Sunteți pe pagina 1din 5

Să fii o persoană cu deficiențe-opțiune sau resemnare?

Încep prin a pune înainte un dialog imaginar al unei mame cu copilul ei deficitar:
“Am învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite. Încă de când erai în pântecele mele știam asta. Am fost sfătuită să
îți curm viața, dar am ales să trăiești. Ai venit pe lume și m-am bucurat. Nu am luat în seamă compasiunea celorlalți, știam doar
că ești o ființă umană, ești fiul meu, ești după chip și asemănare divina.
A fost greu, dar a fost și frumos, a fost frumos, dar a fost și greu. Viața cu tine e specială!
Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine, am
deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.
Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru că
cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.
Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine, am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat.
Şi m-ai învăţat să lupt.
Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile tale
progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru tine sănătatea, fericirea, nu bogăţia şi succesul.
Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil,
singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă, dar
necesară: pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi, suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i
binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop vieţii
sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale. Chiar dacă tu nu ai înțeles nimic din toate astea…
Când ea a murit, iar tu ai fost doar în grija noastră, a tatălui tău şi a mea, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o
înţelegere cum niciodată nu a fost înainte.
Apoi toţi am petrecut o…ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din viaţa noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.
Când m-am întors disperată de la cimitir, te-am găsit din nou pe tine, acasă, tu care nu ştiai nimic, care înţelegeai prea puţin, dar
care „simţeai”, datorită acelei misterioase sensibilităţi pe care o ai, că ceva teribil s-a întâmplat. Şi pentru tine am reînceput, mai
întâi, să supravieţuiesc, apoi chiar să trăiesc: pentru tine am reînceput să lucrez, să lupt. Pentru tine, singurul meu ţel nobil.
Tu eşti însoţitorul meu: dacă am încă o mângâiere, dacă am încă o îmbrăţişare, dacă cineva încă îşi aminteşte că nevoia de
tandreţe nu are vârstă, ţi-o datorez ţie. Dacă reuşesc încă să ofer fericire cuiva, acesta eşti tu, căruia îţi trebuie… atât de puţin…
pentru a fi fericit”.

Acum să ne imaginăm cuvintele unui arogant adresate deficientului:


„Să fii o persoană cu deficiențe nu e lucru ușor. Prin definiție, o persoană cu deficiențe înseamnă o persoană diferită, incompletă
sau altfel alcătuită, o persoană cu frustrări, o persoană cu handicap. În ochii tuturor ești un specimen nou. Ești oaia neagră
printre cele albe. Ești omul incapabil de a face tot ce poate face oricare dintre ceilalți. A fi un om cu deficiențe înseamnă a fi
plafonat, limitat. Posibilitățile, pentru tine, omule cu deficiențe, sunt speranțe deșarte! Viața ta ți-e închisoare, o cochilie care îți
mărginește habitacul,… îți reduce vizibilitatea, îți închistează simțurile. Aspirațiile către mai mult, mai bine, mai frumos, sunt
mai mult încurajări iluzorii. Tu în ochii celor mulți ești omul „minus”, omul nedorit, omul lepădat, omul marginalizat. Pentru
tine, omule deficient, viața e non-viață, e viața fără viață, viață moartă.
Cum îndraznșeti, tu, handicapatule, gunoiul societății, rebutule, cum îndrăznești să privești ca ceilalți? Ca mine? Ca ei? Ca toți?
O, tu, vierme uman, tu, ăsta, cel care ești plin de miros greu, uârtule, cel ce vorbești ca o fiară, mi-e groază s-ating, să gust, să stau
în preajma a tot ce atinge prezența ta hidoasa.”

Acum să ne imaginăm cam ce ar spune o persoana cu deficiențe in mintea lui:


Of, ce soartă crudă am! Eu sunt ultimul om de pe pământ, eu, orbul, eu, surdul, eu, mutul, eu șchiopul, eu, cel redus la minte!
Abia de pot să fac doi pași, abia de pot să îmi șterg sudoarea de pe frunte! Vai ce chin, ce durere! Musca aceasta se așează pe
fruntea mea… ce mult mi-aș dori, ce mult aș vrea, să scap de picioarele ei murdare, ca niște țepi, ca niște furci! Ooo, de ce
trebuie să fiu eu acela care trebuie să sufăr toate? Cu ce am greșit eu lumii, pământului? Ce rău am făcut eu în fața semenilor
mei, să nu fiu și eu la fel ca ei? De ce trebuie să îndur eu toate acestea ? O, mama mea, o, tatăl meu, cine a greșit, eu sau voi? De
ce, mama mea, nu ai fost atentă cu mine și nu m-ai încălzit la sânul tău cu grijă? De ce trebuie să fiu eu acela care să sufăr, toată
viața mea, joaca sau brutalitatea tatălui meu inconstiet sau nepăsarea doctorului? Voi toți ar trebui să fiți cei pedepsiți! De ce, eu?
Aș vrea să zbor, aș vrea să mă joc, aș vrea să visez visuri reale! Aș vrea…
Dar nu pot! Viața mea e o continuă durere… aș vrea să se termine ziua cât mai repede, să nu mă mai văd, să nu mai stau în
preajma mea! Vino întunericule! Vino și mă ascunde de fața mea! O, noapte, junghiurile mă cuprind, tristețea mă apasă;
cucuveaua parcă este prietena mea de o viață! Fantomele mă bântuie, sunt tovarășii mei de joacă. Spiritele sunt frații mei! O,
dacă aș putea aș fugi de tot și toate, aș distruge tot! Nu mai pot! Nu mai pot! Se apropie o nouă zi, un nou supliciu, o nouă
epopee! O, soare, cum poți să vezi un vierme ca mine, o râmă care se târăște pe pământ, oarbă și surdă, mută și asurzitoare, cea
mai nenorocită creatură de pe pământ ? Aș vrea să merg și eu, aș vrea să mănânc, aș vrea să dorm ca oamenii! Am fost destul o
târâtoare! Vreau să fiu ca cei cu mâini, s-alerg prin roua ierbii, să mă cațăr pe stânci, vreau să înot, vreau să zbor… Vreau să
trăiesc! Vreau să fiu liber, să scap de umbra mea, de căruciorul ăsta, ce-i lipit de mine. Mă doare, mă doare viața mea! Mă doare
inima, plânge sufletul în mine… Pentru ce trăiesc inutil, pentru ce-am ajuns în lume întâmplător… De ce trebuie să fiu EU,
TOCMAI EU, povară tuturor? De ce trebuie să depind de toți? De ce? De ce? De ce?...

Par dure aceste cuvinte? Par ireale?


Eu cred că nu. Chiar și un om normal zice vorbe grele la tristețe… Și eu am zis și mulți altii!

Din capul locului aș vrea să împărțim deficienții în două categorii:


1. Cei care sunt conștienți și înțeleg starea în care se află, înțeleg realitatea care îi înconjoară și gândesc normal.
Pentru aceștia, drama vieții lor este percepută clar, la valori
2. Deficienți inconștienți , incapabili de a raționa normal, uman. Aceștia de pe urmă trăiesc în lumea lor, ca niște
animăluțe, nu realizează realitatea lumii ce îi înconjoară, vegetează, deși ființează biologic. Bucuriile lor sunt
bucurii instinctuale, primare. Tristețile, de asemenea, iraționale, trăite mecanic. Manifestările sunt spontane,
aproape nimic preconceput.
In această lucrare vreau să mă ocup de deficienți perfect conștienți, care , simt și trăiesc ca toți oamenii.
Omul cu deficiențe irecuperabile suferă profund, oricât ar fi de educat, oricât ar fi de consiliat. El își vede
neputințele, poate chiar își vede si incapacitatea de progres. El, uneori, se vede povara tuturor. Dacă îl apasă și
durerea trupească, iar aceasta e dublată și de durerea sufletească, viața îi devine o calotă, o ceață fără capăt, ca
un nor dens, oricât de mult ar fi înconjurat de dragoste și armonie. Pentru el orizontul este restrâns, e obturat, e
o fereastră cu jaluzele. Cerul e un capac de oțel iar pământul este ca o scobitură strâmtă.Dar sunt oameni si
oameni. Sunt temperamente și temperamente, caractere și caractere care au percepții și sensibilități diferite. Unii
trăiesc adevărate cutremure, au lupte înspăimântătoare. Alții au, parca, pe ei un stigmat frustrant . Pentru alții
sentimentul handicapului e doar ca o constatare deprimantă. Unii au trăiri mai vii, mai violente, alții le au mai
voalate. Depinde de om și de stare.
Pare prea sumbru acest tablou, dar cred că e normal pentru un om rațional, un om „lovit de soartă”. Binențeles,
nu e un decor al minții care să se mențină in prim-planul gandirii 24/24 de ore, non stop. Sunt momente și
momente, de durata mai lungă sau mai scurtă. Eu am expus pragurile grele ale cascadei vieții, momentele limita,
episoade speciale pe care, nu numai cei cu dizabilitati, ci noi toți le experimentăm.

Ce putem face bun pentru acești oameni deficienți? Cu ce putem să îmbunătățim situația lor?
Dacă vorbim despre deficienți irecuperabili, ne gândim la diverse variante ale handicapului lor, după organul
atins. Deficienții cu mintea normală, asa cum am spus, sufăr și se întristează pentru neputința lor. Dar… până la
urmă, cu toții, se obișnuiesc cu situația, ca și orice om care contractează, de exemplu, o boală fără leac, un
cancer. Omul e o ființă care se adaptează . Până la urmă se resemnează, vede că nu poate depăși acel prag.
Cu ce îl poate ajuta psihologul, familia, comunitatea pe un astfel de om?
Acești factori modelatori pot să-i inspire încredere, să îi ofere posibilitatea de a gîndi pozitiv, să îi dea activități
și ocupații care să îl facă util, să îl recreeze. Prin ei el se poate bucura de internet, de Tv, de jocuri. Se poate
intovarasi cu un animal de companie. Poate participa la întruniri, la manifestații, în tabere sau în stațiuni. Poate
avea activități aproape ca și ceilalți oameni…
Dar… din când în când… oricât LE-AM DISTRAGE ATENȚIA, tot dau piept cu realitatea crudă,… tot niște
handicapați se văd.. Dacă azi nu îl copleșește întristarea pe acel om, e posibil ca mâine sau poimâine sa fie rapus
de aceleasi ganduri. Crudul adevăr al vieții lui vine si îl înăbușe cu tentaculele lui tenebroase.
Poți să îi faci viața unui handicapat un adevărat rai pamantesc. Poți să îi oferi orice, instinctul lui uman tot îl
baga în amărăciune, în realitatea cruda pe care o vede și o trăiește personal… dar așa cum și-o închipuie el în
acel moment.
Dar asta nu este valabil doar la oamenii cu deficiențe. Nuuu!
Dramele mentale le traim toti, la o masura mai mica sau mai, marea majoritate a oamenilor. Toți avem
imaginațiile noastre, adevarate sau false, care ne chinuie. Toți avem „cutiuțele noastre pandorale”.
Nu doar cei deficienți sunt disperați, nu doar cei care sunt în cărucior, de exemplu, sunt nefericiți! Nuuu!
Ghearele deprimării, ștreangul disperării sau ghilotina colapsului sentimental fac ravagii mult mai mari printre
oamenii normali, ba chiar printre oamenii de exceptie ai lumii, vedete, bogati, oameni influienti, oameni care nu
ar avea motive de intristare. Încă nu am auzit până acum de vreun handicapat să se sinucidă din desnădejde. Nu
am auzit de un protest sau o grevă(poate a foamei) la deficienți. Nu știu să fi văzut handicapați, prin locuri rău
famate, pe motiv că-și „înnăbușe tristețea”. Nu am vazut prin puscarii, in schimb, prin biserici am văzut mulți.
Din punctul meu de vedere, procentual vorbind, comunitatea oamenilor deficienți deține supremația la capitolul
moralitate și spiritualitate, la echilibrul sentimental, la stabilitate emoțională, resemnare și adaptare. Deși sunt o
minoritate, au și ei performanțele lor, unele, chiar demne de invidiat.
Am un elev care are deficiență verbal-locomotorie foarte puternică, e clasa a 12-a, si este campion mondial la triciclu și quadciclu.
Este de o bunătate și o politețe înduioșătoare… Am un altul, clasa a 10-a, care știe absolut toate orașelele din țară, aproape toate
capitalele lumii. In plus, le poate arată pe harta fără ezitare, instant.

Pentru unii din ei viață decurge în limite extrem de normale, nici nu simt că povara lor apasă atât de greu pe
familie. Alții sunt atât de sensibili și trăiesc asa delicat, ca niște păsărele în colivie . Până la urmă sunt și ei tot
oameni. E firesc să aibă urcușuri și căderi. Pe lângă bucurie, vine și tristețe. O zi bună, două pot fi rele. Viata,
pana la urma, isi urmeaza cursul.

Totusi, noi, viitorii psihologi, ca oameni care avem un rol intre oameni, putem imbunatati viata semeniloor
nostri? Exista loc de „mai bine”?

Eu cred ca exista un remediu extrem de eficient, cred ca exista o reteta care se pliaza pe orice fel de om, spre a-l
imbunatati. Miraculosul „medicament”care vindeca sufletele atat de incarcate, atat de diferite, atat de
complexe, atat de ciudate in gandire, este schimbarea mentalitatii, schimbarea opticii prin care privesc viata. Ii
trebuie omului o noua filosofie a vietii, principia noi, clare, bune, utile in situatii variate.

Dupa părerea mea, cel mai mult ajută ființa umană religia. Nădejdea spiritualității, nădejdea parteneriatului
unei puteri supreme și existenta unei vieți veșnice îl face pe orice om un super-om. Aceste doua, simple idei,
schimba total viziunea omului (normal sau deficient) asupra tuturor aspectelor vietii. Pentru acestea doua, chiar
daca nu ar exista un Dumnezeu, chiar daca nu ar exista o viata vesnica, totusi aceste doua concepte, introduse in
subconstientul omului, aduc o schimbare radicala a unghiului din care priveste viata. De-a lungul istoriei, s-a
demonstrat ca, pentru nimic altceva, mai mult decat pentru percepte religioase, omul nu a fost in stare sa dea
totul din el ca pentru ceea ce a reprezentat pentru el sacru. Chiar daca sacrul lui a fost un om, un obiect sau un
fenomen al naturii, ceea ce a divinizat el a fost superlativul lui. O mama, sa zicem, fara constiinta religioasa,
daca are copilul ca sacru, un maxim al ei, e in stare sa dea maximul ei pentru el.
O pasare, un animal, orice are viata,…daca se doreste un maxim de la el… cred ca trebuie stimulat, trebuie
atins, la sacrul lui…. Asa cum il vede el…
Chiar daca ar fi doar o autosugestie, desi e o realitate, sacrul divin, prezenta ideii de Dumnezeu… face minuni!
Haideti sa vedem cam cum as crede eu ca s-ar concretiza, prin prisma celor spuse mai sus, consilierea omului
deficient (sau nu)!
Sa o luăm cu începutul!
Trebuie, mai intai, emisa o baza solida a edificiului ce urmeaza construit pe ea, filosofia sacrului! Apoi, prin
rationament logic, ideea trebuie completata si explicata clar, astfel incat nici o intrebare sa nu ramana fara
raspuns. Dupa parerea mea, cea mai trainica filozofie, filosofia filosofiilor, la picioarele careia milioane de
oameni si-au inchinat viata, ba chiar nu au ezitat sa si-o piarda pentru ea, filozofie ce dateaza de peste 2000 de
ani, este filosofia crestina, religia dragostei, a libertatii si a liberului arbitru. Eficeinta mai mare ca aceasta
ideologie, nu cred ca s-a inregistrat pe planeta noastra. Daca in prezent sunt peste un miliard de crestini, de-a
lungul mileniilor, probabil, au fost sute de miliarde.

Să vedem, prin gandirea crestina, de unde ar veni cauza răului, atat în trupurile oamenilor, cat și în suflete și în
mințile lor. Mi se pare absolut adevarat, medical, logic si psihologic, rationamentul acesta.

Chiar de la conceperea omului se greșește, apoi viața intrauterină, și apoi, creșterea defectuoasă și educatia.
Conceperea unui copil este o conlucrare divino-umană. Omul oferă vasul, formă fizică a unei noi fiinţe
omeneşti, potrivit unui cod, iniţial făcut foarte bun de către Dumnezeu, şi în aceast vas Dumnezeu toarnă
suflarea de viaţă, sufletul nemuritor. Însoţirea unui singur bărbat cu o singură femeie este potrivit firii, după
modelul protopărinţilor Adam şi Eva, model creat de Dumnezeu. Această însoţire o găsim în aproape toate
culturile şi religiile, conferindu-i-se un carater solemn şi spiritual. În această Taină, a cununiei, cei care se
însoţesc trebuie să intre curaţi şi să o păstreze curată până la moarte. În zilele acestea cele mai din urmă, această
Taină este pângărită şi batjocorită chiar de creştini „graţie” aceleiaşi corectitudini politice, care anesteziază
conştiinţele cu mantre de genul „relaţie non-monogamă” şi „sex non-marital” în loc de adulter sau desfrânare,
de “non-conformism sexual”, nu de perversiune sexuală, schimbare de normal, natural, speciilor de pe pământ.
Cred că mixajul ăsta nenatural, deformat și pervertit, BENEVOL ACCEPTAT, de trăiri, sentimente,
manifestări, hrană, băutură, aer, etc., totul departe de normal, este și o cauză a procentului tot mai mare de
probleme genetice și, implicit de produse umane „rebut”, copii născuți cu handicap. Întocmai ca o mașină care
fabrică ceva, dacă este defectă, prost întreținută sau exploatată,…dă rateuri, produce rebuturi. Din moment ce
noi, oamenii, ne abatem de la cele „după fire” la cele „împotriva firii”, în toate aspectele vieţii, deteriorând
continuu codul, prospectul, după care ne-a zidit Dumnezeu, nu-i de mirare că se concep şi se nasc „vase” cu
defecte, în care Dumnezeu, nepărtinitor, toarnă chipul Său, sufletul uman cu facultăţile normale. Dar faptul că
acesta, sufletul, nu se poate dezvoltă şi nu poate comunica plenar cu lumea de dincolo de pântece , el se
dezvoltă conform materialului din interiorul mamei. Dacă acolo e material bun, sfințit și îngrijit, creează condiții
optime conceperii unui trup și a unei minți normale. Tot mai multe voci de medici cinstiți declara că suntem
bolnavi pentru că ne solidarizăm şi ne încurajăm în vieţuirea cea împotriva firii, adică fără Dumnezeu. Suntem
mulți bolnavi chiar din pântecele mamei noastre. O mamă, de pildă, își dorește să aibă un copilaș cu ochii
asemănător ei și cu părul tatălui, dar de ce să nu dorească să moștenească incapatanarea ei și răutatea tatălui???
Oricum, caracteristicile vin „la pachet”. Dar…cum le „mixeaza” Dumnezeu. O mama ucigașă sau un tată bețiv,
nu pot concepe ceva neafectat de „programele lor virusate”. Ştiinţa medicală, oricâte progrese ar face, nu poate
să elimine total bolile, deoarece acţionează doar asupra unor cauze derivate (gene defecte, cromozomi,
malformaţii, agenți patogeni, fizici, chimici, etc.)
Orice ar face stiintele umane, oricat ar progresa, sunt limitate, cauza răului e mai adânc inrădacinata.
Insă, peste toate astea, este și Dumnezeu care ÎNGĂDUIE pentru fiecare ceea ce știe că este meritat, util sau
necesar. Scrie undeva în Biblie așa:” Credincios este Dumnezeu, nu vă va lasă ispită mai mult decât puteți să
duceți. O dată cu ispită va veni și ajutorul de la El.”
In familia copilului cu dizabilități, necazul îi apropie pe părinți, de multe ori, mai mult ca înainte când erau fără
problema asta. Un copil handicapat, de multe ori, este mai cuminte, docil și ascultător ca unul performant, dar
rebel, obraznic și brutal. Părinții sunt mai credincioși și mai îngăduitori cu semenii. Au și o căință și regrete
pentru trecutul lor păcătos. Din câte am observat eu, în general, unde este durere și întristare, este imposibil să
fie și ceva bun. Dar, atenție, acolo unde este lăsat să lucreze Creatorul Dumnezeu, acolo unde este invitat, unde
este respectat și ascultat. Acolo unde FORȚA POZITIVĂ nu este acceptată, automat se autoinvită forță
negativă, și aici sărăcia, turburarea, cearta, violența și necazul își fac locaș trainic.
Ca psihologi, trebuie să gândim, nu numai, la copilul handiapat, ci și la familie, la cei ce îl îngrijesc, cei ce îl
întrețin. Toți inculpații în problemă au nevoie de un suport mintal, sentimental, moral, religios mai ales, comun.
Dacă copilului conștient îi spui că el este un copil special, un ales de Dumnezeu să ducă o viață, o „CRUCE”
mai specială, el își va privi viață cu alți ochi. Dacă îi introduci în subconștient nădejdea unei vieți viitoare
veșnice, dacă știe că permanent este însoțit de ființe spirituale, de îngeri, de Dumnezeu... niciodată un astfel de
om nu va claca. Nici el nici cei ce stau în preajma lui. Copilul are așteptările cele mari de la lumea spirituală, nu
doar la cea matariala. El e perfect încredințat că el, pentru handicapul lui, pentru restricționările ,impuse obligat,
de neputințele lui, va avea o răsplată veșnică… exponențial mai mare decât aici. El nu își mai plânge de milă, nu
invidiază și nu urăște pe cel „normal”. Dacă un astfel de om este încredințat că el este un extra-ordinar, nu un
ordinar, nu e un oarecare, ci un special, atunci viață lui e chiar o viață aleasă. Un astfel de om, chiar de nu e un
om normal, e un supra-om. Pe lângă viața lui „frustrată” de acțiuni păcătoase „normale” omului ne-handicapat,
acest om cu dizabilități are o morală și o conștiința mult superioară mediei generale. Dacă și cei din preajma lui
au o optică comună, dacă privesc la acel semen ca la un „ales al lui Dumnezeu”, dar și ca la o victima a lor și a
faptelor lor reprobabile…atunci LIANTUL ACESTA , aduce în căminul acela un mic paradis de trăiri și
sentimente nebănuite. Mama sau tatăl au bucurii atât puternice, atât de profunde, pentru micile progrese sau
micile ghidușii sau „perle’” verbale, pentru mici acțiuni stângace ale copilului,… încât nici părinții celor mai
performanți copii nu și le-ar visa vreodată. Bine că toate, și îngrijorările, și bucuriile se dau pe tărâm interior.
Dacă ar fi vizibile, cu ochiul liber, ca niște plante, am vedea adevărate parcuri și livezi acolo unde nu ne-am
aștepta… și, impresionant, am vedea pământ gol, uscat și sterp, acolo unde ar trebui să fie pădure luxurianta.

S-ar putea să vă placă și