Sunteți pe pagina 1din 10

Olivian MASTACAN

PEDEAPSA CAPITALĂ
ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Universul Juridic
Bucureşti
-2010-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2010, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin


S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără
acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI


COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MASTACAN, OLIVIAN
Pedeapsa capitală în dreptul românesc / Olivian Mastacan. -
Bucureşti : Universul Juridic, 2010

ISBN 978-973-127-328-0

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13


tel.: 0732.320.665
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0733.673.555
DISTRIBUÞIE: tel./fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNÃ LA 15%
PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC 5

LISTA DE ABREVIERI

alin. alineat
Acte judiciare Acte judiciare din Ţara Românească,
1775-1781
apud citat după
art. articol
C. pen. Cod penal
Condică din anii Condică din anii 1794, 1795 şi 1796
în care se coprind jalbe de la feliuri de
feţe cu buiurţijma domnească, ana-
forele boierilor coprinzătoare de hoţii,
cununii nepravilnice a ţiganilor şi
presupuşi de ucidere
Cf. Confer
Doc. Document
D.R.H. Documentae Romaniae Historica (A –
Moldova; B – Ţara Românească; C –
Transilvania)
Ed. Editura
ed. ediţie
ed. cit. ediţie citată
ibidem în acelaşi loc
idem acelaşi autor
M. Of. Monitorul Oficial
op. cit. operă citată
p./pp. pagina/paginile
t. tomul
vol. cit. volum citat
PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC 7

PREFAŢĂ

Lucrarea elaborată de domnul Olivian Mastacan reuşeşte o


amplă şi aprofundată trecere în revistă a problematicii pedepsei
capitale, din perspectivă istorică, în spaţiul juridic românesc şi
universal. Lucrarea este în mod judicios structurată pe cinci
titluri, după cum urmează: I – Consideraţii generale privind insti-
tuţia pedepsei; II – Concepţii privind pedeapsa cu moartea; III –
Reglementarea pedepsei capitale în dreptul românesc; IV –
Justiţia penală în Principatele Române; V – Reglementarea pe-
depsei capitale în legislaţia comparată.
În partea introductivă a lucrării, autorul defineşte în mod
succint viaţa ca şi concept, din punct de vedere biologic, social şi
juridic, subliniind în acelaşi timp aspiraţia individuală, dar şi
colectivă, de prelungire a vieţii, de îmbunătăţire a acesteia, dar şi
preocuparea de protejare a vieţii prin mijloacele dreptului, în
general, şi ale dreptului penal, în special. În continuare, în aceeaşi
manieră sintetică este definită moartea, ca proces care pune
capăt vieţii, proces care, cel puţin din punct de vedere fizic, este
natural şi ireversibil. Moartea, ca fenomen ce pune capăt vieţii,
cât şi momentul în care aceasta survine, se poate datora unor
cauze naturale, deoarece, aşa cum se observă, viaţa însăşi este o
premisă a morţii, dar moartea poate fi şi consecinţa unor cauze
accidentale, deseori culpabile. Plecând de la aceste premise
generale, autorul îşi fixează obiectul cercetării ştiinţifice, res-
pectiv, problematica suprimării dreptului la viaţă a unui om cu
titlu de pedeapsă, cu specială referire la spaţiul juridic românesc.
În primul titlu (Consideraţii privind instituţia pedepsei),
autorul subliniază faptul că reacţia de apărare a comunităţilor
sociale faţă de comportamente individuale sau chiar colective
neconvenabile a fost o realitate istorică permanentă. Dreptul de a
pedepsi, ca instrument de protejare a unor interese individuale
sau colective, a fost, de principiu, dintotdeauna recunoscut.
8 Olivian Mastacan
Cu privire la fundamentele dreptului de a pedepsi, la tipurile
de pedeapsă, ca şi în privinţa funcţiilor ori finalităţii pedepsei, din
punct de vedere istoric se constată o evoluţie permanentă. Evo-
luţia îşi are determinarea în fundamente de natură filosofică,
religioasă, politică, socială ş.a.m.d.
Dacă în perioada prestatală pedeapsa se înfăţişa ca o reacţie
care îmbrăca forma unei răzbunări nelimitate, odată cu apariţia
statelor ca instrumente de putere şi organizare socială, reacţia de
apărare faţă de comportamentele neconvenabile a devenit una
instituţionalizată. În termeni riguroşi, aşa cum observă autorul,
numai din acest moment putem vorbi de dreptul de a pedepsi sau,
altfel spus, de dreptul penal ca parte deosebit de importantă a
oricărui sistem de drept.
În continuare, în lucrare sunt trecute în revistă principalele
teorii cu privire la fundamentele şi funcţiile pedepsei, cu accent pe
concepţiile retributive şi cele utilitariste, teorii apărute în Mediul
Antic şi Evul Mediu. În concluzie, aşa cum just observă autorul,
trecând peste deosebirile care privesc fundamentele pe care se
întemeiază diferitele concepţii promovate începând cu Anti-
chitatea şi până în perioada iluminismului, în esenţă, pedeapsa a
fost instituită şi folosită ca instrument de control social şi de
restabilire a ordinii de drept încălcate.
Pedeapsa, fiind o consecinţă a săvârşirii unei infracţiuni,
trebuie să fie personală, certă, exemplară, gradabilă, educativă,
moralizatoare şi în acelaşi timp remisibilă. Asupra acestor
trăsături specifice pedepsei în general există aproape unanimitate
în rândul specialiştilor. Pedeapsa cu moartea însă, prin natura ei,
comportă particularităţi care o deosebesc fundamental de toate
celelalte tipuri de pedepse, particularităţi care se constituie, de
altfel, în premise a ceea ce în mod curent numim problema pe-
depsei cu moartea.
Titlul II din lucrare este destinat prezentării concepţiilor
privind pedeapsa cu moartea. În prima parte sunt incluse referiri
privind pedeapsa cu moartea existente în Vechiul şi Noul
Testament, a căror valoare intrinsecă le-a asigurat dăinuirea de-a
lungul timpului, cât şi cu privire la concepţiile marilor gânditori ai
Greciei şi Romei Antice (Platon, Aristotel, Seneca, Cicero ş.a.).
În continuare, autorul înfăţişează problematica pedepsei cu
moartea din perspectiva iluminiştilor, cu accent pe ideile cuprinse
PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC 9
în cele două lucrări fundamentale pentru domeniul juridic, în
general, şi pentru domeniul penal, în special, elaborate de J. J.
Rousseau (Contractul social) şi C. Beccaria (Despre infracţiuni şi
pedepse).
În capitolele 3 şi 4 ale titlului II sunt prezentate cele două
mari curente ale gândirii juridico-penale, cunoscute sub numele
de Şcoala clasică şi Şcoala pozitivistă de drept penal. Dacă din
perspectiva clasicilor, sistemul pedepselor trebuie umanizat, iar
pedeapsa cu moartea trebuie să fie utilizată cu reţinere şi numai
în situaţii de o gravitate extremă, din punctul de vedere al
pozitiviştilor, dimpotrivă, prioritară este ideea de apărare socială
fermă, mai ales în raport cu cei predestinaţi să devină criminali,
faţă de care trebuie dispuse măsuri de siguranţă chiar ante
delictum.
În ultima parte a titlului II sunt prezentate concepţiile privind
pedeapsa cu moartea în România, exprimate îndeosebi de paşop-
tişti, având în vedere că aceştia erau conectaţi la circuitul ideilor
revoluţionare care circulau în Europa acelei perioade. Deosebit de
interesante sunt ideile promovate în epocă de I. H. Rădulescu, I.
Ghica, C. Bolliac, V. Alecsandri, Alecu Rousseau, M. Kogăl-
niceanu, Al. Papiu Ilarian, V. Boerescu ş.a.
Cu privire la V. Boerescu, autorul subliniază că prin lucrarea
Traité comparatif des délits et des peines au point de vue philoso-
phique et juridique, în care acesta se pronunţă cu argumente
împotriva pedepsei cu moartea, devine primul penalist român ale
cărui idei intră în circuitul internaţional al literaturii de
specialitate.
Titlul III, cel mai important în economia lucrării, prezintă re-
glementarea pedepsei cu moartea în spaţiul românesc din cele
mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chiar dacă referitor la
legile Daciei, mai ales înainte de cucerirea romană, datele istorice
sunt extrem de puţine, autorul se raliază opiniei potrivit căreia
„voia căpeteniilor şi drepturile firii par să fi avut puterea legii
scrise”, iar după constituirea statului dac, adunarea poporului
înarmat, formată exclusiv din bărbaţi, avea dreptul să hotărască
la propunerea căpeteniilor, condamnarea la moarte. În epoca
Daciei romane, administrarea justiţiei penale devine atributul
10 Olivian Mastacan
guvernatorului care dispunea de imperium merum, adică drept de
viaţă şi de moarte, dar numai în raport cu populaţia locală.
În perioada cnezatelor şi voievodatelor, ca prime formaţiuni
statale româneşti, justiţia, inclusiv cea penală, era înfăptuită de
căpetenii (cnezi, voievozi, juzi), după consultarea obştilor
reprezentate de Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
După constituirea statelor române centralizate, puterea, in-
clusiv dreptul de a pedepsi, s-a concentrat treptat în mâna dom-
nilor, în detrimentul vechilor obşti. În perioada premergătoare
constituirii formaţiunilor statale, rolul obştii în înfăptuirea justiţiei
era dominant. Justiţia înfăptuită de obşti nu era însă una privată,
deoarece, după cum se subliniază în lucrare, se înfăptuia în te-
meiul unor reguli consacrate în Legea ţării sau Obiceiul pămân-
tului. Reminiscenţele justiţiei private se întâlnesc, însă, în pe-
rioada Evului Mediu, chiar şi după constituirea statelor româ-
neşti, sub forma compoziţiunii, instituţie care funcţiona şi în cazul
celor condamnaţi la moarte ori sub forma răspunderii colective
(răspunderea întregii familii pentru fapta de hiclenie) şi a răs-
punderii solidare a obştii pentru nedescoperirea ucigaşilor.
Lista pedepselor prevăzute în izvoarele scrise ale dreptului
medieval românesc (pravile) sau admise în practica dreptului din
această perioadă este, după cum subliniază autorul, lungă şi
include pedepse corporale, pedepse privative de libertate, pe-
depse pecuniare, precum şi pedepse accesorii sau complemen-
tare. În capul listei figurează pedeapsa cu moartea
Specific Evului Mediu, atât în Ţările Române, cât şi în alte
ţări, este varietatea modalităţilor de executare a pedepsei ca-
pitale. În spaţiul românesc, pedeapsa cu moartea, potrivit iz-
voarelor invocate în lucrare, era executată prin spânzurare, de-
capitare, tragere în ţeapă, arderea de viu, înecare, îngropare de
viu sau prin sugrumare.
Modalităţile de executare ale pedepsei capitale apar şi ca mo-
dalităţi de individualizare sub aspectul suferinţelor pricinuite con-
damnatului. Importanţa modului de executare a făcut pe unii
autori citaţi în lucrare, să afirme că pedeapsa maximă se
confunda deseori cu modul de executare a acesteia. În alegerea
modului de executare a pedepsei erau avute în vedere natura şi
gravitatea faptei, condiţia socială a făptuitorului, impactul ce se
dorea produs asupra publicului ş.a.
PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC 11
Faptele care atrăgeau pedeapsa cu moartea, aşa cum subli-
niază autorul, sunt numeroase şi eterogene sub aspectul naturii
lor. Atrăgeau pedeapsa cu moartea faptele care aduceau atingere
religiei sau Bisericii (erezia şi ierosilia) ori cele îndreptate îm-
potriva autorităţii centrale (Domnului), cunoscute sub diferite
denumiri (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie); neascultarea (nesu-
punerea la poruncile domneşti ori nesupunerea ţăranilor de-
pendenţi faţă de stăpânii de moşie); omorul intenţionat; paricidul;
tâlhăria; furtul, chiar şi furtişagul dacă era comis în mod repetat;
incendierea; răpirea de fată sau femeie; sodomia; incestul;
adulterul; defăimarea (sudalma mare); calpuzănia (falsificarea de
monedă). Pentru unele dintre aceste infracţiuni, în raport şi de
anumite circumstanţe, pedeapsa cu moartea era unică sau alter-
nativă. Tot în raport cu gravitatea faptelor se stabilea şi moda-
litatea de executare a pedepsei cu moartea.
Comentariile autorului referitoare la pedepsele prevăzute în
izvoarele juridice ale vremii, cât şi cu privire la modul de aplicare
a acestora, evidenţiază atât elementele de discriminare legate de
condiţia socială a făptuitorului sau a victimei, cât şi arbitrariul
domnilor îndrituiţi să le aplice, dar şi unele elemente moderne în
raport cu acele vremuri, care îngăduie o relativă individualizare a
pedepsei în raport cu pericolul obiectiv al faptei, vinovăţia
făptuitorului, circumstanţele de săvârşire etc.
În partea finală a titlului III, problematica pedepsei cu
moartea este analizată în lucrare din perspectiva modernizării so-
cietăţii româneşti, ca urmare a adoptării Regulamentelor Orga-
nice şi a unor evenimente istorice deosebite în epocă, respectiv,
mişcarea lui Tudor Vladimirescu în Ţara Românească şi revo-
luţiile paşoptiste care au avut loc în toate cele trei Ţări Româneşti.
Demersurile de modernizare a legislaţiei, inclusiv a celei
penale, au avut un impact şi asupra reglementării pedepsei
capitale. În principiu, pedeapsa capitală a fost menţinută în
legislaţia Principatelor Române până la adoptarea Codului penal
din 1864, după Unirea Moldovei cu Ţara Românească, dar
dispoziţiile legale în materie erau mult mai precis determinate,
iar executarea pedepsei este considerabil umanizată. Diversele
surse istorice invocate de către autor, evidenţiază faptul că, deşi
prevăzută în legislaţie, pedeapsa cu moartea a fost aplicată din ce
în ce mai rar.
12 Olivian Mastacan
După Unirea Principatelor, Codul penal adoptat în 1864
aliniază legislaţia românească la standardele europene ale vre-
mii. Reglementările consacrate în acest Cod reflectă principalele
deziderate promovate de Şcoala clasică de drept penal, respectiv,
legalitatea incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa legii
penale, fundamentarea responsabilităţii penale pe ideea liberului
arbitru şi a responsabilităţii morale.
Inspirat din cele două vechi legiuiri penale anterioare (Con-
dica Criminală Sturza şi Condica Criminală şi de procedură B.
Ştirbei), dar şi de codurile penale din Franţa, Belgia şi Prusia,
Codul Penal A. I. Cuza se evidenţiază şi printr-o sensibilă îmblân-
zire a sistemului de sancţiuni penale şi abolirea pedepsei cu
moartea, care este înlocuită cu privarea de libertate pe timp
nemărginit (munca silnică pe viaţă).
Soluţia de abolire a pedepsei cu moartea, adoptată în 1864,
nu a pus capăt confruntării de idei şi a poziţiilor pro sau contra
acestui tip de pedeapsă. De altfel, aşa cum se subliniază în
lucrare, nici soluţia legislativă consacrată în codul din 1864 nu a
rămas definitivă, pedeapsa capitală fiind reintrodusă în dreptul
pozitiv românesc prin codul penal Carol al II-lea, adoptat în 1936,
şi menţinută pe toată durata regimului politic comunist, fiind
abolită prin Decretul-Lege nr. 6/7 ianuarie 1990.
Cel de-al IV-lea titlu al lucrării este destinat prezentării
modului în care era organizată şi se înfăptuia justiţia penală în
Principatele Române. Pe parcursul mai multor capitole (Ierar-
hizarea socială după apartenenţa de clasă, Justiţia penală în se-
colul al XVII-lea, Departamentele de cremenalion din Ţara Româ-
nească, Executarea pedepsei capitale), autorul prezintă dre-
gătoriile şi atribuţiile lor în administrarea justiţiei penale, modul
de aplicare şi executare a pedepselor, îndeobşte a pedepsei cu
moartea. Aspectele de ordin teoretic cuprinse în acest capitol sunt
susţinute şi de o amplă cazuistică culeasă din numeroase izvoare
istorice, consultate cu atenţie de către autor.
Cruzimea pedepselor, în general, aplicarea frecventă a pe-
depsei cu moartea, adesea în mod colectiv, sunt constante ce
caracterizează Evul Mediu în general şi se justifică în parte prin
specificul acestei perioade istorice. Dacă în spaţiul românesc
pedeapsa cu moartea era pronunţată de către autorităţi judiciare
PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC 13
laice, în alte ţări ale Europei, în special, de religie catolică, frec-
vent, tortura şi pedeapsa cu moartea, prin ardere pe rug mai ales,
a fost pronunţată, o lungă perioadă de timp, de către instanţe
juridice ecleziastice.
În partea finală a lucrării, autorul realizează un adevărat
examen de drept comparat din perspectivă istorică, asupra insti-
tuţiei pedepsei cu moartea. În sinteză, acest examen evidenţiază
ideea că pedeapsa cu moartea a fost frecvent utilizată atât în
perioada prestatală, cât şi în Antichitate şi Evul Mediu. Mai mult,
recurgerea la acest tip de pedeapsă cunoaşte o recrudescenţă
semnificativă chiar şi în timpurile moderne şi contemporane (edi-
ficatoare în acest sens, sunt practicile regimurilor politice tota-
litare, fasciste şi comuniste).
Promotorii pedepsei cu moartea invocă drept argumente, în
principal, nevoia de apărare socială împotriva unor indivizi de
mare periculozitate socială, evidenţiată de starea de multirecidivă
în care se găsesc, cât şi caracterul şi urmările deosebit de grave
ale unor genuri de infracţiuni. Eliminarea fizică a infractorului în
asemenea situaţii, ar fi, în opinia acestora, singura soluţie aptă să
asigure integral funcţia preventivă specială a pedepsei, iar im-
pactul pedepsei şi executarea acesteia, prin efectul intimidant
produs, ar fi de natură să garanteze, pe cale de consecinţă, şi
realizarea celei de-a doua funcţii a pedepsei, aceea de prevenţie
generală.
Din perspectiva partizanilor abolirii pedepsei cu moartea,
argumentele ţin de caracterul sacru al vieţii, de posibilitatea pro-
nunţării şi executării acestei pedepse în urma unor posibile erori
judiciare şi de incompatibilitatea flagrantă între acest tip de
pedeapsă şi exigenţele unei societăţi democratice. Nici funcţia
intimidantă a pedepsei nu este, în viziunea celor care se opun
pedepsei cu moartea, neapărat realizată în sistemele de drept
care o consacră. Există, de altfel, nu puţini autori, care susţin că
într-un fel, pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, mai ales în ipoteza
în care aceasta nu este remisibilă, este mai aspră decât pedeapsa
cu moartea.
Recunoscând că problema pedepsei capitale rămâne una con-
troversată şi în zilele noastre, atât pentru specialişti, cât şi pentru