Sunteți pe pagina 1din 26

CUPRINS :

INTRODUCERE ..............................................................................................................................3
CAPITOLUL I ANTIBIOTICE - GENERALITĂŢI....................................................................4
I.1.Clasificare.....................................................................................................................................4
I.2. Spectrul antimicrobian.................................................................................................................4
I.3. Mod de acţiune.............................................................................................................................5
I.4. Rezistenţa la antibiotice...............................................................................................................6
I.5. Farmacocinetica...........................................................................................................................7
I.6. Farmacotoxicologie......................................................................................................................8
I.7. Farmacoterapie.............................................................................................................................8
I.8. Alegerea tratamentului cu antibiotice........................................................................................10
CAPITOLUL II ANTIBIOTICELE CU SPECTRUL LARG.....................................................12
II.1. Tetracicline...............................................................................................................................12
II.1.1. Clasificare.........................................................................................................................12
II.1.2. Farmacocinetica................................................................................................................12
II.1.3.Farmacodinamie......................................................................................................................13
II.1.4. Farmacotoxicologie...............................................................................................................13
II.1.5. Farmacoepidemiologie..........................................................................................................14
II.1.6. Interacţiuni medicamentoase.................................................................................................14
II.1.7. Tetracicline din prima generaţie............................................................................................14
II.1.8. Tetracicline din a doua generaţie...........................................................................................16
II.2. Amfenicoli................................................................................................................................18
CAPITOLUL III INFECŢIILE CU CHLAMIDIA......................................................................21
III.1. Cauze.......................................................................................................................................22
III.2. Factori de risc..........................................................................................................................22
III.3. Simptome.................................................................................................................................23
III.4. Mecanism fiziopatologic.........................................................................................................23
III.5. Diagnostic................................................................................................................................23
III.6. Tratament.................................................................................................................................24
CONCLUZII.....................................................................................................................................26
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................27

2
INTRODUCERE

Antibioticele sunt substanţe chimice organice produse de microorganisme sau obţinute prin
sinteză sau semisinteza care în doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor
patogene.După descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat că unele specii microbiene se apăra
de alte specii prin elaborarea unor substanţe chimice nocive. Acest fenomen este numit antibioza,
iar substanţele chimice rezultate din metabolismul celular vii poartă numele de antibiotic.
Primul care a semnalat, în 1885, acţiunea inhibantă a substanţelor elaborate de
microorganisme a fost savantul român Victor Babeş; tot el a sugerat că aceste substanţe ar putea fi
utilizate în scop terapeutic pentru distrugerea agenţilor patogeni. Aceste fapte constituie o
anticipaţie genială a savantului roman care, cu 50 de ani înaintea descoperiri epocale a lui Fleming
(obţinerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea pentru terapeutica antagonismul
microbian.
Introducerea, în 1941, în practică medicală a antibioticelor de biosinteza caracterizate prin
aspectul larg de acţiune, eficacitate ridicată şi tocsicitate redusă, constituie cea de-a doua etapă
extrem de importantă în dezvoltarea chimioterapiei.
Succesele excepţionale obţinute în tratarea maladiilor infecţioase cu ajutorul penicilinei G
au declanşat cercetări foarte minuţioase pentru a găsi noi antibiotice de biosinteza. Aşa se explica
faptul că într-un interval extreme de scurt sunt descoperite şi introduse în terapeutica penicilina V,
tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina, eritromicina, oleandomicina, iar mai târziu
cefalosporinele şi rifampicina.
Utilizarea excesivă a penicilinei G a generat însă fenomenul de penicilino-rezistenta,
fenomen manifestat prin pierderea eficacităţi terapeutice.Acest fapt, cuplat cu slabă stabilitate a
penicilinei în mediul acid şi la acţiunea penicilinei, a determinat extinderea cercetărilor privind
obţinerea de noi antibiotice prin semisinteza şi sinteză.
Numărul antibioticelor este foarte mare şi în continuă creştere. Deseori, pentru un antibiotic
se folosesc mai multe denumiri. Pentru că un antibiotic să poată fi recunoscut se foloseşte
denumirea comună internaţională (D.C.I.), care este mai uşor de reţinut decât denumirea chimică
prin antibiotice s-a înţeles iniţial substanţe cu efect antimicrobian, produse de un microorganism şi
obţinute prin extracţie naturală.
Ulterior, aproape toate antibioticile s-au obţinut pe cale sintetică. Astfel termenul de
antibiotic şi chimioterapie au devenit sinonime. Se mai foloseşte şi denumirea de substanţe anti-
microbiene. Antibioticele au fost grupate după unele asemănări în ceea ce priveşte acţiunea,
indicaţiile, toleranta, formula chimică etc, în mai multe familii: betalactamine (peniciline şi
cefalosporine), aminoglicpzide, macrolide, tetracicline, cloramfenicol, polipeptide s.a. După modul
de acţiune se disting antibiotice bactericide şi antibiotice bacteriostatice. Cele bactericide distrug
germenii, iar cele bacteriostatice împiedica multiplicarea lor, eliminarea lor fiind realizată prin
mijloacele de apărare ale organismului.
Antibioticele bactericide sunt supe-rioare şi sunt indicate în tratamentul de atac al infecţiilor
acute (septicemii, pneumonii severe), când mijloacele de apărare ale organismului sunt depăşite. Ele
sunt indicate şi în infecţiile prelungite, cronice şi recidivante, prin cure de atac intermitente, precum
şi în infecţiile care evoluează pe organisme tarate, cu mijloace slabe de apărare, precum şi la
bolnavii cărora li se administrează corticoizi, citostatice sau roentgenterapie (apărare imunologică
deprimată sau inhibata complet).
Antibioticele bacteriostatice au dezavantajul - în administrări insuficiente sau suprimate
prematur - ca multiplicarea germenilor poate reîncepe, putând reapare recidive. Deci trebuie
adminstrate, ca durată, o perioadă suficient de lungă şi în doze adecvate. Sunt indicate în infecţii
uşoare sau medii.

3
CAPITOLUL I
ANTIBIOTICELE – GENERALITĂŢI

Medicamentele antibacteriene se clasifică în substanţe bacteriostatice şi substanţe


bactericide. Medicamentele bacteriostatice stopează creşterea şi replicarea bacteriană, la
concentraţii serice uşor de obţinut, limitând astfel diseminarea infecţiei, în timp ce sistemul imun al
organismului atacă, imobilizează şi elimină agentul patogen.
Dacă medicamentul este eliminat înainte ca sistemul imun să îndepărteze microorganismul,
se menţin cantităţi suficiente de agenţi patogeni pentru a iniţia un al doilea ciclu de infecţie. Deşi
practică, această clasificare este prea simplă, deoarece este posibil ca un antibiotic să fie
bacteriostatic pentru un anumit microorganism şi bactericid pentru altul (de exemplu,
cloramfenicolul este bacteriostatic pentru bacilii Gram negativi şi bactericid pentru pneumococi).

1.1. Clasificare
Ø Antibiotice betalactamine
a) Dibactami
- Penami (peniciline);
- Peniciline naturale;
- Peniciline antistafilococice;
- Aminopeniciline;
- Carboxipeniciline;
- Ureidopeniciline;
- Amidinopeniciline;
- Penemi – Carbapenemi;
- Cefeme (cefalosporine);
- Carbacefeme.
b) Monobactami
c) Tribactami
Ø Antibiotice aminoglicozide – streptomicina, kanamicina, gentamicina, spectinomicina,
neomicina, tobramicina, amikacina, netilmicina
Ø Antibiotice macrolide – eritromicina, oleandomicina, spiramicina, roxitromicina,
diritromicina, claritromicina, fluritromicina, azitromicina, sinergistine
Ø Antibiotice lincomocine (lincosamide) – lincomicina, clidamicina
Ø Antibiotice glicopeptice – vancomicina, teicoplanina, daptomicina
Ø Antibioticele cu spectrul larg – tetracicline, amfenicoli
Ø Grupul rifampicinei
Ø Antibiotice polipeptice – polimixine şi bacitracina.

1.2.SPECTRUL ANTIMICROBIAN

Totalitatea microorganismelor sensibile la un antibiotic sau chimioterapie reprezintă spectrul


antimicrobian al acestuia. Din punct de vedere al spectrului antimicrobian, antibioticele şi
chimioterapicele antimicrobiene pot îi clasificate în:
Ø Antibiotice cu spectru îngust de tip benzilpenicilină, active pe coci gram-pozitiv, coci gram-
negativ, bacilii gram-pozitiv;
În această grupă se încadrează şi penicilinele antistafilococice; penicilinele antipseudomonas;
macrolidele de tip eritromicina; lincosamide: vancomicina, clindamicina.
Ø Antibiotice cu spectru îngust de tip streptomicină (streptomicina, gentamicina, amikacina,
polimixinele, etc), active pe coci gram pozitiv, coci gram negativ, bacili gram negativ;

4
Ø Antibiotice cu spectru larg, de tip tetraciclină (tetracicline, cloramfenicol); aminopeniciline;
cefalosporine. Spectrul antimicrobian cuprinde; coci şi bacili gram pozitiv şi gram negativ,
spirochete, micoplasme, rickettsii, chlamidii.
Spectrul antimicrobian iniţial al antibioticelor şi chimioterapicelor s-a îngustat în timp prin
dezvoltarea rezistenţei diferitelor bacterii. Astfel, în prezent 80% din tulpinile de stafilococ auriu
sunt rezistente la benzilpenicilină, majoritatea tulpinilor de bacili gram negativ şi unele tulpini de
bacili tuberculos sunt rezistenţi la streptomicină.

1.3.MOD DE ACŢIUNE

Acţiunea bactericidă constă în intoxicarea ireversibilă a germenilor microbieni la


concentraţiile minime inhibitorii (sau ceva mai mari), de către chimioterapice.
Acţiunea bactericidă poate fi:
Ø bactericidă absolută - afectează germenii atât în stare de repaus cât şi în faza de multiplicare:
polimixinele;
Ø bactericid degenerativă - afectează germenii numai în faza de multiplicare: peniciline,
cefalosporine, aminoglicozide.
Acţiunea bacteriostatică constă în inhibarea multiplicării germenilor. Germenii pot fi omorâţi în
vivo ca urmare a intervenţiei mecanismelor de apărare ale organismului. Au mecanism de acţiune
bacteriostatic: sulfamidele, tetraciclinele, cloramfenicolul, macrolidele, lincosamideIe.
Aminoglicozidele şi fluorochinolonele pot avea şi un efect postantibiotic antimicrobian,
caracterizat prin menţinerea efectului la concentraţii minime subinhibitorii (acest efect este datorat
împiedicării sintezei proteinelor bacteriene şi permite administrarea acestor substanţe la intervale de
timp mai mari decât cele determinate de concentraţia plasmatică eficace).
Mecanismele de acţiune la nivelul celulei bacteriene sunt următoarele:
Ø acţiune asupra peretelui celular (inhibarea sintezei peptoglicanului care intră în constituţia
peretelui bacterian): betalactamine, vancomicină;
Ø acţiune asupra membranei citoplasmatice (modifică bariera osmotică a membranei
bacteriilor gram-negative, care pierd constituienţi citoplasmatici şi mor) - polimixinele;
Ø inhibarea sintezei proteice ribozomale prin legarea de subunităţile:
- 30S: tetracicline;
- 50S: cloramfenicol, macrolide, lincosamide;
Ø interferenţa dintre subunităţile 30S şi 50S: aminoglicozide;
Ø acţiune la nivelul aparatului nuclear prin:
- inhibarea ARN (acid ribonucleic) polimerazei AND (acid dezoxiribonucleic) -dependentă
şi blocarea sintezei ARN (acid ribonucleic) - mesager urmată de scăderea sintezei
proteinelor ribozomale: rifampicina;
- inhibarea AND (acid dezoxiribonucleic) girazei bacteriene, enzimă care supraspiralizează
ADN, blocând astfel diviziunea celulară: acidul nalidixic şi fluorochinolonele;
- acţiune competitivă cu metaboliţii omologi: cotrimoxazol;
- efect toxic asupra ADN: metronidazol.
Antibioticele şi chimioterapicele cu efect bacteriostatic la doze terapeutice sunt utilizate în:
Ø infecţii uşoare sau medii;
Ø bolile ciclice cu tendinţă spontană la vindecare, deoarece după oprirea multiplicării
bacteriilor organismul declanşează mecanismele proprii de apărare antiinfecţioasă.
Antibioticele bactericide se utilizează în următoarele situaţii:
Ø infecţii bacteriene cu focare greu sterilizabile (osteomielite, tromboflebite, tuberculoză);
Ø infecţii bacteriene cronice sau cu tendinţă la cronicizare (angiocolite, pielonefrite, metrite);
Ø pacienţi imunodeprimaţi.

5
1.4. REZISTENŢA LA ANTIBIOTICE

Rezistenţa microbiană reprezintă capacitatea microorganismelor patogene de a se menţine în


stare activă şi de a se multiplica în prezenţa antibioticelor.
Rezistenţa poate fi:
Ø Naturală - este determinată genetic şi reprezintă capacitatea microorganismelor de a se
multiplica şi dezvolta în prezenţa unui anumit antibiotic sau chimioterapie.
Exemplu: bacilul Koch a fost şi a rămas rezistent la benzilpenicilină.
Ø Dobândită - poate îi de natură genetică şi negenetică..
Rezistenţa dobândită genetic, constă în apariţia şi selectarea de germeni rezistenţi la
antibiotice.Poate să apară prin transfer cromozomial (fenomen mai puţin frecvent) sau prin transfer
extracromozomial, prin achiziţie de plasmide (cel mai frecvent mecanism de apariţie a rezistenţei)
Rezistenţa prin transfer cromozomial are următoarele caracteristici:
Ø mutaţiile cromozomii survin spontan sau sunt induse de agenţi mutageni;
Ø mutaţiile în genomul bacterian apar prin schimbarea unui singur nucleotid din molecula de
ADN, sau prin transpoziţia unor secvenţe mai mari de nucleotide;
Ø se poate instala brusc, (independent de concentraţia antibioticului sau chimioterapicului) sau
lent, prin mutaţii succesive (fenomen dependent de concentraţia antibioticului sau
chimioterapicului).
Rezistenţa prin transfer extracromozomial are următoarele caracteristici:
Ø transmiterea se face prin intermediul plasmidelor, care sunt elemente extracromozomiale
(molecule circulante de ADN bacterian autonom) prezente în citoplasmă bacteriană.
Transmiterea plasmidelor de ia o bacterie la alta se face prin:
Ø conjugare - fenomen frecvent pentru bacili gram-negativi (E. Coli, Serratia, Klebsiella
pneumoniae, Pseudomonas);
Ø traducere prin intermediul bacteriofagilor (Staphilococcus aureus şi unii colibacili);
Ø transformare (materialul plasmidic este preluat direct de alt microorganism, în urmă
distrugerii unei bacterii).
Rezistenţa mediată plasmidic apare în următoarele grupe de antibiotice: beta lactamine
(peniciline, cefalosporine), macrolide tip eritromicină şi lincosamide, aminoglicozide, antibiotice cu
spectru larg, sulfamide antibacteriene şi trimetoprim.Caracterul rezistenţei poate fi încrucişat între
grupe chimice diferite de antibiotice.
Rezistenţa de natură negenetică este dată de starea metabolică inactivă (ex: existenţa bacteriilor
sub formă de „persisteri", care pot supravieţui în prezenţa chimioterapicelor bactericide, deşi sunt
sensibile la acestea (tuberculoză, lepră, bruceloză, infecţii stafilococice) şi de pierderea structurii
ţintă pentru un medicament (ex: trecerea bacteriilor în formă L (protoplaşti) lipsite de perete celular
care pot apare în cursul tratamentului cu peniciline sau cefalosporine).
Mecanismele biochimice ale rezistenţei naturale şi dobândite sunt următoarele:
Ø producerea de enzime care inactivează antibioticele - cele mai numeroase enzime
inactivatoare sunt betalactamazele care desfac inelul betalactam al betalactaminelor,
anulându-le astfel acţiunea antibacteriană.
Betalactamazele pot fi:
· Exoenzime secretate de coci gram pozitiv (stafilococ), bacili gram pozitiv, coci gram negativ
(inactivează penicilinele naturale, aminopenicilinele, carboxipenicilinele, ureidopenicilinele
şi cefalosporinele din generaţia I).
· endoenzime produse de bacili gram negativ şi care se împart în 6 clase :
· clasa I secretată de piocianic, Enterobacter, Serratia;
· clasele ÎI, III, IV, V - secretate de majoritatea celorlalţi bacili gram negativ aerobi;
· clasa VI – secretată de Bacteroides fragilis.
Ø scăderea permeabilităţii bacteriei pentru antibiotic la nivelul peretelui bacterian sau
membranei citoplasmatice;

6
Ø producerea de enzime modificate (polimeraze, transpeptidaze, carboxipeptidaze), care
limitează sau anulează acţiunea antibacteriană a antibioticului exercitată la nivelul enzimei
„ţintă";
Ø alterarea ţintei extracelulare (prin modificarea proteinelor ribozomale);
Ø creşterea sintezei de APAB, care anulează efectul de inhibare competitivă a sulfamidelor.

1.5. FARMACOCINETICĂ

Antibioticele diferă între ele prin proprietăţile farmacocinetice, proprietăţi care le


influenţează profilul farmacoterapic şi farmacografic.
Absorbţia şi implicit biodisponibilitatea antibioticelor pe diferite căi influenţează calea de
administrare a acestora. Administrarea orală este cea mai avantajoasă şi se pretează a fi folosită în
infecţiile uşoare şi medii, dar nu toate substanţele ating concentraţii plasmatice eficiente pe această
cale. Astfel, din punct de vedere v.\ gradului de absorbţie după administrare orală, antibioticele se
clasifică în:
Ø Substanţe care se absorb bine oral şi care pot îi administrate pe această cale: penicilina V,
aminopenicilinele, penicilinele antistafilococice, unele cefalosporine, macrolidele,
antibioticele cu spectru larg (tetracicline în special din generaţia a II-a, amfenicoli), fluoro-
chinolone, sulfamide antimicrobiene şi asociaţia trimetoprim-sulfamide.
Ø Substanţe cu absorbţie orală redusă, inactive pe această cale (concentraţiile sistemice
realizate sunt ineficace terapeutic): penicilineleantipseudomonas şi penicilinele active pe
enterobacteriaceae, majoritatea cefalosporinelor din generaţia ÎI şi III, carbapenemi,
monobactami, aminoglicozide.
Transportul antibioticelor în sânge se poate face în formă legată de proteinele plasmatice său
liber dizolvate în plasmă. în cazul substanţelor care se leagă în procent mare de proteinele
plasmatice, latenţa acţiunii şi durata acţiunii farmacodinamice este mare.
Exemplu:
Ceftriaxona, cefalosporină din generaţia a III-a, se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 90-
95%, având un Tl/2 mediu de 7 ore, fapt care permite administrarea de 1-2 ori pe zi comparativ cu
cefoxitina, cefalosporină din generaţia a Ii-a, care se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de
73%, are un Tl/2 mediu de 0,75 ore şi se administrează de 3 ori pe zi (la interval de S ore).
Difuziunea în diverse ţesuturi şi lichide biologice este caracteristică pentru fiecare
substanţă.Realizarea şi menţinerea unei concentraţii optime la locul infecţiei este un alt parametru
important care trebuie cunoscut în cazul utilizării antibioticelor.
Afinitatea electivă pentru un anumit ţesut imprimă indicaţiile terapeutice ale antibioticelor,
astfel: lincomicina se concentrează electiv în ţesutul osos şi datorită acestei particularităţi se
utilizează în tratamentul osteomielitei.
Difuziunea şi concentrarea antibioticelor În anumite ţesuturi: bilă, căi urinare, LCR, cavităţi
seroase, focare septice închise sau nevascularizate permite utilizarea lor în infecţii cu aceste
localizări. Din punct de vedere al concentrării la aceste niveluri, şi al utilităţii terapeutice, se disting:
Ø Antibiotice cu difuziune şi concentrare în formă activa în vezica biliară: aminopenicilinele
ampicilina, amoxicilină), rifampicina, antibiotice cu spectru larg (tetraciclină, doxiciclina),
cefalosporine din generaţiile ÎI şi III (cefamandol, ceftriaxon, cefoperazon, etc);
Ø Antibiotice cu concentrare urinară în formă activă: sulfamide antimicrobiene, cotrimoxazol,
chinolone şi fluorochinolone, aminopeniciline, etc;
Ø Antibiotice care difuzează în LCR şi realizează, concentraţii active: rifampicină,
cloramfenicol, cefalosporinele din generaţia a III-a, fluorochinolone.
În focarele septice închise, AB nu pătrund, de aceea este necesar drenajul chirurgical.
Biotransformarea antibioticelor se poate face la metaboliţi inactivi (pentru majoritatea
substanţelor) sau la metabiliţi activi farmacodinamic (rifampicina şi cefalosporinele). Importanţă
prezintă faptul că inactivarea unor antibiotice, cum este cloramfenicolul care se biotransformă prin
glucuronoconjugare în ficat, nu se poate realiza la nou-născut datorită imaturităţii sistemelor

7
enzimatice. Administrarea lui la femeia însărcinată sau la nou născut poate produce sindrom cenuşiu
letal.
Epurarea antibioticelor pe cale renală ridică probleme în caz de insuficienţă renală,
deoarece în această situaţie prin scăderea clearence-ului renal, creşte timpul de înjumătăţite şi
concentraţia plasmatică poate creşte până la valori toxice. în acest caz, dozele şi intervalul dintre
doze se stabilesc în funcţie de valoarea creatininemiei sau în funcţie de clearence-ul creatininei. În
general, dozele se reduc în caz de insuficienţă renală, pentru:
· aminoglicozide: streptomicină, gentamicină, amikacină, tobramicină, netilmicină;
· antibiotice glicopeptidice: vancomicina, teicoplanina;
· antibiotice polipeptidice: polimixina B, colistina.

1.6. FARMACOTOXICOLOGIE

Reacţiile adverse produse de antibiotice se pot clasifica după mecanismul de producere în


reacţii adverse toxice, alergice şi bacteriologice.
Ø Reacţiile adverse toxice sunt datorate substanţei active ca atare sau produşilor rezultaţi prin
biotransformare şi apar mai ales în condiţii de supradozare absolută sau relativă. În această
categorie de reacţii adverse se încadrează:
- efecte ototoxice produse de antibiotice aminoglicozidice şi vancomicină;
- leziuni renale date de AB aminoglicozidice, vancomicina, polimixine, cefaloridină;
- efecte neurotoxice (cu convulsii) care apar la administrarea unor doze mari de benzil-
penicilină;
- icter produs de sulfamide, rifampicină, eritromicină estolat;
- toxicitate hepatică dată de tetracicline;
- toxicitate sanguină cu anemie aplastică produsă de cloramfenicol şi sulfamide.
Ø Reacţiile alergice sunt produse frecvent de peniciline, cefalosporine, clindamicină şi
sulfamide antibacteriene şi sunt favorizate de aplicarea locală pe piele şi mucoase şi de
terenul individual atopic.
Alergia se poate manifesta prin erupţii cutanate, inflamaţii ale mucoaselor, febră, eozinofilie, şoc
anafilactic.
Ø Reacţiile adverse bacteriologice apar datorită perturbării echilibrului florei bacteriene
normale de către antibiotice, şi constau în:
- dismicrobism intestinal, care apare după administrarea antibiotice cu spectru larg
(tetracicline, cloramfenicol) şi constă în distrugerea florei saprofite intestinale şi selecţionarea de
germeni rezistenţi.Se manifestă prin enterită stafilococică, candidoze;
- colita pseudomembranoasă cauzată de colonizarea intestinului cu Clostridium difficile şi
care apare după tratamentul cu clindamicină, lincomicină, aminopeniciline, cefalosporine; în aceste
situaţii apare şi hipovitaminoză B şi K.
- bacterioliza masivă care apare în cazul utilizării dozelor mari de antibiotice la începutul unui
tratament şi poate duce la şoc, colaps. De exemplu, în tratamentul sifilisului cu doze mari de:
peniciline apare reacţia Herxheimer, datorită endotoxinelor eliberate prin liza treponemelor.

1.7. FARMACOTERAPIE
Administrarea antibioticelor trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:
a) Alegerea medicamentelor se face în funcţie de tipul şi gravitatea infecţiei:
· în infecţii acute sau cronice este necesară identificarea agentului patogen pe baza I
antibiogramei;
· în urgenţe (meningite, septicemii), antibioterapia se instituie înaintea rezultatelor de
laborator pe baza indicaţiilor date de semnele clinice, cunoştinţele privind sensibilitatea
agenţilor patogeni întâlniţi în mediul unde a apărut infecţia, date privind frecvenţa localizării
infecţiilor acute produse de diverşi agenţi patogeni.

8
b) De regulă pentru tratarea unei infecţii există antibiotice de primă alegere (de elecţie) şi de
alternativă dacă medicamentul de elecţie nu este suportat de bolnav (exemplu: în cazul existenţei
unei alergii la betalactamine se aleg medicamente de alternativă: macrolide sau tetracicline).
c) Se pot folosi antibioticele bactericide sau bacteriostatice.
Bactericidele sunt indicate în:
· infecţii grave cu localizări greu accesibile;
· la persoane imunodeprimate ca urmare a unor boli (HIV), sau ca urmare a unor tratamente
(corticosteroizi, antitumorale, radioterapie);
· la bolnavi cu organism debilitat (bătrâni, nou-născuţi, prematuri);
· infecţii cu evoluţie subacută.
Bacteriostaticele se utilizează în:
· infecţiile uşoare şi medii;
· la persoane cu sistem imun competent.
d) Bazele se aleg în funcţie de localizarea infecţiei, agenul microbian şi sensibilitatea lui la
antibioticele, reacţiile adverse ale medicamentului, particularităţile bolnavului (insuficienţa renală,
hepatică);
e) Se urmăreşte realizarea unei concentraţii optime de antibiotice la nivelul focarului infecţios,
ţinând cont de sistemul imun al organismului tratat (competent sau deficitar) şi de localizarea
infecţiei. Atenţie deosebită se acordă în cazul organismelor imunodeprimate la care este necesară
realizarea unei concentraţii mari de antibiotic şi infecţiilor cu localizare meningeală şi în ţesuturi cu
vascularizaţie redusă (ochi, prostată). De exemplu, în meningite bacteriene, cloramfenicolul
traversează bariera hematoencefalică, penicilinele antistafilococice, clindamicină şi lincomicină
difuzează ia nivelul oaselor şi sunt utile în osteomielite stafilococice.
f) pH-ul optim la locul infecţiei este influenţat de proprietăţile fizico-chimice ale unei substanţe. De
exemplu penicilinele, acidul nalidixic, nitrofurantoina, sunt eficace la pH uşor acid 5,0 – 6,5;
aminoglicozidele, macrolidele şi lincosamidele sunt eficace la pH alcalin 7,5-8,5.
g) Calea de administrare şi forma farmaceutică sunt condiţionate de localizarea şi gravitatea
infecţiei, de particularităţile farmacocinetice ale substanţei, de starea fiziologică sau patologică a
bolnavului. Calea de administrare orală este cea mai comodă şi este utilizată în cazul infecţiilor
uşoare şi medii. În acest caz sunt preferate antibioticelor cu biodisponibilitate orală bună cum ar fi:
aminopeniciline, macrolide, tetracicline din generaţia a doua, fluorochinolone etc. În infecţii severe
(septicemii, endocardite, abcese cerebrale) administrarea se face injectabil. De asemenea
antibioticele cu biodisponibilitate orală mică: aminoglicozide, vancomicină, cefalosporine din.
generaţia ÎI şi III, imipenem, aztreonam se administrează parenteral. În cazul administrării
parenterale se ţine cont de incompatibilităţile care pot apărea la asocierea în vitro a două substanţe
medicamentoase.
h) Durata tratamentului este influenţată de situaţia clinică. De exemplu în gonoree necomplicată se
poate administra o singură doză de spectinomicină, 2g i.m iar în osteomielite stafilococice durata
tratamentului este de 6 săptămâni.
i) Utilizarea antibioticelor în sarcină se face cu prudenţă, deoarece multe substanţe traversează
bariera placentară realizând concentraţii mari în lichidul fetal.
Este contraindicată administrarea de:
· aminoglicozide (streptomicina şi kanamicina), datorită potenţialului nefrotoxic şi ototoxic;
· tetracicline, deoarece se acumulează în oase şi mugurii dentari, producând tulburări de
creştere şi colorarea dinţilor; pentru mamă sunt hepatotoxice;
· amfenicoli, deoarece pot produce leucopenie reversibilă, aplazie medulară ireversibilă la făt
şi sindrom gri la nou-născut;
· fluorochinolonele, deoarece în studiile efectuate pe animale de laborator s-a dovedit
acumularea lor în cartilajele de creştere, ceea ce antrenează artropatii ireversibile;
· sulfamidele antimicrobiene, în primul trimestru de sarcină s-au dovedit a fi teratogene la
animale de laborator, iar în ultimul trimestru pot produce hiperbilirubinemie cu icter nuclear
şi hemoliză la nou-născuţi cu deficit în glucozo 6 fosfat dehidrogenază.

9
j) Utilizarea antibioticelor local (topic) este utilă în infecţii cutanate şi dermatoze infecţioase, arsuri
infectate, infecţii bacteriene ale căilor aeriene superioare (sub formă de aerosoli), instilaţii locale.
Pentru a putea fi utilizat topic, un antibiotic trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
· să nu fie iritant pentru ţesuturi;
· să nu prezinte capacitate alergizantă mare;
· rezistenţa să se instaleze rar;
· spectrul antimicrobian să fie cât mai larg;
· să nu se absoarbă sistemic după aplicarea locală pe piele sau pe mucoase.

1.8.Alegerea tratamentului cu antibiotice

Pentru aplicarea corectă a tratamentului cu antibiotice trebuie să se ţină seama de trei factori:
antibioticele, boala (şi agentul patogen), particularităţile clinice ale bolnavului.Pentru fiecare
antibiotic, este necesar să se cunoască următoarele date: modul de acţiune; absorbţia pe diferitele
căi de administrare; nivelul, care poate fi realizat în sânge sau în ţesuturi şi, mai ales, la locul
conflictului dintre agentul patogen şi organism; pe ce cale şi sub ce formă se elimină; posologia şi
reacţiile adverse.
În ceea ce priveşte boala şi agentul patogen, trebuie să fie asigurat (în primul rând)
diagnosticul corect şi complet: etiologie, formă clinică, complicaţii, reactivitatea
organismului.Uneori, nu este necesară izolarea agentului etiologic, el subînţelegându-se din
diagnosticul de boală (de exp.: scarlatină, lues). De cele mai multe ori, agentul etiologic trebuie
izolat şi identificat. Din această cauză, toate eforturile vor fi îndreptate în acest sens, după ce se
asigură bolnavului tratamentul de urgenţă, simptomatic sau patogenic şi se iau măsuri pentru a
împiedica răspândirea infecţiei.
Diagnosticul etiologic poate fi elucidat, în parte, prin examenele macroscopice şi microscopice
ale produselor patologice (urină, bilă, lichid cefalorahidian, spută, secreţii, exudate purulente),
completate de culturi: hemocultură, urocultură, bilicultură, cultură din lichidul cefalorahidian şi alte
produse patologice.
Examenele paraclinice (radiologice, puncţii) sau de specialitate (O.R.L., ginecologic) ajută, în
unele cazuri, la stabilirea diagnosticului. Trebuie să existe siguranţa că agentul etiologic izolat este
germenul responsabil de boală sau, în cazul infecţiilor mixte, că este germenul reprezentativ.
După ce germenul a fost izolat, este necesar să i se stabilească sensibilitatea la antibiotice
(antibiograma). Unii agenţi patogeni (de ex.: bacil tific, streptococ betahemolitic, pneumococ), au o
sensibilitatea constantă la antibiotice, în timp ce sensibilitatea altor germeni este variabilă, motiv
pentru care aceasta trebuie cercetată prin efectuarea antibiogramei.
În ceea ce priveşte bolnavul, trebuie să se cunoască: diagnosticul de boală şi diagnosticul
etiologic, localizarea infecţiei, severitatea bolii şi a complicaţiilor existente, gradul de afectare a
funcţiilor vitale (respiraţie, circulaţie, starea rinichilor), bolile asociate (diabet, nefropatii,
cardiopatii, hemopatii, hepatopatii), tratamentele urmate (antibiotice, hormoni glucocorticoizi,
imunosupresive), eventualele sensibilizări, comportamentul bolnavului faţă de infecţii şi faţă de
antibiotice.
În vederea instituirii tratamentului cu antibiotice, trebuie să se analizeze în primul rând,
necesitatea acestui tratament, alegându-se de preferinţă antibioticul mai puţin toxic, cel mai activ
(eventual bactericid) şi cu spectrul cel mai restrâns.
Dozele vor fi totdeauna cele eficace (sau minimum eficace). Uneori, tratamentul se începe cu
doze mai mici, pentru testarea toleranţei sau pentru evitarea unor fenomene de tip Herxheimer. Cu
dozele respective, trebuie să se obţină în sânge şi, mai ales la locul infecţiei, niveluri de antibiotic
mai mari decât concentraţia minimă inhibitorie a antibioticului respectiv faţă de germenul în
cauză.
Raportul dintre nivelul de antibiotic (concentraţia activă) şi concentraţia minimă inhibitorie
este denumit nivel de eficienţă inhibitorie. Cu cât nivelul de eficienţă inhibitorie este mai mare
cu dozele obişnuite, cu atât infecţia va fi mai bine stăpânită.

10
Calea de administrare a antibioticelor va fi aleasă în funcţie de localizarea infecţiei, de
proprietăţile antibioticului şi de cooperarea bolnavului. Pentru toate infecţiile, este de preferat
calea orală, pentru antibioticele care se resorb bine digestiv şi când această cale este accesibilă.
Antibioticele neresorbabile se administrează pe cale orală, dar numai pentru tratamentul unor
infecţii intestinale.
Calea intramusculară se foloseşte atunci când calea orală nu este accesibilă sau când
antibioticul nu poate fi administrat pe această cale.
Se recurge la calea intravenoasă, atunci când antibioticul nu poate fi administrat pe altă cale
sau când este nevoie să se obţină într-un timp scurt, niveluri înalte de antibiotic.
Ritmul de administrare este stabilit în funcţie de particularităţile antibioticului şi, în primul
rând, de timpul de înjumătăţire. Cu cât timpul de înjumătăţire este mai mic, cu atât adimistrările
trebuie să fie mai dese (de ex.: penicilină); cu cât el este mai mare, cu atât administrările se fac mai
rar (de ex.: doxiciclina).
Durata tratamentului este în funcţie de boală şi de bolnav. În general, un tratament cu
antibiotice este continuat până la terminarea infecţiei sau până când organismul, cu mijloacele lui de
apărare, devine capabil să înlăture infecţia. În infecţiile acute, se recomandă de obicei un tratament
scurt (de ex.: dizenterie, gonoree). În infecţiile cronice (de ex.: tuberculoză) tratamentul este de
lungă durată.
După instituire, tratamentul cu antibiotice trebuie controlat, în vederea aprecierii eficacităţii sau
ineficacităţii lui. Eficacitatea tratamentului cu antibiotice se apreciază după următoarele date: date
clinice (ameliorarea stării generale, scăderea febrei, diminuarea fenomenelor morbide), date
paraclinice (de ex.: ameliorarea sau remiterea aspectului radiologic al organului afectat de infecţie),
date de laborator (scăderea leucocitozei sau vitezei de sedimentare a hematiilor, normalizarea urinii,
negativarea culturilor) etc.
Tratamentul trebuie întrerupt, în situaţia în care se dovedeşte ineficient sau nociv sau când
reacţiile adverse întrec avantajele tratamentului.

11
CAPITOLUL II
ANTIBIOTICELE CU SPECTRUL LARG

În această grupă se încadrează două tipuri de substanţe : tetracicline şi amfenicoli. În prezent


utilizarea lor este limitată, datorită reacţiilor adverse şi instalării rezistenţei germenilor.

2.1.TETRACICLINE

Antibiotice produse de diferite specii de Streptomyces, cu nucleu policiclic naftacencarboxamidic.

2.1.1.Clasificare

a) după origine:
Ø substanţe naturale (produse de specii de Streptomyces) — tetraciclina;
Ø substanţe de sinteză:
o administrate oral - semiretard (durata 12 ore): metacilina, minociclina;
o retard (durata 24 ore): doxiciclina;
o administrate injectabil: rolitetraciclina.
b) după generaţii:
Ø generaţia I: tetraciclina, clortetraciclina, oxitetraciclina, demeclociclina;
Ø generaţia a II-a: doxiciclina, minociclina.

2.1.2.Farmacocinetica

Profilul farmacocinetic al tetraciclinelor este diferit în funcţie de generaţia din care fac
parte.Astfel, tetraciclinale din generaţia a-II-a (doxiciclina, minociclina) sunt mai lipofile, ceea ce le
conferă avantaj din punct de vedere al biodisponibilitatii, distribuţiei în ţesuturi şi eliminării.
Absorbţia tetraciclinelor se face în stomac şi duoden.
Biodisponibilitatea tetraciclinei după administrare orală este mai mică de 80%, iar a
doxiciclinei şi minociclinei este de 90-100%.
Alimentele (mai ales lactatele), medicamentele antiacide cu Că, Mg, Al, ferul, formează
chelati mai ales cu tetraciclinele din prima generaţie şi scad biodisponibilitatea orala a acestora.
T1/2 plasmatic este 10 - 11 ore pentru tetraciclina şi 12-22 ore pentru doxiciclina. Legarea de
proteinele plasmatice este medie la tetraciclina (aprox. 65%) şi mare la doxicilina (peste 80%).
Difuziunea în ţesuturi este bună pentru tetraciclinele din generaţia a-II-a (doxicilina,
minociclina), datorită liposolubilitatii crescute, realizând astfel concentraţii mari în plămâni,sputa,
saliva, bila, organe genitale feminine şi prostata.În lichidul cefalorahidian numai minociclina
realizează concentraţii active.Trec bariera placentară şi în laptele matern.Tetraciclinele se
acumulează în oase şi dinţi.
Eliminarea tetraciclinelor după administrare orală se face prin scaun şi urina. Astfel,
tetraciclina se elimină prin scaun aprox. 40% (de aceea deprima intens flora intestinală) şi renal
aprox. 60% prin filtrare glomerulară în forma activă (insuficientă renală determina fenomene de
cumulare şi îi creşte toxicitatea).
Doxicilina se elimină sub formă de chelati inactivi, deprimând mai puţin flora intestinală; nu
se acumulează în insuficienţa hepatică şi renala.
Minociclina se metabolizează intens (concentraţia în ficat este de 12 ori mai mare decât în
plasmă, iar în bila de 30 de ori mai mare), dar nu se acumulează în insuficienţa hepatică.

12
2.1.3.Farmacodinamie

Mecanismul de acţiune este bacteriostatic, prin legarea specifică de subunităţile ribozomale


30S, cu împiedicarea sintezei proteice bacteriene.
Spectrul antimicrobian este larg şi cuprinde:
Ø coci gram pozitiv: streptococi, stafilococi, pneumococi;
Ø coci gram negativ: gonococ, meningococ;
Ø bacili gram pozitiv: B. anthracis, Listeria;
Ø bacili gram negativ: Brucella, Vibrio cholerae, Yersinia, Francisella tularensis,
Legionella,unele tulpini de E. coli, Klebsiella, Enterobacter, H. influenzae, Proteus;
Ø spirochete: Treponema palidum, Leptospira.
Rezistenta bacteriană se instalează lent şi este mediata plasmidic (mai ales pentru tetraciclinele
din prima generaţie). Apare prin incapacitatea sistemului transportor activ de a transporta
tetraciclinele în interiorul celulei microbiene, sau prin scăderea permeabilităţii membranare.
Tulpinile devenite rezistente (relativ frecvent): Pseudomonas, Proteus, bacilli
coliformi,pneumococi, streptococ piogen, gonococi, Bacteroides.

2.1.4.Farmacotoxicologie

Reacţiile adverse produse de tetracicline sunt:


Ø La nivelul aparatului digestiv:
· iritaţie gastrică şi intestinala, greaţă, voma, pirozis, dureri epigastrice (frecvent pentru
oxitetraciclina şi doxiciclina);
· mai rar ulcere esofagiene; pentru evitarea acestui fenomen se administrează cu multă apă şi
se evita administrarea înainte de culcare;
· disbacterioza intestinala prin favorizarea deszvoltarii infecţiilor enterice cu Candida,
fenomen frecvent pentru tetraciclinele din prima generaţie;
· stomatita, rectita, iritaţie perianala şi complicată cu suprainfecţii şi hipovitamioza.
Ø La nivel hapatic:
· pot produce infiltrarea grasă a ficatului (la doze mai mari mai ales în administrare
parentală; efectul toxic hepatic este favorizat de insuficienţă renală, coexistenta altor boli
hepatice, malnutriţie, sarcina;
Ø La nivel renal:
· Afectarea toxică a rinichiului cu degenerescenta grasă a celulelor tubulare;
· Diabet insipid nefrogen rezistent la vasopresina (frecvent pentru demeclocilina);
preparatele cu termen de valabilitate depăşit produc o tubulapatie proximala de sindrom
Fanconi, manifestat prin poliurie, polidipsie, proteinurie, aminoacidurie, glicozurie,
acidoza, greţuri, vărsături;
Ø Fotosensibilizare;
Ø La nivel de oase şi dinţi: se acumulează şi formează chelati de tetraciclina ci ortofosfat de
calciu. Se produce colorarea în brun a dinţilor cu hipoplazia smaltului dentar. Acest fenomen
afectează dentiţia de lapte dacă se administrează tetracicline în a doua jumătate a sarcinii şi
dentiţia definitivă dacă se administrează la copii până la 8 ani.
Prin depunerea în oase pot produce inhibarea creşterii copiilor, fenomen ireversibil în condiţiile
administrării de doze mari, timp îndelungat;
Ø La nivel SNC: minociclina poate produce frecvent reacţii toxice vestibulare manifestate prin
greaţă şi vertij;
Ø Flebita locală la administrare intravenoasă (mai ales tetraciclinele din prima generaţie).

13
2.1.5. Farmacoepidemiologie

Tetraciclinele sunt contraindicate:


Ø în insuficienţa renală (excepţie doxiciclina), deoarece se acumulează şi produc fenomene
toxice;
Ø femei gravide;
Ø copii mai mici de 8 ani;
Ø este contraindicata asocierea tetracicline-peniciline, deoarece apare antagonism.

2.1.6. Interacţiuni medicamentoase

Ø Asocierea peniciline - tetracicline este contraindicata, deoarece tetraciclinele antagonizează


efectul bactericid al penicilinelor prin împiedicarea înmulţirii germenilor.
Ø Tetraciclinele scad concentraţia plasmatică a estrogenilor conjugaţi şi scad eficacitatea
contraceptivelor.
Ø Cresc riscul insuficientei renale la asocierea cu metoxifluran.

2.1.7. Tetracicline din prima generaţie

TETRACICLINA

Farmacocinetica:
· biodisponibilitate orala bună (77-80%), scăzută de asocierea cu alimente (mai ales produse
lactate) şi medicamente care conţin calciu, magneziu şi fier, antiacide alcalinizante.
· T1/2 plasmatic este 6-12 ore la normali, creşte în insuficienţa renală (la un clearence al
creatininei de 10 ml/min, T1/2 devine 30-80 ore).
· Difuziune în ţesuturi mai mică decât tetraciclinele din generaţia a II-a. Realizează
concentraţii active (apropiate de cocentratiile plasmatice) în lichidul peritoneal, pericardic,
sinovial şi în secreţia sinusului maxilar. În bila concentraţia atinsă este de 5-10 ori mai mare
decât cea plasmatică. În sângele fetal realizează o concentraţie de 60-75% faţă de cea
maternă.
Se acumulează în ţesutul reticuloendotelial, oase, dentina, smaltul dentar. Eliminarea după
administrarea orală se face prin scaun (20-50%) şi renal (30-60%). Fdin.:Spectrul antimicrobian
este larg, specific grupei.
Farmacotoxicologie: reacţiile adverse sunt cele specifice grupei.
Farmacoterapie:
Indicaţii de prima alegere ale tetraciclinei sunt :
- bruceloza;
- holera;
- rickettsioze;

14
- infecţii cu Chlamydia;
- pneumonii cu Mycoplasma.
Indicaţiile de alternativa ale tetraciclinei sunt :
- tularemie;
- gonoree;
- amebiaza intestinala actinomicoza
- acnee (doze mici administrate timp îndelungat).
În infecţii urinare are utilizare limitată, datorită nurneroaselor tulpini de bacili gram ne-gativ
deveniţi rezistenţi; în exacerbările bronşitelor cronice are efect modest datorită tulpinilor de
pneumococi deveniţi rezistenţi.
Farmacografie:
· adulţi, oral 2-4 g/zi în 4 prize egale (la 6 ore).
· ȋn gonococie urogenitală 2 g/zi în 4 prize orale timp de 5 zile, la bolnavi alergici la
peniciline.
· ȋn infecţii genitale cu Chlamidia trachomatis, durata tratamentului este de cel puţin 3
săptămâni.
· La tineri, în acnee vulgară 1g/zi minimum 6 luni, sau 250 mg/zi x 4/zi, timp de 7 - 10 zile,
apoi doza minimă eficace.
· Copii, după apariţia dentiţiei definitive, 25-50 mg/kg/zi în 4 prize egale. Local, preparatele
oftalmice (unguente, colire) de concentraţie 0,5-1%.
Exista preparate destinate administrării i.m. sau i.v., dar sunt rar folosite, deoarece sunt instabile
şi iritante, cu risc de toxicitate hepatică crescut.

ROLITETRACICLINA

Farmacocineticȃ:
· Este un derivat al tetraciclinei, N-pirolidinometiltetraciclina, care este solubilă în apă la pH
neutru, eliberând prin hidroliza tetraciclina.
Farmacodinamie si Farmacotoxicologie: asemănător tetraciclinei.
Farmacoterapie si Farmacografie:
· Este indicată exclusiv în infecţii grave cu germeni sesibili.
· Dozele uzuale sunt 150 mg/ 12 ore i.m. sau 75 mg/24 ore i.v.
· Poate fi administrata intrapleural, intraperitoneal, intraarticular, intravezical sau în cavităţile
abceselor.

15
DEMECLOCICLINA

Farmacocinetica:
· Absorbţie digestivă medie (60-65%), T1/2 este mai lung comparativ cu tetraciclina (16 ore).
Eliminare nebiotransformata, predominant prin urina.
Farmacodinamie: Similar tetraciclinei
Farmacotoxicologie:
· Reacţiile adverse sunt specifice grupei, dar cu o incidenţă a disbacteriozei intestinale
redusă.
· Frecvenţa mai mare de apariţie a diabetului insipid (reversibil), deoarece împiedica acţiunea
vasopresinei la nivelul tubilor renali.
· Prezintă cel mai mare risc de reacţii fototoxice dintre tetracicline.
Farmacoterapie si Farmacografie:
· Are indicaţiile terapeutice ale tetraciclinei şi se administrează oral în doza de 300 mg la 12
ore.

2.1.8. Tetracicline de a doua generaţie

DOXICICLINA

Farmacocinetica:
· Absorbţie orală crescută, peste 90%, cu biodisponibilitate puţin influenţată de alimente,
lapte, cationi bivalenţi sau trivalenţi. Fierul scade absorbţia doxiciclinei.
· După administrare orală în doza de 200 mg, realizează concentraţia plasmatică maximă de
2-3 mcg/ml, după 2 ore; după administrare intavenos., aceeaşi doză realizează o concentraţie
plasmatică de 2,5 mcg/ml după 30 minute.
· Se leagă de proteinele plasmatice mai mult de 80%. T1/2 pentru doza unică este lung,
cuprins intre 12-18 ore, iar pentru dozele repetate depăşeşte 18 ore (aceasta permite
administrarea a 1-2 doze/zi).

16
· Are o liposolubilitate de 5 ori mai mare comparativ cu tetraciclina, de aceea are o distribuţie
tisulară mult mai bună. Realizează concentraţii mai mari decât concentraţiile plasmatice, în
ţesutul bronşic, pulmonar, secreţiile respiratorii, ovar, miometru, la nivel renal. Concentraţia
în bila este de 8-30 de ori mai mare decât în plasma.
· Excreţia se face renal, (70% din cantitatea filtrată glomerular se reabsoarbe tubular, ceea ce
îi conferă caracter retard) şi prin retrodifuziune în colon cu formare de chelati inactivi care
se elimină prin scaun. Datorită inactivităţii chelatilor, nu deprima flora bacteriană
intestinală.Epurarea ei nu este influenţată de insuficienta funcţională a ficatului sau a
rinichiului.
Farmacodinamie:

Spectrul antimicrobian este asemănător tetraciclinei, cu deosebirile:


· cocii gram pozitiv: streptococi, pneumococi, stafilococi sunt sensibili la concentraţii mici de
antibiotic, iar numărul tulpinilor rezistente este redus;
· bacili gram negativ aerobi, gonococi, Bacteroides fragilis - este mai activă decât
tetraciclina.

Farmacotoxicologie:
Reacţiile adverse sunt comune tetraciclinelor, cu deosebirile:
· disbacterioza şi suprainfecţiile intestinale sunt rare;
· reacţiile fototoxice sunt reduse comparativ cu demeclociclina. Nu se acumulează în
insuficienţa renală.

Interacţiuni:
· scad T1/2 al doxicilinei, cu 50%, inductorii enzimatici: fenitoina, carbamazepina,
fenobarbital, consumul cronic de alcool;
· produce efecte de tip disulfiram la asocierea cu alcool.

Farmacoterapie:
Este indicată în:
· episoadele acute ale bronşitelor cronice, deoarece este foarte activa pe stafilococ,
pneumococ şi H. influenzae şi datorită concentraţiilor mari realizate în secreţiile bronşice;
· pneumonii atipice produse de Mycoplasma;
· sinuzite (deoarece realizează concentraţii mari în secreţiile sinusale);
· infecţii pelvine produse de gonococi, E. coli şi alţi bacili gram negativ aerobi, Bacteroides
fragilis, Chlamydia;
· prostatita cronică cu germeni gram negativ sau Chlamydia;
· profilactic, o doză/zi pentru evitarea diareei călătorilor produse de E. coli.

Farmacografie:
· Adult, oral 200 mg/zi o singură priză în prima zi, apoi 100 mg/zi o priză la 24 de ore.
· Copii (peste 7 ani) 4 mg/kg în prima zi (o singură priză), apoi 2 mg/kg (o priză) la 24 ore.
· În cazurile grave se menţine doza iniţială mai multe zile.
· Exista preparate destinate administrării intravenos.

17
MINOCICLINA

Farmacocinetica:
· Absorbţie completă din tubul digestiv, foarte puţin influenţată de alimente, lapte, cationi
bivalenţi sau trivalenţi, cu excepţia fierului. T1/2 este aproximativ 18 ore.
· Are o liposolubilitate de 25 de ori mai mare comparativ cu tetraciclina, de aceea are
difuziune foarte bună în ţesuturi. Realizează concentraţii mari în secreţiile traheobronsice,
ţesutul pulmonar, secreţii sinuzale, amigdale, lichid prostatic. Realizează concentraţii de
30% comparativ cu cea plasmatica în LCR, când meningele este neinflamat. Realizează
concentraţii de 12 ori mai mare în ţesutul hepatic şi de 30 ori mai mari în bila comparativ cu
cele plasmatice.
· Intră în circuitul enterohepatic; renal se elimină în proporţie de 10% (T1/2 este crescut în
insuficienţa renală).
Farmacodinamie: Spectrul antimicrobian este asemănător tetraciclinei
Farmacotoxicologie:
Reacţiile adverse sunt comune tetraciclinelor, dar prezintă în plus:
· toxicitate vestibulară deoarece se acumulează în epiteliul nervos vestibular. Frecvent
produce: greţuri, tinitus, ameţeli, tulburări de echilibru, vertij (fenomene reversibile).
· Poate produce la sugari bombarea fontanelei, iar la adulţi hipertensiune intracraniană;
· la administrare prelungită poate produce pigmentarea pielii, unghiilor, a sclerei.
Farmacoterapie:
Este indicată în:
· infecţii stafilococice grave;
· pneumonii;
· infecţii cu anaerobi;
· infecţii ale SNC cu germeni sensibili;
· profilaxia infecţiilor meningococice;
· acnee rebelă (deoarece pătrunde în derm).
Farmacografie:
· Adulţi, oral 200 mg iniţial, apoi 100 mg la 12 ore.
· Copii (peste 8 ani), iniţial 4 mg/kg apoi 2mg/kg la 12 ore.

2.2. AMFENICOLI

În această grupă se incadreza substanţe naturale, cloramfenicol (produs de Streptomyces


venezuelae) şi substanţe de sinteză, tiamfenicol, antibiotice clasice, care însă în prezent au utilizare
terapeutică restrânsă din cauza reacţiilor adverse grave: deprimarea măduvei hematoformatoare
ireversibil. Spectrul antibacterian este larg.

18
CLORAMFENICOL

Farmacocinetica:
· Cloramfenicolul bază se absoarbe bine oral, având o biodisponibilitate variabilă 75-90%.
· Concentraţia plasmatică atinsă după administrarea unei doze unice de 500 mg este maxima
după 2-3 ore, fiind de aproximativ 8-15 mcg/ml.
· Cloromfenicolul palmitat administrat oral, atinge concentraţii plasmatice mai joase, iar
concentraţia maximă se realizează mai lent, deoarece cloramfenicolul baza activ, se desface
treptat prin hidroliza în intestin.
· Cloramfenicolul sodiu succinat administrat i.v., atinge o concentraţie plasmatică maximă de
10-25 mcg/ml după 1-2 ore de la începutul perfuziei (pe măsură hidrolizei şi eliberării
cloramfenicolului baza).
· Legarea de proteinele plasmatice medie (aprox. 50%). T1/2 este 1,5-5 ore la adulţi şi copii
mai mari de o lună, 15-24 ore la prematuri.
· Are liposolubilitate mare, cu difuziune bună şi rapidă în toate ţesuturile, inclusiv în lichidul
cefalorahidian (realizează concentraţii de 30-50% faţă de cele plasmatice, atunci când
meningele este neinflamat).
· Traversează placenta, realizând la făt concentraţie egală cu cea maternă. Epurarea se face
predominant prin metabolizare (glucuronoconjugare). Metabolitul inactiv se elimină renal
prin secreţie tubulară.
· O parte se elimină renal netransformat (5-35%), realizând concentraţii eficiente terapeutic.
· Insuficientă renală nu modifica semnificativ eliminarea antibioticului; insuficientă hepatică
duce la creşterea T1/2, a nivelului plasmatic activ şi toxic.
Farmacodinamie:
Mecanismul de acţiune este bacteriostatic; prin fixare pe subunitatea 50S a ribozomilor bacterieni,
inhibând sinteza proteică microbiana.
Spectrul antimicrobian este larg şi cuprinde:
· bacili gram negativ: E. coli, Klebsiella, Proteus, Enterobacter, Haemophilus influenzae,
Salmonella, Brucella, Friedlander; Pseudomonas aeruginosa este rezistent.
· coci gram pozitiv:stafilococ auriu penicilinazosecretor;
· coci gram negativ: gonococ, menigococ;
· rickettsii.
Rezistenta bacteriană se instalează lent. Poate apărea pentru:
· bacteriile gram negative (E. coli, H. influenzae); este mediata plasmidic şi este datorată unei
acetiltransferaze constitutiva (antibioticul acetilat nu se poate fixa pe subunităţile
ribozomale). Este transferabila intra şi inter-specii şi are caracter multiplu (germenii
rezistenţi la cloramfenicol devin rezistenţi şi la streptomicina, tetraciclina, sulfamide);
rezistenţa poate apărea şi prin scăderea permeabilităţii membranei microorganismelor
(Proteus,Klebsiella);
· bacteriile gram pozitive (Staphilococcus aureus), datorită prezenţei unei acetiltransferaze
induse de prezenţa antibioticului.

19
Farmacotoxicologie:
Gravitatea reacţiilor adverse produse de cloramfenicol este mare, ceea ce îi restrânge utilizarea
terapeutică :
· reacţii adverse hematologice
- deprimarea hematopoezei: anemie aplastică, leucopenie, agranulocitoza,
trombocitopenie; manifestările clinice constau în hemoragii şi infecţii. Fenomenul
este ireversibil şi poate apare în cursul tratamentului sau după încetarea lui la
diferite intervale de timp. Este favorizat de cure prelungite şi repetate, fiind
independent de doză.Mecanismul probabil este de natura idiosincrazica.
- anemie (benigna), însoţită de leucopenie şi trombocitopenie; normalizarea
tabloului sanguin se face la 1-3 săptămâni după oprirea tratamentului;
· reacţii adverse la nivelul aparatului digestiv:
- diaree, vărsături, dureri la defecaţie ( doze mari, 2-3 g/zi); hemoragii intestinale (la
doze mari în tratamentul de atac al febrei tifoide);
- enterita stafilococică severă manifestată prin diaree, hipotensiune cu tendinţa de
colaps, şoc (apare după 3-5 zile de administrare a cloramfenicolului).
· tulburări neuropsihice de ordin toxic: nevrita optică, confuzie mintală, delir. Reacţiile
adverse toxice (sunt dependente de doză, durata tratamentului, concentraţia plasmatică
peste 25 mcg/ml).
Fenomene toxice acute, de tip ,,sindrom cenuşiu" apar la concentraţii plasmatice 40-200
mcg/ml.Riscul este mare la nou-născuţi şi se manifesta prin anorexie,vomă, distensie abdominală,
diaree cu scaune verzi, tahipnee, cianoza, colorarea cenuşie a pielii, letargie. Moartea survine la 3
zile după debutul simptomelor.
Interactiuni:
- inductorii enzimatici ca fenobarbitalul cresc epurarea cloramfenicolului prin
metabolizare;
- cloramfenicolul este inhibitor enzimatic şi creşte concentraţia plasmatică pentru
anticoagulante cumarinice, fenitoina, sulfamide antidiabetice.
Contraindicaţii:
- nu este indicat în infecţii cu germeni sensibili la alte antibiotice şi chimioterapice;
- nu se fac serii repetate de tratament.
- În cursul tratamentului se fac examene hematologice şi se opreşte administrarea la
primele semne de deprimare medulară.
Farmacoterapie:
Este antibiotic de rezervă, utilizat în infecţii grave pentru care nu există altă alternativă terapeutică:
· febră tifoidă;
· meningite, laringotraheite (la copii), pneumonii (la adulţi) cu H. influenzae; abcese
cerebrale (cu bacterii anaerobe);
· septicemii de origine abdominală (asociat cu amikacina); tifos exantematic, bruceloza, ca
alternativa a tetraciclinelor; infecţii cu stafilococ penicilinazo-pozitiv.
Farmacografie:
· Adulţi, oral 2-4 g/zi; copii 50-100 mg/kg/zi împărţit în 4 prize (administrare la 6 ore). Doza
totală la adult (pentru o cură de tratament) nu trebuie să depăşească 25 g, iar la copii
700mg/kg, iar durata tratamentului nu trebuie să fie mai lungă de 14 zile.
· Local, unguente 1-2%.
· Intravenos doza zilnică la adulţi 1-2 g în 3-4 prize (la 6-8 ore).

TIAMFENICOL

· Este un analog al cloramfenicolului la care gruparea -NO2 a fost înlocuită cu -SO2CH3.

20
· Are avantajele :realizează concentraţii mari în urină şi bila; riscul anemiei aplastice este mic.
CAPITOLUL III
INFECŢIILE CU CHLAMDIA

Chlamidiile sunt bacterii Gram negative cu localizare intracelulară obligatorie. Genul


Chamidia are descrise patru specii : C.trachomatis, C.pneumoniae, C. psitttaci şi C.
pecorum.Chlamidiile reprezintă microorganisme care deţin atât caractere asemănătoare bacteriilor,
cât şi caractere asemănătoare virusurilor.
Chlamidiile au capacitatea de a parazita celulele organismului gazda, aceasta deoarece,
aceste bacterii de mici dimensiuni sunt lipsite de mecanisme energetice proprii. Chlamydiile se
comporta ca nişte adevăraţi paraziţi intracelulari şi sunt destul de sensibile la acţiunea
chimioterapicelor.
Chlamidiile prezintă mai multe serotipuri (A, B, C, D, E, K), care pot fi implicate în diferite
procese infecţioase – serotipuri ce pot fi incriminate inclusiv în cazul apariţiei bolilor cu trasnmitere
sexuală; metodele serologice şi metodele de imunofluorescenţa sunt deosebit de utile în precizarea
tipului de patogen ce a determinat o anumită infecţie.
Chlamidiile au o structură asemănătoare bacteriilor gram-negative; ele sunt patogeni lipsiţi
de mobilitate;chlamidiile de dimensiuni mici, sunt forme patogene cu un înalt grad de infecţiozitate;
chlamidiile de dimensiuni mari nu reprezintă altceva decât o formă particulară de multiplicare a
acestor patogeni.
Chlamidiile reprezintă patogeni intracelulari care se pot multiplica în citoplasmă celulelor
infectate; patogenul are abilitatea de a rezista la acţiunea enzimelor litice intracelulare; după cel
mult două zile de la infectarea mediului intracelular, chlamidiile vor genera forme patogene cu un
înalta grad de infecţiozitate. Infectarea altor celule se realizează prin dstrugerea celui gazda şi
eliberarea elementelor patogene infecţioase.
Efectele dăunătoare ale chlamidiilor asupra organismelor se datorează în principal
antigenelor de suprafaţă; aceste antigene promovează efectul toxic; există astfel de antigene,
comune tuturor serotipurilor, dar şi antigene specifice anumitor clase microbiene – specificitatea
antigenică este deosebit de utilă pentru identificarea speciei infectante.
Anumite serotipuri care produc uretrita, pot fi răspunzătoare inclusiv de apariţia infecţiilor
conjunctivale; deşi uneori infecţiile genitale pot rămâne asimptomatice, conjunctivita poate apărea
ca urmare a auto- inoculării infecţiei. Conjunctivită cu chlamidii a nou-născutului apare cel mai
adesea la naştere, dacă mama respectivă prezenta o infecţie genitală cu acest patogen.
Serotipurile de chlamidii A- C sunt responsabile de producerea trahomului, în timp
ceserotipurile D-K, produc forme de conjunctivită cu incluzii, atât la adult cât şi la nou-născut.
C. trachomatis este unul din cei mai obişnuiţi agenţi patogeni pentru om. Dintre cele 15 serotipuri
cunoscute, 4 (A, B, Ba şi C) sunt implicate în producerea trahomului, o infecţie oculară ce poate
conduce la cecitate. Alte 3 serotipuri (L-1, L-2 şi L-3) determina limfogranulomatoza venerică
(LGV), o boală sistemica cu transmitere sexuală.
Celelalte serotipuri (D până la K) sunt asociate cu infecţii ale tractului genital şi sunt
implicate de asemenea în producerea unor cazuri sporadice de conjunctivită. Aceşti agenţi patogeni
reprezintă principala cauză de uretrita non-gonococica la bărbaţi, care se poate complica cu
epididimita.
La femei, Chlamidia trachomatis poate determina cervicita şi salpingita, deşi 9-10 % din
femeile sănătoase şi până la 40 % din pacientele examinate în clinicile de boli venerice pot prezenta
infecţie asimptomatică.
Infecţiile genitale cu Chlamidia trachomatis constituie o problemă majoră de sănătate, cu
peste 50 milioane de cazuri noi pe an în întreaga lume.În lipsa diagnosticului şi a tratamentului,
infecţia poate progresa spre o inflamaţie cronică severă ce poate conduce la artrita, infertilitate,
sarcină ectopică, avort spontan şi naştere prematură.
Transmiterea verticală a infecţiei este rară, dar expunerea intrapartum a fătului la trecerea
prin canalul cervical poate determina oftalmie neonatala şi pneumonie chlamidiana, care se pot

21
dezvolta la aproximativ 10 % din nou-născuţii infectaţi.Testele serologice constituie un instrument
non-invaziv de diagnosticare.
Clamidioza este o infecţie bacteriană cu agentul infecţios Chlamdia, care se transmite prin
contact sexual. Este una dintre cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală din toată lumea.
Chlamydia infectează uretra la bărbaţi şi uretra, canalul cervial şi organele reproductive superioare
la femei. Chlamidia poate infectă, de asemenea, rectul şi suprafaţa oculară şi pleopele.
O mamă infectată poate transmite infecţia copilului ei în timpul naşterii. Între 50 şi 70%
dintre copiii născuţi de mame infectate sunt infectaţi la naştere. Aceştia dobândesc infecţia la
nivelul ochilor, rectului, vaginului şi peretelui posterior al gâtului. Între 30 şi 40% dintre aceşti nou-
născuţi infectaţi dezvolta complicaţii, cum ar fi conjunctivita sau pneumonia.
Infecţia cu Chlamidia creşte riscul de infecţie cu virusul imunodeficienţei umane (HIV), în
cazul expunerii.Chlamydia este un parazit procariot obligatoriu intracelular, datorită faptului că nu
îşi poate sintetiza ATP-ul. De aceea, el se multiplică doar în celulele vii eucariote. Chlamydiile au
perete şi membrana celulară asemănătoare bacteriilor Gram negative; au forma cocoida şi sunt
imobile. Diferă însă de toate microorganismele prin ciclul lor de creştere particular, asigurat de 2
forme distincte:
Ø corpusculul elementar (CE), adaptat existenţei extracelulare;
Ø corpusculul reticulat (CR), adaptat mediului intracelular (intracitoplasmatic).
Corpusculii elementari sunt foarte infecţioşi. După ataşarea de celulă, ei traversează peretele
celular prin intermediul unui fagozom şi rămân în vezicula fagocitara pe toată perioada ciclului de
viaţă. La scurt timp de la pătrunderea în celulă, corpusculul elementar (CE) se transforma în
corpusculul reticulat (CR), care au o talie mai mare, nu pot infecta alte celule şi încep să se dividă
binar în interiorul vacuolelor (“incluziile chlamydiene intracitoplasmatice”). Apoi corpusculul
elementar (CR) se reorganizează în corpusculul reticulat (CE) astfel încât după 48-72 de ore
întreagă citoplasma a celulei poate fi înlocuită de incluzii care conţin sute/mii de corpuscululi
elementari (CE). Eliberarea corpusculul elementar (CE) se poate produce prin extruziunea
incluziilor sau prin liza celulelor gazdă.
Clasificări recente împart Chlamydiile în 4 familii, dintre care cea mai importantă în patologia
umană este fam. Chlamydiaceae, care conţine două genuri:
Ø genul Chlamydia - cel mai important reprezentant fiind C. trachomatis;
Ø genul Chlamydophila - C. pneumoniae, C. psittaci, C. pecorum, C. abortus etc
Patogenitatea chlamydiilor se manifesta prin virulenta şi toxinogeneza:
Ø virulenta: chlamydiile prezintă viscerotropism, având afinitate pentru endoteliul vascular,
ţesutul pulmonar, ganglionii limfatici, mucoasa conjunctivală şi genitală.
Ø toxinogeneza: se realizează printr-un compus endotoxin-like, termolabil, dar rezistent la
razele ultraviolete; determina leziuni hemoragice, uneori chiar şoc.
Mecanismele patogenice sunt incomplet elucidate. Reacţia inflamatorie este determinată de un
lipopolizaharid de membrana (LPS) care determină eliberarea interleukinei Il-1 (alfa şi beta).
Aceasta determina persistenta infecţiei în stare latentă şi face ca infecţia chlamydiana să se
caracterizeze prin latentă, persistenta şi cronicitate.

3.1.Cauze
Clamidioza este o infecţie determinată de o bacterie numită Chlamydia trachomatis. Se
transmite prin contact sexual vaginal, anal sau oral cu un partener infectat. O femeie însărcinată
transmite infecţia nou născutului în timpul naşterii.Infecţia poate fi prezentă chiar şi în absenţa
simptomelor. Însă, infecţia poate fi transmisă până când este tratată.

3.2.Factorii de risc
Factorii de risc pentru infectarea cu Chlamidia includ:
Ø contact sexual neprotejat prin prezervativ ;
Ø mai mult de un partener sexual;

22
Ø unul sau mai mulţi parteneri cu risc crescut; Aceştia îi includ pe cei care au mai mult de un
partener sexual infectat cu Chlamidia;
Ø începerea vieţii sexuale înaintea vârstei de 18 ani ;
Ø un sistem imun slăbit.
Orice copil cu clamidioza necesita consultul unui medic specialist pentru a determina cauza acesteia
şi a investiga un posibil abuz sexual.

3.3.Simptome

Până la 90% dintre femeile şi bărbaţii cu clamidioza nu prezintă nici un fel de


simptome.Perioada de timp dintre infectare şi debutul simptomelor, numită perioada de incubaţie,
poate fi de la zile până la luni de zile. Simptomele debutează de obicei după 1-3 săptămâni de la
contactul sexual infectant.
Ø Simptomele la femei includ:
· disurie (usturimi sau dureri la urinat);
· urina tulbure ;
· pierderi vaginale anormale;
· sângerări vaginale anormale intre ciclurile menstruale;
· prurit genital (mâncărimi);
· dismenoree (sângerări menstruale neregulate);
· dureri abdominale joase;
· febră şi oboseala ;
· inflamarea glandelor bartoliniene (glande aflate la deschiderea vaginului);
· conjunctivită.
Ø Simptomele la bărbaţi includ:
· disurie sau senzaţie neplăcută în timpul urinatului (adesea, este primul simptom);
· urina tulbure;
· secreţii apoase sau vâscoase de la nivelul penisului;
· cruste pe capul penisului;
· sensibilitatea anusului sau scrotului;
· conjunctivită.

3.4.Mecanism fiziopatologic

Chlamidia nu determina afectare pe termen lung dacă este tratată înaintea apariţiei
complicaţiilor.Netratata, clamidioza poate determina multiple complicaţii, în special în cazul
femeilor. Dacă o femei era infectată în momentul naşterii, nou născutul poate fi infectat.
O clamidioza tratată nu determina protecţia faţă de o nouă reinfectare. O nouă expunere
determina reinfecţia, chiar dacă infecţia anterioară a fost tratată şi vindecată.Infecţia cu Chlamidia
creşte riscul infecţiei cu virusul imunedeficientei umane ( HIV), în cazul expunerii la acest virus.

3.5.Diagnostic

Se recomanda screening-ul anual al tuturor adolescenţilor şi femeilor până la vârsta de 25 de


ani. Femeile peste 25 de ani care au comportamente sexuale la risc trebuie, de asemenea,
monitorizate anual. Trebuie făcut măcar un test urinar pentru Chlamidia (dacă este dispobil), chiar
dacă nu se face un examen genital sau pelvian complet.
Se recomanda testarea femeilor însărcinate cu comportament sexual la risc, pentru a nu
transmite infecţia nou născuţilor. Toate femeile însărcinate trebuie monitorizate în primul trimestru

23
de sarcină. Dacă o femeie însărcinată este la risc pentru infecţia cu Chlamidia, trebuie retestata în
cel de al treilea trimestru.
Se recomandă, de asemenea, retestarea după 4-6 luni de la terminarea tratamentului. Femeile
se pot reinfecta dacă au contacte sexuale cu acelaşi partener sau parteneri.
Diagnosticul infecţiilor cu Chlamdia spp.
Ø culturi de celule (HeLa, McCoy etc.) – reprezintă metoda de referinţă (foarte laborioasa);
Ø examen direct pe frotiu colorat Giemsa - poate evidenţia incluziile intracitoplasmatice. Are
sensibilitate mai redusă, dar este utilizată în diagnosticul conjunctivitei;
Ø detectarea antigenului prin imunofluorescenţa directă (DFA), teste imunoenzimatice (EIA –
metoda utilizată în laboratorul Synevo) sau teste rapide (imunoperoxidaze, latex) – cu
sensibilitate mai redusă decât culturile de celule. Aceste metode nu sunt indicate în
infecţiile asimptomatice;
Ø evidenţierea unor secvenţe de acizi nucleici prin hibridizare (Nucleic Acid Hybridization-
NAH) sau amplificare genică (PCR) - au sensibilitate mai mare decât culturile de celule (se
poate determina prezenta C. trachomatis într-un eşantion de urină);
Ø examen serologic - cu valoare limitată pentru diagnosticul infecţiilor genitale joase cu C.
trachomatis, dar important pentru diagnosticul infecţiilor asociate cu salpingita, infertilitate
mecanică, perihepatita, epididimita, sindrom Reiter.

3.6.Tratament

Descoperirea unei infecţii cu chlamydia poate determina sentimente negative despre


persoana însăşi şi despre partenerul sexual. Pot apărea stânjenirea, ruşinea, furia faţă de persoană
care a transmis infecţia. Se recomanda în aceste cazuri consilierea psihologică.
Tratamentul antibiotic, administrat conform prescripţiei medicale, vindeca infecţia cu
chlamydia.Dacă antibioticele nu sunt administrate corect, infecţia nu va fi eradicată. Tratamentul
prompt previne transmiterea infecţiei şi reduce riscul complicaţiilor, cum ar fi boala inflamatorie
pelvina.Trebuie evitate contactele sexuale neprotejate până când persoana infectată sau partenerul
sexual nu au terminat complet tratamentul.
- Azitromicina
- Amoxicilină
- Doxiciclina
- Eritromicina
- Ofloxacina
- Levofloxacina
Toate aceste antibiotice pot fi prescrise bărbaţilor şi femeilor care nu sunt însărcinate. Femeile
însărcinate pot lua doar următoarele antibiotice:
- Eritromicina
- Amoxicilină
- Azitromicina
În cazul nou născuţilor poate fi administrată doar Eritromicina.
Ø Scheme de tratament recomandate
Există mai multe scheme de tratament eficiente:
1. Azitromicina 1g per os – o singură doza
2. Doxiciclina 100 mg per os de 2 ori pe zi – 7 zile
3. Eritromicina 500 mg per os de 4 ori pe zi – 7 zile
4. Ofloxacina 300 mg per os de 2 ori pe jos – 7 zile
5. Lefloxacina 500 mg per os – 7 zile
Azitromicina şi Doxiciclina sunt ambele eficiente în tratamentul infecţiei cu chlamidia. Unele
persoane nu pot lua unele dintre aceste medicamente, dar pot face schemele alternative.
Persoanele infectate, de asemenea, cu HIV primesc acelaşi tratament ca şi cei neinfectaţi.
Ø Scheme de tratament recomandate femeilor însărcinate

24
1. Eritromicina 500 mg per os de 4 ori pe zi – 7 zile
2. Amoxicilină 500 mg per os de 3 ori pe zi – 7 zile
Atât Eritromicina cât şi Amoxicilină pot fi folosite în tratamentul femeilor însărcinate infectate, deşi
unele dintre ele pot avea câteva efecte adverse la Amoxicilină.
Ø Se mai pot efectua următoarele scheme de tratament:
1. Eritromicina 250 mg per os de 4 ori pe zi – 14 zile
2. Azitromicina 1 g per os – o singură doza
Se recomandă retestarea la 3 săptămâni după terminarea tratamentului. Aceasta se face pentru
prevenirea complicaţiilor infecţiilor nevindecate.

· Efecte adverse ale antibioticelor


Cele mai frecvente efecte adverse ale acesor medicamente sunt greaţă şi vărsături. Azitromicina
administrată după masa reduce senzaţia de greaţă.
Doxiciclina determina în mai puţine cazuri greaţă şi vărsături, dar poate determina infecţii
fungice.În cazul în care apar efecte adverse care nu pot fi controlate, se recomandă consultul
medicului specialist. Pot fi prescrise alte antibiotice cu mai puţine efecte adverse.

25
CONCLUZII

Antibioticele au reprezentat cea mai mare victorie înregistrată vreodată în lupta contra
infecţiilor.Ele sunt responsabile de schimbări profunde în întreaga patologie infecţioasă. Utilizarea
lor a dus, însă, uneori la apariţia unor accidente, boli şi situaţii noi ale căror urmări nefavorabile
sunt greu de prevăzut. Din aceste motive este bine să se recurgă la tratamente raţionale făcute de
persoane competenţe şi cu simţ de răspundere.
Introducerea, în 1941, în practică medicală a antibioticelor de biosinteza caracterizate prin
aspectul larg de acţiune, eficacitate ridicată şi toxicitate redusă, constituie cea de-a doua etapă
extrem de importantă în dezvoltarea chimioterapiei. Succesele excepţionale obţinute în tratarea
maladiilor infecţioase cu ajutorul penicilinei G au declanşat cercetări foarte minuţioase pentru a
găsi noi antibiotice de biosinteza. Aşa se explică faptul că într-un interval extreme de scurt sunt
descoperite şi introduse în terapeutică penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina,
eritromicina,oleandomicina, iar mai târziu cefalosporinele şi rifampicina.
Înainte de prescierea unui tratament cu antibiotice se vor recolta produse biologice(sânge,
urină, secreţii, spută) pentru analize şi se va pune un diagnostic prezumtiv.Antibioticul va fi
administrat cât mai precoce, la începutul afecţiunii şi într-o doză de atac suficientă faţă de gravitatea
bolii şi repartizată raţional în 24 de ore
Antibioticul are acţiune bactricidă sau bacteriostatică şi acţionează la un loc bine cunoscut:
peretele germenului, sinteza proteinelor, sinteza ADN-ului. Acţiunea antibiotică are loc numai dacă
germenul respectiv este sensibil. De aceea antibioticul trebuie ales cu grijă nu la
întâmplare.Sensibilitatea la beta -lactamice, la peniciline mai ales, poate duce la accidente
mortale.De aceea înainte de administrare se va insista pe fenomenele de intoleranţă a bolnavului la
medicamente în general şi la Penicilină în special.
Cloramfenicolul care poate produce accidente hematologice va trebui rezervat numai pentru
febră tifoidă şi paratifoidă, meningite cu germeni rezistenţi la Ampicilină, infecţii în care nu se
poate întrebuinţa alt antibiotic din cauza rezistenţei germenilor sau a intoleranţei la alte antibiotice.
Antibioticele cu spectru larg strică echilibrul florei bacteriene normale a organismului. Nu
este justificată utilizarea lor la indivizi neinfectaţi deoarece se vor selecţiona bacterii
polirezistente.Acestea pot declanşa infecţii secundare foarte grave şi greu de vindecat.
Cantitatea de antibiotice prescrise va fi în raport cu capacitatea de eliminare renală a
bolavului.Dozele normale la bolnavii cu insuficienţă renală a bolnavului. Dozele normale la
bolnavii cu insuficienţă renală produc efecte toxice în ordinea claselor de antibiotice:
aminoglicozide, polimixine, cefalosporine, Vancomicină.Indicaţiile asocierii antibioticelor sunt
limitate deoarece de cele mai multe ori un singur antibiotic poate produce vindecarea.
Asocierea trebuie să realizeze un efect sinergic bactericid. Se pot asocia bactericide de tipul
ampicilinei cu bactericide din grupa aminoglicozidelor. Cea mai cunoscută asociere este cea a
penicilinei cu streptomicina. Condiţia asocierii este ca germenii să fie sensibili la ambele
antibiotice. Nu se asociază antibiotice din aceiaşi clasă, bactericide cu bactriostatice. Nu se prescriu
asocieri cu efect antagonist.
Asocierile de antibiotice sunt indicate în cazurile următoarele: la începutul unei boli
grave( septicemii, meningite), până când germenul a fost izolat şi testat.Asocierile de antibiotice
mai sunt recomandate în tratamentul tuberculozei pentru a întârzia apariţia rezistenţei baciluli
Koch.Pentru fiecare antibiotic în parte indicaţiile şi contraindicaţiile sunt în funcţie de felul bolii, de
agentul lui cauzal şi de localizarea să în organism.
În urma utilizării pe scară largă a antibioticelor se asistă, de multe ori, la schimbarea florei
responsabile de infecţii ale căilor respiratorii superioare, în otite şi sinuzite, pneumonii şi
bronhopneumonii, colecistite, infecţii uteroanexiale, infecţii urinare, meningite şi septicemii. În
general, se asista la împuţinarea până la dispariţie a germenilor sensibili( streptococi, pneumococi,
meningococi) cu persistenţa şi înmulţirea tulpinilor rezistente de stafilococi, piocianici, klebsiele,
proteus, precum şi la înmulţirea infecţiilor micotice.

26
BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu M. Terapia cu antibiotice, Ed. Medicală, Bucureşti, 2001, 37-92.


2. Chiotan M. Boli infecţioase, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, 31-129.
3. Stroescu V., Bazele farmacologice ale practicii medicale, Ediţia a VII-a, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2001, 1194-1306.
4. Balş, M. - Introducere în studiul bolilor infecţioase, Ed. medicală, Bucureşti, 1958.
5. Cristea Aurelia Nicoleta, Farmacologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1998;
6. Cristea Aurelia Nicoleta, Tratat de farmacologie, sub redacţia, Ed. Medicală, Bucureşti,
2005;
7. Agenda medicala,2013.
8. Memomed ,Ed.Universitara,2013.

27