Ion

-caracterizare-

,,Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (in 1920), este un roman realist de tip
obiectiv, cu tematica rurala, o capodopera a literaturii romane interbelice. Romanul prezinta
lupta unui taran sarac pentru a obtine pamant si consecinte actelor sale, analizate in contextul
socio-economic al satului romanesc din Ardeal, de la inceputul secolului al XX-lea.
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului,in conditiile satului
ardelean si este dublata de tema iubirii. Titlul este dat de numele personajului principal, care
devine exponent al taranimii prin dragostea lui pentru pamant, individualizat insa prin prin
modul in care il obtine. Singulara in satul Pripas nu este casatoria ,,sarantocului” cu o fata cu
zestre, pentru ca Vasile Baciu si Ion Pop al Glanetasului dobandisera averea in acelasi fel, ci
comportamentul sau: o face pe Ana de rusine in sat, iar apoi o vrea pe nevasta lui George.
Ion este personajul titular si central din roman, dominand intreaga lume care se
desfasoara in legatura cu el. Celelalte personaje (Ana, Baciu, Florica, George) graviteaza in
jurul sau, punandu-i in lumina trasaturile, nazuintele. Este un personaj complex, cu insusiri
contradictorii: viclenie si naivitate, gingasie si brutalitate, insistenta si cinism. Este personaj
realist, tipic pentru o categorie sociala- taranul sarac care doreste pamant.
Conflictul central din roman este lupta pentru pamant din satul traditional, unde averea
conditioneaza respectul comunitatii. Conflictul exterior, social, intre Ion si Vasile este dublat
de conflictul interior, intre ,,glasul pamantului” si ,,glasul iubirii”, simbolizate de Ana si
Florica. Conflictele secundare au loc intre Ion si Simion Lungu, pentru o brazda de pamant sau
intre Ion si George Bulbuc, pentru Ana.
Caracterizarea directa realizata de alte personaje se subordoneaza tehnicii pluralitatii
perspectivelor: ,,Ion e baiat cumsecade” (doamna Herdelea), ,,esti un stricat si-un bataus”
(preotul Belciug). Autocaracterizarea evidentiaza framantarile sufletesti prin monologul
interior: ,,Ma molesesc ca o baba naroada”. Caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele
care evidentiaza trasaturile sale. Limbajul apartine registrului popular, este diferin in functie
de situatie si de interlocutor. Gesturile si mimica ii tradeaza intentiile, vestimentatia ii reflecta
conditia sociala de taran, iar numele devine emblematic.
Principala sa trasatura, dragostea pentru pamant si pentru munca, este motivata prin
apartenenta la tipologia sociala a taranului sarac. Insa in goana patimasa dupa avere, el se
dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia intentiei moralizatoare a scriitorului.
 Lacomia de pamant, cauza psihologica a actiunilor sale, este sintetizata in vorbele
copilului de odinioara: ,,trebuie sa aiba pamant mult, trebuie!”. Lacomia se manifesta pentru
prima data atunci cand intra cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru ca acesta fusese inainte
al Glanetasilor: ,,Inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea”. Momentul marcheaza
inceputul dezumanizarii lui Ion.
Ion este viclea cu Ana. Desi nu o iubeste, o joaca la hora, o seduce, apoi se instraineaza,
iar casatoria nu reprezinta decat mijlocul de a obtine averea lui Baciu. Este insa si naiv,
deoarece nunta nu ii aduce si pamantul, fara o foaie de zestre.
Dupa nunta, incepe cosmarul Anei, batuta si alungata fara mila de cei doi barbati. In
timp, toata incordarea lui si ambitia de a obtine pamantul se domolesc. Brutalitatea fata de Ana
este inlocuita de indiferenta. Sinuciderea ei si moartea copilului nu-l tulbura. Viata lor nu
reprezenta decat o garantie a proprietatii asupra pamanturilor lui Vasile Baciu.
Dezumanizarea personajului se manifesta in atitudinea fata de Ana pe parcursul
intregului roman, dar si in inversunarea impotriva socrului, caruia ii ia tot pamantul, dintr-o
lacomie nemasurata.
Scena in care Ion, ametit de fericire, ingenuncheaza si-si saruta pamantul ca pe o
ibovnica, ilustreaza apoteoza iubirii sale patimase. Instinctul de posesie asupra pamantului
fiind satisfacut, lacomia lui se indreapta catre satisfacerea altei nevoi launtrice: patima pentru
Florica. Asa cum ravnise la averea altuia, acum ravneste la nevasta lui George. Are revelatia
adevaratei fericiri: iubirea, pe care o vrea cu orice pret.
Comportamentul sau reflecta intentiile fata de celelalte personaje. La hora, este tandru:
o ,,strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie, dar si mai prelung” decat ceilalti flacai, apoi
este batjocoritor, indiferent sau o loveste ,,cu sange rece”. In relatie cu Vasile Baciu sau cu
George Bulbuc adopta diferite atitudini, dar scopul sau este razbunarea sau smulgerea unei
proprietati: pamantul sau femeia.
Relatia dintre taran si pamant este infatisata in trei ipostaze simbolice: pentru copil,
pamantul-mama, pentru barbat, pamantul-ibovnica, iar pentru omul cu destin tragic, pamantul-
stihie, care spulbera dorintele si iluziile efemere prin moarte.
In opinia mea, relatia fundamentala din roman se stabileste intre protagonist si un
personaj simbolic mai puternic decat el: pamantul. Conflictul tragic dintre om si pamantul-
stihie este provocat de iubirea patimasa a personajului pentru pamant (scena in care saruta
pamantul este sugestiva), de iluzia ca-l poate stapani, dar se incheie omeneste, prin intoarcerea
in aceasta matrice universala.
 Ion este un personaj memorabil si monumental, ipostaza a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui neinfranta: pamantul-stihie si
legile nescrise ale satului traditional. Este o constiinta a expresiei unei personalitati colective.
Prin el se generalizeaza un simtamant, o dorinta. Se obiectivizeaza o conditie istorica a
taranimii, gandul, simtirea si dorul taranului legate de petecul de pamant.