Sunteți pe pagina 1din 6

REFERAT

la teza de doctorat: Eșecul ca formă de manifestare pozitivă a diferenței. Argumente pentru o etică a
intervalului
Doctorand: Gheorghe Constantin

Trebuie spus de la bun început că tematizarea eșecului de către d-l Constantin, în contextul unui
proiect de ontologie postmodernă care face din diferență un principiu de construcție filosofică sistematică,
își are o motivație venită din actualele practici de viață ale omului, fundate pe relativism, pluralism valoric,
pe comunicare și intercomunicare culturală generalizată. Poziția pe care se plasează doctorandul este una a
raționalității slabe, interpretative, informaționale și comunicative, în esență, hermeneutice, în sensul
teoretizat de o serie de gânditori care au trasat agenda gândirii postmoderne începând cu Nietzsche,
Heiddeger, Gadamer, Deleuze, Derrida, Vattimo, Habermas, Rorty etc. Raționalitatea este pentru d-l
Constantin o…„proprietate informațională, este capacitatea noastră de a imagina, proiecta, construi și
transmite modele, structuri și arhitecturi de interpretare, de modelare și valorizare a existenție în toată
complexitatea sa și formele sale de manifestare” (p. 79).
În opinia d-lui Constantin, pentru a înțelege și explica filosofic și rațional actualele practici de
viață remodelate de globalizarea lumii, actul de filosofare însuși trebuie remodelat și regândit în
conformitate cu o serie de referențiali contextuali, epistemici sau etici, care trimit, în ultimă instanță la
„date perceptive, individuale și implicate direct într-o observație empirică”. Pe scurt, domnia sa recomandă
o reîntemeiere a filosofiei însăși, respectiv a ontologiei, plecând de la faptele de viață și de la adevărul
practicii ca reper în construcția oricăror viziunii și interpretări ce își propun imagini globale despre lume. În
alți termeni, d-l Constantin deschide câmpul unei ontologii slabe, contextualiste și comunicaționale,
antifundaționiste și antiesențialiste, care se întemeiază pe praxisul vieții. Drumul gândirii filosofice, susține
domnia sa, trebuie să plece la practicile reale de viață ale oamenilor la teorii comprehensive și în nici un
caz, invers, de la teorii abstracte și speculative către viață. Din acest motiv se impune, susține d-l
Constantin, experimentarea teoretică a unui un nou scenariul ontologic care să renunțe la ideea tradițională
a plenitudinii ființei și să facă din multiplicitatea, relativitatea și perisabilitatea individualelor lumii,
implicate intensional în categoria filosofică a diferenței, o axiomă de construcție ontologică.
Acest proiect debutează cu o critică a metafizicii tradiționale și a celor trei mari supoziții ale ei,
plenitudinea ființei, perfecțiunea transcendenței și finalitatea lumii, cu scopul de a depăși gândirea
dihotomică care s-a inserat în fundalul filosofiei europene, încă de la începuturile ei presocratice, mai precis
a metafizicii și a ontologiei Unului-multiplului. Pentru început d-l Constantin face scurte incursiunii
istorice descriind succint ipostazele filosofice ale diferenței, transformată într-o categorie filosofică odată
cu Sofistul lui Platon și încercării acestuia de a releva un mecanism logic de combinare a Ideilor prime:
ființa, identicul și diferența, mișcarea și repausul.
Gândirea ontologică grecească obsedată de „ființă”, „ordine” și „plenitudine”, a constituit modelul
gândirii europene, întrucât a transformat unitatea și identitatea principiului ca Unu, perfecțiunea ființei, într-
2

o schemă explicativă a multiplicității și perenialității lucrurilor. Drumul gândirii ontologice tradiționale,


arată doctorandul, a parcurs un drum argumentativ univoc timp de mai bine de două milenii: de la unitatea
indestructibilă a principiului, respectiv de stabilitate, ordine și eternitate, de la perfecțiunea și finalitate a
lumii, etc. către ceea ce constituie conținutul diferenței, adică mișcarea, schimbarea, transformarea și
dispariția individualelor lumii. Pe scurt, multiplicitatea lumii, diferențierea indefinită spațiu-temporal și
ontologic a individualelor deveneau comprehensibile, în modelul ontologiei tradiționale, numai dacă se
postula existența unei lumii perfecte aflată în identitate eternă de ordine și scop cu ea însăși. Perfecțiunea,
instituită ca principiu ontologic, metodologic și valoric, era văzută ca temei și model explicativ pentru
lumea sublunară, imperfectă și perisabilă, dominată de diferențele incomprehensibile ale multiplicității
individualelor.
Această dominație a ontologiei plenitudinii ființei și perfecțiunii, susține argumentat d-l
Constantin, este pusă sub semnul întrebării nu doar de noile dezvoltări reflexive moderne, venite din
filozofiile subiectivității ale lui ego cogito, de sorginte cartesiană, cât mai ales din științele naturii care,
odată cu opera lui James Maxwel, la mijlocul secolului al XIX-lea, au dovedit experimental că mișcarea,
schimbarea și transformarea caracterizează în mod universal lumea, iar repausul, conceput ca absolut încă
de metafizica artistotelică, s-a dovedit a fi o banală realitate schimbătoare, contextuală. Prin urmare,
plecând de la aceste remodelări în câmpul cunoșterii științifice, se impune crearea unei ontologii menite să
explicare dinamica lumii, faptul că ea este într-o prefacere continuă din câmpul căreia lipsește un sens
prederminat și un scop final către care se îndreptă.
În acest context problematic, d-l Constantin propune o remodelare a ontologiei tradiționale
plecând de la principiul diferenței asumat, cum spuneam, ca axiomă de construcție ontologică ce introduce
principiul mișcării, schimbarii și al temporalității în natura „ființei” însăși, aflată în identitate cu sine.
Identitatea ființei, adică ceea ce se manifestă în sine şi se manifestă existând, posedă, argumentează
doctorandul apelând la filosofiile contemporane de extracție huserliană și heideggeriană, în chiar
arhitectonica sa lăuntrică diferența. Ființa nu este autologică, ci un sistem complex de autoraportări cu o
structură internă ce cuprinde, între altele, acelaşi-ul, mijlocirea și diferenţa, permițând o reconstrucție
ontologică a unui lumii care nu este preorganizată teleologic și care se află în deschiderea singularității
omului. Identitatea ființei cu sine este, în acest caz, „același-ul în schimbare” sau, în alți termeni, identitatea
este „diferența aceluiași-ului”. Diferența posedă, prin urmare, aceeași demnitate ontologică cu cea a ființei.
„Natura ființei este diferențială. Totodată, credem că diferența este deschiderea și șansa noastră de a ne
apropia de ființă, de a o asimila și înțelege, de aceea nutrim speranța că demersul nostru este unul temerar
și, probabil, inovator” (p. 18).
Diferența, ca principiu permanent al schimbării, introdus atât în filosofia teoretică cât și în
filosofia practică, este, prin urmare, o noțiune primă, primitivă și nedefinibilă și plecând de la ea, respectiv
de la modul ei de a se manifesta, pozitiv și negativ, în funcție de un anumit referențial – adică de sisteme de
raportări, „puncte de vedere”, de „situări”, ontologice, gnoseologice, și axiologice – putem defini alte
noțiunii, între care, firește, și pe cel de eșec ca formă de manifestare pozitivă a diferenței.
3

Plecând de la proiectul modelului ontologic al diferenței, d-l Constantin propune, pe această bază,
un proiect preliminar - prolegomene, în expresia domniei sale - al unei teorii a eșecului menită să explice
mai bine habitatul cognitiv și moral, pe scurt, felul de a fi și a trăi al omului postmodern într-o lume în care
identitatea este asimilată diferenței și diferențierii și sunt asumate atât limitele cât și finitudinea ființei
noastre omenești.
Descriptorul acestei vieți postmoderne, adică a unei lumi în care toate identitățile sunt în mișcare
și devenire, fără un scop final de sorginte transcendentă, trebuie identificat în eșec și eroare și, doar în plan
secund în succes și desăvârșire (p. 44). Mai mult decât atât, succesul însuși este unul dintre formele posibile
ale eșecului ca formă de manifestare pozitivă a diferenței.
Această instanțiere ontologică a eșecului, ca nume al principiului relativității tuturor valorilor
umane, posedă o valoare descriptivă și operațională mai mare decât succesul, susține doctorandul, întrucât
ontologile postmoderne, slabe, au deconstruit și destructurat miturile laice ale rațiunii tari specifice
modernității clasice: existența unui sens ascendent al istoriei omului prin cumulaționismul neîntrerupt în
toate domeniile culturii, evoluția ascendentă, progresul material și moral, întronarea unor principii de
egalitate și dreptate socială, pacea eternă etc. Pe de altă parte, dezvoltările actuale ale științei argumenteză
că există procese naturale și sociale entropice și ireversibile ceea ce arată încă o dată că, în ciuda existenței
unor legi universale ale naturii, lumea fizică și cea socială este dominată de hazard și dezorganizare. Prin
urmare, conchide doctorandul, succesul trebuie înțeles în relativitatea și parțialitatea sa, ca formă a
eșecului, văzut ca o dominantă a acțiunii omului într-o lume care nu este organizată finalist și în care este
mai importantă determinarea drumului vieții, decât sondarea unui sens universal care nu există.
Nu vom descrie in extenso analitica extrem de complexă, care distinge printr-o serie de subtilități
conceptuale, multiplelor ipostaze ale eșecului ca diferență pozitivă sau a eșecului ca diferență negativă -
distincțiile dintre eroare, defect, ratare, păcat, și nici nu vom face comentarii asupra diverselor forme de
eșec, cel al creatorului ori al filosofului, eșecul ca deschidere sau eșecul paradoxal, eșecul ca frică, sau
eșecul ca ratare etc. pentru a nu lungi nepermis dimensiunea unui referat doctoral. Voi face doar o remarcă
asupra ingeniozității conceptuale a d-lui Constantin care a reușit să delimiteze sensuri precise într-un
univers de noțiuni vagi în intensiunea cărora confuziile semantice sunt omniprezente. Ceea ce
impresionează în această arhitectonică de concepte care „încarcă” cu sens pozitivitatea ori negativitatea
eșecului este coerența cu care se trece de la o determinație a eșecului la alta și impresia de completitudine
pe care o lasă tipologia ipostazelor și formelor eșecului.
În cele ce urmează ne vom opri asupra eșecului moral conceput ca formă a uitării, întrucât, în
principal, pe linia acestei diviziunii d-l Constantin propune un model de etică a intervalului survenită din
asimetria existentă între cele două lumii în care omul este amplasat pentru a le locui concomitent: lumea
naturală, organizată cauzal și determinist, dar nefinalist, și lumea teleologică, a scopurilor, libertății,
responsabilității și temporalității conștiinței. Cuvântul cheie care conexează ideea de eșec moral de etica
intervalulului este cel de „uitare”, una dintre cele trei dimensiunii ale temporalității conștiinței, legată de
memoria individuală și colectivă, segment temporal în raport de care putem judeca responsabilitatea
4

comportamentelor umane. Pe scurt, nucleul moralei intervalului vizează simultaneitatea temporală a


conștiinței în cuprinderea căreia important este stabilirea unui itinerar al vieții în raport de anumite
referențiale.
Care este intervalul optim între cele două referențiale populate de individul uman, cel determinist
și cel teleologic? Aceasta e întrebarea la care ar trebuie să răspundă etica intervalului ce ne îndeamnă să
reflectăm continuu asupra eșecului ontologic constitutiv condiției noastre omenești prin tematizarea
„uitării”. Scoatere „uitării”, stare maladivă a conștiinței „ce poate fi gândită ca o eroare, ca un defect sau ca
o ratare” (p.106) din de-la sine-înțelesul ei și tematizarea în clipa prezentă a conștiinței, susține
doctorandul, ne poate conduce la autenticitate pentru faptul că propriul nostru eșec moral nu mai este
atribuit celuilalt (celălalt este răul, celălalt este barbarul, p. 105), ci asumat responsabil cu luciditate și
curaj.
Prin urmare, etica intervalului este una responsabilității față de sine și de celălalt și se întemeiază
pe datoria de folosi, cu „dreaptă măsură”, multiplele diviziunii ale „uitării” situate între excesul de uitare și
re-amintirea văzută ca act de creație și remodelare de sine. Reconstrucția de sine și parcurgerea unui drum
în care să-ți asumi cu curaj, similar facultății thymos-ului platonician și hegelian, sensurile intrinseci
survenite din individualitatea unică a fiecăruia dintre noi, constituie imperativul principal al acestei morale
de interval fundate pe asumarea ontologică a eșecului ca manifestare pozitivă a diferenței.
Rețeau conceptuală insolită și argumentația laborioasă a doctorandului, în cuprinderea unui cerc
hermeneutic desenat de noțiunile fundamentale, diferență, eșec, referențial, fac dificilă o evaluare care
apelează la criterii extrinseci acestei arhitectonici complexe, în care aspectele ontologice se împletesc
coerent cu cele gnoseologice și valorice. Mai precis, dacă la nivelul unei evaluări interne, ce are în vedere
coerența și consistența argumentației survenite valid din premisele asumate, prezenta lucrare îndeplinește
cele mai înalte standarde, la nivelul unei evaluări extrinseci, ce apelează la actualele pre-judecăți ale
profesioniștilor filosofiei, cercetarea doctorală a d-lui George Constantin își asumă o serie de riscuri. Mă
voi opri doar la două dintre ele.
În primul rând, lucrarea d-lui Constantin intră în conflict cu teoriile perfecționiste asupra vieții
care consideră, în acord cu intuițiile simțului comun, că o viață are sens dacă oamenii fac tot ceea ce le stă
în puteri să își îndeplinește potențialul. Chiar dacă aceste supoziții sunt tematizate, în ideea că oamenii
obișnuiți pot duce vieți pline de sens chiar și atunci când sunt nefericiți, așa cum face de pildă filosoful
Iddo Landau, ideea de eșec este continuu concepută ca o limită de depășit prin succes și nu asumată ca o
cezură ontologică constitutivă omului.
În al doilea rând, opțiunea de la scoate din registrului lingvistic obișnuit termenul de eșec - cu
scopul de a-l resemnifica filosofic și a-i remodela înțelesurile plecând de la teza că succesul este o specie a
eșecului - este atât de contraintuitivă, încât există riscul ca ea să fie respinsă nu doar de publicul cultivat, ci
și de comunitatea profesioniștilor filosofiei. Ilustrativă este în acest sens cazul Lucian Blaga care nu a reușit
să impusă în mediul reflexiv românesc, sensurile filosofice ale conceptului de „dogmă”, continuu confundat
cu înțelesurile sale tradiționale, teologice. În această opțiune contraintuitivă, cineva ar putea să susțină că d-
5

l Constantin se plasează în conflict cu sine însuși. Dacă înțelesul unui cuvânt este dat de contextul său de
folosire și de jocurile din limbajul comun, așa cum susține Wiitgenstein II în ideea că „semnificația este
folosirea”, la care apelează explicit și domnia sa în stabilirea sensurilor diferenței, de pildă, atunci nu se
înțelege cum și de ce eșecul nu supune acelorași opțiuni metodologice.
Mai sunt firește și alte riscuri, de care d-l Constantin însuși este conștient, dar acestea nu
diminuează, în nici un caz, meritele incontestabile ale lucrării și contribuția sa originală la punerea și
rezolvarea de probleme filosofice.
Trebuie spus clar că prezenta lucrare reprezintă un model original de folosire a gândirii post-
moderne, deconstructiviste, care remodelează, cu o ingeniozitate remarcabilă, plecând de la conceptul
diferență - și a multiplelor contexte în care apare ca principiul ontologic, epistemologic și axiologic -
raționalitatea tare, în sensul ei modern, pentru a o înlocui cu o specie a raționalității slabe, numită de d-l
Constantin cunoașterea-comunicare. Originalitatea aborbării este evidentă, întrucât d-l Constantin nu a
gândit un text despre alte texte, ci a elaborat sistematic, pas cu pas, printr-o serie de reducții
fenomenologice, un amplu scenariu filosofic ce urmează de acum înainte să primească o validare publică.
Ca și Wittgenstein altădată, d-l Constantin vrea să educe modul nostru de a privi succesul în viață,
îndemnându-ne să învățăm să trăim pe cont propriu, în absența unei iluzorii asistențe divine, prin asumarea
ideii de eșec ca o realitate constitutivă ființei noastre omenești.
În final, îi recomand doctorandului o lectură aprofundată și o confruntare teoretică cu operele de
gândire aparținând lui Plotin și Lucian Blaga, filosofii care au propus construcții sistematice asupra
misterului și cunoașterii prin „tăcere”, „mistice”, ca elemente definitorii ale paradoxurilor vieții noastre
reflexive.
Prin conceptul de cunoaștere-comunicare aflat în fundalul epistemologic al întregii teze, putem
spune, în spiritul gândiri d-lui Constantin, perifrastic, că raționalitatea a murit! Trăiască raționalitatea!
Având în vedere argumentele pe care le-am prezentat, precum și faptul că cercetarea doctorală a d-
lui Gheorghe Constantin Eșecul ca formă de manifestare pozitivă a diferenței. Argumente pentru o etică a
intervalului îndeplinește cele mai înalte exigențe științifice, contribuind astfel la lărgirea și rafinarea
orizontului actual de înțelegere a unor teme aflate în prim planul agendei filosofice internaționale, propun
acordarea titlului de doctor în filozofie. Propun, de asemenea, ca d-lui Gheorghe Constantin să i se acorde
și calificativul maxim: summa cum laudae.

Conf. univ. dr. Constantin Aslam


Universitatea Națională de Arte din București
Directorul Departamentului Teorie Cercetare
6