Sunteți pe pagina 1din 2

Oda in metru antic

de Mihai Eminescu
Tema si viziunea despre lume intr-o poezie romantica

Condiţia omului de geniu va reprezenta, la Mihai Eminescu, o supratemă a poemelor sale de


maturitate. Însingurat, aflat într-o constantă opoziţie cu superficialitatea societăţii contemporane lui,
omul de condiţie superioară aspiră constant la depăşirea propriilor limite, prin forţa spiritului prolific
şi purificat. Neîmplinit afectiv, el îşi asumă singurătatea creatoare, în ciuda faptului că, asemeni
celorlalţi muritori, este supus devenirii, trecerii ireversibile a timpului. Cu un conţinut ideatic nou şi
sintetizator, îmbinând elemente de elegie şi meditaţie filozofică, poezia „Odă (în metru antic)”
dezvoltă problematica geniului într-o formulă poetică inedită.
În genere, oda, ca specie a genului liric, este un text apologetic închinat unei persoane ori unei stări
elevate, ce debutează cu o invocaţie retorică şi se termină cu un îndemn mobilizator. Criticii literari
au remarcat paradoxul rezultat din nepotrivirea speciei lirice cu conţinutul ideatic al textului care,
departe de a fi un elogiu, este o confesiune sfâşietoare a eului liric despre sensurile profunde ale
existenţei umane.
Precizarea din titlu este o referire la modul cum au fost elaborate versurile, făcând trimitere directă
la schema metrică din antichitate: strofe safice, formate din trei versuri lungi, de unsprezece silabe şi
un vers adonic, de cinci silabe. Pe această structură prozodică de sobră muzicalitate, poetul
transfigurează o atitudine lirică de sorginte romantică.
Tema centrală a poeziei este meditaţia asupra condiţiei tragice a omului de geniu, iar viziunea despre
lume a poemului defineşte aspiraţia sa spre absolut, idealul ataraxiei, tulburate de implicaţiile naturii
sale duale.
Compoziţional, textul poate fi segmentat în trei secvenţe poetice: prima strofă evocă nefericirea şi
eşecul existenţial al eului liric, strofele mediane surprind starea de suferinţă mistuitoare şi
purificatoare a poetului, în vreme ce ultima strofă defineşte dorinţa poetului de a o depăşi , invocând
nepăsarea.
Primul vers este o iniţiere în moarte şi conţine o referire subtilă la dorinţa de a atinge absolutul : „Nu
credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Creatorul deprinde rostul efemerităţii pe care nu şi-l putuse
imagina în atitudinea de regală singurătate şi de înălţare deasupra timpului. Imaginea poetului
înfăşurat în mantie este o înfăţişare tipică a artiştilor detaşaţi de lume prin genialitate. Versul „Ochii
mei înălţam visători la steaua/ Singurătăţii” relevă faptul că visul este posibilitatea pe care o are omul
de a intra în rezonanţă cu misterele universului. Reîntâlnim şi motivul ochiului vizionar-oglindă a
sufletului, care nu are doar facultatea de a capta imagini, ci se înalţă dincolo de perceptibilul concret,
scrutând eternitatea. Metafora „steaua singurătăţii” este o imagine tipic romantică a unităţii dintre
macrocosmos şi microcosmos, un loc în care moartea nu există şi unde se insinuează motivul clipei
suspendate.
A doua secvenţă poetică nunaţează cunoaşterea prin iubire şi schimbă brusc calmul evocării vârstei
de aur de la început. Spaţiul nemuririi e transpus în clipă: „deodată”, dar şi în timpul
măsurabil:”răsărişi”, perfect simplu ce apare în opoziţie cu formele de imperfect din prima strofă.
Apariţia pronumelui „tu” transformă mesajul poetic într-un monolog liric adresat. Subiectivitatea
poetică va fi marcată în text şi de prezenţa indicilor pronominali sau posesivi de persoana I singular: „
ochii mei”, „Manta-mi”, „cale-mi”, „focul meu” „al meu propriu rug”, „nu credeam să-nvăţ”, „baui”,
„să re-nviu”. Motivul suferinţei din iubire e circumscris simbolic prin două metafore oximoronice:
„suferinţă, tu, dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”. Prima formă reuneşte antitetic durerea şi
plăcerea, ca limite între care se realizează actul de cunoaştere prin iubire, dar imaginea poetică evocă
şi paradoxul de a aspira la eternitate într-o lume efemeră. Moartea reprezintă un simbol al înălţării,
chemarea ei este o dulce ispitire, căci face posibilă trecerea în eternitate, deci scoaterea fiinţei
umane de sub impactul dezamăgirii pe care-l aduce cu sine dragostea neîmpărtăşită.
În strofa a treia, în primplan apar motive mitologice ca simboluri ale sacrificării prin iubire: Hercule şi
centaurul Nessus, aducând cu ele imaginea victimei devenite călău. Instigat de soţia sa Deianira,
Hercule îl ucide pe Nessus cu o săgeată otrăvită. În agonia morţii, acesta o sfătuieşte pe Deianira să-l
îmbrace cu cămaşa îmbibată în sângele său. Hercule însuşi va muri în chinuri, contaminat de sângele
înveninat, după ce, în încercarea de a-şi smulge cămaşa, rupe cu ea bucăţi din propriul trup.
Comparaţia este figura de stil dominantă în acest tablou, iar recursul la mitologie defineşte un crez
poetic romantic: o iubire absolută nu poate fi decât atotstăpânitoare şi devoratoare. Prin pasiunea,
forţa şi intensitatea trăirii, sentimentul devine ucigător. Hiperbola din finalul strofei anunţă
incapacitatea poetului de a se sustrage chinului, când dragostea se transformă într-o combustie de
nestăpânit.
Motive mitice perpetuate de romantici sunt reluate şi în strofa a patra, unde imaginea focului e
dublată de cea a rugului. Interogaţia retorică aduce în primplan motivul Păsării Phoenix care, prin
autocombustie, se regenerează la infinit. Este aici convingerea eului liric că accesul la absolut se face
prin trăirea deplină a unei experienţe de purificare şi iluminare. Epitetul „luminos” surprinde aspectul
iniţiatic al acestei probe. Ca urmare a acestor procese de sublimare prin ardere şi mistuire interioară,
poetul are acces la o perpetuă regenerare, care-i permite să atingă starea de graţie a absolutului.
Ultima strofă dezvoltă a doua imagine specifică viziunii despre lume a textului. Imperativul din versul
„Piară-mi ochii tulburători din cale” afirmă refuzul conştient şi hotărât al geniului de a mai da curs
ispitei umanului. Construcţia „vino iar” defineşte atitudinea voluntară de revenire la condiţia
olimpiană, netulburată , nevoia sa de reintegrare în vechea stare de impasibilitate. Moartea liniştită
evocată în final nu se poate dobândi decât prin redobândirea sinelui. E o moarte simbolică, iniţiatică,
similară botezului din dogma creştină, văzută ca o abandonare a stării de nedesăvârşire, urmată de
renaşterea pentru o viaţă superioară.
Recăpătarea sinelui presupune, din perspectiva noastră, necesitatea ca geniul să renunţe la una
dintre valenţele personalităţii sale: partea umană, vulnerabilă, predispusă patimilor, deci tentaţiei şi
„căderii”. Pentru a nu reitera pericolul suferinţei provocate de iubire, unica soluţie este detaşarea de
efemeritate, de zădărnicia iluziilor şi a speranţelor pe care le trezeşte dragostea, adică izolarea
orgolioasă. E un demers similar celui al lui Hyperion din „Luceafărul”: „Eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor şi rece”.
În concluzie, apelând formal la un model liric consacrat de antichitatea greco-latină, Mihai Eminescu
dezvoltă, în poezia „Odă (în metru antic)” ,problematica omului de geniu, condiţia sa tragică duală,
aspiraţia sa spre detaşarea şi calmul apolinic superior, prin autocunoaştere şi prin abilitatea de a se
sustrage „cântecului de sirenă” al lumii.