construcfliilor spitaliceøti, construcfliile de locuit øi, nu în ultimul rînd, multe construcflii
remarcabile de fabrici øi unitæpi de producpie), sau cautæ o expresivitate de facturæ
structuralæ (Circul de Stat din Bucureøti, arh. N. Porumbescu, C. Rulea - 1960, gærile
din Constanpa øi Brasov, arh. Teonic Savulescu øi Florin Ionescu øi cea din Predeal, arh.
Ilie Rædulescu, Irina Rosetti - 1969, constructii industriale, etc.). Dar se întîlnesc øi
exemplare ale unui modernism de facturæ fascistæ – sau poate un stalinism epurat -
(Palatul Radiodifuziunii, Bucureøti, arh. Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci - 1960)
øi ale unor formule solemn-decorativiste (Sala Palatului, arh. Horia Maicu, T. Ricci,
Ignace Serban - 1960) etc.

Spre sfirsitul deceniului al øaptelea, se poate vorbi de conturarea a trei directii mai
importante de evolupie arhitecturalæ. Linia “stilului international” øi a expresivitæpii
structurale a persistat mai ales la construcfliile hoteliere (extinderea hotelului ARO,
Braøov, arh. Iancu Rædæcinæ - 1963, hotelul Nord, Bucureøti, arh. Eugen Arvanitache -
1965, stapiunea Aurora, arh. Dinu Gheorghiu - 1974, stapiunea Jupiter, arh. ªerban
Manolescu etc. ) øi spitaliceøti (spitalul din orasul Oneøti, arh. Em. Machedon, Alice
Lepædatu, Silvia Granet - 1965; spitalele din Suceava, arh. Mihai Enescu, C. Cherea,
M.Bunescu, A. Mureøan - 1965 øi Baia Mare, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, Silvia
Granet; Institutul de inframicrobiologie, Bucureøti, arh. Margareta Dîmboianu, Alex.
ªerbescu; etc.), dar øi pe alte programe (Teatrul de varæ la Mamaia, arh. A. Gringerg,
Mina Laurian - 1962; Pavilionul de expozipie al economiei napionale, arh. Ascanio
Damian, Mircea Enescu - 1964; Liceul de muzicæ din Timiøoara, arh. Fackelman - 1965;
aeroportul internaflional Otopeni, arh. Cezar Læzærescu, Gabriel Cristea, St. ªteblea -
1970 etc.). Cea de a doua linie evolutivæ, care a încearcat sæ înglobeze experienpa
formalæ brutalistæ, s-a dezvoltat pe douæ cæi. Una, mai singularæ, care a promovat,
dupæ o formulæ relativ analogæ cu cea a brutaliøtilor japonezi, o expresie arhitecturalæ
mai îndræzneapæ øi cu o anume originalitate localæ, îl are ca reprezentant de seamæ pe
Nicolae Porumbescu (remarcabile ræmîn casa de cultura din Suceava øi primæria din
Botoøani, proiectate la sfirøitul anilor 1960 øi, în mai micæ mæsuræ, primæria din Satu-
Mare, proiectatæ ceva mai tîrziu, cu o excesivæ pretenpie monumentalæ øi – prin aceasta
- neadecvare la scara locului). Dar tot aici s-ar putea încadra øi clædirea Teatrului
napional din Bucureøti (arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Radu Tænæsoiu - 1967-1970),
clædire remarcabilæ, cu un destin foarte trist. Cealaltæ cale, mai frecventatæ, a încercat
mai degrabæ o altoire a unor elemente de facturæ brutalistæ pe o arhitectura aparpinînd
primei linii evolutive, øi numæræ atît realizæri de pinutæ (extinderea Academiei
Comerciale din Bucuresti, arh. Cleopatra Alifanti - 1967-1970; Casa de culturæ din
Tîrgoviøte, arh. N. Vlædescu; Primæria din Turnu Severin, arh. Ascanio Damian;
Academia ªtefan Gheorghiu, Bucureøti, arh. C. Rulea - 1975 etc.), cît øi multe construcflii
cu o arhitecturæ uscatæ øi/sau greoaie (primæria din Piteøti, arh. Cezar Læzærescu -
1970, multe case de culturæ în diferite orase etc.). Cea de a treia direcpie nu merge pe
linia unor preluæri formale, ci dezvoltæ selectiv o sintezæ a experienpelor anterioare într-
o arhitecturæ mai organicæ, mai originalæ øi mai bogatæ prin semnificapiile care o
leagæ de situl specific. Exponentul de vîrf al acesteia este Mircea Alifanti (prin proiectele
prefecturii din Baia Mare - 1970 øi ale hotelului øi primariei din noul centru din Bistripa-
Næsæud - 1972), unul dîntre foarte pupinii arhitecfli români pentru care expresivitatea
arhitecturii rezultæ øi din prepiozitatea alcætuirii øi construirii detaliului. Dar tot aici
trebuie incluse øi alte realizæri precum hotelurile Alpin (arh. Iancu Rædæcinæ - 1969) øi
Ciuca din Poiana Braøov, teatrul din Craiova (arh. Alex. Iotzu - 1974), teatrul din Tîrgu
Mureø (arh. Const. Sævescu - 1974), Institutul Politehnic din Bucuresti (arh. Octav
Doicescu, Nicolae Perianu, Costin Pastia, ªtefan Lungu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker,
Petre Svoboda etc. - 1962-1972).

Multe dintre realizærile unicat ale acestei perioade pot sta decent alæturi de producpia
medie de arhitecturæ din lume, dar, în general, unul dîntre viciile de fond ale producpiei
medii øi de masæ a fost execupia neîngrijitæ øi folosirea materialelor de slabæ calitate
pentru forme prea complicate, ceea ce s-a ræsfrînt în comportarea proastæ în timp a
clædirilor. în plus, spre sfîrøitul perioadei, se poate uøor constata o særæcire generalæ a
limbajului formal, pentru care clædirea Televiziunii române (arh. T. Ricci - 1973) øi Sala
Polivalentæ (arh. Cezar Læzærescu - 1976) din Bucureøti, douæ investiflii importante la
scaræ napionalæ, dar deosebit de uscate ca arhitecturæ, ræmîn emblematice.

O altæ dimensiune problematicæ a arhitecturii acestei perioade se referæ la construcflia


de locuinfle, care a ocupat o proporpie însemnatæ din investiflie øi, mai ales, din volumul
de lucràri urbane. Acceptarea oficialæ a arhitecturii moderne a constituit unul
dîntre factorii care au dus la abandonarea abordærii mai moderate a chestiunii locuirii øi
au împins gîndirea locuinflei urbane pe direcpia urbanismului liber øi a Cartei de la
Atena. Desigur, a fost rezolvatæ pe moment dificila problemæ cantitativæ (accentuatæ –
ræmîne de væzut dacæ excesiv sau nu - de industrializarea forpatæ a oraøelor), dar s-a
dovedit a fi excesivæ øi dæunætoare pentru evoluflia viepii urbane. Exceptînd cele cîteva
încercæri punctuale de fuziune între locuinfla plurifamilialæ de joasa øi medie înælflime
cu flesutul urban tradiflional (cartierul Floreasca - 1949-1958 sau Cæpelu – 1959, din
Bucuresti), dupæ 1961 s-a trecut aproape în exclusivitate la construcflia de locuinfle
plurifamiliale, majoritatea de înælflime mare, în mare parte tipizate, dispuse în marile
ansambluri din zonele marginale libere sau slab construite ale oraøelor (Drumul Taberei,
Balta Albæ, Crîngaøi, Berceni, etc., în Bucureøti, Sf. Ion la Suceava, Piglina la Galapi,
Gheorgieni, Grigorescu øi Mænæøtur, la Cluj, continuarea cartierului Steagu Roøu la
Braøov, etc.). împreunæ cu blocurile înalte de locuinfle tipizate cu care s-au reconstruit
marile artere urbane de circulapie (de exemplu, în Bucureøti, Calea Grivipei, bd. Dimitrie
Cantemir øi Inelul 2: bd. Ilie Pintilie, ªtefan cel Mare, Mihai Bravu etc.), marile
ansambluri au særæcit imaginea oraøelor româneøti, reducîndu-le caracterele distinctive
øi omogenizîndu-le periferiile. în plus, marile ansambluri de locuit, cu blocuri foarte
pupin variate, implantate într-un spapiu verde “explodat” (conform principiilor
compozitionale ale urbanismului liber), lipsite de o parte din dotærile care ar fi trebuit sæ
le deserveascæ, sînt departe de a fi “cartierele-parcuri” dorite; ele au ræmas simple
“cartiere-dormitor”, prezentînd o realitate problematicæ, în mare parte prost întrepinutæ
øi a cærei realæ integrare în viapa oraøului este greu rezolvabilæ. Construcflia pe scaræ
largæ a acestui tip de locuinfle øi zone de locuit a fost, încæ de la început, în defazaj cu
mersul gîndirii europene, care, la momentl respectiv începuse sæ ridice grave semne de
întrebare øi începuse sæ caute alte ræspunsuri (desigur, dupæ experienpa aplicærii masive
a acestui tip de dezvoltare, imediat dupæ ræzboi).

De aceea, dacæ în multe privinpe arhitectura româneascæ a acestei perioade a încercat, øi


uneori a reuøit, sæ pinæ pasul cu evoluflia arhitecturii în lume, în domeniul locuinflei
urbane nu a existat nici un semn al asumærii de cætre arhitecflii români a momentului de
inflexiune de la sfirøitul deceniului al øaselea øi începutul deceniului al øaptelea din
gîndirea arhitecturalæ occidentalæ. Abia pe la jumætatea deceniului al optulea au apærut
astfel de noi puncte de vedere, consemnate øi în actele oficiale sub formula de “trecere de
la faza predominant cantitativæ la cea calitativæ” a construcfliei de locuinfle. Dar aceasta
s-a dovedit a fi o reacpie prea tîrzie, pentru cæ ultimele douæ decenii de dictaturæ
napional-comunistæ au fæcut sæ creascæ presiunea politicæ asupra producpiei de
arhitecturæ, ceea ce a îngradit orice posibilitate de schimbare.
Declinul

Pe mæsuræ ce voinpa lui Nicolae Ceauøescu de a da o expresie formalæ regimului sæu a


devenit explicitæ, un noian de directive arbitrare øi contradictorii (de la documente
oficiale ca Legea stræzilor - 1971, Legea investifliilor øi Legea sistematizærii, pînæ la
cotidienele tracasari birocratice) nu au avut altæ logicæ decît aceea de a traduce ideile
primitive ale dictatorului, interzicînd practic orice manifestare de profesionalism.
Distrugerile de dupæ cutremurul din 1977 au oferit un pretext în plus pentru instaurarea
controlului total asupra arhitecturii, care a intrat astfel într-un inevitabil declin, accentuat
øi de închiderea canalelor de informare. La fel s-a în tîmplat øi în învæpæmîntul de
arhitecturæ.

Declinul s-a manifestat treptat: limbajul a devenit tot mai uscat øi øi-a pierdut orice
referinpæ culturalæ, elemente cu aparenpæ brutalistæ s-au executat în tencuialæ pe
fapadele clædirilor prea complicate, un decorativism særæcæcios a înlocuit cæutærile
reale, gæsirea “specificului napional” a constituit noua misiune transmisæ arhitectilor
români, din ce în ce mai izolapi de problematica contemporanæ. Ilustrarea cea mai
elocventæ se gæseøte în majoritatea blocurilor sau altor constructii (cum ar fi hotelul
Bucureøti din capitalæ, arh. P. Cosmatu - 1980), proiectate pentru a înlocui imobilele
interbelice cazute la cutremur øi de a cæror valoare sînt departe.

Pentru prima oaræ dupæ mai bine de un secol, Bucureøtiul nu mai este focarul de
ræspîndire a ideilor novatoare, care, mult rarefiate, se aglutineazæ pe ascuns prin alte
centre culturale, cum ar fi Timisoarara.

Dimensiunile declinului trebuie cæutate în mai multe direcpii: (1)imixtiunea în domeniul


stilistic: impunerea unui decorativism megaloman în cæutarea unui monumentalism
primitiv; (2)noul urbanim: modificarea færæ motiv rapional a planurilor directoare ale
oraøelor, numai dupæ arbitrariul “indicapiilor de sus”, anularea investifliilor social-
culturale øi înlocuirea lor cu hale alimentare (un program obsolet), elaborarea de uriaøe
piepe urbane tip în multe oraøe; (3) în construcflia de locuinte: obligativitatea folosirii
învechitelor panouri prefabricate grele, reducerea tipurilor, introducerea unor standarde
arbitrare, îndesirea blocurilor în cartierele deja construite, etc.; (4)øtergerea trecutului:
demolarea unui mare numær de monumente istorice în paralel cu desfiinparea structurii
institupionale de protecpie a lor; (5)distrugerea satelor; (6)schimbarea fapadelor unor
monumente, cum ar fi slupirea Teatrului napional din Bucureøti (unde arhitectul Cezar
Læzærescu a jucat un rol nefast); (6)“marile lucræri”: regularizarea cursului Dimbovitei,
care i-a distrus potenpialul øi a særæcit oraøul; metroul bucureøtean, a cærui arhitecturæ
este marcatæ de gusturile oficiale øi a cærui execupie forpatæ øi-a spus cuvîntul asupra
calitæpii øi, în fine, noul centru civic al Bucurestiului, cu Casa Poporului øi axul Victoria
Socialismului, care au afectat ireversibil 480 ha dintr-o zonæ veche valoroasæ øi
provocînd oraøului o ranæ greu de vindecat.

în acest context, realizæri ca restaurarea piepii Unirii din Timiøoara (arh. ªerban Sturdza),
Casa øtiinpei øi tehnicii de la Râmnicu Vâlcea (1974-1982, arh. E.B. Popescu, ªtefan
Lungu, Petre Ciutæ), Casa øtiintei øi tehnicii de la Slatina (1971-1986, arh. Dorin Stefan,
Em. Barbu Popescu,), sau Postæværia românæ/Bucuresti (1986, arh. Zoltan Takacz, V.
Simion øi F. Echeriu), care se pot înscrie în spiritul unei arhitecturi normale, constituie
exceppii cu atît mai remarcabile.

DIFICILA REVENIRE LA NORMALITATE

Pe acest fond, reconectarea, dupæ 1989, a arhitecturii româneøti la cultura arhitecturalæ


europeanæ s-a dovedit a fi foarte dificilæ, lucru care se reflectæ în evoluflia ultimilor
zece ani ai secolului. Revenirea la practica liberalæ a profesiunii, reprezentarea øi
protecpia profesiunii în aceste noi conditii, întocmirea planurilor de dezvoltare ale
oraøelor (øi a regulamentelor de construcflie aferente), refacerea listei de monumente
istorice, a structurilor øi a unei legislapii moderne de protecpie a lor, reclædirea unei
culturi profesionale, conectarea la ideile contemporane, asimilarea criticæ a noilor
tehnologii etc. sînt acpiuni de lungæ duratæ, deci în curs. în plus, investiflia publicæ este
aproape nulæ, iar cea privatæ redusæ încæ. înafara de locuinfle (individuale øi imobile
mici), arhitectura “minoræ”, de amenajare interioaræ a diverselor tipuri de spapii
comerciale, deøi un program de “arhitecturæ efemeræ”, a cæpætat o tot mai mare
importanpæ ca loc al realelor cæutæri øi al experimentului. De asemenea, în lipsa
spapiilor de birouri øi a investifliei încæ reduse (s-au construit totuøi cîteva, mai ales
filiale de bænci, dar în general de slabæ calitate plasticæ), conversia unor clædiri vechi în
birouri pentru noile companii se constituie într-o preocupare beneficæ øi pentru
întrepinerea oraøelor. Dupæ cincizeci de ani de întrerupere s-a reluat øi construcflia de
biserici, aducînd o nouæ problematicæ, cu care arhitecflii nu mai erau familiarizati.
Problematica proiectærii spapiului sacru ortodox ræmîne încæ un subiect deschis, pe care
arhitecflii, ei înøiøi începætori în acest domeniu, au a-l negocia cu clerul, încæ înghepat
într-un conservatorism excesiv.
în plus, noii clienpi funcpioneazæ dupæ tipul comanditarului comunist – pentru care
arhitectul devenise o slugæ obedientæ -, ceea ce face dialogul foarte dificil. În aceste
condipii, cea mai mare parte a proiectelor øi construcfliilor executate nu au încæ
suficientæ substanpæ sau continuæ inerpial decorativismul perioadei precedente; ca
urmare construcfliile interesante sînt pupine (multe ræmînînd în stadiul de proiect), si, cel
mai adesea, de mica anverguræ. Trebuie menpionate realizærile atelierului Prodid (ªerban
Sturdza, Radu Mihæilescu, Mihai Zegrea, Doina Sturdza, Ivænescu øi colaboratorii):
orfelinatul din Timiøoara, biserica reformatæ din Vucova, biserica martirilor din
Timiøoara, diverse conversii, etc.), care, alæturi de alte ateliere cum ar fi Ioan Andreescu
& Vlad Gaivoronschi (piapa Badea Cârpan, vile în Timiøoara, conversii diverse etc.),
Radu Radoslav (facultatea din Lugoj), Mihai Botescu øi alpii, formeazæ în jurul ªcolii de
arhitecturæ din Timiøoara (reînfiinpatæ în 1990) o miøcare regionalæ care încearcæ sæ
reînnoade firele întrerupte ale evolupiei. În Bucureøti, lucrærile atelierului Dorin ªtefan
(filialele BCR din Ghencea, nenumærate proiecte de vile øi conversii), ale noului atelier
Westford, avîndu-l în frunte pe Vlad Arsene, revenit de la New York (Mindbank,
Bucureøti), ale echipei Radu Teacæ øi Florian Stanciu, reprezintæ alte linii de cæutæri
mature, rafinate øi originale. Acestea toate promit o nouæ evolupie a arhitecturii
româneøti cætre secolul al XIX-lea.

Evenimentele arhitecturale cele mai importante øi care ar trebui sæ aibæ un impact


considerabil asupra arhitecturiiøi oraøului, le constituie însæ cele douæ mari concursuri
inipiate de Uniunea Arhitecflilor din România (reactivatæ dupæ declinul din perioada
Ceauøescu) øi anume: sistematizarea piepei Revolupiei din Bucureøti - 1987 (premiul I:
arh. Franz si Marina Echeriu din Innsbruck/Austria) si, mai ales, concursul international
“Bucuresti 2000”, organizat împreunæ cu Uniunea Internaflionalæ a Arhitecflilor în 1986
(premiul I: atelierul condus de arh. Meinhart von GerKan din Hamburg, unul dintre cele
mai mari øi de succes ateliere de arhitecturæ øi urbanism din Europa si din lume). Ele
reprezintæ o nouæ deschidere oferitæ dezvoltærii Bucureøtiului øi garanpia evolupiei
arhitecturii româneøti pe o bazæ puternic fundamentatæ profesional.

Bibliografie:

CAFFE, Mihail, Arhitectul Ion Mincu, , Bucureøti,

CONSTANTIN, Paul, Arta 1900 în România, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972;

CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Ed. Tehnicæ, 1981


DERER, Peter, Locuirea urbanæ, Bucuresti,

IONESCU, Grigore, Arhitectura în Romania - 1944-1969, Ed. Academiei, Bucuresti,


1969

IONESCU, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed.


Academiei, Bucuresti, 1982

ISPIR, Mihai, Clasicismul în arta romaneascæ, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1984

LAZARESCU, Cezar si colectiv, Urbanismul în Romania, Ed. Tehnicæ,

MACHEDON, Luminipa, SCOFFHAM, Ernie, Romanian Modernism, MIT Press, 1999

MARGINEANU-CARSTOIU, Monica, Romantismul în arhitectura, Ed. Meridiane,


Bucureøti 1990;

MUCENIC, Cezara, Bucureøti, un veac de arhitecturæ civilæ, secolul XIX, Ed. Silex,
Bucureøti 1997

ZAHARIADE, Ana-Maria, Romania ’96, Catalog al Bienalei de la Venepia 1996, Ed.


Simetria, 1996

*** Bucuresti, Între avangardæ øi modernism, Ed. Simetria, Bucureøti 1994;

*** Centenar Horia Creangæ, Ed. Simetria, Bucureøti 1992;

*** Centenar Marcel Iancu, Ed. Simetria, Bucureøti 1996

S-ar putea să vă placă și