RESPECTUL VIEŢII PRIVATE – DELIMITĂRI CONCEPTUALE,

PRECIZĂRI PRIVIND DOMENIUL PROTECŢIEI LEGALE

Călina Jugastru
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR ASUPRA VIEŢII PRIVATE

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirma în 1948 că nimeni nu va

fi obiectul imixtiunilor arbitrare în viaţa sa privată şi că oricine are dreptul la
protecţie legală împotriva unor astfel de imixtiuni. Practic, Declaraţia a proclamat,
întâia dată, dreptul la viaţă privată ca drept al omului. Doi ani mai târziu, Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului consacra, de manieră directă, dreptul persoanei la
respectarea vieţii sale private, a domiciliului şi a corespondenţei. Pactul internaţional
relativ la drepturile civile şi politice nu face decât să reitereze ideea ocrotirii
dreptului la viaţă privată, ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
De fapt, juriştii americani au fost printre primii care au promovat ideea
existenţei dreptului la singurătate, sub denumirea right of privacy, calificat ulterior
ca drept constituţional de către Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii1.
Chiar după mai bine de un secol, studiul publicat de S. Warren şi L. Brandeis2 în
„Harvard Law Rewiew” dobândeşte, prin interpretare, noi valenţe.
Plecând de la concepţia americană, care aduce în atenţie the right to be left
alone, o serie de state au adoptat reglementări speciale, ce sancţionează atingerile
aduse vieţii private.
Este notabilă perspectiva franceză care, prin Legea din 1881 cu privire la
libertatea presei (modificată printr-o ordonanţă din 6 mai 1944) şi prin Legea din
17 iulie 1970, promovează elemente semnificative: consacră noţiunea de viaţă
privată şi dreptul la viaţă privată ca drept subiectiv, încearcă delimitarea sferei
personale şi stabileşte măsuri de protecţie corespunzătoare, aflate la dispoziţia
1
Cu prilejul soluţionării speţei Griswold, instanţa supremă a Statelor Unite ale Americii a
statuat că dreptul la viaţă privată este recunoscut implicit în textul constituţional (a se vedea P. Kaiser,
La protection de la vie privée. Protection du droit de la vie privée, tome 1, Economica, Presses
Universitaires d’ Aix Marseille, 1984, p.46.
2
S. Warren, L. Brandeis, The right of privacy, „Harvard Law Rewiew”, 1890, vol. IV, p. 193–219.

An. Inst. de Ist. „G. Bariţ” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. II, 2004, p. 339–352
340 Călina Jugastru 2

instanţei de judecată. Textul Legii din 1970 a fost inserat în Codul civil francez
(art. 9)3 şi se corelează cu dispoziţiile penale care incriminează faptele de captare
neautorizată a cuvintelor şi imaginii persoanei4.
Constituţia spaniolă statuează în art. 18 că dreptul la onoare, la intimitate
personală şi familială, precum şi dreptul la propria imagine sunt garantate. Legea
Organică nr. 1/19825 construieşte, pe baze constituţionale, protecţia civilă a
intimităţii, onoarei şi imaginii împotriva intruziunilor nelegitime şi fixează cadrul
exercitării drepturilor constituţionale.
În literatură s-a făcut distincţie între modelul american al vieţii private şi
modelul european6. În esenţă, concepţia americană înţelege the right of privacy ca
expresie a autonomiei individuale, mult mai importantă decât drepturile de interes
general. Am fi, aşadar, în prezenţa unor drepturi individuale, aparţinând unui
subiect de drept solitar, care nu întreţine cu alţii decât acele raporturi pe care el
însuşi le stabileşte „de bunăvoie, în interes general şi cu convingerea că societatea
politică nu este decât un mijloc destinat să protejeze aceste drepturi”7.
Modelul european plasează respectul vieţii private în contextul drepturilor şi
libertăţilor individuale care suportă limitele impuse de exercitarea drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi. Dreptul la viaţă privată se fundamentează, din acest punct de
vedere, pe echilibrul ponderat între interesele indivizilor şi interesul general.
Aceasta este, de altfel, ideea-laitmotiv a hotărârilor Curţii de la Strasbourg
pronunţate pe marginea art. 8 din Convenţie8.

2. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

2.1. ABSENŢA UNEI DEFINIŢII A VIEŢII PRIVATE ÎN DREPTUL POZITIV

Deşi consfinţită în textul legii noastre fundamentale şi în legi speciale,

noţiunea „viaţă privată” nu şi-a găsit, deocamdată, definiţia legală. Situaţia este
similară şi în alte sisteme de drept, iar textele convenţiilor internaţionale nu aduc
completări în acest sens.

3
Art. 9 din Codul civil francez este astfel redactat: „Fiecare are dreptul la respectul vieţii
private. Judecătorii pot să prescrie toate măsurile pentru a împiedica sau pentru a face să înceteze
atingerea adusă intimităţii vieţii private […]” ( a se vedea Code civil, Paris, Dalloz, 1999, p. 32).
4
Art.226–1 din Codul penal francez (a se vedea Code pénal. Nouveau Code pénal, ancien
Code pénal, Paris, Dalloz, 1999, p. 300–301).
5
Textul legii poate fi consultat în: F. Herrero-Tejedor, Legislación y jurisprudencia
constitucional sobre la vida privada y la libertad de expresión, primera edición, Madrid, Colex, 1998,
p. 221–256.
6
In extenso, pentru această problemă, M.-T Meulders-Klein, Vie privée-Droits de l' homme,
„Revue International de Droit Comparé”, nr. 4/1992, p. 786–794. A se vedea şi I. Urs, Repararea
daunelor morale, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2001, p. 148–155.
7
Ibidem, p. 788.
8
Ibidem, p. 794.
3 Respectul vieţii private 341

Legile fundamentale care au precedat actuala Constituţie a României

recunoşteau formal secretul corespondenţei şi inviolabilitatea domiciliului –
aspecte ale vieţii private –, dar nu conţineau precizări despre viaţa privată ca atare.
În condiţiile în care ţara noastră semnase în anul 1948 Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, s-a apreciat că absenţa unei asemenea dispoziţii din
constituţiile din 1848, 1952 şi 1965 apare ca bizară9. O posibilă explicaţie rezidă în
controlul exercitat de autorităţile publice asupra vieţii particulare a cetăţenilor şi
desfiinţarea barierelor între viaţa publică şi viaţa privată10.
Actuala Constituţie a României afirmă dreptul la viaţă ca drept fundamental
şi complex, aspect al respectării personalităţii omului, proclamată ca valoare
supremă în primul său articol11. Autorităţile publice au obligaţia de a respecta şi
ocroti viaţa intimă, familială şi privată. Cele trei noţiuni, deşi indisolubil legate, nu
se confundă, motiv pentru care legiuitorul le-a menţionat separat. Aşa cum pe bună
dreptate s-a spus, s-ar părea că viaţa privată este un concept mai larg, care include
atât viaţa familială, cât şi pe cea intimă, aceasta din urmă fiind cea mai restrânsă
formă a vieţii personale. Relaţiile care configurează viaţa familială, rolul şi
funcţiile familiei12 nu se pot desfăşura decât într-un cadru privat, la adăpost de
intruziuni. Este dificil de departajat noţiunea „viaţă intimă” de noţiunea „viaţă
privată”. Enumerarea art. 26 al legii fundamentale lasă loc ideii că între viaţa
intimă, familială şi privată există unele deosebiri, iar ordinea în care sunt enunţate
sugerează sfere cu grade diferite de amplitudine13. S-ar părea că viaţa privată are
sfera cea mai largă de cuprindere şi este fără dubiu că nu există suprapunere între
viaţa intimă şi viaţa familială. Viaţa intimă este „acel segment care este «mai
personal» decât viaţa privată şi de familie”14. Tot ceea ce înseamnă intimitatea este
de domeniul privat, dar viaţa privată nu este în mod necesar numai intimă.
Textul constituţional coroborează ocrotirea dreptului la viaţă privată cu alte
drepturi şi libertăţi, îndeosebi cu libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului
şi corespondenţei, cu libertatea de exprimare.
Alte acte normative interne fac vorbire de viaţa privată ori instituie garanţii
ale respectării acesteia, fără a-i preciza însă conţinutul. Putem aminti, în acest
context, Legea audiovizualului15, Legea privind protecţia persoanelor cu privire la
9
A se vedea D. Cosma, Un drept nou în peisajul juridic românesc: dreptul la viaţă privată,
„Revista română de Drepturile Omului”, nr. 1, 1993, p. 17.
10
Acelaşi autor menţionează că nesocotirea vieţii private a individului este o notă
caracteristică statelor totalitare.
11
A se vedea M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Bucureşti, R.A. „Monitorul Oficial”, 1992, p. 64.
12
Cu privire la funcţiile pe care le îndeplineşte familia în societate, a se vedea Al. Bacaci,
C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Bucureşti, Edit. All Beck, 4–6.
13
A se vedea E. Tanislav, Ocrotirea penală a dreptului la intimitate, „Revista de drept penal”,
nr. 3, 1998, p. 44.
14
Ibidem.
15
Legea nr.504/1992, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 534/22.07.2002.
342 Călina Jugastru 4

prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date16, Legea

privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
telecomunicaţiilor17, Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public18,
precum şi dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală.
În mod obişnuit, literatura de specialitate încadrează dreptul la viaţă privată
în categoria mai largă a drepturilor personalităţii, domeniu care „a intrat destul de
sporadic în câmpul de protecţie al doctrinei juridice române” 19 şi a cărui legiferare
este insuficientă. De altfel, consacrarea legislativă relativ recentă a dreptului la
viaţă particulară în dreptul nostru explică puţinele referinţe doctrinare şi
jurisprudenţa limitată în materie.
Dreptul altor state, deşi nu fixează noţiunea „viaţă privată” în termeni legali,
cuprinde, în schimb, construcţii doctrinare şi jurisprudenţiale bogate, mai mult sau
mai puţin sinuoase şi controversate. Premisa multor încercări de elaborare a unor
definiţii a fost constatarea împrejurării că limitele vieţii private diferă de la stat la
stat şi de la individ la individ. În Franţa anilor 1970, de exemplu, erau prohibite
comentariile privind procesele de divorţ ale persoanelor publice, pe când tabloidele
britanice acordau spaţii generoase cronicilor de gen. În aceeaşi ordine de idei,
conţinutul vieţii private pare a se modifica sub aspectul conţinutului şi limitelor
divulgării, după cum persoana vizată este cunoscută publicului – om politic, artist
al scenei sau ecranului, sportiv de performanţă sau, dimpotrivă, simplu cetăţean20.
Reţinând aceste diferenţe de tratament, putem afirma că viaţa privată este un
concept cameleonic, care îşi schimbă înfăţişarea, de-a lungul timpului, dar
păstrează, totodată, elemente de perenitate.
În cuvinte puţine, dar expresive, s-a spus că viaţa privată este dreptul
individului la o viaţă retrasă şi anonimă21. În termeni apropiaţi, este dreptul omului
de a duce viaţa pe care o doreşte, la adăpost de orice ingerinţe22. Această din urmă
definiţie a inspirat textul Rezoluţiei nr. 428 a Adunării Consultative a Consiliului
Europei, adoptată în 1970: ”În liniile sale esenţiale, dreptul la respectul vieţii
private constă în posibilitatea persoanei de a-şi duce viaţa aşa cum doreşte, cu un
minimum de ingerinţe. Acest drept se referă la viaţa privată, la viaţa sa familială şi
la aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi reputaţie, la faptul
de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante,

16
Legea nr.677/2001, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 790/12.12.2001.
17
Legea nr.676/2001, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 800/14.12.2001.
18
Legea nr.544/2001, „M.Of. al României”, Partea I, nr. 663/23.10.2001.
19
P. Andrei, E. Safta-Romano, Protecţia juridică a dreptului la imagine, „Dreptul”, nr. 5–6,
1993, p. 49.
20
R. Lindon, Les droits de la personnalité, Paris, Dalloz, 1974, p. 13–14.
21
Autorul acestei definiţii este profesorul american Niezer, citat după R. Lindon, op.cit., p. 16.
22
Afirmaţia aparţine profesorului Stig Stromholn, cu ocazia Congresului juriştilor din ţările
nordice din 1967 şi a fost preluată ulterior de jurisprudenţa franceză (a se vedea Cour Européenne
des Droits de l’ homme, 19 février 1997, note J.-M. Larralde, „Recueil Dalloz”, Jurisprudence, nr. 8,
1998, p. 98).
5 Respectul vieţii private 343

la publicarea fără autorizare a fotografiilor private, la protecţia împotriva

spionajului şi a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecţia împotriva
utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecţia împotriva informaţiilor
confidenţiale comunicate sau primite de către un particular. Nu se pot prevala de
dreptul la protecţia vieţii lor private persoanele care, prin propriile lor activităţi au
încurajat indiscreţiile de care se plâng”.
Rezoluţia conţine două idei pe care le putem reţine ca jaloane ale ocrotirii vieţii
particulare: divulgarea faptelor cu caracter privat este licită dacă acestea sunt notorii;
consimţământul celui vizat este condiţia sine qua non, prealabilă oricărei dezvăluiri.
Este lesne de observat că Rezoluţia recurge la delimitarea vieţii private prin
enumerarea diferitelor sale aspecte. Este, de altfel, una dintre modalităţile preferate
şi de o parte a doctrinei. Exemplificativ enumerate, elementele vieţii private sunt
viaţa familială (îndeosebi căsătoria, filiaţia, divorţul), viaţa sentimentală, imaginea,
sursele de venit şi impozitele, modul de petrecere a timpului liber, viaţa
profesională şi sănătatea23.
Decizii de speţă au subliniat că viaţa privată se integrează patrimoniului
moral al persoanei fizice şi constituie prelungirea personalităţii acesteia. Totodată,
au sesizat conflictul dintre ocrotirea vieţii private, libertatea presei şi dreptul la
informare al opiniei publice. Practica judiciară a îmbogăţit cu noi aspecte sfera de
protecţie privată: identitatea persoanei – nume, domiciliu, reşedinţă (Jean Ferrat);
viaţa sentimentală (speţele Antoine, France Gall, Gunther Sachs); intimitatea
căminului (afacerea Bardot); sănătatea (Gérard Philippe, Rachel); dreptul la uitare
(Ferrat); amintirile personale (Marlène Dietrich); imaginea persoanei (Whistler,
Bardot, Papillon, Soraya)24; averea personală (afacerea Calvet)25.

2.2. DEFINIREA ÎN MANIERĂ NEGATIVĂ A VIEŢII PRIVATE

Confruntaţi cu dificultatea fixării terminologice a vieţii private (s-a precizat

chiar că aceasta este imposibil de precizat 26), unii autori au fost tentaţi să o
definească în mod negativ: tot ceea ce nu ţine de viaţa publică a individului este de
resortul vieţii sale private. Apare deci, o nouă interogaţie: ce este viaţa publică?
Cu precădere doctrina franceză a dezvoltat dihotomia viaţă publică–viaţă
privată. Acceptând că viaţa publică înglobează ansamblul activităţilor desfăşurate
în locuri publice (locaţii accesibile tuturor), viaţa privată este spaţiul închis terţilor,
înăuntrul căruia subiectul se găseşte la adăpost de orice atingere adusă bunurilor
personalităţii27.

23
R. Lindon, op.cit., p. 14–15.
24
Hotărârile sunt citate după R. Lindon, op. cit., p. 21–28.
25
A se vedea F. Deboissy, J.-C. Saint-Pau, La divulgation d’une information patrimoniale (à
propos de l’affaire Calvet), „Recueil Dalloz”, nr. 17, 2000, p. 267–274.
26
F. Rigaux, La protection de la vie privée et des autres biens de la personnalité, Paris,
Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1990, p. 725.
27
A se vedea F. Rigaux, op. cit., p. 718.
344 Călina Jugastru 6

Distincţia între viaţa publică şi viaţa privată, cu trimitere la termenii „loc

public”, „loc privat” a fost inspirată de dispoziţiile Legii presei (1881) şi de
prevederile Codului penal francez. Legea din 1881 statuează că dacă autorul
divulgării şi persoana vizată se găsesc într-un loc public consimţământul persoanei
vătămate la dezvăluirea activităţilor pe care le desfăşoară în acel loc este prezumat.
Dacă are ca obiect preocupări din sfera privată se cere imperativ condiţia
consimţământului expres. În mod asemănător, Codul penal francez pune în relaţie
locul derulării faptelor şi consimţământul. Incriminarea cuprinsă în art. 226-1
(captarea, înregistrarea, transmiterea imaginii persoanei aflate într-un loc privat,
fără acordul acesteia) este însoţită de precizarea că, atâta timp cât acţiunile au fost
săvârşite cu ştirea celui în cauză, consimţământul se prezumă 28.
Jurisprudenţa franceză, îndeosebi cea a ultimilor ani, este mai puţin
categorică şi menţionează că viaţa privată nu se reduce la intimitatea căminului şi
la activităţile desfăşurate într-un loc privat, ci se poate extinde, tot atât de bine, la
locurile publice29. De altfel, viaţa publică nu mai este considerată o limitare a vieţii
private, iar elaborarea unei definiţii prin contrast a pierdut teren30.

2.3. O POSIBILĂ DEFINIŢIE

Este incontestabil că esenţa vieţii private se identifică cu un sector personal,

în care nimeni nu poate pătrunde fără acordul celui în cauză 31. Fără intenţia unei
definiţii exhaustive a vieţii private şi fără a pierde din vedere frontierele sale
mobile, considerăm că suntem în prezenţa unei sfere autodeterminare, pe de o parte
şi de excludere, pe de altă parte. Viaţa privată se naşte din conjuncţia a trei
componente: un anumit comportament al persoanei (controlul deplin asupra
propriilor decizii şi acţiuni, dar şi asupra informaţiilor care o privesc), păstrarea
anonimatului şi relaţiile cu semenii (raporturi de familie, relaţii afective32, relaţii
profesionale, de afaceri).

3. ASPECTE PRIVIND DOMENIUL VIEŢII PRIVATE

Doctrina şi, mai ales, cauzele deduse judecăţii în faţa instanţelor naţionale sau
internaţionale pun în evidenţă faptul că dreptul la viaţă privată are multiple faţete:
identitatea persoanei, integritatea fizică şi morală, starea de sănătate, viaţa
sentimentală, viaţa sexuală (inclusiv aspecte privind homosexualitatea şi

28
Code pénal. Nouveau Code ..., p. 300–301.
29
Cour d’ Appel de Paris, 27 janvier 1981.
30
A se vedea F. Rigaux, op.cit., p. 716.
31
J. Rivero, Les libertés publiques. Le régime des principales libertés, 4e édition, Paris,
Presses Universitaires de France, 1989, p. 76.
32
Pentru includerea acestui tip de relaţii în domeniul vieţii private, a se vedea E. Tanislav,
Ocrotirea penală a dreptului la intimitate..., p. 48.
7 Respectul vieţii private 345

transsexualitatea), inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, secretul

profesional, dreptul la un mediu sănătos ş.a. Vom dezvolta în cele ce urmează doar
câteva dintre aspectele sale, ştiut fiind că, alături de aspectele clasice, timpul şi
realităţile imediate adaugă noi şi noi dimensiuni.

3.1. ATRIBUTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI

3.1.1. Domiciliul, reşedinţa

Persoana fizică se individualizează în spaţiu prin domiciliu. În contextul vieţii
private dobândesc semnificaţie atât domiciliul, ca locuinţă statornică sau
principală, cât şi reşedinţa, înţeleasă ca locuinţă vremelnică ori temporară33. Ţinând
seama de diviziunea tripartită, tradiţională în doctrina civilistă – domiciliu de drept
comun, legal şi convenţional – ne vom raporta exclusiv la primele două categorii.
Acestea sunt cele care dau expresie intenţiei persoanelor fizice de a ocupa, în mod
real, un spaţiu care să se interpună între viaţa personală şi terţi şi, respectiv, voinţei
legiuitorului de a ocroti incapabilii, inclusiv sub aspectul evitării intruziunilor în
locul de desfăşurare a activităţilor private. Domiciliul convenţional – care nu are
relevanţă în acest cadru al discuţiei – nu este, în realitate, decât un domiciliu fictiv,
un „simplu artificiu juridic, cu ajutorul căruia, printr-o convenţie accesorie, părţile
unui act juridic derogă de la unele efecte normale ale domiciliului real, fie obţinând
o «prorogare de competenţă», fie o simplificare a unor forme procedurale (de
exemplu, reclamantul dintr-un judeţ îndepărtat, îşi alege domiciliul – pentru
comunicarea actelor de procedură – la avocatul său din localitatea de domiciliu a
pârâtului unde se judecă procesul”34.
Dincolo de această distincţie, alte ramuri de drept (constituţional, penal)
conferă o accepţiune largă noţiunii de domiciliu, care înglobează atât „domiciliul în
sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice”35.
Din perspectiva ocrotirii vieţii particulare, facem câteva precizări cu privire la
domiciliu:
− domiciliul reprezintă un spaţiu ce se impune respectul terţelor
persoane. Acestora le incumbă obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a-i
aduce atingere;
− domiciliul are menirea de a „găzdui”, de a face posibile activităţile
domestice, viaţa intimă şi de familie;
− pentru obţinerea protecţiei legale, nu are relevanţă titlul cu care este
deţinută locuinţa (proprietate, uzufruct, închiriere etc.);

33
Pentru definiţii date în doctrină celor două atribute de identificare, a se vedea Gh. Beleiu,
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi
adăugită de P. Truşcă, M. Nicolae, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2001, p. 396 şi 405; E. Lupan,
Drept civil. Persoana fizică, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 161, 168 şi 177.
34
M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Cluj-Napoca, Edit. Cordial
Lex, 2000, p. 60.
35
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, op. cit., p. 68.
346 Călina Jugastru 8

− ocrotirea juridică a domiciliului nu este condiţionată de prezenţa

permanentă a titularului în spaţiul respectiv.
Ocrotirea domiciliului, ca manifestare a vieţii private, se întemeiază pe
imperativul asigurării securităţii şi demnităţii persoanei. S-a spus, de altfel, că
„inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii
umane decât pe dreptul de proprietate36.
Legea noastră fundamentală dispune în art. 27, alin. 1: „Domiciliul şi
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa
unei persoane fără învoirea acesteia”, iar alineatul următor enumeră situaţiile în
care se poate excepta de la această interdicţie.
Ca element de noutate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mers mai
departe şi a introdus în sfera de protecţie a articolului 8 aşa-numitul „domiciliu
profesional”37. Instanţa europeană a pornit de la premisa că respectul vieţii private
nu poate fi restrâns la un cerc intim, unde se desfăşoară viaţa personală după bunul
plac, ci înglobează, deopotrivă, dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu
semenii lui. Iar majoritatea oamenilor au, datorită activităţii profesionale, cele mai
multe prilejuri de a strânge relaţiile cu lumea exterioară. Pentru această raţiune, în
ocupaţiile unei persoane nu se poate trasa întotdeauna o linie de demarcaţie între
ceea ce aparţine domeniului profesional şi ceea ce excede acestuia, iar noţiunea de
domiciliu trebuie extinsă şi la localurile profesionale. Întemeiat pe asemenea
argumente, s-a apreciat că percheziţionarea cabinetului avocaţial în absenţa unui
observator independent înfrânge inviolabilitatea domiciliului şi întruneşte
caracterele unei intruziuni nejustificate în viaţa privată a titularului biroului.
Singurele ingerinţe permise în dreptul nostru sunt cele expres reglementate în
Constituţie şi detaliate în Codul de procedură penală. Astfel, se poate deroga de la
regula că nimeni nu va pătrunde ori rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia doar pentru executarea unui mandat de arestare sau
a unei hotărâri judecătoreşti, pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizică sau bunurile persoanei, pentru apărarea siguranţei naţionale,
ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii (aceste cazuri formează starea
de necesitate). De asemenea, Constituţia şi Codul de procedură penală
reglementează percheziţia domiciliară, care justifică amestecul în spaţiul intim
atunci când există suficiente şi serioase indicii că pe această cale se vor descoperi
probe, iar actul procedural respectiv este indispensabil aflării adevărului şi justei
rezolvări a cauzei. Totuşi, legea conţine dispoziţii menite să ocrotească viaţa
privată: organul judiciar este ţinut să ia măsuri pentru ca împrejurările şi faptele ce
aparţin vieţii personale a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au
legătură cu cauza să nu devină publice.

36
Ibidem.
37
Este reprezentativă pentru acest aspect hotărârea Niemetz contra Germaniei, expusă în:
V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, 1998, p. 394–396.
9 Respectul vieţii private 347

Constituindu-se ca spaţiu fizic în care personalitatea individului se manifestă

plenar, domiciliul poartă marca intimităţii titularului şi justifică pretenţiile de
protecţie a vieţii personale.
3.1.2. Numele, pseudonimul
Analizând protecţia numelui ca aspect esenţial al vieţii private, acoperim, de
fapt, mai multe realităţi: numele de familie, prenumele, pseudonimul, numele
comercial (firma). Este interesantă evoluţia gândirii asupra naturii juridice a
numelui patronimic, reflectată îndeosebi în practica instanţelor franceze. Într-o
primă etapă s-a considerat că titularul dispune un adevărat drept de proprietate
asupra numelui de familie. În decizii succesive s-a statuat că utilizarea abuzivă a
numelui de familie al altei persoane este un act de violare a proprietăţii. În
formulări asemănătoare s-a exprimat aceeaşi idee: numele este cea mai sacră dintre
proprietăţi38; „persoana care poartă legitim un nume patronimic are dreptul de a se
bucura şi de a dispune de acesta în mod absolut”39. Într-o astfel de optică, diferenţele
între proprietatea asupra bunurilor şi proprietatea asupra numelui patronimic rezidă
în modalităţile de dobândire, respectiv de pierdere a dreptului în discuţie.
Ulterior, s-a impus teza potrivit căreia numele poate fi privit fie ca obiect al
proprietăţii, fie ca semn distinctiv al individului şi al familiei sale, fie ca atribut al
personalităţii40. Actualmente se acceptă, că numele este un drept subiectiv
extrapatrimonial şi, totodată, atributul de identificare care constă în „dreptul omului
de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvintele stabilite în condiţiile legii
cu această semnificaţie”41.
Deşi Convenţia europeană nu conţine prevederi exprese la nume, Curtea a
decis că, în calitate de instrument de identificare personală, numele, lato sensu, nu
priveşte mai puţin viaţa privată a acesteia 42. Modalităţile de intruziune în viaţa
privată prin încălcarea dreptului la nume sunt diverse şi antrenează răspunderea
pentru prejudiciul cauzat. Domeniile vizate sunt, în special cel literar-artistic,
precum şi cel al programelor audiovizuale. Avem în vedere faptul că autorii
operelor literare şi producătorii filmelor se confruntă adesea cu o problemă delicată
– alegerea numelui şi prenumelui personajelor. Numele şi prenumele trebuie astfel
alese încât să nu dea naştere unor confuzii cu persoane existente în realitate. În
general, utilizarea prenumelor nu cunoaşte restricţii. De pildă, judecând plângerea
numitei Cléo de Mérode, care susţinea că există confuzie între ea şi un personaj de
film – Cléo – o instanţă franceză a considerat că prenumele Cléo (diminutiv al
Cleopatrei) este foarte răspândit43. În ceea ce priveşte numele de familie, se pot
38
Cour d’Appel de Paris, 15 novembre 1858, hotărâre citată după R. Lindon, op.cit., p. 120.
39
Cour d’Appel de Paris, 27 décembre 1893, ibidem, p. 120–121.
40
În acest sens, Tribunal de Bordeaux, 14 juin 1862, loc. cit.
41
M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 41.
42
Cauza Guillot contra Franţei, în: V. Berger, op. cit., p. 364–366.
43
Tribunal civil de la Seine, 24 décembre 1993, citat după Ch. Debbasch, Droit de
l’audiovisuel, Paris, Dalloz, 1995, p. 397.
348 Călina Jugastru 10

face anumite distincţii. Dacă numele este frecvent întâlnit, banal sau relativ
răspândit, persoanele reale care îl poartă nu suferă nici o atingere a dreptului la
nume, cu excepţia cazului când se poate face o analogie sub aspectul profesiunii,
condiţiei sociale, domiciliului ori a altor asemenea elemente. Dacă numele este rar
întâlnit, confuzia este mai greu de evitat, chiar în lipsa unor similitudini şi poate fi
generatoare de prejudiciu.

3.2. INTIMITATEA PERSOANEI

3.2.1. Inviolabilitatea corespondenţei

Statuarea constituţională a inviolabilităţii corespondenţei urmăreşte
protejarea unei game largi de forme şi mijloace de comunicare interumană
(scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel, convorbiri telefonice ş.a.).
Modalităţile de sancţionare a intimităţii sunt diverse. Codul penal incriminează
fapta de a deschide, distruge, reţine sau divulga conţinutul corespondenţei adresate
altuia, chiar dacă a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală. Aceeaşi
pedeapsă este aplicabilă interceptărilor convorbirilor sau comunicărilor telefonice,
telegrafice sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă, chiar în cazul în care
făptuitorul a cunoscut conţinutul acestora din greşeală sau din întâmplare44
(art. 195 din Codul de procedură penală).
Deşi Constituţia reglementează inviolabilitatea corespondenţei distinct de
viaţa intimă, familială şi privată, le-a conceput totuşi în strânsă legătură.
Cenzurarea gândurilor, opiniilor exprimate prin telefon, în scris sau prin alte
mijloace rămâne un aspect al violării intimităţii45. Mai mult, Curtea de la
Strasbourg a precizat: „convorbirile telefonice se includ în noţiunea de viaţă privată
şi de corespondenţă în sensul art. 8 din Convenţie”46.
Dacă ar fi să căutăm temeiul ocrotirii corespondenţei, ne putem raporta, fără
să greşim, la acelaşi imperativ al asigurării securităţii şi demnităţii persoanei.
Oricine este îndreptăţit să comunice cu semenii săi, indiferent de suportul tehnic
utilizat sau de conţinutul material al comunicării. Inviolabilitatea corespondenţei
este, în ultimă instanţă, expresia libertăţii de gândire şi a libertăţii de comunicare.
Reţinem, în contextul secretului corespondenţei, ca manifestare clasică a
vieţii private, două probleme mult discutate în timpul din urmă: limitele inviolabilităţii,
cu adresă la interceptarea convorbirilor telefonice şi a scrisorilor şi influenţa de
netăgăduit a tehnologiilor moderne asupra mijloacelor de protecţie legală.

44
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
45
În mod asemănător, Constituţia spaniolă conţine prevederi care garantează secretul
comunicaţiilor şi în special al comunicaţiilor poştale, telegrafice şi telefonice (art. 18, alin. 3).
46
L. E. Pettiti, Les écoutes téléphoniques et la protection de la vie privée, „Revue de science
criminelle et de droit pénal comparé”, nr. 4, 1998, p. 829.
11 Respectul vieţii private 349

Pe cale convenţională şi jurisprudenţială s-au impus, în planul realităţilor

internaţionale, anumite limitări ale utilizării corespondenţei. Evocăm în acest sens,
textul art. 8, alin. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Potrivit acestuia,
precum şi numeroaselor decizii ale Curţii europene, amestecul în viaţa privată este
justificat doar prin respectarea cumulativă a câteva cerinţe:
– Legalitatea ingerinţei, ceea ce presupune ca legea să indice cu suficientă
claritate întinderea puterii autorităţilor şi modul ei de exercitare pentru urmărirea
scopului legitim, dar şi protecţia adecvată a drepturilor individuale. Cerinţa
„prevăzută de lege” implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională
trebuie să-l ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice
în exerciţiul drepturilor garantate;
– Ingerinţa să fie proporţională cu scopul şi să fie necesară într-o societate
democratică, aspect ce decurge din urmărirea unui obiectiv legitim: asigurarea
securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice, apărării ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejării sănătăţii, moralei, drepturilor şi libertăţilor
altora. De pildă, împiedicarea deţinutului de a începe o corespondenţă în scopul
angajării unui avocat47 sau aducerea la cunoştinţa organelor de poliţie a numerelor
de telefon formate de abonat, fără acordul acestuia48 din urmă sunt tot atâtea
ingerinţe nejustificate în viaţa privată. Exercitarea puterii de interceptare poate da
cu uşurinţă naştere, în cazuri individuale, unor abuzuri cu consecinţe negative
pentru întreaga societate democratică. Pentru această raţiune, criteriul necesităţii
reclamă instituirea unor garanţii adecvate.
A doua problemă de strictă actualitate o constituie măsura şi condiţiile în care
noile tehnologii aduc după sine un real pericol pentru viaţa privată. Dezvoltarea la
scară mondială a reţelei Internet pune problema securităţii unuia dintre mijloacele
de comunicare din ce în ce mai frecvent utilizate – poşta electronică (e-mail).
Aceasta nu este decât o modalitate de transmitere la distanţă, care prezintă analogii
cu serviciul poştal obişnuit: „expeditorul concepe o scrisoare, o introduce într-un
plic pe care completează adresa destinatarului şi adresa expeditorului, apoi depune
scrisoarea într-o cutie poştală. De aici, serviciul poştal o preia şi o transmite, prin
mai multe oficii intermediare, destinatarului. Scrisoarea este introdusă, de către
poştaş, în cutia de scrisori a destinatarului, de unde acesta o poate lua când doreşte”49.

47
Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, „Hotărâri ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Edit. Polirom, Iaşi, 2000,
p. 13–24.
48
Cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, „Hotărâri ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Edit. Polirom, Iaşi, 2000,
p. 127–143.
49
V.-V. Patriciu, I. Vasiu, Ş.-G. Patriciu, Internetul şi dreptul, Bucureşti, Edit. All Beck, 1999,
p. 18.
350 Călina Jugastru 12

Din păcate, confidenţialitatea poştei electronice lasă de dorit, atâta timp cât
mesajele pot fi interceptate, cu intenţie sau din eroare, de către persoane
neautorizate sau de către administratorii sistemelor de calcul. Ori, este indubitabil
că mesajele electronice sunt de domeniul vieţii private şi ar trebui să se bucure de
secretul care caracterizează corespondenţa50.
3.2.2. Intimitatea informatică
Realitatea pericolului pe care îl reprezintă tehnologiile informatice, din ce în
ce mai sofisticate, cu privire la viaţa particulară a individului, este demonstrată de
adoptarea unei importante serii de acte normative la nivel internaţional. Din larga
paletă de modalităţi prin care se poate aduce atingere vieţii private, ne vom opri, în
acest studiu, doar la prelucrarea datelor cu caracter personal. Este o problemă ce se
găseşte în strânsă relaţie cu dreptul fundamental la respectarea vieţii private. Stau
mărturie, în acest sens, Convenţia nr. 108 a Consiliului Europei51 pentru protejarea
persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal şi
directivele europene care conturează cadrul legislativ, atât de necesar, al ocrotirii
sferei personale. Menţionăm, alături de Convenţie, Directiva nr. 95/46/2001
privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date52.
Printr-o serie de acte normative s-au pus, pentru prima dată în ţara noastră,
bazele unui sistem articulat de protecţie a datelor cu caracter personal, dreptul
comun în materie constituindu-l Legea nr. 677/2001 privind protectia persoanelor
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor
date. Scopul declarat al documentelor internaţionale şi al legii menţionate este
garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor
fizice, în mod special a dreptului la viaţă privată, în raport cu prelucrarea datelor
personale şi libera circulaţie a acestor date. Dispoziţiile normative constituie, în
anumite privinţe, limitări aduse utilizării tehnicilor informatice sau de altă natură,
destinate prelucrării acestor date şi, totodată, garanţii eficiente ale protecţiei
dreptului la respectarea vieţii private.
După modelul Directivei nr. 95/4653, legiuitorul român instituie dreptul de
acces al fiecărui individ la bazele de date care îl privesc şi posibilitatea controlului,
în limite determinate, asupra prelucrării şi transmiterii informaţiilor cu caracter
50
Pentru detalii privind componentele mesajului electronic şi pentru prezentarea altor servicii
Internet, a se vedea D. Gărăiman, Dreptul şi informatica, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, p. 6–12.
51
Convenţia a fost publicată în „M.Of. al României”, Partea I, nr. 830 din 21.12.2001.
52
Directiva a fost publicată în „Journal Officiel”, n.L 281/23.11.1995.
53
Prevederile Directivei au fost transpuse în dreptul intern al statelor europene (Franţa, spre
exemplu, le-a preluat printr-o lege din 1978, Spania prin Legea Organică nr. 15/1999 privind protecţia
datelor cu caracter personal ş.a.).
13 Respectul vieţii private 351

personal. Legea cuprinde o reglementare unitară, fără a deosebi după cum

procesarea actelor are loc în sectorul public ori în sectorul privat. Regulile
fundamentale care guvernează operaţiunile sunt: principiul calităţii datelor supuse
prelucrării (date adecvate, pertinente, colectate şi înregistrate în mod legal şi cu
bună-credinţă); principiul transparenţei sau publicităţii prelucrărilor; principiul
consimţământului informat al celui vizat; principiul securităţii şi confidenţialităţii.
O reală ocrotire a vieţii private în contextul prelucrărilor automatizate sau
neautomatizate a datelor nu ar fi posibilă fără respectarea unei proceduri stricte de
desfăşurare a operaţiunilor. Operatorilor le incumbă obligaţia de notificare a
prelucrărilor, însoţită de precizarea motivaţiei, scopului, persoanelor vizate,
destinatarilor, precum şi a măsurilor de securitate menite să prevină lezarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale54. Autorităţii de supraveghere în domeniu îi
revine sarcina de a decide dacă este oportun controlul prealabil, iar operatorul
poate demara prelucrarea dacă în termen de 5 zile de la notificare nu a fost anunţat
de necesitatea acestuia. Procesul de prelucrare se finalizează prin distrugerea
datelor sau anonimizarea şi stocarea în scop statistic ori de cercetare ştiinţifică.
În afara principiilor care guvernează procesarea datelor personale, interdicţia
prelucrării anumitor categorii de date şi afirmarea drepturilor persoanelor vizate,
respectiv a obligaţiilor operatorilor constituie tot atâtea garanţii fără de care
ocrotirea vieţii private îşi pierde sensul. Este interzisă prelucrarea informaţilor
legate de originea rasială sau etnică, convingerile politice, religioase, filosofice sau
de natură similară, cum sunt apartenenţa sindicală, starea de sănătate sau viaţa
sexuală (art. 7, alin. 1 din Legea nr. 677/2001).
Una dintre cele mai eficiente garanţii ale vieţii private este reglementarea
drepturilor persoanelor vizate şi a obligaţiilor responsabililor prelucrărilor.
Persoanele în cauză au dreptul de acces la date, în scopul confirmării împrejurării
că prelucrarea este în curs şi are ca obiect date care le privesc. De asemenea, au
drept de intervenţie asupra datelor (dacă elementele reţinute sunt eronate ori
incomplete) şi au dreptul de a se opune prelucrării, pentru motive legitime,
întemeiate pe situaţia lor particulară. Operatorul are obligaţia de informare cu
privire la scopul, destinatarii prelucrării, drepturile de care dispune cel vizat.
Oricine a suferit o atingere prejudiciabilă a vieţii private prin prelucrarea datelor
care îl privesc are dreptul de a fi indemnizat.
Privită prin prisma ocrotirii vieţii private, Legea nr. 677/2001 se adaugă
eforturilor de compatibilizare a dispoziţiilor legale naţionale cu legislaţia
europeană. Textul legii suferă însă unele scăderi, inerente începutului şi este
susceptibil de îmbunătăţire sub unele aspecte (de pildă, derogările de la condiţia
notificării sunt extrem de lapidar formulate, iar în lipsa unor criterii obiective de

54
Textul legal permite, în unele situaţii, începerea prelucrărilor fără notificare ori în prezenţa
notificării simplificate (de exemplu, când prelucrarea are ca scop ţinerea unor registre destinate, prin
lege, informării publicului – registrul de cadastru, registrul de înscriere a ipotecilor).
352 Călina Jugastru 14

analiză, dreptul la viaţa privată poate fi uşor înfrânt; legiuitorul omite să identifice,
chiar şi exemplificativ, operaţiunile care prezintă „risc special”, întrucât acestea
implică obligativitatea controlului).
Fără putinţă de tăgadă, realitatea imediată tinde să configureze relaţii
specifice societăţii informatice, aducând noi pericole la adresa libertăţilor
fundamentale. Lămurirea înţelesului unor noţiuni cum sunt cele de viaţă privată,
viaţă publică, intimitate este un imperativ necesar 55, care trebuie să se regăsească în
contextul unei noi legiferări, alături de reglementarea conflictului tot mai pronunţat
între libertatea presei, dreptul la informare al opiniei publice şi prerogativa
controlului asupra vieţii private.

55
A se vedea Al. Boroi, M. Popescu, Dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Elemente de
drept comparat, „Dreptul”, nr. 5, 2003, p. 168.