Sunteți pe pagina 1din 3

Caracterizarea lui Lică Sămădăul

Unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a născut proza noastră în secolul al XIX-
lea este Lică Sămădăul. Nu există până la el o atât de convingătoare întruchipare a maleficului. Lică
Sămădăul nu este un parvenit de tipul lui Dinu Păturică sau Tănase Scatiu. El este omul pus în slujba
răului, căruia îi aparţine cu toată fiinţa. Prezenţa sa e singulară încă dintru început.

Lică Sămădăul, personaj secundar negativ, este, totodată, un personaj realist şi „rotund” („care
nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M.Forster), un spirit satanic ce exercită asupra celorlalte
personaje o dominaţie fascinantă. Personalitatea lui se conturează din lumini şi umbre, ca într-un joc al
oglinzilor paralele şi este foarte minuţios şi atent construită de narator. Slavici sugerează încă de la
început trăsăturile dominante ale caracterului lui Lică Sămădăul, „porcar şi el, dar om cu stare care poate
să plătească grăsunii pierduţi ori furaţi [...] e mai ales om aspru si neîndurat [...] care ştie toate
înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi”, de teama căruia tremură toată lumea
şi care „ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala de varză”. Este „vestitul Lică Sămădăul”,
fiind caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de treizeci şi şase ani, înalt,
uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă , cu ochi mici şi verzi , şi cu sprâncenele dese şi împreunate la
mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de
argint şi bici de carmajin, cu codorastea de os , împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”.

Sosirea lui Lică la hanul Moara cu noroc devine începutul sfârşitului pentru Ghiţă. Primul dialog
dintre cei doi este revelator. Lică îi spune direct lui Ghiţă că e om de temut şi că trebuie să ştie totul
despre persoanele care trec pe la han. Autoritatea lui va fi resimţită în permanenţă de hangiu, care
întelege că rămânerea la Moara cu Noroc e condiţionată de câştigarea bunăvoinţei lui Lică. Toate
încercările hangiului de a-l ţine pe Lică departe se dovedesc ineficiente. Puterea lui Lică e covârşitoare:
„personajul este polul de referinţă al problematici autentice a operei: Lică reprezintă forţa în stare să
sfideze legile divine şi umane...” (Mircea Zaciu ). Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează pentru a-
şi atinge scopurile. Lică este obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Umilinţele pe care le
provoacă i se par fireşti. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi uzând de
slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unelată a sa. Cinismul personajului atinge punctul
culminant în momentul în care el îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din
încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună; el
nu are scrupule în a-şi folosi oamenii pentru a-i înspăimânta pe ceilalţi.

Tactica Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără discuţie pe
cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o blândeţe imperativă, să vină
cârciumarul". Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul acesta
autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi
multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine
ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în mod direct îl
caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează
Pintea, un fost tovarăş de-al lui, care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură
slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi
de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi".
„Orgoliul lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie
destinului lor". Întruchipare a maleficului, Lică e departe de a fi un personaj simplu. El dispune de o putere
de „seducţie demonică” (Mircea Zaciu). Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalţi, cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se foloseşte de
patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi, pentru a-l dezarma
pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i anula personalitatea. Forţa lui negativă este plurală. Simultan cu
distrugerea lui Ghiţă, Lică încearcă şi seducerea Anei. Progresiv, Sămădăul reuşeşte să se apropie tot mai
mult de tânara soţie a lui Ghiţă. Şi Anei , Lică îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ, amestecate cu
o anume fascinaţie, reprezentând răul. Lică e imun la suferinţe şi, de aceea, crimele sale nu-i trezesc
remuşcări. Intruziunea în viaţa liniştită şi fericită a cuplului Ghita – Ana nu are conţinut sentimental,
tragedia trăită de Ghiţă îi trezeşte mai degraba reacţii cinice. Cu toate acestea, şi destinul său va fi legat de
cel a lui Ghiţă şi al Anei. Slavici sugerează că şirul fărădelegilor, chiar făptuite de un om puternic ca Lică, se
rupe la un momen dat. În noaptea de Paşti , când Ghiţă plecă să-l aducă pe Pintea pentru a-l prinde, Lică
rămâne singur cu Ana şi o posedă. Faţă de gestul disperat al Anei, în faţa dăruiri ei, puterea lui Lică , pare a
suferi prima fisură. Deşi refuză să o ia cu el , Lică rămâne în gând cu imagine femeii: „ de femeie m-am
ferit întotdeauna, şi acum la bătrâneţe tot nu am scăpat de ea”.

De altfel, Ghiţă însuşi îi spune la un moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol". Şi
într-adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce reiese din propria
mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am
ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum
sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în cănd...".

Construit din lumini şi umbre, personajul are în structura sa morală şi unele elemente de
factură romantică, de personaj excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei
care-1 sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător, se dovedeşte
neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea femeii care se ocupă de vânzarea
lucrurilor furate de el şi care este pedepsită pentru că a îndrăznit să-şi oprească un lanţ de aur
care-i plăcuse.

Prins în mijlocul unei furtuni cumplite , Lică Sămădăul caută un adăpost. Se refugiază, spărgând
uşa, în biserică. E momentul când simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu. Înspăimântat, Lică încearcă
parcă să se convingă de sprijinul divinităţii: „ Dumnezeu era acela care-l scăpase de atâte primejdii,
Dumnezeu îi lumina mintea şi întuneca pe a celorlalţi; cu Dumnezeu nu ar fi voit să se strice” . Brusc , parcă
miraculos, deposedat de puterea cu care înfăptuise atât rău, Lică se simte tot mai înfricoşat. Frica îl
covârşeşte. Disperarea care îl cuprinde este pe măsura răului pe care-l făcuse atâtor oameni. Slavici
narează cu măiestrie această mutaţie esenţială în comportamentul lui Lică. Puterea omului se năruie în
faţa lui Dumnezeu: „afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăznet; afară fulgera, şi fiecare fulger îi
trecea ca un fior prin inimă; icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit sub ele căci oriunde s-ar fi dus
el tot acolo rămânea; el puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă baierele cămăşii; îi venea să scoată inima
din piept, îi venea să se repeadă cu capul în zid, ca să rămâie la treptele altarului” . Revolta lui Lică este
una agonică. El i se adreseaza lui Dumnezeu, punând în cuvintele sale parcă ultimele rămăşiţe ale forţei
malefice: „-Unul câte unul, strigă el ridicându-şi mâna dreaptă în sus, unul dupa altul, om cu om, toti
trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stringă, căci dacă nu îi omor eu pe ei,
mă duc ei pe mine la moarte!”. Fuga din biserica este un preludiu al morţii. Când calul lui Lică se
prăbuşeşte, personajul spune: „Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu!”. Moartea personajului e una dintre
cele mai cutremuratoare morţi din istoria română. „Pintea îl găsi cu capul sfărmat la tulpina unui stejar...” .
Sinuciderea lui Lica era previzibilă. Sămădăul este pedepsit de Dumnezeu.

Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va
aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică,
iar acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va zdrobi capul
într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura
faptelor sale.