I.

Aparitia si evolutia istorica a PAC

Etape de realizare
- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole;primele produse
supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat învigoare din
1968; în aceeaşi perioadă s-a aplicat principiul preferinţei comunitare prinintroducerea taxelor
de prelevare la importul de produse agricole provenind din terţe ţări.De creare şi
implementare a PAC.A fost o perioadă de tranziţie, de armonizare a intereselor naţionale cu
cele comunitare, s-a introdus sistemul „Agromony";
- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite săîncurajeze
modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze pregătirea,iar
tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă. De asemenea, au fost ajutaţi agricultorii din zonele
demunte sau mai izolate, inclusiv prin livrarea şi comercializarea produselor realizate.
- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţareaexcedentelor pe care
le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţiade lapte, cu scopul
transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şidin subvenţiile
necesare exportării excedentelor acumulate;
- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produseexcedentare
şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate în
dificultate. Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern +export) a
fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielileP.A.C. s-a
stabilit ca acestea să crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar(74% din rataacestuia);
- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi destabilizare
a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au stabilitcantităţile
maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus onouă
concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse
întrecomponenta “orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a
conturat ostrategie globală mai eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.
- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC,reformă impusă deevoluţiile celor 30
de ani parcurşi de această politică şi anume:
• Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători să practice
oagricultură superintensivă pentru a creşte cât mai mult producţia şi implicit profiturile. S-a
ajunsastfel la o utilizare excesivă a terenurilor, degradându-se mediul şi realizând
produse cucalităţi îndoielnice
pentru sănătatea omului. Aceasta explică măsura ca, din 2007, marilor ferme să li se reducă
sprijinul financiar din partea PAC.
• producţiile mari au condus la realizarea unor excedente gigantice („munţi de unt”,„mări de
vin”) şi deci la stocuri a căror întreţinere a costat din ce în ce mai mult. În medie producţia
agricolă a crescut în cei 30 de ani de PAC cu 2%/an, în timp ce consumul cu numai0,5%.
Perioada 1992-2000 când a început reforma radicală a PAC; s-a limitat producţia şi s-au
redus preţurile de intervenţie; - perioada începută cu Agenda 2000 şi continuată în 2003-2004
cu accentuarea măsurilor de liberalizare a pieţelor şi de dezvoltare rurală, cu extinderea
Uniunii Europene şi trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o reformă fundamentală a PAC. în anul
2003 s-a decis decuplarea subvenţiilor de producţie şi legarea plăţilor de respectarea
condiţiilor de mediu şi a standardelor de bunăstare a animalelor; din 2005-2006 în UE15 s-a
introdus „schema de plată unică pe exploataţie", care se va generaliza din 2007; În toate noile
state membre acest proces este mai lent, generalizarea plăţii unice urmând a se realiza până în
2013, iar în România şi Bulgaria între 2013 şi 2016.
Politica Agricolă Comună s-a creat în situaţia de penurie de alimente, în urma distrugerilor
provocate de cel de-al doilea război mondial şi a dependenţei ţărilor vesteuropene de importul
de produse agroalimentare, în special din Statele Unite ale Americii. Agricultura avea un rol
strategic esenţial, care i-a fost recunoscut în dezvoltarea economică de ansamblu şi pentru
eradicarea sărăciei rurale şi a urmărilor războiului. La Conferinţa Agricolă de la Stressa (iulie
1958) s-a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieţei interne agricole faţă de
exterior şi s-au stabilit unele măsuri de corelare a preţurilor cu structura producţiei şi
veniturile agricultorilor. La 30 iunie 1960, Comisia Europeană a prezentat schiţa cu
propunerile privind PAC. Aplicarea efectivă a acestor măsuri a început în urma semnării
Acordului de la Bruxelles (1962). Acordul a stabilit elementele - cadru ale PAC: obiectivele,
mecanismele de funcţionare, produsele sau grupele de produse supuse intervenţiei pe piaţă,
reglementările comunitare privind producţia, preţurile, importurile şi exporturile. într-o
perioadă de 12 ani (1958-1970), s-au introdus treptat mecanismele de preţuri minim garantate
şi de formare a pieţei comune.

Obiectivele Politicii Agricole Comune au fost definite în articolul 39 a Tratatului de la

Roma, astfel:

- Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea

dezvoltării raţionale a producţiei agricole, cât şi utilizarea optimă a factorilor, mai ales a forţei
de muncă.
- Asigurarea în acest mod a unor standarde corespunzătoare de viaţă pentru comunitatea
agricolă, prin creşterea câştigurilor individuale obţinute de către persoanele care lucrează în
agricultură.
- Garantarea securităţii aprovizionării populaţiei prin asigurarea ofertei la preţuri rezonabile
pentru consumatori.
Obiectivele iniţiale ale PAC urmăreau asigurarea securităţii alimentare a populaţiilor statelor
membre, modernizarea tehnică şi tehnologică în vederea creşterii productivităţii agricole şi a
veniturilor agricultorilor, în condiţiile oferite de măsurile de creştere a ofertei pentru
stabilizarea pieţei şi a cererii în creştere. Agricultura a fost inclusă în procesul de integrare
europeană datorită rolului său strategic în asigurarea securităţii alimentare. Modernizarea
tehnică şi tehnologică era necesară pentru creşterea productivităţii agricole şi pe această bază
transformarea agriculturii tradiţionale într-o agricultură familială care să producă pentru piaţă
şi să devină viabilă. Pentru stabilizarea pieţelor s-au oferit subvenţii substanţiale, prin
mecanisme de garantare a unui nivel ridicat al preţurilor la poarta fermei, intervenţii pentru
stocarea publică sau retragerea unor produse de pe piaţă, ca şi printr-un regim protecţionist de
schimburi cu terţe ţări. Stabilizarea pieţelor interne se realiza pe baza sistemului Organizărilor
Comune de Piaţă, pentru majoritatea produselor agricole, care au început să se formeze din
anul 1968.

II. Cadrul legislativ si institutional al PAC

Fundamentul juridic al PAC il constituie articolele 38-47 din Tratatul instituind Comunitatea
Economica Europeana (1957).
Din punct de vedere institutional, cadrul de aplicare, decizie si implementare revine unei serii
cheie de institutii europene, precum Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Parlamentul
European sau Curtea de Conturi. Fiecare dintre aceste institutii coopereaza pentru asigurarea
bunei functionari a mecanismelor necesare implementarii politicii agricole comune in toate
cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Comisia Europeana este responsabila cu
initiativa si formularea propunerilor in domeniul politicii agricole, desfasurandu-si activitatea
prin Directii Generale si Servicii Auxiliare, Directii si Divizii, in cazul actual prin
intermediul Directiei Generale Politici Agricole.[10]

In plus fata de initierea si prepararea propunerilor normative, Comisia Europeana este

responsabila si de gestiunea zilnica a PAC, prin urmarirea pietelor si introducerea ajustarilor
necesare. In aceasta privinta, Comisia este asistata de Comitetele de Gestiune pe fiecare
sector, comitete formate din experti ale ministerelor nationale si prezidate de catre Comisie.

Comisia supravegheaza de asemenea si indeplinirea obligatiilor pe care le au instantele

nationale ce sunt responsabile cu aplicarea politicilor agricole la nivel national, cum ar fi
ministerele de agricultura.

Prin intermediul Comitetelor consultative ale agriculturii UE, Comisia consulta, cu caracter
periodic si formal, sectorul neguvernamental, care include producatori, cooperative, sectorul
de transformare si comercializare, lucratorii agricoli si consumatorii Uniunii Europene.

Consiliul de Ministri, ce reprezinta cele 27 de state membre UE este organul decizional, care
stabileste liniile directoare ale PAC. In pregatirea reuniunilor Consiliului de Agricultura,
ministrii sunt asistati de catre Comitetul Special de Agricultura, din care fac parte inalti
functionari nationali ai Departamentului.

De asemenea, pentru ca Consiliul de Ministri sa poata adopta o decizie, Parlamentul European

trebuie sa-si dea dinainte consimtamantul asupra propunerilor normative ale Comisiei. In
procesul implementarii mecanismelor PAC, Parlamentul European detine cu atat mai mult un
rol esential, cu cat acestuia ii revine rolul de a aproba bugetul Comunitatii.

Rolul Curtii de Conturi este de a supraveghea buna functionare a bugetului Uniunii si de a

interveni in supervizarea PAC.

O ultima functie institutionala o au Comitetul Economic si Social, reprezentant al diferitelor

tipuri de activitati economice si sociale siComitetul Regiunilor, ambele cu o functie
consultativa, rolul lor fiind de a pregati periodic situatii privind diversele probleme agricole.