Sunteți pe pagina 1din 20

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

ŞCOALA MASTERALĂ DE EXCELENŢĂ ÎN ECONOMIE ŞI BUSINESS

Daniela MACOVEI

ASPECTELE POLITICII FISCALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Autor:
Studenta gr.FCF-171m
învăţământ cu frecvenţă la zi
Daniela MACOVEI
______________________
(semnătura)

Conducător ştiinţific:
Lector superior Corina BULGAC
_____________________
(semnătura)

Chişinău – 2018

1
CUPRINS
Capitolul I. POLITICI FISCALE LA NIVEL NAȚIONAL ȘI EUROPEAN ..........................................3
1.1. Aspecte generale privind politicile fiscale. Apariție. ........................................................................3
1.2. Evoluția sistemelor fiscale .............................................................................................................4
1.3. Analiza comparativă privind elemente de impozitare la nivel european și național ......................5
II. ASPECTELE POLITICII FISCALE EUROPENE ..............................................................................7
2.1. Obiectivele politicii fiscale europene .............................................................................................7
2.2. Reglementările politicii fiscale europene .......................................................................................8
2.3.Armonizare vs competiţie fiscal în UE .........................................................................................10
2.4. Reglementările, directivele şi convenţiile cu privire la impozitarea directă ................................14
2.5. Legislaţia şi politica UE referitoare la impozitarea indirectă .......................................................15
CONCLUZII ...........................................................................................................................................19
BIBLIOGRAFIE .....................................................................................................................................20

2
Capitolul I. POLITICI FISCALE LA NIVEL NAȚIONAL ȘI EUROPEAN
1.1. Aspecte generale privind politicile fiscale. Apariție.
Relațiile economice și sociale au apărut odată cu evoluția societății umane, având scopul
de a satisface anumite nevoi ale acesteia. Din acest scop, apare astfel, conceptul de finanțe.
Odată cu evoluția societății umane și diferitelor posibilități de a-și procura bunurile necesare
satisfacerii nevoilor, dar și a schimbului și a obținerii foloaselor materiale în urma acestuia, a fost
necesar apariția unei instituții supraveghetoare, care să asigure respectarea unor reguli la nivel
public, oferind, în același timp, sprijin persoanelor nevoiașe, întrucât erau diferențe considerabile
de avuție. Această instituție poartă astăzi denumirea de stat. Totodată, pe baza ascensiunii
sociale și a diferențelor menționate, nevoile oamenilor puteau fi clasificate astfel: nevoi private,
satisfăcute în urma schimbului în domeniul privat (al procurării bunurilor specifice) și nevoi
publice, reprezentate de apărarea națională și securitate, ordine interna, justiție. Este momentul în
care apare diferențierea resurselor financiare, dar și apariția unor relații financiare specifice, care
să poată satisface toate nevoile indivizilor. Odată cu separarea resurselor financiare între mediul
privat și cel public, se vor evidenția primele forme prin care autoritățile publice își vor diferenția
veniturile și cheltuielile – fiscul, tezaurul (întrucât această separare a statului de mediul privat
urmărea posibilitatea acestuia de a-și procura resursele – veniturile, dar și capacitatea de a-și
monitoriza cheltuielile). Fiscul se referă la „un coș (paner, cămară) în care se strângeau veniturile
la dispoziția împăratului, iar tezaurul public servea colectării veniturilor destinate pentru
acoperirea unor nevoi de consum public, aflate în administrarea senatului.” [1]
Astfel, considerăm apariția fiscalității ca fiind un proces necesar în conceperea metodelor
de asigurare a veniturilor publice, de monitorizare a colectării acestora la bugetul statului, astfel
încât să fie satisfăcute în mod eficient nevoile societății. Fiscalitatea are dublă implicație: juridic
și economic. Din punct de vedere juridic, putem considera fiscalitatea ca reprezentând „un
ansamblu de reglementări privitoare la sistemul de impozite și taxe”[2] , iar din punct de vedere
economic, fiscalitatea se referă la „un ansamblu de procese economice de redistribuire a PIB de
la persoane fizice și juridice la dispoziția statului, în scopul acoperirii unor nevoi cu caracter
public”[3]. Sistemul fiscal curpinde toate „elementele legate de instituirea, așezarea și
organizarea în societate, perceprea veniturilor cu caracter fiscal- impozite, taxe, contribuții” [4] ,
constituirea relațiilor de natură fiscală, elemente care conduc la îndeplinirea rolului statului în
economie. Printre componentele sistemului fiscal se pot enumăra: componenta legislativă
(cuprinde Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Legislația cu incidență fiscală, Codul

3
vamal,totalitatea actelor normative cu caracter fiscal, veniturile bugetare fiscale și descriu modul
de așezare al acestora), componenta procedurală (se referă la mecanismul fiscal, precum și toate
metodele sau procedurile aplicate taxelor, impozitelor) și componenta instituțională (face
trimitere către aparatul fiscal în sine, administrațiile financiare publice pe orașe, județe etc.,
Ministerul Finanțelor).
Sistemul fiscal duce la îndeplinirea unor funcții la nivel de stat. Impozitele sunt constituite
pentru a mobiliza resursele financiare publice la bugetul de stat, această funcție fiind
primordială, fără de care statul nu își poate îndeplini rolul în economie. Prin sistemul fiscal se
stimulează economia, protecția socială și se efectuează control asupra economiei. Se pot folosi
anumite cote reduse de TVA pentru unele produse, anumite diminuări ale bazei de impozitare,
iar o altă formă de stimulare a economiei poate fi considerată scutirea de impozit pentru partea
de profit investită.

1.2. Evoluția sistemelor fiscale


De-a lungul timpului, sistemele fiscale au cunoscut o reală diversificare în măsura evoluției
legăturilor cu relațiile economice. Inițial, cel mai dezvoltat sector era cel al agriculturii, comerțul
evoluând mai târziu, la începuturi industria fiind practic inexistentă. Prin urmare, sistemul fiscal
era caracterizat preponderent de impozite pe teren și taxe vamale, iar principii precum echitatea
impunerii sau neutralitatea măsurilor fiscale nu constituiau părți în sfera de interes a autorităților
sau a persoanelor impozabile.
Impozitele erau privite doar ca resurse financiare și de multe ori nu se colectau întrucât nu
erau considerate necesare, accentul era pus pe acestea numai în momentul în care statul avea
nevoie de resurse pentru îndeplinirea rolului său în societate. Această perioadă este cunoscută în
literatura de specialitate ca etapa veche, cu întindere din antichitate până în secolul al XVI-lea, în
care sistemele fiscale s-au dezvoltat într-o măsură mai lentă.
Perioada cu întindere din secolul XVI până la jumătatea secolului XIX poartă denumirea
de etapa liberală și este caracterizată de dezvoltarea comerțului și a industriei. Aceste evenimente
vor genera modificări în așezarea și perceperea impozitelor, începând a fi impozitate bunurile
sub formă de accize.
Impozitele principale rămân cele pe terenuri, însă o noutate poate fi considerată interesul
pentru echitate, fiind observabile diferențele de impozit, chiar și pe teritoriul aceleiași țări.
Perioada următoare, respectiv etapa modernă, așa cum este cunoscută în literatura de
specialitate, debutează cu introducerea impozitelor pe venit, Marea Britanie fiind țara cu cea mai
mare contribuție la crearea sistemelor fiscale moderne, întrucât britanicii au atins apogeul

4
revoluției industriale și odată cu aceasta, au introdus pentru prima dată conceptul de impozit pe
venit.
Marea Britanie a servit consolidării capitalismului, iar în urma acestor evenimente, noi
relații de producție urmau să se nască, ceea ce conducea la diversificarea sistemului fiscal,
generând evoluții ulterioare. Plecând de la modelul adoptat de britanici, mai multe țări
industrializate au adoptat noțiunea de impozit pe venit ca fiind parte din propriul sistem fiscal.
Tendința a fost de impozitare în cote progresive în detrimentul cotelor fixe, întrucât
autoritățile de la vremea respectivă considerau că această modalitate de percepere este mai
echitabilă.
În urma evenimentelor istorice importante aferente secolului XX, sistemul fiscal a suferit
unele modificări, însă cadrul său a rămas același. Perioada interbelică a marcat profund
economia prin criza globală declanșată, fapt ce a avut impact semnificativ și la nivelul sistemelor
fiscale formate, accentul rămânând pus pe impozitele indirecte (taxe de consumație și taxe
vamale) în detrimentul celor directe.

1.3. Analiza comparativă privind elemente de impozitare la nivel european și național


Nivelul impozitelor și al contribuțiilor poate fi diferit de la un stat la altul, în funcție de
gradul de dezvoltare al fiecăruia. Inceu și Lazăr (2003) [5] precizează că „în ţările mai
dezvoltate, din punct de vedere economic, prin bugetul de stat şi prin intermediul impozitelor se
redistribuie o mare parte din produsul intern brut, decât în ţările mai puţin dezvoltate.”
Totodată, structura și amploarea impozitelor diferă mult de la un stat la altul în funcție de
nevoile acoperite de bugetul de stat, specifice fiecărui stat. Stroe și Armeanu (2014) [6]
precizează că impozitele directe „sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul
trăsăturilor de fond și de formă, prezentând o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund
cerințelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică și
de situația personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoștința plătitorului anticipat plății atât în
ce privește suma de plată, cât și termenelescadență.”
În categoria impozitelor directe puten încadra impozitele reale (așezate pe obiectul
activității persoanei impozabile) și impozite personale (așezate pe venit și pe avere, fiind totodată
forma cea mai răspândită din zilele noastre). Văcărel (2007) [7] evidențiază faptul că impozitele
directe sunt specifice țărilor dezvoltate deși se cunosc anumite diferențieri, iar țările slab
dezvoltate sau cele aflate în curs de dezvoltare pun accentul mai mult pe impozite indirecte față
de impozitele directe. Însă opțiunea pentru acestea trebuie corelată cu nivelul veniturilor și a

5
averii deținute de persoanele fizice și juridice, astfel că impozitele directe vor avea un randament
mai scăzut față de cel al statelor dezvoltate.
Prin urmare, reiese alegerea impozitării indirecte preponderent față de cea directă aferentă
statelor emergente. În impozitele indirecte putem încadra accizele datorate pentru anumite
produse (tutun, energie, alcool, produse petroliere și carburanți, etc), taxe generale pe vânzări,
taxa pe valoare adăugată, taxele vamale și așa mai departe. Contribuțiile sociale nu pot căpăta
semnificația de impozit pe deplin, deși au numeroase elemente în comun, fiind totuși diferite în
substanță.
Lazăr S. (2010) [8] definește contribuția ca fiind „prelevare bănească obligatorie la
dispoziția statului, în scopul acoperirii unor riscuri sociale legate de pierderea capacității de
muncă sau de indisponibilitatea de a presta prin muncă anumite activități”.
Contribuțiile sociale au apărut mai târziu față de impozite și nu presupun o contraprestație
directă, ci aduc contraprestația în momentul desfășurării unor riscuri pentru care sunt achitate.
Pot fi definite ca relații bănești, pe caza cărora contribuabilii își asigură riscurile date de
imposiblitatea de a desfășura activități la nivel obișnuit, producerea unor evenimente care să
afecteze starea de sănătate sau locul de muncă al acestuia (exemplu: contribuții de asigurare
socială de sănătate, contribuția la fundul de șomaj).
Dobrotă (2010)9 vorbește în studiul său despre ideea că sistemul fiscal poate fi utilizat ca fiind
un instrument de reglare a vieţii economice, de intervenţie a statului în economie, acestea fiind
necesare pentru eliminarea dezechilibrelor din diferite perioade ale vieţii economice. Totodată,
include punctul de vedere asupra relațiilor existente între fiscalitate și nivelul de dezvoltare ale
unui stat (caracterizează aceste relații ca fiind de condiționare), întrucât unei economii stabile,
dezvoltate, cu principii general valabile, acceptate și aplicabile îi va fi corespondent întotdeauna
un mediu propice pentru o relaxare fiscală, deși acest lucru nu poate fi considerat a fi valabil în
cadrul economiilor de tranziție, întrucât o diminuare a presiunii fiscale poate să nu aibă efectul
dorit asupra dezvoltării economice, operatorii economici având tendința de a deturna veniturile
suplimentare din ciclul economic.

6
II. ASPECTELE POLITICII FISCALE EUROPENE
2.1. Obiectivele politicii fiscale europene
Coerenţa politicii fiscal-bugetare condiţionează, în mare măsură, realizarea obiectivelor
generale ale dezvoltării economice pe termen mediu şi lung, precum şi îndeplinirea criteriilor
deconvergenţă stabilite prin Tratatul de la Mastricht, asumate şi de ţara noastră la aderarea la
Uniunea Europeană.
Totodată, Strategia de la Lisabona trebuie tratată cu prioritate, pentru a respecta termenul
stabilit cu privire la transformarea Uniunii Europene în cea mai competitivă şi
dinamicăeconomie bazată pe cunoaştere.
Uniunea economică numără astăzi 27 de state membre şi aproximativ 500 de milioane
delocuitori. În ciuda diferenţelor dintre statele membre, la baza întregii construcţii europene a
statvoinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la concluzia că
înunele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional.
Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elborate şi adoptate de instituţiile
comunitare, cu aplicabilitate pe întreg cuprinsul Uniunii.
În domeniul fiscal, organismul cu rol de iniţiere şi urmărire a modului de aplicare a
legislaţiei fiscal- bugetare este Comisia Europeană, înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht,
semnat în anul 1992 şi intrat în vigoare în 1993. Obiectivul principal al Tratatului Comunităţii
EconomiceEuropene este crearea pieţei comune care să se bazeze pe concurenţă loială cu
caracteristicisimilare unei pieţe naţionale.
Impozitele şi taxele reprezintă fundamentul întregii activităţi fiscale, ele fiind instituite prin
acte normative cu caracter fiscal( legi sau ordonanţe, hotărâri de guvern aprobate prin legi),
acestea nu lipsesc şi nu pot lipsi ca elemente de bază în prezentarea noţiunilor care se referă la
domeniul fiscal.
Totodată, aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, dimensionarea, aşezarea şi
perceperea în ultimă instanţă a impozitelor şi taxelor nu se pot realiza fără existenţa
unuimecanism fiscal, a unor metode şi tehnici fiscale prin aplicarea cărora să fie satisfăcute
şianumite cerinţe pe care să le îndeplinească sistemul fiscal pentru a putea fi considerat
raţional,dar şi pentru a se armoniza cu politica fiscală din ţările Uniunii Europene.
Scopul realizării pieţei comune şi a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce priveşte
fiscalitatea. Înlăturarea restricţiilor privind mobilitatea capitalului a generat teama că baza
impozabilă la nivel naţional se poate reduce prin migraţia acesteia între statele membre,datorită

7
concurenţei fiscale dintre ele, ceea ce va afecta gradul de ocupare şi capacitatea de aasigura
protecţia socială. De aici s-au conturat principalele obiective ale politicii fiscale:
 Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în ceea ce
priveşte metodele şi cotele de aplicare al impozitelor indirecte. Vizate sunt accizele si
TVA-ul.
 În ceea ce priveşte fiscalitatea directă, se urmareşte în principal minimizarea
posibilităţilor de evaziune şi evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale
întrestatele membre
 Prin Tratatul de la Maastricht se limitează posibilitatea guvernelor de a
finalizacheltuielile publice prin creşterea datoriei publice. Prin Pactul de Creştere şi
Stabilitate,statele membre participante la zona euro nu trebuie sub nici o formă să ruleze
deficite bugetare peste nivelul de 3% din PIB. Scopul general al acestui pact este
păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul de ciclu economic.Astfel, creşterea cheltuielilor
publice poate fi finanţată numai prin creşterea încasărilor veniturilor publice la nivelul
ciclului economic.
Deşi au acceptat obiectivele politicii fiscale ale Uniunii Economice, totuşi, guvernele statelor
membre au fost reticente în ceea ce priveşte paşii principali spre armonizare fiscală, iar Pactul de
Creştere şi Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în
Consiliul Europei.
Pentru că, pe de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă asuveranităţii naţionale,
iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanţial, datoritădiferenţelor în ceea ce
priveşte structurile economice şi sociale ale acestora şi diferenţelor conceptuale privind rolul
fiscalităţii, în general, şi al unui anumit impozit, în particular. Ca şi exemplu: gradul general al
fiscalităţii şi al impozitării venitului persoanelor fizice, ca procent înPIB: cele mai mari cote de
impozitare a venitului persoanelor fizice se înregistrează în Suedia 56,4%, Belgia 53,7% şi
Olanda 52% şi cele mai mici în Bulgaria 10,0%, Republica Cehă şi Lituania 15,0%.
Ponderea în PIB a încasărilor fiscale este extrem de inegală la nivelul UE, (de la 28% în
România până la 48,2% în Danemarca), însă tinde să fie mai mare în statele membre mai vechi.
Impozitele indirecte, formate în principal din TVA şi accize, variază între 11% din PIB în
Spania, şi peste 19% în Danemarca, media UE fiind de 13,8%. Contribuţiile sociale variază de
la1,7% din PIB în Danemarca, la peste 19% în Franţa, media UE fiind de 15,1%.

2.2. Reglementările politicii fiscale europene


Principalele reglementări ale Uniunii Europene se referă la:

8
-Eliminarea taxelor vamale între ţările membre şi a oricăror altor măsuri cu efect similar
-Asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune
-Deficitul bugetar să nu depăşească valoarea de 3% din PIB
Promovarea drepturilor consumatorilor, prosperitatea si buna stare - sunt valori esentiale
aleUniunii Europene si se reflecta in documentele adoptate si in activitatile curente. Aceste zece
principii referitoare la protectia consumatorilor in UE reprezinta nivelul minim de protectie
aconsumatorilor in statele membre UE.In calitate de consumatori europeni, UE ne asigură
următoarele drepturi prin reglementările prezente:
dreptul de a cumpăra ce vrei, unde vrei:dacă vrei să cumperi un produs sau un serviciudin alt
stat european, legislaţia europeană îţi permite acest lucru, şi te scuteşte de plata TVA sau a altor
costuri când te întorci acasă. Acest lucru este valabil indiferent dacă te deplasezi personal sau
comanzi ceva prin intermediul internetului, telefonic sau prin poştă. În general autorităţile nu te
pot opri sa imporţi un produs pe care l-ai cumpărat legal într -un alt stat european, cu
exceptiaunor produse cum ar fi armele etc.
dreptul de a returna un produs dacă nu funcţionează:dacă un produs nu este conform cu
contractul dintre tine si vânzător, poţi să îl duci înapoi şi să ceri să fie reparat sau înlocuit.Poţi să
ceri o reducere sau să ţi se returneze banii. Acest lucru este valabil timp de doi ani de la livrarea
produsului. Iar în primele şase luni după livrare, obligaţia conformităţii este a vânzătorului, care
trebuie să demonstreze că a respectat condiţiile contractuale. Aceste prevederi te protejează şi
insituţia în care ceea ce primeşti nu este ceea ce ai comandat.
dreptul de a beneficia de standarde înalte de siguranţă pentru produse alimentare şi bunuri de
larg consum: deşi nici o prevere legislativă nu poate garanta zero risc, sau 100% sigurantă, ţările
UE au unele dintre cele mai înalte standarde de siguranţă din lume. Siguranţa alimentară este
principiul ca toate etapele producţiei/ vânzării garantează siguranţa produselor.
În consecinţă, reglementările UE prevăd modul în care se cresc si recoltează plantele, ce
îngrăsăminte se pot folosi, cum sunt procesate alimentele, ce coloranţi si ce aditivi sunt
permişi,cum este stocat şi, în sfârşit, vândut.
De asemenea, UE are reglementări care vizează produsele alimentare importate din alte
parţi ale lumii. Reglementările UE sunt stricte în ce priveste alte tipuri de produse: jucării,
cosmetice, electrocasnice etc, toate produsele comercializate in Uniune trebuind să fie sigure, iar
firmele sunt obligate sa anunţe autorităţile relevante dacă descoperă că au plasat pe piaţă produse
nesigure. Evident, dacă produsele prezintă pericole, ele vor trebui retrase de urgenţă de pe piaţă.
dreptul de a fi informat asupra conţinutului produselor alimentare: reglementările UE cu
privire la etichetare garantează că primeşti toate informaţiile de care ai nevoie. Detalii complete

9
despre ingrediente, coloranţi, indulcitori, aditivi etc trebuie sa fie incluse pe etichete. Dacă un
ingredient are potenţial alergenic, chiar şi în cantităţi mici, acest lucru trebuie sa fie înscrisvizibil
pe ambalaj.
Reglementările UE prevăd şi care produse pot fi denumite 'organice' şi care pot folosi
denumiri asociate unor regiuni din Europa. De exemplu, dacă găseşti măsline cumenţiunea că
sunt produse în Kalamata, atunci poţi fi sigur că acest lucru este adevărat. În fine, reglementările
UE îţi permit să fii informat dacă un anumit aliment este modificat genetic sau daca conţine
ingrediente modificate genetic.
dreptul de a semna contracte care iţi respectă drepturile: ai semnat vreodată un contract fără a
citi rândurile scrise cu litere micuţe? Dacă textul respectiv precizează că avansul pe care l-ai dat
nu poate fi returnat, chiar dacă firma nu îşi respectă obligaţiile? Dar dacă spune că nu aidreptul
să reziliezi contractul dacă nu plăteşti o compensaţie semnificativă? Reglementările UE
consideră acest tip de clauze incorecte si indiferent de tara în care semnezi un asemenea contract,
UE te protejează de asemenea abuzuri.
dreptul de a te răzgândi: legislaţia europeană te protejează când cumperi prin corespondenţă,
pe internet sau alte tipuri de vânzări la distanţă. Nici situaţiile în care primeşti bunuri pe care nu
le-ai comandat şi după aceea eşti obligat sa le plăteşti nu sunt legale. Dacă achiziţionezi un
produs sau un serviciu de pe un website sau printr-un program teleshopping -poţi să anulezi
contractul, fără să motivezi, în termen de 7 zile. Pentru anumite servicii financiare ai posibilitatea
să anulezi timp de până la 14 zile.
dreptul de a putea compara preţurile: cum compari preţurile a două tipuri de produse, de
exemplu cereale, care sunt ambalate în gramaje diferite?
Reglementările europene cer ca etichetele să conţină şi preţul pe unitate, de exemplu preţul
pe kg, sau pe litru, ca să te ajute să iei decizia potrivită. De asemenea, UE cere firmelor de
servicii financiare să îţi ofere anumite informaţii de o manieră standardizată, de exemplu în cazul
creditelor să te informeze cu privire la dobânda anuală efectivă etc.

2.3.Armonizare vs competiţie fiscal în UE


Armonizarea fiscalităţii, simbol al suveranităţii naţionale, rămâne delicate ca urmare a
complexităţii materiei, dar de asemenea, a respectării regulii unanimităţii în procesul de
adaptarea deciziilor. Fiscalitatea direct trebuie să respecte patru libertăţi înscrise în tratat: libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a mărfurilor şi a capitalurilor. Cu toate acestea, câteva
progrese realizate în acest domeniu reprezintă un răspuns partial la situaţii precum dubla
impozitare sau activităţile economice transfrontaliere.

10
Referitor la domeniul fiscalităţii întreprinderilor, numai două directive şi o
convenţie(aprobate de Reuniunea Consiliului din 23iulie 1990) sunt actualmente în vigoare. La 1
decembrie 1997, Consiliul a adoptat un pachet final de măsuri destinate să combat competiţia
fiscal dăunătoare.
Pentru a depăşi aceste obstacole,Comisia încurajează recurgerea la procedura “coordonării
consolidate” introdusă prin Tratatul dela Amsterdam şi dezvoltat prin Tratatul de la Nisa.
Această procedură permite Comisiei de a propune ca un grup din cel puţin 8 state membre să
poată coopera pe un subiect dat, după avizul dat de Consiliu cu majoritate calificată.
Este vorba, de asemenea, de a face statele membre să adopte recomandări ce vizează
eliminarea piedicilor fiscal dăunătoare.
Fiscalitatea şi utilizarea forţei de muncă:
Concurenţa fiscală poate fi un mijloc de a face presiuni asupra cheltuielilor publice.Ea poate
pune probleme în materie de utilizare a forţei de muncă, de protecţie a mediului şi de a restrânge
libertăţile statelor membre de a-şi alege structura fiscal cea mai potrivită, în special prin
extinderea bazei de impozitare şi prin reducerea ratelor de impozitare. Ponderea impozitului se
mută asupra lucrătorilor cu calificare mai slabă. IMM-urile sunt penalizate, în timp ce marileî
ntreprinderi au acces mai uşor la posibilităţile oferite de concurenţa fiscal dintre state. Putem da
exemplu acţiunile întreprinse în materie de aplicare a ratei reduse de TVA şi, în special, cele
relative la serviciile cu o puternică intensitate a manoperei.
Fiscalitatea şi piaţa unică:
- Fără o politică fiscală coordonată între statele membre, libera circulaţie a capitalurilor poate
favoriza frauda transfrontalieră.
Dezvoltarea pieţei unice şi introducerea monedei unice:
trebuie să elimine piedicile de ordin reglementar
trebuie să facă să dispară riscurile de schimb şi să permită reducerea costului
Pentru a lupta împotriva concurenței fiscale, Comisia propune numeroase măsuri cu scopul de a
respinge bazele unei coordonări mai limitate în materie fiscală între statele memebre, în special:
 Un cod de conduită în domeniul fiscalității întreprinderilor, asociat unei comunicări
paralele a Comisiei asupra ajutoarelor de stat cu caracter fiscal
 Măsuri ce vizează eliminarea distorsiunilor la nivelul impozitelor veniturilor de capital
 Măsuri ce vizează suprimarea reținerilor la sursă asupra plăților transfrontaliere de
dobânzi și de redevențe între întreprinderi
 Măsuri destinate să elimine distorsiuni importante în materie de fiscalitate indirect.

11
Principalele subiecte ale impozitării directe sunt impozitul pe venitul corporativ, impozitele
pe dividende şi acţiuni din profitul entităţilor juridice, impozitele pe redevenţe, impozitul pe
venitul forţei de muncă, autoangajare, venitul pe capital etc., impozite pe proprietăţi, impozite pe
moştenire, impozite pe cadouri şi altele.
Puterile reduse ale UE în domeniul impozitării fiscale sunt limitate nu numai de regulile
detaliate cu privire la armonizare şi apropierea legislaţiei stabilite în Tratatul CE, acestea sunt
mai fundamental limitate de Articolul 5 al Tratatului care stabileşte principalul „principiu al
subsidiarităţii” care stă la baza Tratatului. Această situaţie este definită în mod precis în
următorii termeni: „În domeniile care nu cad sub incidenţa competenţei sale exclusive,
Comunitatea trebuie să ia măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii, numai dacă şi
atunci când obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate în mod suficient de către statele
membre şi prin urmare, datorită anvergurii sau efectelor acţiunii propuse, pot fi mai bine
realizate de către Comunitate.”
Cu alte cuvinte, doar dacă UE primeşte competenţe exclusive, aceasta ar putea dezvolta
competenţe numai când este clar că UE poate să îndeplinească acest lucru mai bine decât statele
membre.
În pofida acestui fapt şi date fiind efectele evidente ce se intersectează cu alte probleme de
politică pe piaţa internă a UE şi principiile de circulaţie liberă ale tratatului, precedentul juridic
produs de către Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a fost forţa din spatele unui progres iniţial în
domeniul impozitării directe.
Precedentul juridic al Curţii Europene de Justiţie CEJ se implică în litigiile statului membru
unde instanţele naţionale de judecată referă problemele legate de legislaţia UE pentru diferite
tipuri de decizii ale CEJ sau contribuţii legale.
Aceasta îi permite CEJ să interpreteze Tratatul CE în contextul cazului trimis (şi mai general
în unele cazuri) şi să evalueze dacă Tratatul sau legislaţia UE a fost sau poate fi încălcată într-un
caz specific. Deciziile CEJ sunt obligatorii numai pentru cazul prezentat, iar o măsură într-un stat
membru ce contravine legislaţiei UE trebuie să fie exclusă. În acelaşi timp, dezvoltarea deciziilor
de către CEJ în multe cazuri formează o culegere de legi de constrângere pe parcursul timpului.
Principiile de bază aplicate de către CEJ sunt:
• Cetăţeanul se poate referi în mod direct la legislaţia UE care trebuie să fie implementată
complet şi fără rezerve;
• Legislaţia UE este superioară legislaţiei naţionale;
• Legislaţia naţională a statelor membre este legată de principiile pieţei comune şi celor patru
libertăţi fundamentale de circulaţie stabilite în Tratatul CE;

12
• O restricţie a drepturilor de bază ale cetăţenilor UE care nu trebuie fie tolerată de serviciul
public cuprinde direct restricţia actuală sau potenţială;
• În ceea ce priveşte legislaţia naţională a statelor membre, autoritatea legislaţiei UE trebuie să
fie garantată.
Referitor la impozitarea directă, decizia judiciară a CEJ nu se poate referi la multe
Directive ale UE, deoarece numărul lor este foarte limitat şi, până în anii 1990, nu existau
Directive ale UE vizând impozitarea directă. În consecinţă, instanţa de judecată a demonstrat o
tendinţă construită pe principiile generale ale legislaţiei UE, axate pe un concept al pieţei
comune şi libertăţile garantate de către Tratat fiecărui cetăţean, fiecărei persoane juridice,
întreprindere etc.
Deoarece interpretarea CEJ se bazează pe ideea unei pieţe comune şi a celor patru libertăţi,
instanţa de judecată a avut de a face cu cazuri unde discriminarea persoanelor sau
întreprinderilor este sau ar putea fi implicată. În al doilea rând, unele cazuri au implicat mai mult
de un stat membru.
Astfel, instanţa de judecată a luat o poziţie esenţială în care Tratatul interzice unele
tratamente discriminatoare într-o situaţie unde persoanele, întreprinderile sau capitalul sunt
diferite, deoarece acestea sunt dintr-un alt stat membru. Pentru a ilustra importanţa rolului
instanţei de judecată, următoarele exemple indică efectele pe care unele cazuri principale le-au
avut la dezvoltarea problemelor legate de impozitarea directă şi a sistemelor din UE.
În interesele principiului circulaţiei libere a muncitorilor – instanţa de judecată a cerut un
tratament egal al impozitului pe venitul cetăţenilor (persoanelor fizice) dintr-un alt stat membru
şi a cerut statelor membre să extindă privilegiile impozitului pe venit asupra cetăţenilor din alte
state membre.
În interesele principiului libertăţii de fondare – instanţa de judecată a cerut tratamentul egal
al filialelor companiilor internaţionale fără personalitatea lor proprie într-un stat membru, în
particular, referitor la impozitarea dividendelor primite şi impozitarea profitului distribuit.

Acordurile cu privire la dubla impunere, Tratatul UE şi deciziile CEJ

După cum demonstrează cazurile descrise mai sus, CEJ a avut de soluţionat în mod
frecvent probleme legate de discriminarea cetăţenilor, companiilor, prestatorilor de servicii sau
instituţiilor financiare dintr-un stat membru în altul.
În aceste cazuri, statele membre au încheiat deseori acorduri bilaterale sau acorduri cu
privire la dubla impunere care aveau scopul să prevină astfel de probleme. În contextul

13
sistemului juridic în curs de dezvoltare al UE, este clar că aceste acorduri, cel puţin, nu previn
problemele conexe discriminării fiscale.
Trebuie de notat, totuşi, că CEJ respectă acordurile cu privire la dubla impunere care au
fost introduse de către statele membre, în special, dacă acestea urmează modelul Convenţiei
OCED142, după cum fac majoritatea dintre acestea. Aceste acorduri sunt un instrument acceptat
şi folositor pentru a organiza cooperarea internaţională. Pe când acestea soluţionează multe
probleme ce ar putea apărea odată cu un acord bilateral, acordurile cu privire la dubla impunere
nu oferă nici unui guvern dreptul să încalce careva drept de bază care este oferit de către Tratatul
UE tuturor cetăţenilor sau companiilor sale. Prin urmare, acordurile dintre statele membre ale UE
trebuie să fie dezvoltate şi operate în conformitate cu Tratatul UE.

2.4. Reglementările, directivele şi convenţiile cu privire la impozitarea directă


Pe când nici o reglementare specifică a UE nu are de a face cu impozitarea directă, principiul de
bază nediscriminatoriu referitor la circulaţia liberă a muncitorilor este oferit în Articolul 7 al
Reglementării Consiliului (EEC)1612/68 care cere tratamentul fiscal naţional comparabil al
muncitorilor în ţările gazde. Drept urmare a înlăturării veto-ului german aferent creării efective a
principiului circulaţiei libere a capitalului în UE, trei măsuri ale impozitării directe (care au
necesitat acordul unanim al tuturor statelor membre ale UE) a fost adoptat în 1990 – două
Directive şi o Convenţie.
Două Directive ulterioare au fost adoptate în 2003. Directiva privind fuziunile În contextul
completării pieţei interne a UE de la începutul anilor 1990, aspectul problematic în legătură cu
această Directivă a fost că prevederile fiscale au creat obstacole la fuziunea companiilor, la
scindări, cesionări de active şi schimburi de acţiuni şi alte forme de restructurare, în cazul în care
companiile implicate erau amplasate în diferite state membre.
În particular, reorganizările corporative, în absenţa prevederilor fiscale specifice de
soluţionare a acestora, în general, sporesc impozitarea câştigurilor de capital nerealizate. Multe
legi naţionale cuprind prevederi care stipulează aceasta în contextul naţional, dar problemele şi
barierele au persistat în situaţii transfrontaliere.
Corespunzător, Directiva a urmărit conceptul că nu trebuie să existe diferenţe dacă
companiile implicate se află atât pe teritoriul unui stat membru, cât şi pe cel al altui stat membru.
Pentru aceasta, Directiva a introdus reguli fiscale care au fost elaborate să fie neutre din punct de
vedere al concurenţei, pentru a permite companiilor să se adapteze la cerinţele unei pieţe
comune, pentru a spori productivitatea şi puterea lor competitivă la nivel internaţional.
Principalele prevederi au fost după cum urmează:

14
• Diferenţa dintre valoarea de bilanţ a activelor care sunt cesionate şi valoarea lor reală (rezervele
ascunse) la momentul cesionării nu sunt subiect al impozitării câştigurilor de capital. Impozitarea
va fi efectuată când aceste rezerve ascunse vor fi eventual realizate, adică prin vinderea activelor
sau a companiei.
• Statele membre, care găzduiesc compania ce cesionează activele, trebuie să primească garanţii
că aceste active nu vor fi pierdute ca sursă de venituri fiscale ulterioare.
• Un stat membru poate refuza să aplice toate sau o parte din directive în cazul în care obiectivul
principal sau unul din obiectivele de bază ale reorganizării este evaziunea fiscală sau evitarea
impozitelor.
Directiva se limitează la tipurile companiilor specificate în Articolul 3 şi la reorganizările
ce implică mai mult de un stat membru. În rezultat, alte tipuri de companii, companiile ce nu
îndeplinesc condiţiile specifice pentru rezidenţa fiscală, entităţile ce nu sunt pasibile de anumite
tipuri de impozite, reorganizările ce implică ţările non-UE, fuziunile pur domestice şi
reorganizările ce implică achitări în numerar ce depăşesc cu 10% valoarea nominală a hârtiilor
de valoare relevante sunt excluse. Clauza antiabuz din Articolul 11 a cerut de la legislaţia
naţională să stabilească o definiţie a evaziunii fiscale şi a evitării fiscale care nu sunt definite în
Directivă.
În acelaşi timp, Directiva specifică că există o prezumţie a abuzului unde o tranzacţie nu
este efectuată dintr-un motiv comercial. Astfel de tranzacţii sunt excluse din avantajele
Directivei. Această Directivă a fost semnificativă pentru sporirea flexibilităţii companiilor,
deoarece cesionările activelor nu mai puteau fi împovărate cu impozitarea câştigurilor de capital
nerealizate.
Directiva a fost modificată în 2003 pentru a extinde domeniul său de aplicare asupra
societăţilor europene („SE„) şi a include scindări parţiale şi alte tipuri de reorganizare. Ultimele
modificări au extins lista de impozite şi tipuri de companii pentru a cuprinde aderarea României
şi Bulgariei.

2.5. Legislaţia şi politica UE referitoare la impozitarea indirectă


Analiza noastră se întoarce acum spre sistemul UE al taxei pe valoarea adăugată şi tratamentul
accizelor.
TVA – Taxa pe valoare adăugată
Taxa pe valoare adăugată (TVA) este un impozit general pe consum aplicat faţă de activităţile
comerciale ce implică producerea şi distribuţia mărfurilor şi prestarea serviciilor. Sistemul

15
comun al TVA din UE se aplică la mărfuri şi servicii procurate şi vândute pentru consum în
Uniunea Europeană.
Taxa este calculată în baza valorii adăugare la mărfuri şi servicii la fiecare etapă a lanţului
de producere şi distribuţie. TVA este colectată prin intermediul unui sistem de plăţi parţiale, ce
permite persoanelor supuse impozitării (companiile identificate ca plătitori de TVA) să deducă
din conturile sale TVA suma impozitului pe care ele trebuie să-l achite altor persoane supuse
impozitării la procurările efectuate în scopuri comerciale pe parcursul perioadei anterioare. Acest
mecanism înseamnă că taxa este neutră, indiferent de numărul tranzacţiilor.
Eventual, costul TVA este transmis consumătorului final în formă de adaos procentual la
preţul final al mărfurilor sau serviciilor. Acest element de cost al preţului final este totalul valorii
adăugate la fiecare etapă de producere şi distribuţie. Furnizorul de mărfuri şi servicii (persoană
supusă impozitării) plăteşte TVA achitată pentru mărfuri şi servicii administraţiei fiscale
naţionale după deducerea TVA deja achitată furnizorilor.
Armonizarea impozitelor indirecte a început în 1967. În acel an au fost adoptate
Directivele Nr.1 şi Nr.2 cu privire la TVA . Directiva nr.1 privind TVA a stabilit principiile
fundamentale pentru sistemul TVA din UE, precum şi necesitatea unei forme comune a taxei pe
cifra de afaceri (adică o taxă pe vânzări făcute de către o companie) pentru a evita atât
distorsiunile concurenţei, cât şi obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor.
Aceasta a stipulat, de asemenea, scopul pentru stabilirea celui mai mare grad de simplicitate, iar
neutralitatea este cel mai bine realizată atunci când impozitul este cât se poate de uniform, chiar
dacă acesta nu poate fi realizat imediat.
Directiva cerea statelor membre să înlocuiască impozitele lor curente pe cifra de afaceri cu
forma comună a TVA. De asemenea, ea defineşte această formă comună a TVA ca un impozit ce
se aplică la mărfuri şi servicii „pentru consumul exact proporţional cu preţul mărfurilor şi
serviciilor, oricare ar fi numărul de tranzacţii care au loc în procesul de producere şi distribuire
înainte de etapa de impunere”.
Sistemul comun se bazează, de asemenea, pe principiul de neutralitate: în fiecare stat
membru, mărfurile şi serviciile similare vor suporta aceeaşi povară fiscală, indiferent de
lungimea lanţurilor de producere şi distribuţie. Directiva nr.2 privind TVA a oferit unele detalii
cu privire la structura sistemului TVA şi a procedurii aplicării lui. Totuşi, aceasta a inclus numai
unele aspecte necesare pentru a crea o formă comună reală a TVA.
În particular, aceasta a permis statelor membre să deroge de la forma comună de TVA într-
un număr de sectoare sensibile. Rezultatul a fost doar excluderea parţială a distorsiunilor din
concurenţă şi a obstacolelor din calea liberii circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. Cele mai

16
importante lacune din sistem se refereau la lipsa armonizării cu privire la mărfurile şi serviciile
ce trebuie de supus impunerii şi cele ce trebuie să fie scutite sau impozitate la cota zero. Mai
mult decât atât, au existat divergenţe naţionale în identificarea celor impozabile cu TVA şi a
modului de aplicare a TVA la mărfurile importate şi serviciile prestate în alte ţări. Din acest
motiv, negocierile au început cu scopul de a înlocui Directiva nr.2 cu una mai bună şi care va
implementa pe deplin principiile Directivei Nr.1 privind TVA. Rezultatul a fost Directiva Nr.6
privind TVA(Directiva 77/388/CEE), care a înlocuit Directiva nr.2 şi a intrat în vigoare în toate
statele membre în 1987.
Această Directivă a prezentat un set de reguli comune pentru persoanele–subiecţi ai
impunerii, teritoriile–obiecte ale impunerii, definiţii comune ale tranzacţiilor impozabile, reguli
comune pentru identificarea locului şi timpului când apare o tranzacţie impozabilă, reguli
comune de evaluare, proceduri comune şi o listă de scutiri comune. Această Directivă a fost
modificată mai mult de treizeci de ori până la consolidarea sa în Directiva 2006/112/CE din 28
noiembrie 2006, care a codificat Directiva Nr.6 şi a intrat în vigoare din 1 ianuarie 2007.
O consecinţă cheie a acestei legislaţii a fost creşterea uniformităţii sistemului TVA, în timp
ce permite, totuşi, derogări necesare din punct de vedere politic şi cazuri speciale.
Referitor la locul de prestare a serviciilor, trebuie să se menţioneze că Directiva 2008/8/
CE din 12 februarie 2008 modifică această Directivă în câteva etape între 1 ianuarie 2009 şi 1
ianuarie 2015 pentru a lua în considerare schimbările din comerţul cu servicii.
Legislaţia UE cu privire la TVA cuprinde tranzacţiile efectuate pentru consideraţie pe
teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă, care acţionează în capacitatea dată, şi
importurile efectuate de către orişice persoană. Tranzacţiile supuse impunerii includ mărfurile
furnizate de către o persoană–subiect al impunerii, achiziţiile intracomunitare de mărfuri într-un
stat membru de la alt stat membru; serviciile de către o persoană impozabilă; importurile de
mărfuri din afara UE.
Dacă suma totală a achiziţiilor de mărfuri intracomunitare de către persoane neimpozabile şi
anumite categorii de persoane scutite de impozite nu depăşeşte pragul minim de 10000 Euro pe
an, aceste achiziţii se supun TVA numai dacă cumpărătorul decide să se înregistreze.
Achiziţiile intracomunitare a mărfurilor care au fost folosite, lucrări de artă, articole de
colecţie şi antichităţi nu se supun TVA, dacă vânzătorul este un dealer supus impunerii sau o
organizaţie de vânzări prin licitaţie publică care a achitat taxa pe aceste mărfuri, folosind schema
specială a marjei profitului.
O persoană supusă impunerii este persoana care, în mod independent, efectuează orişice
activitate economică în orişice loc, oricare ar fi scopul sau rezultatele acestei activităţi. Aceasta

17
include orice activitate a producătorilor, comercianţilor sau persoanelor prestatoare de servicii,
inclusiv activităţile de minerit şi agricole şi activităţile de specializare.
Din această categorie face parte persoana care, în bază ocazională, furnizează un nou
mijloc de transport transportat într-un alt stat membru sau furnizarea, în afară de ocupaţia
principală, a pământului, clădirii sau a unei părţi din clădire. Statele, autorităţile de stat regionale
şi locale şi alte organe acoperite de legea publică nu sunt considerate persoane impozabile în
activităţile sau tranzacţiile în care ele se implică ca autorităţi publice, dacă aceasta nu duce la
distorsiuni semnificative ale concurenţei.
Locul tranzacţiilor supuse impunerii este important pentru sistem. Prin urmare, locul de
furnizare a mărfurilor pentru scopuri TVA este amplasarea mărfurilor la momentul furnizării
acestora (unde mărfurile nu sunt expediate sau transportate); amplasarea mărfurilor la timpul
când începe expedierea sau transportarea către client (unde mărfurile sunt expediate sau
transportate); locul de plecare a transportului de pasageri (unde mărfurile sunt vândute la bordul
navelor, avioanelor sau trenurilor); şi locul unde este amplasat clientul (în cazul gazului prin
sistemul de distribuţie al gazului natural sau a energiei electrice). Locul unei achiziţii
intracomunitare de mărfuri este considerat locul unde ajunge transportul de mărfuri către
persoana care le procură. Locul de importare a mărfurilor este statul membru unde mărfurile sunt
amplasate când intră în CE. După cum s-a menţionat anterior, Directiva 2008/8/CE aduce câteva
schimbări, începând cu diferite date din 2009 până la 1 ianuarie 2015 în ceea ce priveşte locul de
furnizare a serviciilor.
Locul de furnizare a serviciilor este considerat locul unde furnizorul şi-a stabilit afacerea
sau are un edificiu fix de unde îşi furnizează serviciul. În absenţa unui astfel de loc al afacerii sau
a edificiului fix, mărfurile sunt considerate furnizate de la locul unde acesta îşi are adresa
permanentă sau unde îşi are, de regulă, locul de reşedinţă. Cu toate acestea, există unele excepţii
de la această regulă generală referitoare la agenţii imobiliari, la activităţile legate de cultură, artă,
sport, ştiinţă, învăţământ şi distracţii şi la cele ale consultanţilor, inginerilor, avocaţilor şi
contabililor.
Scopul principal al acestor derogări este să asigure că serviciul este impozitat la locul unde
este, de fapt, consumat. În ceea ce priveşte ţările terţe, pentru a evita dubla impunere,
neimpunerea sau distorsiunea concurenţei, statele membre ar putea să ia în considerare:
• Locul de prestare a anumitor servicii situate pe teritoriul său ca fiind situate în afara UE, dacă
folosirea efectivă şi aplicarea acestora are loc în afara UE;

18
CONCLUZII
1. În termeni ai legislaţiei UE, în timp ce UE are careva putere pentru a produce legi şi a
armoniza sistemul impozitării indirecte, în ceea ce priveşte impozitarea directă, dreptul
de a organiza sistemul fiscal, alegerea ratelor, aplicarea scutirilor etc. este oferit în
general suveranităţii naţionale exclusive şi legilor statelor membre ale UE.
2. Cea mai importantă lege la nivelul UE referitoare la impozitarea directă a fost elaborată
prin intermediul diferitor decizii semnificative în jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie ce se referă la interpretarea celor „patru libertăţi” ale Tratatului CE.
3. Procesul de armonizare a legislaţiei şi politicii fiscale în ţările non-UE trebuie să fie bazat
pe cerinţele principale legale şi instituţionale referitoare la ţările candidate pentru
calitatea de membru al UE, deoarece acestea stabilesc analize comparative relevante
pentru o etapă mult mai avansată a procesului de integrare în UE.
4. Cerinţele de bază pentru armonizarea ţărilor non-UE au fost iniţial definite în termeni de
creare a sistemelor compatibile de TVA şi accize şi dezvoltarea administraţiilor fiscale
spre promptitudinea de a participa efectiv în cooperarea administrativă şi activităţile de
oferire a asistenţei reciproce referitoare la soluţionarea problemelor legate de evaziunea
fiscală la frontiere prin colectarea şi schimbul de informaţii.
5. Aproximarea detaliilor mai fine ale Acquis-ului UE în domeniul fiscal (inclusiv
armonizarea cotelor minime ale impozitelor indirecte şi ale impozitelor directe principale
din Directive) sunt, în general, lăsate pentru ultimele etape ale procesului de integrare a
ţărilor candidate. Dezvoltarea detaliată a administraţiilor fiscale moderne (pe baza
procesului de elaborare a planului fiscal) şi, prin urmare, stabilirea cotelor minime pentru
TVA şi accize în UE s-au dovedit a fi cele mai provocatoare aspecte ale procesului de
integrare în UE în ceea ce priveşte Acquis-ul UE privind politica şi legislaţia fiscală

19
BIBLIOGRAFIE

R. Barents: „Directory of EC Case Law on Direct Taxation”(Directoriul precedentelor CE


privind impozitarea directă), Kluwer Law International, 2009.
C. Brokelind , A. Bullen şi A. Cordewener: „Towards a Homogeneous CE Direct Tax Law:
Assessment of the Member States’ Responses to ECJ’s Case Law” (Spre o Lege privind
impozitarea directă omogenă a CE: evaluarea răspunsurilor statelor membre la precedentele CEJ
), IBFD Publications, 2007.
M. Dahlberg: „Direct Taxation in Relation to the Freedom of Establishment and the Free
Movement of Capital” (Impozitarea directă în legătură cu libertatea creării şi mişcarea liberă a
capitalului), Kluwer Law International, 2005.
P. Farmer şi R. Lyal „EC Tax Law” (Legislaţia fiscală a CE), Oxford University Press, 1995.
L. Gormley „EU Taxation Law” (Legislaţia fiscală a CE), Oxford University Press, 2005.
L. Hinnekens şi P. Hin: „Vision of Taxes within and Outside European Borders” (O viziune
asupra impozitelor în cadrul şi în afara hotarelor europene), Kluwer Law International, 2007.
J. Keuchel şi A. Schrinner: „Gradual harmonisation of tax Law by the European Court of
Justice” (Armonizarea treptată a legislaţiei fiscale de către Curtea de Justiţie Europeană),
Linklaters, Oppenhoff and Radler in „Legal500.com”, iunie 2001.
B.J. Kiekenbeld: „Harmful Tax Competition in the European Union” (Concurenţa fiscală
dăunătoară în Uniunea Europeană), Kluwer Law International, 2005.
M. Lang J.Schuch şi C.Staringer „Tax Treaties and EC Law” (Tratatele fiscale şi Legea CE),
Kluwyer Law International, 2007.
M. Lang şi P. Pistone: „UE şi ţările terţe: impozitarea directă”, Kluwer Law International, 2007.

20