sînica

Bibliografie:

1. Regulamentul privind acţiunilr pompierilor şi salvatorilor la lichidarea consecinţelor

situaţiilor excepţionale (Ordinul nr.266 din 10.11.2004).

1. Tactica stingerii incendiilor, sarcinile şi obiectivele ei

Sarcina de bază a acţiunilor de luptă la stingerea incendiilor este salvarea persoanelor în caz de pericol al
vieţii lor şi lichidarea incendiului în acele proporţii, pe care le-a obţinut la momentul sosirii subunităţilor SPC şi SE.
Salvarea persoanelor la incendiu este datoria profesională a fiecărui colaborator al SPC şi SE.
Colaboratorul SPC şi SE la desfăşurarea acţiunilor de luptă trebuie să manifeste bărbăţie, curaj, iniţiativă,
fermitate, ingeniozitate şi fără să ţină seama de greutăţi şi pericolul ce prezintă vieţii sale, să îndeplinească sarcinile
de luptă.
Reuşita la stingerea incendiului se obţine prin:
- desfăşurarea calitativă a recunoaşterii, evaluarea corectă a situaţiei şi trasarea direcţiei decisive juste;
- luarea deciziei calificate privind implicarea subunităţilor SPC şi SE, care sînt la dispoziţia conducătorului
la stingerea incendiului;
- concentrarea oportună şi introducerea forţelor şi mijloacelor pe direcţia decisivă a acţiunilor de luptă la
stingerea incendiului, iscusinţa direcţionării acestora;
- pregătirea tactică înaltă, acţiuni eficiente şi conjugate, disciplina la nivel a colaboratorilor subunităţilor
SPC şi SE;
- starea de pregătire permanentă a mijloacelor tehnice şi iscusinţa colaboratorilor subunităţilor de a le
utiliza calificat.
Noţiunile de bază a tacticii stingerii incendiului sunt:
Stingerea incendiilor este procesul de acţionare a forţelor şi mijloacelor, precum şi aplicarea metodelor şi
procedeelor orientate la lichidarea incendiului;
Acţiuni de stingere sînt acţiunile orientate spre realizarea sarcinii de bază la stingerea incendiului;
Sarcina de bază la stingerea incendiului este salvarea persoanelor în caz de pericol al vieţii lor şi
lichidarea incendiului în acele proporţii, pe care le-a obţinut la momentul sosirii subunităţilor SPC şi SE;
Localizarea incendiului constă în încetarea propagării ulterioare a incendiului şi crearea condiţiilor pentru
lichidarea lui reuşită cu forţele şi mijloacele disponibile;
Lichidarea incendiului rezidă în încetarea arderii, precum şi excluderea posibilităţii apariţiei lui repetate;
Pompier-salvator este persoana instruită profesional, atestată pentru executarea lucrărilor la stingerea
incendiilor;
Conducătorul la stingerea incendiului (în continuare – C.S.I.) – este persoana cu funcţie de răspundere a
organului direcţiei sau al subunităţii DSE, care efectuează conducerea forţelor şi mijloacelor la stingerea
incendiului;
Sectorul de luptă este partea suprafeţei incendiului, pe care sînt concentrate forţele şi mijloacele întrunite
prin sarcina concretă de stingere a incendiului.
Statul major la incendiu ( în continuare - statul major operativ) este organul provizoriu format de către
conducătorul la stingerea incendiului pentru dirijarea forţelor şi mijloacelor la incendiu;
Serviciile logistice la incendiu (în continuare – servicii logistice) este organul provizoriu format de către
conducătorul la stingerea incendiului, care asigură îndeplinirea acţiunilor la stingerea incendiului.

BAZELE INCETARII ARDERII

1. Date de bază.
2. Procedeele de întrerupere a procesului de ardere.
3. Substanţe de stingere prin răcire.Apa.
4. Substanţe de stingere prin izolare.
5. Substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxygen.
6. Substanţe de stingere prin inhibiţie chimică

1. Date de bază

Incendiul este o ardere, deci o reacţie de oxidare rapidă a unei substanţe în prezenţa oxigenului
atmosferic, cu dezvoltare de căldură şi, în general, însoţită de lumină.
Totuşi se cunosc substanţe care ard fără prezenţa oxigenului din aer, ca de exemplu acetilena comprimată,
clorura de azot, precum şi alte substanţe compuse. Astfel de substanţe, în anumite condiţii, pot să explodeze cu
degajare de căldură şi apariţie de flăcări.
Astfel, arderea poate fi nu numai rezultatul unei asocieri, ci şi al unei disocieri. Hidrogenul şi o parte din
metale pot arde şi în alte medii decât aerul. De exemplu hidrogenul poate arde în atmosferă de clor, cuprul în vapori
de sulf, magneziul în bioxid de carbon etc.
1
 Procesul de ardere este posibil numai în următoarele condiţii:
• existenţa substanţelor sau materialelor combustibile;
• prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigen, substanţe care cedează oxigen),
• realizarea temperaturii de aprindere.
Arderea substanţelor şi materialelor combustibile are loc numai în faza gazoasă; deci materialele
combustibile solide înainte de a arde se gazeifică.
Cel mai important efect fizic produs în urma arderii este temperatura, care creşte pe măsură ce arderea se
intensifică.

2. Procedee de întrerupere a procesului de ardere

Prin procedeu de întrerupere a procesului de ardere se înţelege un proces fizic sau chimic aplicat printr-
o serie de acţiuni succesive, care trebuie să se finalizeze prin încetarea arderii.
Până în prezent se cunosc 4 procedee de întrerupere a procesului de ardere.

Răcirea zonei de ardere

Răcirea zonei de ardere se realizează prin introducerea unor substanţe cu o temperatură mai joasă şi cu
căldură specifică mai mare, astfel încât să preia o parte din căldura necesară continuării procesului de ardere. Drept
urmare, viteza de ardere se micşorează, iar cantitatea de căldură degajată se reduce în mod simţitor.
Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc acele mijloace care prezintă proprietăţi importante de
absorbţie a căldurii de pe suprafaţa incendiată sau încălzită, sau fac posibilă amestecarea straturilor calde de lichid
cu cele încă neîncălzite.
Procedeul de preluare a căldurii depinde de natura şi particularităţile arderii. La o ardere eterogenă
(materialele se găsesc în stare de incandescenţă), agentul de stingere preia căldura din întreaga zonă de ardere, deci
temperatura trebuie să scadă chiar şi sub cea de aprindere. în cazul unei arderi omogene (cu flacără), posibilitatea
preluării căldurii depinde de natura şi starea substanţei combustibile. Ducă arde un gaz este aproape imposibil ca
agentul de stingere folosit să poată prelua căldura in urma arderii substanţei combustibile respective şi din zona de
ardere.
La arderea materialelor solide şi a substanţelor combustibile stratul de la suprafaţă se încălzeşte până la o
temperatură care depăşeşte temperatura de aprindere.
De exemplu, la materialele combustibile solide temperatura stratului de la suprafaţă ajunge la 500-600°C,
iar la lichide 200-300°C. Pentru ca la aceste materiale şi substanţe să se întrerupă procesul de ardere este necesar ca
temperatura stratului de la suprafaţă să ajungă, în urma acţionării cu agenţii stingători sub temperatura de aprindere.
Practic acest lucru se realizează prin preluarea căldurii degajate şi existente în stratul de la suprafaţă, atât la corpurile
solide, cât şi la lichide, cu excepţia lichidelor cu temperatură de inflamabilitate foarte scăzută.
Acest lucru se poate produce numai în urma contactului direct al agentului de răcire cu stratul de la
suprafaţă al materialului sau substanţei combustibile.
Eficienţa stingerii incendiilor folosind acest procedeu depinde de suprafaţa de contact, de diferenţa între
temperatura stratului şi a agentului de răcire, de căldura lui specifică (capacitatea de a absorbi căldura), precum şi de
debitul cu care se refulează asupra materialului sau substanţei combustibile aprinse. Agenţii de stingere cu cea mai
bună acţiune de răcire sunt:
• apa;
• bioxidul de carbon refulat sub formă de zăpadă carbonică;
• zăpada, atunci când lipseşte apa;
• lichidele combustibile, In anumite condiţii, însăşi ele pot juca rolul unor agenţi de răcire.

Izolarea materialelor şi substanţelor combustibile de aerul atmosferic

Principiul acestui procedeu constă în izolarea materialului care arde de aerul atmosferic, folosind mijloace
adecvate sau în oprirea accesului aerului şi a gazelor combustibile în spaţiile în care s-au produs incendiile.
Metoda de oprire a accesului produselor gazoase combustibile în zona de ardere este indicat a se folosi la
stingerea incendiilor de lichide combustibile, precum şi în unele situaţii de ardere a substanţelor şi materialelor
solide.
Izolarea focarelor printr-un agent de stingere adecvat se realizează, prin aşezarea acestuia la partea de jos
a flăcărilor acţiunea având drept urmare micşorarea cantităţii de formare a gazelor combustibile, sau încetarea
degajării acestora, deci procesul de ardere se întrerupe. Stratul izolant de pe suprafaţa unei substanţe care arde
întrerupe transferul de căldură prin radiaţii şi răceşte stratul de la suprafaţă. Stratul izolant de pe suprafaţa unei
substanţe care arde întrerupe transferul de căldură prin radiaţii şi răceşte stratul de la suprafaţă.
Mijloacele cele mai utilizate pentru răcirea stratului de la suprafaţa substanţelor şi materialelor care ard
sunt spuma, pulberile stingătoare, prelatele de azbest şi păturile umezite.
La începuturile de incendiu se pot folosi prelate sau un strat de material fiabil incombustibil (nisip,
pământ etc.). Arderea gazelor, vaporilor şi lichidelor care ies prin deschideri mici (conducte, rezervoare) pot fi oprite
cu ajutorul plasturilor cepurilor etc. (pâslă, prelate, panouri de lemn izolate cu pâslă etc.).
În ultima perioadă de timp izolarea focarelor incendiilor şi oprirea accesului aerului pentru întreruperea
procesului de ardere se realizează prin umplerea spaţiilor incendiate cu spumă cu coeficient mare de înfoiere (spumă
2
expandată).
Accesul aerului şi gazelor combustibile în zonele de ardere se poate întrerupe prin închiderea golurilor din
elementele constructive (ferestre, uşi, canale de ventilaţie etc.).
Datorită acestei măsuri, fumul se acumulează în interiorul unui spaţiu în care nu pătrunde aer. în acest caz
arderea continuă, procentul de oxigen scade simţitor, intensitatea arderii se reduce devenind din ce în ce mai
incompletă, crescând conţinutul de oxid de carbon şi de diferite produse de ardere.
Eficienţa acestei metode depinde de gradul de ermetizare a volumelor încăperilor, menţionând că ea poate
fi aplicată la ventilarea spaţiilor incendiate numai la încăperi cu capacităţi reduse şi in care să nu existe materiale
oxidante, care pot arde şi in situaţia lipsei de oxigen, cum ar fi de exemplu bumbacul aflat în depozite sau în
magaziile navelor.
În anumite condiţii, la deschiderea încăperilor ermetizate se poate produce inflamarea produselor de
ardere, urmată de propagarea intensă a incendiului. Din cele relatate până acum, acest procedeu nu prea este eficace,
el putând fi practicat în cazuri deosebite sau ca un procedeu auxiliar.

Reducerea conţinutului minim de oxigen

În substanţele gazoase, în amestecul de vapori-aer sau în aerul care participă la ardere se introduc
substanţe care nu întreţin arderea. Drept consecinţă viteza reacţiei se micşorează şi procesul de ardere se întrerupe,
ca urmare firească a încetării degajării de căldură.
Diluarea conţinutului de aer se poate realiza cu eficacitate numai în încăperi relativ închise (magazii de
nave, camere de uscare etc.) şi la arderea unor lichide combustibile pe o suprafaţă redusă în cazul accesului liber al
aerului.
Procesul de ardere încetează ca urmare a micşorării conţinutului de oxigen în aer, în zona de ardere. La un
conţinut în jur de 15% oxigen în aer arderea încetează.
Diluarea produselor gazoase de ardere existente în zona de ardere, duce la micşorarea vitezei de reacţie, la
mărirea volumului zonei de oxidare, scăderea intensităţii de ardere a substanţelor combustibile pe unitatea de
suprafaţă a incendiului şi scăderea temperaturii de ardere.
Reducerea vitezei de ardere este influenţată apreciabil de căldura specifică şi de conductibilitatea termică
a mijloacelor de diluare. Cu cât este mai mare căldura lor specifică şi mai redusă conductibilitatea termică, cu atât
este mai redusă concentraţia necesară pentru stingere.
Prin concentraţie de stingere se înţelege conţinutul în procente la volum de substanţă stingătoare introdusă
în spaţiul cu aer, necesar pentru întreruperea procesului de ardere.
Mijloacele de diluare cele mai întrebuinţate sunt:
• bioxidul de carbon;
• aburul;
• azotul;
• apa pulverizată fin.

Introducerea de inhibitori în spaţiile în care se produc reacţii de ardere

Acest procedeu se bazează pe capacitatea unor substanţe deosebit de active, denumite inhibitori, care
introduse într-un sistem de reacţie, au proprietatea de a încetini sau opri reacţia.
Dintre mijloacele de stingere prin inhibiţie chimică fac parte hidrocarburile halogenate, care sunt deosebit
de active, influenţând în mod considerabil mersul reacţiei de ardere.
În urma arderii se formează produse intermediare, unele dintre ele constituind centri activi ai reacţiilor în
lanţ.
Primul centru activ format duce la apariţia unui alt centru, care la rândul său generează pe cel următor.
Astfel se formează reacţia în lanţ care poate fi deranjată prin eliminarea centrilor activi, tocmai datorită acţiunii
hidrocarburilor halogenate.
După ultimele ipoteze, prezenţa hidrocarburilor halogenate în zona de ardere nu reclamă o scădere
apreciabilă a concentraţiei de oxigen pentru întreruperea procesului de ardere. De exemplu, pentru întreruperea
procesului de ardere prin introducerea azotului în spaţiul incendiat, este necesar ca aerul să nu conţină mai mult de
14% O, iar la folosirea hidrocarburilor halogenate această concentraţie poate fi de 20,6%.
În timp ce bioxidul de carbon, azotul şi aburul folosiţi la stingerea incendiilor, după încetarea arderii
părăsesc zona de ardere, în aceeaşi formă, împreună cu produsele arderii, hidrocarburile halogenate ies din zona de
ardere după încetarea arderii, parţial, sub forma unor noi produse.
Mijloacele de inhibiţie chimică au punctul de fierbere coborât, stabilitatea termică scăzută, iar radicalii
formaţi în urma încălzirii trec cu uşurinţă în stare gazoasă.
La stingerea incendiilor se folosesc hidrocarburi halogenate care nu au proprietăţi toxice prea mari, cum
ar fi de exemplu, bromură de etil, bromură de metilen şi tetraflorură de dibrometan.

Folosirea substanţelor explozive

Pentru stingerea unor categorii de incendii cum sunt cele de păduri, în special de coronament care se
dezvoltă cu violenţă, cele de sonde în erupţie, sau la rezolvarea unor situaţii deosebite, se poate aplica procedeul
utilizării substanţelor explozive. în urma utilizării acestui procedeu se formează o undă de şoc care exercită un
puternic efect mecanic în zona de ardere asupra materialelor şi substanţelor combustibile. Prin distrugerea sau
3
împrăştierea elementelor existente în zona de ardere se poate întrerupe procesul de ardere.

Reducerea temperaturii substanţelor aprinse prin amestecarea

maselor de lichid aprinse
Din momentul în care combustibilul lichid se aprinde, temperatura pe suprafaţa lui creşte şi după un
anumit timp devine egală cu punctul de fierbere. Astfel, la începutul arderii în apropierea suprafeţei libere a
combustibilului se formează un strat încălzit, de grosime mică, nedepăşind câţiva centimetri. în straturile de
adâncime lichidul combustibil
De exemplu, pentru stingerea incendiilor izbucnite in aer liber, cum ar fi cele de depozite de materiale
combustibile se utilizează procedeul de răcire a zonei de ardere, la stingerea incendiilor de lichide combustibile în
rezervoare procedeul de izolare a acestora de aerul atmosferic. Procedeele de reducere a concentraţiei de oxigen ori
de inhibiţie chimică se folosesc, de obicei, la stingerea incendiilor de proporţii reduse.
În practica acţiunilor de intervenţie pentru stingerea incendiilor cel mai frecvent se folosesc procedeele de
răcire a zonei de ardere şi de izolare a substanţelor şi materialelor combustibile de aerul atmosferic.
Orice procedeu prezintă unele particularităţi în mecanismul de întrerupere a procesului de ardere.
Fiecare procedeu de întrerupere a procesului de ardere se poate realiza prin mijloace diferite. De exemplu,
pentru procedeul de întrerupere a procesului de ardere prin răcirea substanţelor şi materialelor care ard se folosesc
mijloace care au proprietăţi evidente de absorbţie a căldurii de pe suprafeţele încălzite sau de a amesteca straturile
încălzite de lichid şi reaprins cu cele încă neîncălzite.
Pentru izolarea substanţelor şi materialelor combustibile de aerul atmosferic se practică acoperirea cu un
strat izolant a suprafeţei incendiate cu scopul de a opri ieşirea produselor gazoase combustibile în zona de ardere.

3. Substanţe de stingere prin răcire

Apa.
În lupta cu focul, omul a căutat din totdeauna să-şi perfecţioneze armele, astfel încât să obţină victoria
într-un timp cit mai scurt şi cu o siguranţă cât mai ridicată.
combustibil absoarbe căldura necesară dezvoltării incendiului. Această căutare continuă a dus la obţinerea
şi utilizarea unor noi tipuri de mijloace de stingere, din ce în ce mai adaptate condiţiilor concrete existente la locul
incendiilor.
În prezent se dispune de o largă gamă de agenţi de stingere începând cu apa, ale cărei calităţi o fac să
deţină încă locul principal, apoi spuma, pulberile stingătoare, gazele inerte şi hidrocarburile halogenate. În
laboratoare şi centre de cercetări, acţiunea de îmbunătăţire a substanţelor de stingere existente şi de crearea altora
noi, cu proprietăţi superioare, se desfăşoară fără întrerupere.
Apa este cel mai vechi agent de stingere. Se găseşte în cantităţi considerabile, este ieftină şi relativ uşor
de procurat, are mare putere de răcire şi este ne vătămătoare. Acţiunea de răcire se datoreşte faptului că are o mare
capacitate de absorbţie a căldurii raportată la căldura specifică şi căldura latentă de vaporizare. Aceste calităţi o fac
să fie deosebit de utilă la stingerea incendiilor de materiale solide, în prezenţa unor elemente metalice încălzite,
substanţe solide fierbinţi care pot provoca reaprinderea unor lichide combustibile deja stinse sau chiar la stingerea
unora dintre ele.
De asemenea, apa mai poate fi folosită la crearea unei atmosfere inerte, atunci când poate fi pulverizată de
1700 ori volumul ei în stare lichidă, deplasând astfel aerul şi vaporii inflamabili dintr-un spaţiu închis sau zonă
învecinată unei suprafeţe de lichid care arde. Chiar şi acolo unde apa nu poate stinge singură complet un incendiu se
foloseşte adesea împreună cu alte substanţe stingătoare, cum ar fi, de exemplu, pulberile stingătoare sau lichide
vaporizatoare, pentru realizarea unei stingeri complete şi într-un timp scurt. In această situaţie apa pulverizată
reduce arderea cu flacără şi răceşte mediul ambiant, în timp ce cealaltă substanţă stingătoare continuă să realizeze
stingerea completă.
Căldura specifică a apei la presiunea atmosferică normală şi la 20°C este egală cu 1 kcal/kg. La 100°C şi
1 at apa trece în stare de vapori; 1 l apă la 10°C are nevoie pentru a se evapora complet de 629 kcal, formându-se
aproximativ 1600—1700 l abur.
Pentru mărirea căldurii specifice, în apă se dizolvă clorură de calciu, sodă caustică, sulfat de amoniu etc.
Concentraţia de sare în soluţie se aduce până la 25—35% din masă.
La evaporarea apei din soluţie, pe suprafaţa incendiată ce formează o peliculă necombustibilă şi se pot
degaja gaze inerte. Asemenea soluţii se folosesc, de exemplu, la stingerea incendiilor de pădure.
Conductivitatea termică a apei este redusă şi odată cu creşterea temperaturii, ea se măreşte foarte puţin.
La 100°C coeficientul de conductivitate termică a apei  = 0,587 kcal/m·h·°C. De aceea stratul de apă pe suprafaţa
unei substanţe incendiate formează o izolaţie termică sigură.
Densitatea apei la 4°C este egală cu 1 g/cm3, la 100°C 0,958 g/cm3.
Din cauza acestei densităţi, relativ mari, apa este exclusă uneori de la folosirea ei pentru stingerea
produselor petroliere albe, care au o densitate mai mică şi sunt insolubile în apă.
Efectul de stingere a incendiilor cu apă se realizează prin:
 răcirea materialului care arde;
 izolarea suprafeţei incendiate de oxigenul din aer;

4
  acţiunea mecanică, în special când apa se foloseşte sub formă de jet compact.
Efectul principal al apei la stingerea incendiului îl constituie răcirea' materialului care arde. Apa care vine
în contact cu materialul aprins absoarbe căldura, se transformă în vapori şi prin saturarea spaţiului înconjurător,
limitează accesul aerului spre focarul incendiului. Pentru a coborî temperatura materialelor aprinse este necesar că
apa să absoarbă căldură, care contribuie la dezvoltarea incendiului şi anume cu o viteză mai mare decât viteza cu
care materialul
Folosirea apei la stingerea incendiilor
Apa se întrebuinţează pentru stingerea incendiului sub formă de:
• jet compact;
• jet pulverizat (ploaie);
• abur.
Folosirea jetului compact
Capacitatea de pătrundere a jetului de apă în focarul incendiului depinde de dimensiunile picăturilor, de
presiunea dinamică a jetului, de presiunea flăcărilor, a curenţilor de aer şi a produselor de ardere, de viteza de
mişcare a picăturilor, precum şi de gradul de evaporare a apei în zona flăcărilor.
Prin folosirea apei sub formă de jet compact se poate conta pe creşterea eficacităţii şi a capacităţii de şoc a
apei, deoarece în acest caz cantitatea refulată este de multe ori considerabilă şi datorită presiunii mari, efectul ele
dislocare este puternic.
De exemplu, prin aruncarea unui litru de apă sub formă de jet compact asupra focarului se produ picături
mari care au in total o suprafaţă de 1 m2; la formarea unor picături cu diametrul de 1 mm, suprafaţa lor se măreşte la
6 m2, iar la un diametru al picăturilor de 0,1 mm, suprafaţa totală a picăturilor obţinute dintr-un litru de apă ajunge la
600 m2.

Folosirea jetului pulverizat

Jetul de apă dispersată este alcătuit din picături de apă cu diametrul mediu de 1 mm. Cerinţa este ca la o
presiune de 5 N/cm2 jetul să atingă distanţa de 8—9 m. Efectul principal de acţiune a apei sub formă de jet
pulverizat este răcirea, aceasta pentru faptul că pe timpul folosirii ei creşte suprafaţa de contact cu flăcările şi cu
produsele de ardere.
Dimensiunile picăturilor de apă au o mare importanţă practică, deoarece pe timpul stingerii incendiilor
este nevoie ca o cit mai mare cantitate de apă să ajungă la focar şi să rămână acolo până la evaporarea completă.
Particulele de apă ajunse în zona focarului trebuie să aibă o viteză suficientă, capabilă să asigure străbaterea stratului
de fum, de gaze calde, de flăcări, pentru a se evapora cit mai aproape de obiectul care arde. Efectul de stingere este
cu atât mai puternic, cu cât se evaporă mai multă apă.
Efectul maxim de stingere cu apă sub formă dispersată şi pulverizată, se obţine in încăperi închise.
Pulverizarea apei până la ceaţă se poate realiza pe 3 căi:
• cu ajutorul aerului comprimat;
• prin folosirea înaltei presiuni de la 50 la 120 at;
• prin folosirea unei presiuni reduse, de la 2 la 10 at.
Pulverizarea apei cu aer comprimat este posibilă, însă necesită compresoare speciale, prezentând şi un
oarecare risc, deoarece aerul comprimat înteţeşte şi mai mult arderea.
Prin folosirea unor presiuni de 50 până la 120 at se obţine ceaţa de înaltă presiune. La asemenea presiuni
se întâmplă dificultăţi in manipularea ţevilor manuale de pulverizare. În afară de aceasta, pentru pulverizare sunt
necesare ţevi cu ajutaje speciale, furtunuri de mare rezistenţă şi pompe speciale. în schimb, efectul de stingere nu
este cu nimic superior celui obţinut cu ceaţă de joasă presiune.
La ieşirea din ajutaje speciale sau duze, jetul de apă se transformă într-un flux de picături, care transmit
energia cinetică aerului din jur, pe care-1 antrenează şi se deplasează odată cu el.
Fluxul de aer format de jet, prezintă o importanţă deosebită pentru determinarea vitezei de mişcare a
picăturilor de apă.
Măsurătorile efectuate asupra jeturilor de apă pulverizată de sus in jos, produse de o serie de ajutaje sau
duze, compuse din picături cu diametrul mediu de până la 1 mm, au arătat că presiunea lor se transformă integral în
energie cinetică, la o distanţă de 1,80 m de la duză.
Presiunea jeturilor cu picături mari. având diametrul de 1,5—3,5 mm se transformă însă în energie
cinetică numai în proporţie de 50%.
Experimentările privind stingerea incendiilor cu apă pulverizată au demonstrat că stingerea se produce pe
seama răcirii materialului combustibil şi a flăcării.
Dacă se folosesc jeturi îndreptate în jos, în sensul contrar flăcărilor, atunci pentru ca întreaga apă să poată
ajunge la materialul aprins, presiunea ei nu trebuie să fie mai mică decât presiunea flăcării ascendente
Jeturile de apă pulverizată nu sunt întotdeauna eficiente pentru stingerea incendiului, mai ales când acesta
nu poate fi stins prin răcirea materialului combustibil. Totuşi, uneori, stingerea se poate realiza cu jeturi refulate din
ţevi (dimensiunea medie a unei picături de 0,2— 0,4 mm), în special dacă nu se produce trecerea la o ardere stabilă.
Dacă în anumite situaţii, jeturile nu sunt capabile să stingă incendiul, totuşi se poate reduce dimensiunea
flăcărilor.
Presiunea la duză are o mare influenţă asupra eficienţei stingerii. Mărimea presiunii exercită o influenţă
mai mică asupra reducerii dimensiunilor picăturilor în jet, atunci când se depăşeşte 7 daN /cm2.
5
 Pe cale experimentală s-a constatat că pentru stingerea incendiilor în încăperi, este nevoie de 5 l/m2
suprafaţă a pardoselii şi de 2,5 până la 7,3 l/m2 pentru incendiile de motorină în rezervoare. Practic, însă, pentru
stingerea incendiului în încăperi s-au folosit 450—500 l/m2.

Apa îmbunătăţită chimic

Studiind fenomenele intime ce au loc în contactul apei cu diferite materiale combustibile, s-a ajuns la
concluzia că deşi prezintă numeroase calităţi totuşi apa umezeşte nesatisfăcător marea majoritate a substanţelor
combustibile solide, pătrunzând cu greu în structura acestora şi ca urmare o cantitate apreciabilă din ea se scurge
rapid pe suprafaţa lor, fapt care reduce simţitor efectul de izolare şi determină in acelaşi timp creşterea inutilă a
consumului de apă. Pentru a spori puterea de pătrundere a apei în masa materialelor, cu care vine în contact, s-a
acţionat asupra tensiunii superficiale a acesteia. Se cunoaşte că fiecare lichid este caracterizat printr-o tensiune
superficială, care reprezintă rezistenţa pe care o opune lichidul la mărirea suprafeţei sale, acesta având capacitatea de
a pătrunde printre particulele materialelor. Practic există posibilitatea de a reduce simţitor tensiunea superficială a
apei prin tratarea sa cu diverşi detergenţi. De exemplu prin folosirea detergentului alchil-aril-sulfonat de sodiu —
soluţie 33%, denumit uzual în unităţile de pompieri Dero 73, in procent de 0,2—0,3% s-a obţinut scăderea tensiunii
superficiale a apei de la 72,81a 39,8 dyn/cm, reducându-se timpul de pătrundere până la 3 ori şi îmbunătăţind astfel
in mod sensibil capacitatea de răcire şi de izolare a apei utilizate în stingerea incendiilor, obţinându-se ceea ce curent
se numeşte apă îmbunătăţită chimic.
Totodată, prin scăderea tensiunii superficiale se asigură pulverizarea fină a apei refulate asupra focarului,
fapt ce măreşte absorbţia căldurii produse de ardere şi respectiv capacitatea de răcire a materialului aprins, asupra
căruia s-a refulat apa.
Ca urmare, utilizarea apei îmbunătăţite chimic duce la scăderea cu 35—50% a cantităţilor de apă folosite
pe timpul stingerii incendiilor, fapt deosebit de important în condiţiile lipsei de apă şi mai ales pentru protejarea
obiectelor asupra cărora acţionează în caz de incendiu.
La incendiile la care s-a utilizat apa îmbunătăţită chimic s-a constatat o creştere a eficienţei de stingere şi
prin aceea că în zonele udate nu au avut loc tendinţa de reaprindere.
Desigur, detergenţii folosiţi pentru obţinerea apei îmbunătăţită chimic îşi vor spori calitatea şi vor fi
folosiţi cu mai multă încredere.
Apa îmbunătăţită chimic este recomandabil a se folosi la stingerea incendiilor de materiale bogate în
celuloză, cum sunt lemnul, textilele, bumbacul, hârtia etc. Pentru a putea fi utilizată la stingerea incendiilor sunt
necesare mijloace tehnice care să realizeze amestecul de apă cu detergent, în proporţia stabilită (3/1000).
Apa, indiferent sub ce formă, nu poate fi întrebuinţată la toate categoriile de substanţe şi materiale
combustibile.
În tabelul 11 sunt arătate substanţele şi materialele combustibile la care, în caz de incendiu, nu este indicat
să se folosească apă şi nici alte substanţe stingătoare pe bază de apă.

Principalele substanţe şi materiale combustibile la care nu se foloseşte apa în caz de incendiu

Denumirea substanţelor şi
Pericolul m urma reacţiei cu apă
materialelor combustibile
Azotat de plumb Instabilă, explozie Ia creşterea umidităţii până la 30%
Aluminiu (pulbere) Se degajă hidrogen
Hidrurile metalelor alcaline şi alcalino- Reacţionează cu apa degajându-se hidrogen
pămîntoase
Hidrosulfit de sodiu Se auto aprinde în contact cu apa
Fulminat de mercur Explodează la contactul cu jetul de apă
Potasiu metalic Reacţionează cu apa degajându-se hidrogen
Hidrură de potasiu Reacţionează cu apa degajându-se hidrogen
Calciu metalic Idem
Peroxid de calciu Se descompune în apă degajându-se oxigen
Fosfură de calciu Reacţionează cu apa degajîndu-se hidrură de fosfor
Carbură de aluminiu Se descompune in contact cu apa cu degajarea acetilenei
Carbură de bariu Idem
Carbură de calciu Idem
Carburile metalelor alcaline Explodează în contact cu apa
Magneziu şi aliajele lui Se degajă hidrogen
Hidrură de sodiu Reacţionează cu apa cu degajarea hidrogenului
Sodiu metalic Idem
Peroxid de sodiu La reacţie cu apa este posibil să se producă explozie şi intensificarea
arderii
Fosfură de sodiu La reacţie cu apa se degajă hidrură de fosfor care se auto inflamează în
aer
6
 Var nestins La reacţie cu apa se degajă o cantitate mare de căldură, temperatura
atinge 400°C şi mai mult
Nitroglicerină Explodează la lovirea cu jetul de apă
Petrolatum Jetul de apă poate să ducă la aruncarea în exterior şi la intensificarea
arderii
Rubidiu metalic Reacţionează cu apa cu degajarea hidrogenului
Salpetru Refularea jetului de apă în salpetrul topit provoacă aruncarea puternică
sub formă de explozie şi intensificarea arderii
Termit Se degajă hidrogen
Sila ni Reacţionează cu apa cu degajarea hidrurii de siliciu, care se auto
inflamează în aer
Titan şi aliajele lui Se degajă hidrogen
Tetraclorura de titan Reacţionează cu apa cu degajarea unei cantităţi
mari de căldură
Trisililamină Se descompune în contact cu apa cu degajarea hidrogenului
Trietilaluminiu Reacţionează cu apa cu explozie
Acid clorsulfonic Idem
Cesiu metalic Reacţionează cu apa cu degajarea hidrogenului
Praf de zinc Descompune apa cu degajare de hidrogen
Electron Idem

4. Substanţe de stingere prin izolare

Spuma chimică
Este formată dintr-o masă de bule de dimensiuni reduse, fiecare bulă fiind învelită într-o membrană
lichidă umplută cu bioxid de carbon, care se formează pe cale chimică în urma reacţiei dintre substanţele care
generează spuma (substanţa acidă şi substanţa bazică).
Substanţa acidă este formată de obicei din sulfatul de aluminiu sau acidul sulfuric de o anumită
concentraţie, iar cea bazică din bicarbonat de sodiu sau potasiu.
Reacţiile dintre substanţele respective au loc conform ecuaţiei:

A12(SO4)3 + 6NaHCO3 = 6CO2 + 2A1(OH)3 + 3Na2SO4

H2SO4 + 2NaHCO3 = Na2SO4 + 2CO2 + 2H2O

Prin reacţia bicarbonatului de sodiu cu sulfatul de aluminiu ia naştere hidroxidul de aluminiu gelatinos,
care reprezintă masa vâscoasă în care sunt înglobate bulele de bioxid de carbon rezultat din această reacţie.
Ca stabilizatori, care se adaugă soluţiilor din care se obţine spuma chimică, se foloseşte, de obicei, una
din următoarele substanţe:
 glucoza;
 saponină;
 extractul de lemn dulce;
 spumanţi pe bază de albumine etc.
Pentru obţinerea spumei chimice în instalaţiile fixe de stingere a incendiilor cu spumă şi la maşinile
speciale de incendiu, se foloseşte un praf chimic (la noi în ţară denumit praf unic), apă şi generatoare special
construite.
Praful chimic se obţine după o anumită reţetă, constituind un amestec format din sulfat de aluminiu,
bicarbonat de sodiu şi stabilizatori.
În ţara noastră praful unic se produce şi se livrează: pentru instalaţii mobile de stins incendiu şi instalaţii
fixe şi semifixă.
Pentru stingătoare, substanţele chimice din care se obţine spuma, sunt cunoscute sub numele de
încărcături:
• A (acid);
• B (bază).
Acestea, înainte de a se introduce în stingătoare, se dizolvă în apă, conform instrucţiunilor care însoţesc
produsul.
În urma reacţiei dintre cele două soluţii introduse separat în stingător, se produce spuma chimică cu un
anumit coeficient de înfoiere.
Coeficientul de înfoiere reprezintă raportul dintre volumul spumei formate şi volumul soluţiilor
produselor A şi B. Astfel:

7
 V
Coeficientul de înfoiere =
Va  Vb
Spuma chimică este bună conducătoare de electricitate.
O spumă eficace trebuie să aibă următoarele calităţi:
• fluiditate;
• coeficient de înfoiere;
• densitate;
• persistenţă;
• aderenţă;
• timp de stingere minim etc.
Ea trebuie să curgă bine, pentru a acoperi suprafaţa lichidului incendiat, greutatea specifică este de 0,10—
0,15 kgf-cm2.
Eficienţa spumei mai depinde şi de o serie de factori cum sunt:
• caracteristicile instalaţiilor existente pe maşinile speciale de incendiu;
• presiunea apei;
• proporţia de spumant şi apă;
• temperatura mediului ambiant.
Spuma chimică are o conductibilitate termică redusă şi din această cauză împiedică reaprinderea
substanţelor şi materialelor combustibile, precum şi reîncălzirea lichidelor combustibile, sub influenţa corpurilor
solide incandescente din apropiere. Acesta este de fapt efectul de izolare pe care-l are spuma chimică.
Spuma chimică exercită asupra incendiului şi efecte de răcire şi înăbuşire.
Efectul de răcire se bazează pe preluarea unei anumite cantităţi de căldură din focar, necesară evaporării
apei ca şi separarea lichidului de spumă, in general apă, care se evaporă prin absorbţia de căldură. Spuma chimică
realizează efectul de răcire când temperatura focarului este mai mică de 1000°C.
Efectul de înăbuşire se obţine prin acţiunea vaporilor de apă rezultaţi din contactul acesteia cu combustibilul care
arde, efect care se produce mai ales când temperatura focarului este mai redusă de 1000°C.
Spuma chimică se utilizează la stingerea incendiilor de produse petroliere şi de materiale combustibile
solide, care nu reacţionează cu soluţiile apoase ale sărurilor.

Spuma mecanică grea

Acest gen de spumă se obţine prin amestecarea unei substanţe generatoare de spumă cu aerul şi apa,
folosind in acest scop dispozitive speciale.
Ca spumant se foloseşte spumogenul lichid sau spumogenul praf.
Unul din cel mai bun spumogen se obţine din proteine (făină de coarne şi copite), în urma unui proces de
degradare cu acizi minerali neutralizare şi stabilizare cu substanţe chimice. Se mai obţine şi din pene de păsări.
Spumantul din proteine este o substanţă vâscoasă, de culoare roşie brună şi cu miros caracteristic. Păstrarea şi
manipularea spumogenului trebuie să se facă conform instrucţiunilor, deoarece în caz contrar se alterează.
Se reaminteşte, printre altele, obligaţia de a executa transvazarea periodică pentru înlăturarea depunerilor
pietrificate, precum şi atenţia care trebuie acordată perioadei de timp cu temperaturi scăzute. Depozitarea sau
păstrarea spumogenului lichid la o temperatură mai mică de 5°C este interzisă, deoarece se degradează.
În unele ţări spuma mecanică se obţine şi din fluorproteine.
Lipsa de proteine, în unele situaţii, a determinat realizarea unui spumant sintetic, în unele ţări.
Spuma mecanică acţionează asupra focarului prin efecte de izolare, răcire datorită apei pe care o conţine,
şi înăbuşire în urma formării vaporilor de apă.
Utilizarea simultană în acelaşi loc a spumei şi apei nu este permisă deoarece spuma se distruge foarte
repede.
Spuma cu coeficient mediu şi mare de înfoiere (spumă uşoară)
Ideea utilizării spumei mecanice cu coeficient mediu de înfoiere (20-200) şi mai mare (200-1000) la
stingerea incendiilor a fost materializată la început în minele de cărbuni.
Primul dispozitiv de producere a acestui gen de spumă a fost simplu. Principiul de funcţionare a fost
menţinut şi ulterior la construirea generatoarelor de spumă, care în ultima perioadă s-au diversificat foarte mult.
Pentru producerea spumei uşoare se foloseşte un spumant special. Practic şi economic ar fi să se
folosească acelaşi spumant pentru toate categoriile de spumă. Spuma uşoară exercită asupra focarului incendiului o
acţionare complexă de înăbuşire, izolare şi răcire. Efectul de înăbuşire se datoreşte evaporării bruşte a apei din
spumă în apropierea focarului. Vaporii de apă care au un volum în jur de 1 600 ori mai mare decât volumul apei din
care au provenit ocupă spaţiul înconjurător, formând cu aerul existent un amestec în care conţinutul de oxigen scade
sub 7,5%, adică sub concentraţia necesară întreţinerii arderii.
Efectul de izolare faţă de radiaţia termică are o importanţă considerabilă pentru protecţia construcţiilor.
Efectul de înăbuşire al spumei uşoare poate fi mărit prin adaosul unei mici cantităţi de G02 în curentul de
aer al generatorului de spumă. O astfel de spumă stinge incendiile de alcool, acetonă etc. Spuma uşoară exercită un
efect de răcire prin preluarea unei cantităţi de căldură necesară pentru evaporarea apei. Cu cât mai multe bule se
descompun în apropierea focarului, cu atât efectul de răcire şi implicit cel de stingere este mai accentuat. Apa din
8
spumă, din cauza căldurii, se transformă în aburi, reducând concentraţia de oxigen prin diluarea aerului.
Gradul de mărire a efectelor spumei asupra incendiului este dependent de coeficientul de înfoiere şi de
durata spumei.
În aer liber de exemplu, la incendiile de suprafaţă, spuma medie s-a dovedit foarte rezistentă. Cu toată
greutatea specifică redusă, nu se produce ridicarea acesteia, adică să fie luată de curenţi, atunci când vine în contact
cu focarul de incendiu.
Acest mod de comportare este determinat de vâscozitatea ei mare, care creşte în raport cu temperatura.
O cerinţă importantă care trebuie satisfăcută în sistemele cu pre-amestec este aceea a folosirii apei curate.
Impurităţile de apă distrug biologic spumantul, într-un procent care poate să ajungă la 100%.
Eficienţa de stingere a spumei uşoare, ca de altfel a oricărei spume, se apreciază pe baza timpului de
stingere şi a cantităţii de soluţie spumantă consumată pe unitatea de suprafaţă în unitatea de timp (Isoluţie/m2 · S).
Timpul de stingere scade odată cu mărirea debitului de spumă, la început mai rapid, apoi mai lent.
Eficacitatea oricărei spume la stingerea incendiilor este dependentă in afară de calităţile fizico-chimice ale
spumantului, de coeficientul de înfoiere, de structura spumei şi de unii factori caracteristici incendiului, cum ar fi, de
exemplu, natura substanţei care arde, temperatura exterioară, vânt etc.
Una din condiţiile de bază pentru folosirea cu succes a spumei uşoare o constituie folosirea ei la o
anumită temperatură a mediului ambiant, având în vedere faptul că principalul component al spumei este aerul, în
cazul temperaturilor cuprinse între 0 şi 100°C, amestecul spumant nu suferă modificări esenţiale. Sub temperatura
de 100°C există anumite limitări. Spumantul are temperatura de îngheţ de  -15°C. Prin formarea soluţiei de 2%
spumant cu apă, punctul de îngheţ se modifică la -2°C.
Spuma cu coeficient mare de înfoiere se distruge în contact cu flăcările, cu suprafeţele uscate sau din
cauza temperaturilor ridicate. Deşi se distruge la început, spuma este completată datorită debitului mare al
generatorului. Pentru reuşita acţiunii de intervenţie este necesar să se ţină seama de pierderile provocate prin
distrugere, luându-se în calcul un coeficient de siguranţă de 1,2-1,4.
Înlăturarea spumei după folosirea ei la incendiu se poate realiza cu ajutorul unei jet cu apă pulverizată sau
prin jeturi de pulbere, refulate dintr-un stingător, distrugerea bulelor făcându-se în acest caz printr-o acţiune
mecanică. Se mai pot folosi în acelaşi scop şi substanţe chimice dizolvate în apă într-o anumită concentraţie, refulate
asupra spumei.
Spuma uşoară se poate folosi cu rezultate bune la stingerea incendiilor în industria chimică, aceasta
pentru că într-un spaţiu redus poate fi refulat un volum foarte mare de spumă, în magaziile navelor, în subsoluri, în
canale de cabluri etc.
Prin folosirea spumei uşoare se creează posibilitatea apropierii de focar deoarece volumul mare de spumă
împiedică aerul fierbinte să ajungă la personalul de intervenţie.
Spuma uşoară se obţine în generatoare de spumă care funcţionează pe principiul ejecţiei şi prin folosirea
unui ventilator.
Spuma cu coeficient mediu de înfoiere se poate obţine şi prin utilizarea unor ţevi generatoare speciale.
Spuma uşoară s-a afirmat ca o substanţă de stingere cu multiple calităţi, dar şi anumite limite în utilizare.
Folosirea spumei uşoare prezintă următoarele avantaje:
 utilizarea unei cantităţi minime de apă (1-2 l) pentru 1000 l spumă;
 stingerea rapidă a incendiului şi împiedicarea reaprinderii;
 lipsa acţiunii corozive (spre deosebire de spuma chimica);
 pătrunderea ei în locuri greu accesibile (pivniţe, coridoare, canale etc.);
 lipsa unor efecte nocive asupra organismului uman.
Dezavantajele spumei uşoare sunt următoarele:
 greutatea redusă şi deci instabilitate atunci când bate vântul;
 preţ de cost relaţie ridicat;
 dificultăţi la îndepărtarea ei, după stingerea incendiilor (unele tipuri de spumă înfundă canalizările);
 distanţa de acţiune a generatoarelor relativ limitată.
Acest ultim dezavantaj poate fi compensat prin utilizarea unor tuburi mari şi lungi pentru dirijarea spumei
la locul dorit.
Hotărârea de a folosi sau nu spuma uşoară la stingerea incendiilor rămâne la latitudinea comandantului
acţiunii de intervenţie, care trebuie să ţină seama întotdeauna de condiţiile concrete existente, în aşa fel încât
intervenţia cu spumă să apară raţională din punct de vedere tehnico-economico-operativ.

Apa uşoară
În limba engleză se numeşte Light-water, iar în limba italiană acqua leggera, sub prima denumire —
limba engleză — este cunoscută cel mai mult pe plan mondial.
Apa uşoară este o substanţă stingătoare de dată mai recentă, care se refulează asupra unui lichid
nemişcabil cu apa, ea formează o peliculă care împiedică, chiar şi în cazul în care este foarte fină, evaporarea
lichidului combustibil.
Datorită acestei situaţii se reduce concentraţia de vapori deasupra lichidului care arde, procesul de ardere
se întrerupe şi reaprinderea nu mai este posibilă.
Din punct de vedere chimic, pelicula este formată din acizi perfluoruraţi şi sulfonici. Fiecare moleculă se
9
compune dintr-un lanţ lung, care la un capăt este fluorurat, iar la celălalt are o grupare solubilă în apă. Aceste
molecule se orientează una lângă alta, ca un şir de zăbrele, în cazul în care soluţia apoasă ia contact cu un lichid
insolubil (ulei, benzină).
Datorită orientării in acest mod a părţilor fluorurate, în stratul limitrof se formează o peliculă plutitoare,
care reduce apreciabil evaporarea lichidului aflat dedesubt.
Pelicula de protecţie nu se realizează prin simpla refulare a soluţiei de substanţă tensioactivă în apă, ci
trebuie realizat mai întâi un strat de spumă. În pereţii subţiri ai bulelor de spumă are loc, probabil orientarea
moleculelor filiforme.
Substanţele tensioactive pe bază de fluor din care se obţine apa uşoară s-au dovedit a fi foarte eficiente la
stingerea incendiilor atunci când sunt amestecate cu substanţe proteinice. Se obţine o spumă fluidă şi rezistentă la
foc, indicată a se folosi în instalaţii fixe de stingere la rezervoare, recomandându-se, după unii specialişti din
străinătate, să se introducă de jos în sus, adică sub suprafaţa incendiată.
Pe plan mondial au apărut diferite feluri de calităţi de substanţe tensioactive pentru realizarea apei uşoare.
Cele mai utilizate sunt din categoria AFFF (Aqueos Film. Formin Foam, în traducere — spumă cu formare de
peliculă de apă).
Apa uşoară cu coeficient redus de înfoiere se poate folosi la stingerea incendiilor pe aeroporturi, fiind
refulată de la distanţă.
Apa uşoară cu coeficient mediu de înfoiere are efect mai mare la stingerea incendiilor de lichide
combustibile declanşate pe suprafeţe mari. Ea prezintă o calitate şi anume persistă foarte mult şi asigură o regenerare
permanentă a peliculei pe o durată mare de timp.
Unul din marile avantaje ale apei uşoare este compatibilitatea cu spuma proteinică şi într-o măsură
oarecare cu pulberea stingătoare. Acest mare avantaj poate fi folosit pentru realizarea unei stingeri rapide a
incendiilor, folosind procedee mixte.
În general pelicula de apă uşoară poate rezista pe suprafaţa lichidului timp de 5-6 min, după care este
indicat ca lichidul să se acopere cu spumă proteinică. Efectul de stingere a incendiului cu apă uşoară trebuie obţinut
în decurs de 4-5 min. In această perioadă de timp, în apropiere nu trebuie să existe surse de aprindere, în special
flăcări, deoarece prin distrugerea peliculei, incendiul poate să reapară.

Pulberi stingătoare
Acestea au devenit substanţe de stingere de largă utilitate.
Rezultatele excelente, chiar şi în cazul incendiilor de proporţii de gaze sau lichide combustibile,
posibilităţile corespunzătoare ele conservare, cât şi alte însuşiri ale lor, fac ca pulberile stingătoare să constituie
substanţe de stingere destul de eficace.
Componentul de bază al unor pulberi stingătoare este bicarbonatul de sodiu. În afara pulberii pe bază de
bicarbonat de sodiu se mai fabrică pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu,
uree şi din diferiţi compuşi ai borului.
Pe plan mondial s-au stabilit 3 grupe de pulberi stingătoare în raport de natura incendiilor, la care pot fi
folosite:
1) Pulberi stingătoare B, C, E, eficace la stingerea incendiilor de lichide şi gaze combustibile, la instalaţii
şi aparate electrice.
2) Pulberi stingătoare A, B, C, E folosite la stingerea categoriilor de incendii arătate la punctul 1), în plus
sunt eficace şi la stingerea incendiilor de materiale combustibile solide, ca lemn, cărbuni, paie etc.
3) Pulberi stingătoare A, B, C, D, E, care sunt eficace la toate categoriile de incendii specificate mai
înainte, precum şi la incendiile de metale uşoare şi aliajele acestora.
La noi în ţară, până în prezent, din aceste grupe, s-a fabricat o pulbere stingătoare de tipul B, C şi E
denumită „Pulvogen”, pe bază de bicarbonat de sodiu. Cu cit procentul de bicarbonat de sodiu este mai mare, cu atât
capacitatea pulberii ca substanţă stingătoare creşte, deoarece restul componenţilor au rolul de a ameliora mobilitatea
pulberii şi de a o feri de aglomerare la umiditate.
Pulberea pe bază de bicarbonat de sodiu, folosită în multe ţări, este măcinată atât de fin, încât 1 cm3
pulbere conţine 25 mii. particule cu efect activ de stingere. Sporirea însă a fineţei de măcinare peste o anumită limită
nu mai duce la o intensificare a efectului de stingere. Aceasta se explică prin faptul că masa particulelor de pulbere
este prea redusă. Odată cu refularea unor asemenea particule în flăcări, energia lor cinetică nu mai este suficientă
pentru pătrunderea în focarul de ardere. Dacă flăcările sunt mari ele aruncă pulberea în sus.
Sub acţiunea căldurii, bicarbonatul de sodiu se descompune conform relaţiei:

2 NaHCO3  Na2CO3 + CO2 + H2O

La descompunerea totală a 1 kg pulbere bicarbonat de sodiu se degajă 0,26 kg bioxid de carbon şi se

consumă o cantitate de căldură necesară pentru evaporarea a 300 cm3 apă. Acestei cantităţi îi corespunde un efect de
răcire de 95 kcal.
Un mare succes la stingerea incendiilor se obţine prin folosirea bicarbonatului de potasiu. Dacă se
compară cele mai bune pulberi produse pe bază de bicarbonat de sodiu, cu pulberea pe bază de bicarbonat de
potasiu, se constată că aceasta din urmă este cu 30-50% mai-eficace la stingerea incendiilor.

10
 Florex
Această pulbere stingătoare se fabrică la noi în ţară din bicarbonat de potasiu pulvis, uree tehnică şi alte
substanţe chimice, care prezintă caracteristici de stingere superioare pulvogenului şi pulvogenului special. Acţiunea
de stingere instantanee a flăcărilor degajate pe timpul incendiilor se datoreşte aductului potaso-carbonic obţinut prin
reacţia chimică solid-solid, în faza „microcristalină” în prezenţa unui catalizator cu conţinut de fluor, la temperatura
de 60°C.
Aductului potaso-carbonic i se mai adaugă o serie de componenţi chimici, care au rolul de a mări
mobilitatea florexului, în stare neataşată, în mod deosebit în stare fluidizată, rezistenţa la acţiunea umidităţii
atmosferice şi a agentului de vehiculare asupra focarului de incendiu, cum ar fi bioxidul de carbon, azotul şi alte
gaze inerte. De asemenea, florexul este destul de labil la termo-descompunere, generând la temperatura flăcărilor de
800-1400°C bioxid de carbon, azot şi vapori de apă, toate aceste produse degajate având un efect de stingere
secundar, în special de răcire a mediului gazos în care se produce procesul de ardere.
Efectul de stingere al florexului se datoreşte producerii unor fenomene fizico-chimice speciale ale
aductului potaso-carbonic, care fac să crească viteza de întrerupere a reacţiilor chimice de ardere, datorită şi
adsorbţiei pe suprafaţa particulelor de pulbere a radicalilor liberi din flăcări şi de inhibare a produselor de oxidare.
În afară de acestea la efectul de stingere mai contribuie natura şi fineţea particulelor de pulbere (100-60
microni—), capacitatea de a degaja gaze inerte şi vapori de apă, substanţe care răcesc şi diluează mediul în care
există focarul de ardere.
Pentru a se asigura un efect corespunzător de stingere este necesar ca pulberea florex să fie depozitată în
condiţii optime.
În încăperile în care se depozitează florex temperatura nu trebuie să depăşească 30°C, umiditatea să fie
cât mai redusă, depozitarea să se facă în ambalaje originale — bidoane metalice ermetic închise. De asemenea, în
aceste încăperi este interzis să se depoziteze materiale combustibile volatile ca benzine, alcooli, uleiuri etc., precum
şi produse care favorizează umiditatea.
Pulberile stingătoare şi produsele de descompunere nu sunt periculoase pentru sănătatea omului, ele
protejează personalul care acţionează la stingerea incendiilor, împotriva radiaţiei termice emisă de focarul de ardere.
De regulă pulberile stingătoare nu exercită un efect coroziv asupra metalelor.

Mecanismul stingerii incendiilor cu pulbere

Privind efectul de stingere al pulberii stingătoare au apărut mai multe teorii. Astfel:
Prima teorie, de fapt şi cea mai veche, se referă la acţiunea componenţilor rezultaţi prin descompunerea
termică a pulberii refulată asupra flăcărilor. Efectul de stingere se bazează pe reducerea concentraţiei de oxigen în
urma apariţiei bioxidului de carbon şi a vaporilor de apă, pe absorbţia căldurii degajate şi acoperirea focarului cu un
strat de pulbere care se topeşte. Potrivit acestei teorii, răcirea şi înăbuşirea focarului sunt esenţiale.
A doua teorie ţine seama de factorii enumeraţi mai înainte la prima teorie, însă consideră ca factor
esenţial formarea stratului protector de pulbere, în care are loc echilibrarea temperaturilor şi apariţia schimbului de
căldură în urma descompunerii chimice a pulberii.
A treia teorie consideră efectele de răcire şi înăbuşire ca secundare şi explică stingerea prin întreruperea
reacţiilor în lanţ de ardere, ca urmare a pătrunderii norului de pulbere în flăcări. Radicalii activi rezultaţi din ardere
se ciocnesc cu particulele de pulbere, transmiţând acestora energia lor, şi drept consecinţă, mecanismul arderii în
lanţ se întrerupe.
Stingerea incendiilor cu pulbere este în realitate stingerea flăcărilor. Se va putea stinge cu pulbere numai
un asemenea volum de flăcări care poate fi inundat cu pulbere deodată. Metoda de stingere a incendiului timp
îndelungat folosind pulbere puţină nu dă rezultate.
Pulberile stingătoare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• eficacitate mare la stingere, determinată, de proprietăţile chimice şi gradul de dispersie;
• fluiditate bună în conducte, în capacitatea de a forma un nor compact în suspensie în aer, stabilitate la
umezire şi la întărire în cazul unei păstrări îndelungate;
• stabilitate termică;
• conductibilitate electrică redusă.
Cea mai mare parte a pulberilor pe bază de bicarbonat de sodiu, satisfac aceste cerinţe. La unele
experimentări efectuate în străinătate, cu 1 kg pulbere stingătoare pe bază de bicarbonat de sodiu s-a reuşit să se
stingă în timp de 1-2 s un incendiu de benzină revărsată pe o suprafaţă de 1 m2.
Eficacitatea pulberii stingătoare mai depinde de suprafaţa specifică a particulelor, cea mai convenabilă
fiind de 2000-2500 cm2/g.
De asemenea, granulozitatea pulberii influenţează mobilitatea şi conservarea acesteia, mărimea granulelor
putând varia între 50-100 .
Mobilitatea (fluiditatea) pulberilor constă în opunerea unei rezistenţe mai mici sau mai mari la refularea
lor prin diferite ajutaje. Ea depinde de granulozitate şi trebuie să se menţină ridicată, chiar şi în cele mai grele
condiţii de utilizare şi depozitare mai îndelungată.
Pulberile stingătoare prezintă şi unele neajunsuri. Astfel, pentru obţinerea efectului maxim de stingere,
dimensiunile particulelor de pulbere trebuie să fie foarte reduse, fapt ce duce la mărirea coroziunii, la tendinţa de
întărire, la depozitare, ceea ce creează greutăţi la păstrare şi în mod deosebit la refularea lor asupra focarelor de
ardere.
11
 Tendinţa particulelor de pulbere la întărire depinde de forma acestora, structura cristalelor şi umiditatea
mediului. Pulberile formate din cristale foarte regulate au un efect de stingere mai mare decât cele cu particule de
formă neregulată (asimetrice). Primele se caracterizează prin capacitatea de a se împrăştia uşor şi de a forma un nor
cu densitate uniformă. Pulberile care au cristalele sub formă neregulată sau cu reţea cristalină deranjată au o tendinţă
mai mare de întărire. în acest caz se formează aglomerări de particule, formări de bulgări, înrăutăţindu-se astfel
fluiditatea.
Progresele obţinute la fabricarea unor pulberi stingătoare, cu calităţi superioare s-au datorit şi faptului că
apa, spuma şi gazele inerte nu au fost întotdeauna eficace la stingerea unor categorii de incendii, ca incendii de
metale (sodiu, potasiu, magneziu sub formă de pulbere), lichide uşor inflamabile, instalaţii electrice etc. la care
unele din pulberile stingătoare au fost eficiente.

5. Substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxygen

Bioxid de carbon
Prin folosirea substanţelor care reduc conţinutul minim de oxigen, se micşorează viteza de ardere, viteza
de degajare a căldurii şi scade temperatura de ardere. Pe timpul acţiunii de stingere a incendiilor, folosind aceste
substanţe se diluează atât aerul care participă la ardere, cit şi substanţele combustibile care intră în zona de ardere.
Bioxidul de carbon CO2 este un gaz incolor şi inodor. Se dizolvă uşor în apă, solubilitatea scăzând odată
cu creşterea temperaturii. Bioxidul de carbon nu arde şi nici nu întreţine arderea. Un litru bioxid de carbon în stare
normală are 1,976 kg, deci este mai greu decât aerul, proprietate care îl face să fie utilizat la stingerea incendiilor.
Greutatea specifică a CO2 este 1,53. Temperatura critică fiind de +31°C se poate lichefia cu uşurinţă. Temperatura
de fierbere a CO2 lichid la 760 mm Hg este —78,5°C. La temperatura de —56,2°C şi la presiunea de 5,28 kgf/ cm2,
CO2 poate fi lichid, solid sau gazos.
Dacă CO2 comprimat i se dă posibilitatea să se destindă până la presiunea atmosferică, atunci el devine
solid, sub formă de zăpadă carbonică, fenomenul respectiv denumindu-se detentă.
Prin introducerea acestei substanţe stingătoare în încăperea în care a izbucnit incendiul se înlătură aerul şi
ca urmare arderea încetează. CO2 mai acţionează asupra focarului şi prin efectele de înăbuşire şi răcire. În general,
se poate admite că efectul de răcire al unui kilogram de CO 2 corespunde cu 15% din efectul de răcire al unui kg de
apă (629 kcal/kg), considerând că întreaga cantitate de apă se evaporă.
Bioxidul de carbon ca substanţă stingătoare are următoarele calităţi:
• pătrunde in orificiile obiectului aprins, fiind mai greu decât aerul;
• nu distruge obiectele şi materialele asupra cărora se refulează;
• este rău conducător de electricitate;
• nu se deteriorează pe timp de conservare îndelungată;
• nu este sensibil la acţiunea temperaturilor scăzute.
Bioxidul de carbon poate fi întrebuinţat la stingerea incendiilor fie sub formă de gaz, fie de zăpadă
carbonică. El trebuie să fie fără urme de umezeală, de oxigen şi impurităţi. Cea mai eficace acţiune de stingere se
obţine în spaţiu închis, deoarece concentrarea necesară se menţine mult timp şi pierderile se pot completa cu
uşurinţă.
În general se admite ca procesul de ardere poate fi întrerupt dacă concentraţia volumetrică în % a CO 2
este de cel puţin 28,6%, iar concentraţia oxigenului din aer nu depăşeşte 15% în volum.
În medie se consideră că pentru stingerea incendiilor la majoritatea substanţelor este suficientă o
concentraţie de 30-35% în volum de CO2.
În aer. Succesul în acţiunea de stingere depinde în mare măsură de cantitatea de bioxid de carbon
introdusă în încăperea în care a izbucnit incendiul, precum şi de modul de refulare asupra focarului; 11 de CO2
lichid formează 400—500 l gaz, în condiţii atmosferice normale.
Bioxidul de carbon comprimat se transportă în butelii de oţel. presiunea acestuia în butelie nu depinde
numai de temperatură, ci şi de gradul de umplere a buteliei respective. Prin grad de umplere se înţelege raportul
dintre volumul îmbutelierii, în 1, şi cantitatea de bioxid de carbon, în kg, introdusă în butelie, raport care este indicat
să fie 1,341/kg.
Bioxidul de carbon se foloseşte mult ca substanţă stingătoare refulată prin intermediul instalaţiilor fixe de
stingere, ca agent de vehiculare a pulberilor stingătoare din stingătoarele de incendiu şi maşini speciale de stins
incendiu.
Bioxidul de carbon are un larg domeniu de utilizare:
• depozite de materiale amenajate în încăperi cu suprafaţă mică;
• încăperi cu documente de importanţă deosebită (arhive, muzee, biblioteci, laboratoare etc.);
• maşini şi instalaţii electrice amplasate în încăperi închise;
• transformatoare şt generatoare electrice, staţie de distribuţie, centrale telefonice automate;
• centre de calcul, încăperi de producţie fără supraveghere continuă a producţiei, instalaţii sau utilaje de
mare volum care au un rol important economic;
• recipiente cu lichide combustibile cu o temperatură de inflamabilitate a vaporilor scăzută, având un
volum maxim de 500 m3;
• magazii din nave maritime.
Nu este recomandabil să se folosească la stingerea incendiilor de:
12
 • cărbuni;
• sulf;
• metale uşoare ca magneziu;
• titan;
• plutoniu;
• uraniu;
• thoriu etc.;
• în apropierea cianurilor, deoarece reacţionează cu acestea.

Azotul
Este un gaz fără culoare şi miros, mai uşor decât aerul. Se păstreze şi se depozitează în stare gazoasă
comprimată.
Azotul se poate folosi la stingerea incendiilor izbucnite în instalaţii tehnologice fiind refulat din instalaţii
fixe de stingere sau ca agent de vehiculare a pulberilor stingătoare din maşini speciale de stins incendiu.
Concentraţia de stingere cu azot este apreciabil mai mare decât a bioxidului de carbon, ajungând până la
31% în volum. Aceasta se explică prin faptul că bioxidul de carbon are căldura specifică mai mare şi
conductibilitatea termică mai redusă.
Aburul
Ca substanţă stingătoare, aburul este utilizat în industria chimică, petrochimică, de lacuri şi vopsele, în
camere de uscare, în staţiile de pompe şi într-o serie de încăperi tehnologice. Sunt cunoscute multe jazuri de stingere
cu succes a incendiilor cu ajutorul aburului.
Efectul de stingere al aburului se bazează mai ales pe diluarea concentraţiei de oxigen. în zona de ardere
până la o limită în care continuarea arderii devine imposibilă.
Pentru ca aburul să aibă eficacitate la stingerea incendiilor este necesar să se creeze o concentraţie de cel
puţin 35% în volum.
Ca substanţă stingătoare se poate folosi atât abur saturat, cât şi cel supraîncălzit, primul fiind cel mai
eficient. Aburul ca substanţă stingătoare este indicat să se folosească în instalaţii fixe, semifixă, în special acolo
unde există pentru procesul tehnologic o instalaţie de abur, permanent în funcţiune.
De ce totuşi au fost unele incendii care nu au fost stinse cu abur, chiar în concentraţie de 35% Explicaţia
ar ii următoarea:
La începutul incendiului utilajele şi construcţiile înconjurătoare nu sunt încă încălzite şi dacă în acest
moment se introduce abur, o mare parte se condensează, neîndeplinind rolul de mijloc de stingere. De exemplu, pe
construcţiile verticale la temperatura suprafeţei de 50°C într-un minut se condensează 2,4 kg/m2 abur, la temperatura
de 125°C, de două ori mai puţin şi de abia la 150°C condensarea practic încetează.
Analiza majorităţii incendiilor nestinse cu abur (vapori de apă), indică faptul că tocmai condensarea
intensivă a aburului a dus la aceste insuccese.

Apa fin pulverizată (ceaţă de apă)

Apa fin pulverizată trebuie să aibă diametrul particulelor până la 100 , care se obţine prin pulverizarea
apei sub înaltă presiune sau prin folosirea unor ţevi pulverizatoare speciale.
La o pulverizare fină a apei în zona de ardere, aceasta se transformă în abur (vapori de apă), diluând
substanţele care participă la ardere.
Efectul de stingere depinde de uniformitatea repartiţiei picăturilor în flux şi de densitatea jetului de apă
[g/cm2 · min]. Cu cât este mai mare densitatea jetului şi uniformitatea lui, cu atât efectul de stingere este mai
corespunzător.
În general, în faza iniţială a incendiului, flăcările se manifestă cu intensitate, apoi se micşorează treptat
până la înlăturarea arderii care la lichide survine de fapt în momentul în care apa fin pulverizată acoperă simultan
întreaga suprafaţă incendiată.

6. Substanţe de stingere prin inhibiţie chimică

Dintre mijloacele de stingere prin inhibiţie chimică fac parte hidrocarburile halogenate.
Încercările efectuate în diferite condiţii, au pus în evidenţă eficacitatea hidrocarburilor halogenate ca
inhibitori de reacţie la incendiile de produse petroliere şi de diferite substanţe chimice.
Mecanismul de întrerupere a procesului de ardere folosind substanţe de stingere prin inhibiţie chimică nu
este încă suficient studiat. Există numai ipoteze teoretice, bazate pe faptul că prezenţa hidrocarburilor halogenate în
zona de ardere nu reclamă o scădere apreciabilă a concentraţiei de oxigen în aer pentru întreruperea procesului de
ardere.
De exemplu, pentru încetarea arderii folosind azotul ca substanţă stingătoare, se impune aducerea
concentraţiei de oxigen în aer până la 14%, iar la folosirea hidrocarburilor halogenate, concentraţia poate să fie de
20,6%.
Mijloacele de inhibiţie chimică au punctul de fierbere coborât, stabilitatea termică scăzută cu formarea
radicalilor şi atomilor, care la încălzire trec uşor în stare gazoasă.
Hidrocarburile halogenate au fost denumite „haloniu de la prescurtarea denumirii în limba engleză
13
„halogenated hydrocarbon”.
Fiecare hidrocarbură halogenată este reprezentată de un număr.
De exemplu, difluorclorbrommetanul (CF2ClBr) - halonul 1211; tetra-fluordibrommetanul (CF2Br-
CF2Br) - halon 2402.
Fiecare halon este reprezentat printr-un indicativ, în care cifrele reprezintă, în ordine, numărul de atomi
de carbon, fluor, clor şi brom. Atunci când unul din elementele amintite nu este cuprins în halonul respectiv, acesta
se notează cu un zero. Zerourile finale sunt neglijabile, iar hidrogenul nu este marcat în mod deosebit, prezenţa sa
putând fi dedusă in mod simplu.
În paralel există, în special în tehnologia frigului şi în patente denumirea de „freon” urmată de un
indicativ corespunzător fiecărei hidrocarburi halogenate. Prima cifră reprezintă numărul atomilor de carbon - minus
unul, a doua cifră numărul atomilor de hidrogen plus unul, a treia cifră numărul atomilor de fluor. Numărul atomilor
de brom de brom este reprezentant printr-un B urmat de cifra respectivă.
În tabelul 12 sunt reproduse denumirile hidrocarburilor halogenate utilizate pe scară largă.
Dintre halonii prezentat în tabelul 12 merită să fie scoasă în evidenţă acţiunea hălonilor 1301 şi 1211.
Halonul 1301 păstrat sub presiune sub formă lichidă prezintă proprietăţi superioarei faţă de bioxidul de carbon. Se
poate enumera slaba lui toxicitate, motiv pentru care se refulează concomitent cu evacuarea persoanelor din
încăperea incendiată. Eficienţa unei butelii cu halon 1301 este echivalentă cu cinci butelii de bioxid de carbon de
aceeaşi mărime. În plus refularea în totalitate a halonului 1301 ar necesita 10 secunde în timp ce în cazul bioxidului
de carbon acest timp ar creşte de la 60 la 120 s. Halonul 1301 provoacă reacţia complexă în lanţ, producând o
inhibiţie de amploare.

Hidrocarburi halogenate utilizate ca substanţe stingătoare

Denumirea chimică Formula chimică Simbolul halonului Simbolul
freonului
Tetraclorura de carbon CCl4 104 -
Clorbrommetan CH2Br Cl 1011 -
Brommetan CH3Br 1001 -
Difluorclorbrommetan CBr Cl F2 1211 12 B1
Difluordibrommelan C Br2F2 1202 12 B2
Trifluorbrommelan CBr F3 1301 13 B1
Tetrafluordibrommetan C2Br2F4 2402 114 B2

Halonul 1211, denumit şi BCF, este o substanţă stingătoare foarte eficace pentru stingerea incendiilor.
Este considerat unul dintre cele mai noi substanţe stingătoare universale de stingere a incendiilor. BCF nu este bun
conducător de electricitate şi se poate folosi fără pericol la instalaţiile electrice şi electronice. Se prezintă sub formă
de lichid incolor, necorosiv, incombustibil şi fierbe la -4°C. La ieşirea din duze se evaporă repede, fără a lăsa urme,
de aceea poate fi folosit la stingerea incendiilor declanşate la cele mai fine aparate.
Stingerea incendiilor cu hidrocarburi halogenate se poate face cu jet compact, jet pulverizat, sub formă de
aerosoli. Alegerea unui anumit procedeu pentru stingerea incendiului se face în funcţie de particularităţile
obiectivului în care a izbucnit incendiul. Hidrocarburile halogenate pot fi refulate asupra incendiului cu ajutorul
stingătoarelor şi din instalaţii fixe.
Procesul de întrerupere a arderii se datoreşte: vaporizării picăturilor de substanţe stingătoare; amestecării
vaporilor substanţei stingătoare cu vaporii de combustibili; interacţiunii fizico-chimice intre vaporii de haloni şi
vaporii de combustibili.
Fenomenul de vaporizare a picăturilor este de cea mai mare importanţă. El este influenţat de viteza de
deplasare a picăturilor, de mărimea acestora şi de temperatură.
Efectul diferit de stingere produs de fiecare dintre hidrocarburi este determinat de viteza diferită de
descompunere şi de reacţia radicalilor, la care se adaugă influenţa materialelor aprinse şi cea a mediului
înconjurător. Cu cât concentraţia de stingere este atinsă mai repede, cu atât stingerea se realizează într-un timp mai
scurt, iar descompunerea hidrocarburilor halogenate este mai redusă.

14