CURS DE BIOFIZICĂ 63

BIOFIZICA CONTRACŢIEI MUSCULARE

1. Elemente de structură a muşchiului striat

2. Contracţia musculară. Etape
3. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare
4. Aplicarea principiului I al termodinamicii în cazul contracţiei musculare
5. Motoare moleculare

Sistemul muscular reprezintă un element activ implicat în deplasarea structurilor osoase

şi în mişcările altor structuri. Fibrele musculare au capacitatea de a utiliza energia chimică
procurată în procesele metabolice, de a se scurta şi de a reveni la dimensiunile iniţiale. Există
două tipuri principale de muşchi: muşchiul striat şi muşchiul neted. O categorie specială este cea
a muşchiului cardiac în care fibrele nu sunt separate ci sunt interconectate prin joncţiuni
aderente. În cele ce urmează ne vom referi la mecanismele biofizice ale contracţiei muşchiului
striat.

1. Elemente de structură a muşchiului striat

Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare. În
Fig. 1 este prezentat un mănunchi de fibre musculare. Fibrele musculare sunt celule polinucleate
mărginite de o membrană plasmatică - sarcolema, care înveleşte fascicule de miofibrile separate
între ele de un sistem de tubuli şi cisterne membranoase care aparţin reticulului sarcoplasmic.

Fig. 1 Grup de fibre musculare (adaptat după http://people.eku.edu/ritchisong/musclecell)

În fibra musculară există un mare număr de nuclee şi organite celulare ca mitocondrii,

ribozomi etc. Unitatea morfofuncţională a miofibrilei este sarcomerul (la homeoterme - lungime
∼2,2 µm) (Fig. 2). Sarcomerele sunt separate prin aşa-numitele linii Z. Filamentele aparatului
contractil sunt de două feluri: filamente subţiri (∼50Å) care se inseră pe linia Z şi filamentele
groase (∼100Å) (Fig. 2). La microscop se observă o succesiune de benzi luminoase şi întunecate
care corespund unor filamente longitudinale care se întrepătrund - aceste filamente formează
aparatul contractil (Fig. 3). Banda luminoasă I conţine filamentele subţiri; banda întunecată A
conţine filamente groase care se întrepătrund cu cele subţiri, iar în centru se află banda H
formată numai din filamente groase (Fig. 3). În secţiune transversală se observă următoarea
imagine: fiecare filament gros este înconjurat de 6 filamente subţiri şi fiecare filament subţire de
3 filamente groase (Fig. 3).
64

Fig. 2 Elementul morfofuncţional al muşchiului - dintr-o fibră

musculară (1) se selectează o miofibrilă (2) alcătuită din sarcomere (3),
separate prin liniile Z (5) ce conţin miofilamentele (4, 6)(adaptat după
viarevision.wikia.com/wiki)

Filamentele subţiri sunt alcătuite din trei tipuri de

proteine: actina globulară (actina G)(42.000 D),
tropomiozina şi troponina. Filamentul propriu-zis este
format din două şiruri paralele alipite formate din actina G, ca două lanţuri torsionate (α-
helixuri) (150-200 molecule) care dau forma fibrilară (F-actina) (Fig 4 sus).

Fig. 3 Imaginea sarcomerului în microscopie (sus); secţiune

transversală prin sarcomer (jos) (adaptat după
https://en.wikipedia.org/wiki/Myofilament)

Aceste filamente sunt însoţite de câte două filamente

de tropomiozină (70.000 D) situate în şanţurile
formate de moleculele de actină. Din loc în loc,
deasupra moleculelor de tropomiozină se găsesc
moleculele de troponină (50.000 D)(formate la rândul
lor din trei proteine). În general, o tropomiozină
însoţeşte 7 molecule de actină.

Fig. 4 Filamentul gros (jos) şi

filamentul subţire (sus) (adaptat
după http://people.eku.edu/
ritchisong/301notes3)

Filamentele groase sunt alcătuite din molecule de miozină (500.000 D) care conţin în
jur de 300-400 molecule. Miozina este o proteină fibrilară, asemănătoare cu o baghetă subţire,
terminată prin două capete globulare (aspect de crosă de hochei) (Fig. 4 jos, Fig. 5). Partea
fibrilară este numită meromiozină uşoară (MMU) şi cea globulară - meromiozină grea (MMG).
Aceasta din urmă are două componente: S1 (solubilă în apă) şi S2 - legătura cu cea uşoară; între
ele se poate face îndoirea moleculei (Fig. 5). Filamentul de miozină este format din porţiunea
liniară, iar capetele globulare sunt orientate lateral, la exteriorul filamentului (Fig. 4), formând
aşa-numitele punţi transversale miozinice (expansiuni laterale). S1 are mare afinitate pentru
CURS DE BIOFIZICĂ 65

actină şi are, în prezenţa Mg++, activitate ATP-azică. La rândul ei, actina are o mare afinitate
pentru miozină. Prin legarea celor două (actina şi miozina) se formează complexul actomiozinic
care amplifică activitatea ATP-azică a miozinei de cca. 250 de ori.

Fig. 5 Structura schematică a unei molecule de miozină: MMG (S1) -

meromiozina grea, segmentul 1, MMG (S2) - meromiozina grea, segmentul 2,
MMU - meromiozina uşoară

Fibra musculară este străbătută de 2 reţele de canalicule: 1) un sistem de canalicule

dispuse longitudinal care străbat întreaga sarcoplasmă şi sunt în contact strâns cu miofibrilele:
reticulul sarcoplasmic. Aceste canalicule se dilată la nivelul liniei Z formând cisternele
terminale (Fig. 1); 2) canalicule transversale (tubulii T) de la nivelul miofibrilelor pâna la
suprafaţa celulei, unde se deschid printr-un por. Aceştia se află în vecinătatea liniei Z. Cisternele
reprezintă rezervoare de ioni de Ca2+ (a căror concentraţie este de cca. 1000 ori mai mare decât
în exteriorul lor) şi aceştia se eliberează în cursul contracţiei musculare. Tubulii T sunt asociaţi
cu câte două cisterne terminale formând un complex numit triadă.

Fig. 6 Locurile de legare a miozinei pe actină sunt mascate de către

tropomiozină (adaptată după http://www.nature.com/scitable/topicpage/
the-sliding-filament-theory-of-muscle-contraction

Muşchiul relaxat. În repaus, concentraţia sarcoplasmică a ionilor

de Ca2+ este foarte mică (∼10-7 M). În această situaţie locurile de
legare ale actinei cu miozina sunt mascate prin interpunerea
moleculelor de tropomiozină (Fig.6). Punţile transversale MMG
nu sunt legate de actină (Fig. 7). Deoarece miozina are activitate
ATP-azică, ea poate să scindeze ATP în ADP şi Pi, cu un turnover foarte scăzut (∼ 25 s sau 2-
3/min.) şi produşii de scindare sunt eliberaţi în sarcoplasmă.

Fig.7 Muşchiul relaxat (adaptat după

http://www.ptdirect.com/training-design/anatomy-and-
physiology)

2. Contracţia musculară
Contracţia fibrei musculare implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie –contracţie;
3. contracţia propriu-zisă a fibrei.
66

1. Excitaţia. Nervul motor mielinizat are ramuri terminale nemielinizate. Acestea parcurg o
formaţiune specializată a sarcolemei formând sinapse neuro-musculare (placa motorie)(Fig. 8).
La nivelul acestor sinapse începe excitaţia fibrei musculare prin eliberarea moleculelor de
mediator chimic (acetilcolina) din terminaţia nervoasă în urma unui impuls nervos.

Fig. 8 Propagarea potenţialului de acţiune până la nivelul plăcii motorii şi eliberarea ACh în fanta sinaptică, urmată
de deschiderea canalelor ionice din membrana postsinaptică (adaptat după
https://en.wikipedia.org/wiki/Muscle_contraction)

Moleculele de acetilcolină se fixează pe moleculele receptoare ale membranei

postsinaptice, determinând deschiderea unor canale cationice ale acesteia. Cationii intră în fibră,
interiorul acesteia devine local pozitiv şi în felul acesta se produce potenţialul de acţiune al
plăcii motorii (Fig. 9). Acesta se deplasează prin sarcolemă în lungul fibrei, iar prin membrana
tubulilor transversali în profunzime.
2. Cuplajul excitaţie- contracţie. Tubulii transversali sunt în legătură cu cisternele reticulului
sarcoplasmic. Depolarizarea tubulilor duce, în momentul în care potenţialul de acţiune ajunge în
dreptul cisternelor, la deschiderea canalelor de Ca2+ (Fig. 10 ).
CURS DE BIOFIZICĂ 67

Fig. 9 Potenţialul plăcii motorii (adaptat după https://commons.wikimedia.org/wiki)

Ionii de Ca2+ sunt eliberaţi din cisterne, iar concentraţia lor în sarcoplasmă creşte de la cca 0,1
µM la 10 µM (creşte astfel de 100 de ori). Troponina fixează ionii de Ca2+ şi în urma unei
modificări conformaţionale deplasează moleculele de tropomiozină din şanţurile filamentului
subţire astfel încât locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate (Fig. 6 jos ).

Fig. 10 Deschiderea canalului de calciu în urma depolarizării membranei tubulilor T (RS - reticul sarcoplasmic)
(adaptată după www.wikipedia.org)

3. Contracţia. Din acest moment se poate forma complexul actomiozinic şi contracţia începe.
Contracţia implică eliberarea energiei chimice necesare şi fenomenele mecanice care stau la
baza producerii forţei, respectiv scurtării fibrei. Aceasta se realizează în următoarele etape
(Fig. 11):
- În urma rearanjării troponinei şi tropomiozinei extremitatea globulară S1 a miozinei
care dispune de 2 locuri de legare, unul pentru actină, altul pentru ATP, se fixează pe locul de
legare actinic. Complexul ATP- miozină are mare afinitate pentru G-actină.
- Prin formarea complexului actomiozinic activitatea ATP-azică creşte de 250 ori. ATP-
ul este scindat în ADP şi Pi şi se eliberează energia legăturii macroergice. Produşii de scindare
sunt eliberaţi rapid (după cum s-a menţionat anterior, miozina scindează şi în stare de repaus
ATP în ADP şi Pi dar eliberarea acestora este foarte lentă). Înainte de eliberarea produşilor de
scindare a ATP capul miozinic se află în poziţie aproape perpendiculară pe filamentul subţire.
Eliberarea Pi induce o modificare conformaţională a S2, iar puntea se înclină cu 450 faţă de
filament (Fig. 11), capul miozinic rămânând legat de filamentul subţire. Prin această înclinare ea
68

antrenează filamentul subţire, deplasându-l axial cu 7,5 nm în direcţia zonei mediane şi

sarcomerul este scurtat. Se dezvoltă forţă.
- Locul de legare rămânând liber, o nouă moleculă de ATP este ataşată (după 10-3 s) şi
aceasta comandă desprinderea punţii de filamentul subţire. ATP este din nou scindat, puntea se
leagă din nou de filament ìntr-o poziţie apropiată de linia Z şi procesul se repetă.

Fig. 11 Etapele contracţiei musculare (adaptare după commons.wikimedia.org

File:1008 Skeletal Muscle Contraction.jpg - Wikimedia)

Astfel, punţile transversale se comportă ca vâslele unei bărci şi sarcomerul se scurtează

(Fig. 12). Deoarece procesul este mai rapid decât în repaus, turnoverul creşte la cca. 10/s. În
felul acesta ciclul biochimic al miozinei este continuat, când începe contracţia, de cel
actomiozinic.
Observaţie: deci, în timpul scurtării sarcomerelor filamentele nu se scurtează - ele se
întrepătrund - glisează. Teoria glisării a fost elaborată în mod independent de către A. F. Huxley
şi H.E. Huxley în 1954. În lipsa ATP, cum se întâmplă după moarte, ciclul se întrerupe în faza în
care puntea este legată de filamentul subţire, fiind înclinată la 450, legătura actomiozinică
devenind permanentă. Apare rigor mortis (rigiditatea cadaverică).
CURS DE BIOFIZICĂ 69

Fig. 12 Glisarea filamentelor (adaptat după cecs.wright.edu, Muscle)

Relaxarea
După încetarea excitaţiei se produce relaxarea. Canalele de Ca2+ din cisterne se închid şi
se reface concentraţia de 103 ori mai mare în cisterne decât în sarcoplasmă, datorită activităţii
pompei de Ca2+. Prin scăderea concentraţiei calciului, troponina îsi reia conformaţia şi
tropomiozina maschează din nou locurile de legare ale actinei cu miozina. Atât contracţia cât şi
menţinerea stării de repaus se fac cu consum de energie. Există muşchi ale căror sisteme
contractile pot fi reglate de ionii de Ca2+ prin acţiunea acestora asupra miozinei şi nu prin
intermediul sistemului troponină- tropomiozină precum şi muşchi care pot apela la ambele
sisteme de reglare a funcţiei contractile.

Mecanismele de refacere a rezervei de ATP

Rezervele de ATP din muşchi se pot reface pe câteva căi:
- Glicoliză anaerobă
- Fosforilare oxidativă
- Reacţia creatin-chinazei (reacţia Lohmann): ADP + CP → ATP + C
- Reacţia miochinazei: ADP + ADP → ATP + AMP
Aceste informatii sunt suplimentare
Muşchiul glicerinat
Fibra musculară tratată cu soluţie de glicerină - devine parţial (sau chiar total) lipsită de sarcolemă, tubuli
transversali şi reticul sarcoplasmic (o asemenea stare poate fi creată şi prin tratare cu detergenţi sau prin
microdisecţie). Se constată că şi în asemenea fibre se pot desfăşura ciclurile relaxare - contracţie - rigor dacă se
modifică concentraţia de ioni de Ca2+ şi ATP în soluţia în care se află fibra. În soluţie lipsită de ATP se produce
rigor mortis. La adăugare de ATP are loc relaxarea. La adăugarea ionilor de Ca2+ se produce contracţia. La
îndepărtarea ionilor de Ca2+ (cu ajutorul chelatorilor EDTA, EGTA) se produce ori relaxarea, ori rigor mortis
(depinzând de prezenţa, respectiv absenţa ATP).

3. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare

Tipuri de contracţie
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune.
În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi
lungime. Se pot menţiona următoarele tipuri de contracţie:
- Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante
(ridicarea unei greutăţi).
70

- Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime - întinderea sau comprimarea unui

resort; în acest caz forţa care se opune muşchiului depinde de alungirea/comprimarea resortului
(conform expresiei forţei elastice: F = -k∆l).
- Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar
tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia posturală
sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu efectuează lucru mecanic (L = F∆x, cu ∆x = 0).

Fig. 13 Contracţia tetanică

- Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub forma
unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei
şi relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile
individuale fuzionează într-o contracţie unică - contracţie tetanică (Fig. 13). Frecvenţa la care se
produce tetanusul depinde de tipul de muşchi (este mai mare la muşchii rapizi). De exemplu,
pentru musculatura oculară este necesară o frecvenţă de 350 stimuli/secundă, iar pentru
muşchiul solear o frecvenţă de 30 stimuli/secundă.
- Alungirea muşchiului - dacă forţa exterioară este mai mare decât valoarea maximă a
forţei pe care o poate dezvolta muşchiul, acesta se alungeşte cu toate că se contractă activ.

Fig. 14 Dependenţa de lungimea sarcomerului a forţei dezvoltate de fibră (adaptat după Gordon, Huxley, şi
Julian, 1966)

Relaţia forţă-lungime
Forţa generată într-o contracţie musculară depinde de distanţa dintre extremităţile sale -
deci de lungimea sarcomerelor sale. Ea are valoarea maximă pentru o lungime iniţială a fibrei
(în repaus). Dacă este întinsă peste această lungime şi determinată să se contracte, sau contracţia
porneşte de la o lungime mai mică, forţa de contracţie descreşte (Fig. 14, dreapta). Pentru a
explica această dependenţă trebuie să se ţină cont de numărul de punţi transversale implicate în
contracţie (Fig 14, stânga). Dacă un muşchi este întins peste o lungime a sarcomerelor de 3,6
µm, nu mai are loc întrepătrunderea filamentelor groase şi subţiri, deci nu se poate forma
complexul actomiozinic şi forţa va fi nulă. Forţa maximă va fi generată atunci când toate punţile
sunt implicate în interacţiunea actomiozinică. La muşchiul scurtat apare o interpătrundere
suplimentară a filamentelor subţiri aparţinând aceluiaşi sarcomer. Aceasta va repezenta un
obstacol în interacţiunea actomiozinică. Atunci când filamentul subţire atinge linia Z din partea
opusă, forţa dezvoltată va fi nulă (F =0).
CURS DE BIOFIZICĂ 71

Relaţia forţa-viteză de scurtare (A.V.Hill)

Viteza de scurtare a unui muşchi depinde de forţa exterioară ce trebuie învinsă (deci de
forţa de contracţie la un moment dat). Astfel, un obiect uşor este ridicat mai rapid, unul mai
greu, mai lent. Ecuaţia care reprezintă acest proces, ecuaţia Hill:

(F+a)(v+b) = (Fmax +a)b

Aceasta este ecuaţia unei hiperbole (Fig. 15). F- forţa de contracţie, v-viteza de
contracţie, a,b, -constante (a-dimensiune de forţă, b de viteză). Fmax - forţa maximă dezvoltată de
muşchi pentru o anumită lungime iniţială la care se declanşează contracţia (izometrică).

Fig. 15 Relaţia dintre forţă şi viteza de scurtare conform ecuaţiei Hill (curba continuă) şi curba puterii
(punctată).

De aici, viteza de contracţie va fi:

v = (Fmax -F)b/(F+a)

Se obţine viteza maximă, vmax, pentru F=0.

La forţe mari muşchiul se alungeşte şi nu mai respectă relaţia Hill.

Puterea dezvoltată de muşchi:

P = Fv = F(Fmax -F)b/(F+a)

Puterea este nulă pentru F = 0 şi F = Fmax (izometrică) (Fig. 15) Ecuaţia Hill corespunde
unei curgeri vâscoase (frecarea la nivelul punţilor în glisare).

4. Aplicarea principiului I al termodinamicii în cazul contracţiei musculare

Energia internă a muşchiului este rezultatul unor reacţii chimice (hidroliza ATP, reacţia
creatinchinazei, a miochinazei etc.) Variaţia energiei chimice se calculează pentru fiecare
reacţie:
∆U = ξi∆Umol i = Q - F∆x
unde: ξi - numărul de moli de reactanţi consumaţi (gradul de avansare a reacţiei), ∆Umol i -
energia molară a reacţiei respective, luată din tabele.
Lucrul mecanic efectuat la scurtarea unui muşchi cu ∆x, împotriva unei forţe F, are
expresia L = F∆x.
Căldura disipată de muşchi, atât în repaus, cât şi în contracţie, are mai multe
componente: căldura de repaus, căldura de contracţie, care la rândul ei este căldura de menţinere
a forţei de contracţie şi căldura de scurtare (proporţională cu gradul scurtării), căldura de
relaxare (care se produce imediat după încetarea stimulării), căldura de restabilire care se
produce în urma reacţiilor chimice de regenerare a ATP. Căldura degajată de muşchi este
72

rezultatul reacţiilor chimice şi proceselor mecanice (întinderea unor structuri elastice din
muşchi, frecări interne).

5. Motoare biologice moleculare

Miozina, care alcătuieşte filamentul gros al sarcomerului, face parte din clasa motoarelor
biologice moleculare. Acestea sunt structuri proteice implicate în mişcările active ale unor
organite celulare sau ale unor celule (locomoţie). Asemenea mişcări active se efectuează cu
consum de energie metabolică (hidroliza ATP, GTP; gradiente transmembranare de potenţial
electrochimic). În cele ce urmează se face o prezentare introductivă a unor tipuri de motoare
moleculare. Dintre acestea fac parte:
1. Simple proteine contractile
2. Motoare moleculare lineare
3. Motoare moleculare rotative
1. Din prima categorie se pot menţiona filamentele contractile cum ar fi spasmonema din
piciorul de fixare al coloniilor unicelulare de Vorticella sau proteina motoare prestin din
membrana bazolaterală a celulelor ciliate externe. Aceste proteine se pot contracta şi relaxa în
funcţie de compoziţia ionică a mediului.
2. Motoarele moleculare lineare sunt macromolecule proteice capabile să remorcheze organitele
celulare şi să le transporte de-a lungul unor structuri fibrilare citoscheletale de tipul
microfilamentelor si microtubulilor. Acestea dispun de două (sau, în cazul dineinelor, mai
multe) capete globulare identice (sau cvasi-identice) legate prin două lanţuri peptidice la un
dublu lanţ de forma unui bastonaş, numit adesea "coadă”) (Fig. 16). Se pot menţiona mai multe
clase de motoare moleculare lineare, cum ar fi:
Familia miozinelor (muşchi şi structuri ne-musculare)
Familia dineinelor (cili, flageli)
Familia kinezinelor (transportul organitelor)

Fig. 16 Dineina trage o veziculă sau un organit înspre capătul negativ (înspre centrul celulei) iar kinezina trage
înspre capătul pozitiv (înspre marginea celulei)(adaptat după
https://cellbiology.med.unsw.edu.au/cellbiology/index.php/2014_Group_4_Project#Motor_Proteins)

Miozinele se găsesc atât în muşchi cât şi în alte structuri, de exemplu în rădăcinile

stereocililor celulelor ciliate din organul lui Corti.
Dineinele se leagă de microtubuli şi utilizează energia moleculelor de ATP pentru a se
mişca dinspre capătul pozitiv al tubulului spre cel negativ. Fiecare pas necesită hidroliza unei
CURS DE BIOFIZICĂ 73

molecule de ATP. Dineina trage materialele subcelulare înspre centrul celulei (Fig. 16) sau, în
cazul mitozei, spre polii fusului.
Kinezinele parcurg distanţe de ordinul mm de-a lungul microtubulilor în sensul invers
dineinei - spre marginile celulei (Fig. 16, 17). Un exemplu îl constituie transportul veziculelor cu
neurotransmiţători de-a lungul fibrei nervoase înspre terminaţiile acesteia. La fiecare pas, de
aproximativ 8 nm, este hidrolizată o moleculă de ATP.

Fig. 17 Transportul unei vezicule de către kinezină dinspre centrul înspre marginea celulei (ex. în terminaţiile
nervoase)(adaptat după http://www.wikilectures.eu/index.php/Molecular_motors 

3. Motoarele moleculare rotative sunt actualmente intens studiate însă mecanismul lor
de funcţionare nu este elucidat complet. Un exemplu de motor molecular rotativ este cel al ATP-
sintetazei. Aceasta se prezintă ca un motor în care subunitatea γ alcătuieşte rotorul, statorul fiind
confecţionat din 3 subunităţi α şi 3 subunităţi β (Fig. 18).

Fig. 18 ATP-sintetaza (adaptat după http://en.wikipedia.org/wiki/File:Atp_synthase.PNG )

La trecerea protonilor se roteşte partea globulară şi prin rotire se stabileşte o conformaţie

favorabilă sintezei de ATP. Invers, când există ATP în exces, acesta este hidrolizat şi se
eliberează energie care duce la rotaţia subunităţilor C (care formează rotorul). În acest fel este
favorizat transportul de protoni. Mecanismul transportului de protoni în subunităţile C nu este
complet elucidat.