Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea Alexandru Ioan-Cuza

Iași

Dragostea și sindromul Stockholm - misterul din spatele


iubirii victimei pentru abuzator

Conf. univ. dr.

Irimescu Gabriela Masterand :

Asofronie Andreea,

FMRF, an II
Cuprins :

1. Introducere …………………………………………………………………………. 1

2. Originea sindromului Stockholm …………………………………………………... 1

3. Sindromul Stockholm și violența în familie ……………………………………….. 2

4. Cele patru condiții ale sindromului Stockholm ……………………………………. 2

4.1. Perceperea unei amenințări ce poate afecta supraviețuirea fizică sau psihică a

victimei și credința că agresorul își va duce la capăt amenințările ……………. 3

4.2. Perceperea unei mici bunăvoințe din partea agresorului ……………………… 4

4.3. Izolarea față de alte perspective decât cea a agresorului ……………………… 5

4.4. Perceperea incapacității de a ieși din situația respectivă ……………………… 6

5. Disonanța cognitivă ………………………………………………………………... 8

6. Ce se poate face? …………………………………………………………………... 9

7. Bibliografie ……………………………………………………………………….. 12
Introducere

V-ați întrebat vreodată de ce ne încăpățânăm uneori să-i iubim exact pe cei care ne-au făcut cel
mai mare rău? Pe cei care ne-au ținut într-o relație de pe urma căreia am pierdut ani, onoare și
stima de sine? Ați auzit vreodată o persoană abuzată, spunând (după ce relația s-a încheiat), ceva
de genul : “ Realizez ce mi-a făcut, dar încă îl/o mai iubesc”, “Nu știu, dar îl/o doresc înapoi”,
“Știu că poate părea o nebunie, dar îmi e dor de el/ea” sau, mai surprinzător "Am auzit că are o
nouă prietenă. Deși o abuzează și pe ea, sunt geloasă!"?

În calitate de membri de familie sau prieteni, cel mai probabil am rămâne șocați și uimiți dacă
am auzi astfel de comentarii. În timp ce situația pare să nu aibă vreun sens din punct de vedere
social, ea are din punct de vedere psihologic.

Într-un articol scris de Joseph M. Carver, psiholog clinician din S.U.A., publicat pe site-ul
Mental Health Matters în anul 2009 și actualizat în 2011, ne este prezentat sindromul Stockholm,
o condiție psihologică întâlnită mai ales în cazul persoanelor luate ostatice. Articolul explică
modul de manifestare al acestui sindrom în cadrul relațiilor romantice și de familie, arătând de ce
o persoană abuzată, sub privirile șocate ale familiei și prietenilor, alege să rămână în aceeași
relație abuzivă. Această asociere dintre situația unui ostatic și situația unei persoane abuzate a
fost adusă în discuție pentru prima dată de Rawlings și Graham în anul 2007.

Scopul lucrării de față este, în principal, de a răspunde la următoarea întrebare : “De ce alege o
persoană abuzată să rămână în acea relație sau, în cazul în care relația s-a încheiat, să se
reîntoarcă la partenerul violent?”.

Originea sindromului Stockholm

În data de 23 August, 1973 doi infractori înarmați au intrat într-o bancă din Stockolm, în Suedia.
După ce i-au atenționat cu puștile pe lucrătorii din bancă, unul din ei, Jan-Erik Olsson le-a spus
angajaților speriați: “Petrecerea tocmai a început!” Hoții băncii au avut ca și ostatici 3 femei și
un bărbat pentru următoarele 131 de ore. Ostaticii erau legați cu sfori de dinamită și ținuți așa
până ce în sfârșit au fost salvați în data de 28 August. După eliberarea lor, ostaticii au avut o
atitudine șocantă, având în vedere că se presupunea că erau speriați, abuzați și că au trăit cu frică
pentru viața lor în cele 5 zile. În interviurile de presă, însă, s-a văzut clar că aceștia îi sprijineau
pe răpitori și chiar le-a fost frică de persoanele care a venit să îi salveze. Ostaticii ajunseseră să
creadă că de fapt răpitorii îi protejau de poliție. Mai târziu, una dintre angajate s-a logodit chiar
cu unul dintre răpitori, iar o altă persoană s-a implicat în apărarea criminalilor. Este evident că
ostaticii au devenit “legați” emoțional de răpitorii lor. Deși condiția psihologică a ostaticului a
fost numită Sindromul Stockholm, datorită publicității cazului – legătura emoțională cu răpitorii
era ceva cunoscut deja în psihologie. Acest tip de comportament era cunoscut de mult timp din
studiile făcute asupra altor ostatici, prizioneri sau asupra altor situații abuzive, precum : copii și
femei abuzate, prizonieri de război, membri ai unor culte religioase, victime ale incestului
(Carver, 2009).
Într- o analiză finală, se pare că legătura emoțională cu agresorul este de fapt o strategie pe care
victima o pune în aplicare pentru a putea supraviețui abuzului și intimidării.

Sindromul Stockholm și violența în familie

Pe baza explorării cazului amintit, dar și după monitorizarea de lungă durată a nouă grupuri de
“captivi” (ostatici, prizonieri din tabere de concentrație, prizonieri de război, civili deținuți în
închisorile comuniste chinezești, femei abuzate, prostituate ținute ostatice de către proxeneți),
Graham și Rawlings (1991) au analizat condițiile în care această relaționare specială are loc,
psihodinamica acestei relaționări și consecințele ei asupra ambelor părți (Turliuc, 2009).

Este important să înțelegem componentele Sindromului Stockholm referitoare la relațiile abuzive


(de control). O dată înțeles acest sindrom, este mai ușor să ne explicăm de ce victima își
sprijinește, iubește și chiar apără propriul agresor.

Orice sindrom are o serie de simptome sau comportamente specifice. Sindromul Stockholm nu
face excepție. Deși nu s-a stabilit o listă foarte clară și completă de simptome, din cauza opiniilor
diferite ale specialiștilor, există câteva trăsături de bază (Carver, 2009):

- sentimente pozitive ale victimei față de agresor/controlor;

- sentimente negative față de familie, prieteni sau autorități care încearcă să salveze victima sau
să îi ofere sprijin pentru a se putea elibera;

- motivarea, scuzarea și sprijinirea comportamentului agresorului;

- inabilitatea de a se angaja în comportamente care ar putea conduce la eliberare sau la detașarea


de agresor.

Cele patru condiții ale sindromului Stockholm

S-a descoperit că există patru situații sau condiții ce servesc ca bază a dezvoltării sindromului
Stockholm. Aceste situații pot fi întâlnite atât în cazul ostaticilor, cât și al persoanelor abuzate
(Carver apud Rwalings & Graham, 2007).

Acestea sunt (Carver apud Rwalings & Graham, 2007) :

1. Perceperea unei amenințări ce poate afecta supraviețuirea fizică sau psihică a victimei și
credința că agresorul își va duce la capăt amenințările;

2. Perceperea unei mici bunăvoințe din partea agresorului;

3. Izolarea față de alte perspective decât cea a agresorului;

4. Perceperea incapacității de a ieși din situația respectivă.


Analizând fiecare din aceste situații, vom putea înțelege cum se dezvoltă sindromul Stockholm în
relațiile romantice.

1. Perceperea unei amenințări ce poate afecta supraviețuirea fizică sau psihică a victimei.

Infractorii și partenerii antisociali pot amenința direct sau indirect viața unei persoane, a
prietenilor sau a familiei acesteia. Istoricul comportamentelor violente ale agresorului poate
determina victima să creadă că acesta își va duce la îndeplinire fără ezitare amenințările dacă nu
îi sunt îndeplinite cerințele. De asemenea, agresorul asigură victima că doar cooperarea cu el îi
va ține în siguranță pe cei dragi (Carver, 2009).

Indirect, agresorul poate oferi amenințări subtile, de genul Nu cumva să mă părăsești vreodată
sau să ai pe altcineva, reamintindu-i victimei că în trecut, persoanele care nu au urmat dorințele
sale au plătit scump (Cunosc persoane care îi pot face pe alții să dispară). De asemenea,
amenințările indirecte pot apărea și sub forma unor povești spuse de agresor sau de cel ce joacă
rolul de controlor, în care ei arată cum s-au răzbunat în trecut pe cei care nu i-au ascultat. Aceste
întâmplări sunt spuse ca victima să realizeze ce se poate întâmpla în cazul în care ar încerca să
plece.

“Am făcut nenumărate plângeri la poliție. Am depus în 1994 și o cerere de divorț, dar instanța a
suspendat procesul din lipsa părților. În acea perioadă el m-a urmărit și m-a amenințat cu
moartea dacă continui procesul. M-a împins o data în fața tramvaiului și mai și poartă în mod
ostentativ un cuțit la el ca să ne înspăimânte” (Mândrilă, 2009, p. 206).

“Mă urmărea mereu și acuma mă urmărește. Stă prin casa scărilor, pe stradă, pe lângă
chioșcuri, pe unde mă duc, numai să vadă ce fac. O dată am adus un instalator...el a venit și m-a
bătut...acuzându-mă că sunt o stricată și aduc bărbați în casă” (Mândrilă, 2009, p. 100).

A fi martor la o agresiune sau violență poate constitui, de asemenea, o amenințare percepută. A


asista la atitudinile și gândurile agresorului este amenințător și inditmidant, transmițându-ne că
noi am putea fi următoarea victimă.

2. Perceperea unei mici bunăvoințe din partea agresorului

În situațiile amenințătoare și de luptă pentru supraviețuire, încercăm, de obicei, să avem speranță


și să căutăm măcar un mic semn că situația se va îmbunătăți. Atunci când agresorul îi arată
victimei un semn minim de bunăvoință, chiar dacă tot el beneficiază de ea, victima are tendința
de a interpreta acest fapt ca o trăsătură pozitivă a agresorului. În cazurile de război sau în cazurile
ostaticilor, a lăsa victima să trăiască este adesea, de ajuns. Mici bunăvoințe, precum acordarea
permisiunii de a merge la toaletă sau oferirea de hrană și apă sunt destul de puternice pentru a
determina apariția sindromului.
În cazurile de abuz, o felicitare oferită cu ocazia zilei de naștere, un cadou (oferit deseori după o
perioadă de abuz), o cină romantică sau un tratament special sunt interpretate de victimă nu
numai ca ceva pozitiv, ci și ca o dovadă a faptului că agresorul nu este "atât de rău" și că poate
își va schimba comportamentul la un moment dat. În această fază, “soțul pare că regretă
comportamentul său, imploră iertarea, o copleșește cu cadouri (pe victimă) și apelează la rude și
copii pentru a obține iertarea și pentru a o convinge că a fost “pentru ultima dată” (Turliuc, 2008,
p. 47). Atunci când nu își abuzează partenera/partenerul în situații în care făcea de obicei acest
lucru, agresorul primește credit pozitiv din partea victimei. De asemenea, acea mică bunăvoință
îi creează victimei impresia că agresorul se află pe calea cea bună (Carver, 2009).

“Copiii și eu îl părăsisem de șapte luni. Dar, după un timp, el m-a convins că era o persoană
schimbată, mergea la biserică, cheltuia potrivit. Lucrul acesta era important, deoarece înainte,
deși câștiga un salariu bunicel, din ce în ce mai mult se ducea pe băutură și femei. Așa că m-am
întors la el (...) Dar într-o zi, brusc, cina nu era cum trebuia ori nu era gata la timp. În
bucătărie, el a aruncat o oală, apoi m-a lovit cu pumnul în ochi” (Mândrilă, 2009, p. 194).

“Nu mă gândeam să părăsesc domiciliul, aveam căsuța noastră, copilul nostru, mă gândeam că
dacă mai las unele lucruri de la mine, el o să se schimbe, că bătăile o să înceteze” (Mândrilă,
2009, p. 122).

“Am crezut până în pânzele albe ca într-o zi va fi bine, sau măcar mai bine…E drept că am avut
și momente (puține) de răgaz, în care mi s-a dat voie să mănânc puțin (firmituri de tandrețe, o
floare, o îmbrățișare de suflet), să mă odihnesc …”

”Atașamentul înspăimântat, infantil față de partenerul violent se structurează în situații în care


agresorul alternează atitudini ostile și sever violente cu manifestări de grijă și protecție față de
victimă. Victima dezvoltă astfel sentimental dependenței totale de agresor” (Muntean, 2011, p.
74). De asemenea, chiar agresorul poate “crede că-și poate păstra controlul” și că “victima a
învățat o lecție, așa că nu va mai trebui să o bată din nou” (Bălan, 2008, p. 129).

La fel ca și percepția micii bunăvoințe este și percepția unei "părți sensibile" a abuzatorului. În
timpul relației e posibil ca agresorul să împărtășească informații despre trecutul său - cum a fost
el înțeles greșit de alții, cum a fost abuzat și chiar neglijat. Victima începe să simtă că agresorul
ar fi capabil să-și rectifice comportamentul, sau, mai rău, că și el însuși este o victimă.

Simpatizarea cu agresorul este adesea un comportament asociat cu acest sindrom. Adesea auzim
victime care iau apărarea agresorului : "Știu că mi-a fracturat maxilarul și coastele, dar are și el
necazuri. A avut o copilărie grea!"

A existat un caz în care agresorul și-a justificat crima motivând că a mâncat prea mult junk-food.
Acest fenomen este cunoscut sub numele de Twinkie Defense.
Deși poate fi adevărat că abuzatorul a avut o copilărie dificilă, a simpatiza cu el nu îl determină
pe acesta să își schimbe comportamentul, ci, mai rău, poate prelungi perioada abuzului. Deși
aproape întotdeauna abuzatorii folosesc drept scuze poveștile triste, după evenimentul abuziv,
comportamentul lor nu se schimba! Probabil nu există vreo victimă care să-și fi auzit agresorul
spunând : "Te bat pentru că mama mea m-a urât!"

3. Izolarea față de alte perspective decât cea a agresorului

În relațiile abuzive și de control, victima are întotdeauna senzația că merge pe coji de ouă,
manifestată prin frica de a nu spune sau face ceva care ar putea duce la un nou acces de violență.
Pentru propria supraviețuire, victima începe să vadă lumea prin ochii abuzatorului. De asemenea,
aceasta începe să identifice acele lucruri care ar putea să creeze un nou acces de furie, să
acționeze în așa fel încât să-l facă fericit pe agresor și să evite acele aspecte ale vieții ei care ar
putea constituti o problemă.
Victima ajunge să ia majoritatea deciziilor ținând cont de reacția agresorului la acestea. Ea
devine preocupată de nevoile, dorințele și obiceiurile agresorului.

Perceperea lumii prin ochii agresorului, folosită ca tehnică de supraviețuire poate deveni atât de
intensă încât victima începe să dezvolte mânie față de cei care vor să o ajute. Agresorul este încă
de la început nervos și pornit asupra oricărei persoane care dorește să ajute victima, și, de obicei,
folosește diferite metode de manipulare pentru a izola vicitma de ceilalți (Carver, 2009).

“Nicio persoană nu avea voie să mă sune. Dacă mă suna, el ridica receptorul și zicea : << E
ocupată, te sună ea mai târziu!>> sau <<Nu este acasă!>> și-mi spunea : <<N-ai timp pentru
prieteni! Eu sunt prietenul tău, de mine trebuie să te ocupi. N-ai timp pentru prieteni>>. Când
replicam că vreau să mă întâlnesc cu cutare și cutare, îmi spunea : <<N-ai nevoie de asta! Ai
nevoie de mine.>> Asta s-a întâmplat pe parcursul legăturii noastre, care a durat doi ani”
(Mândrilă, 2009, p. 104).

Fiecare contact al victimei cu ceilalți oameni care ar putea să o ajute este urmat de acuzații,
amenințări și accese de furie. Astfel, victima începe să întoarcă spatele propriei familii, temându-
se ca nu cumva contactul cu aceasta să înrăutățească situația de acasă. În acest punct, victima își
îndepărteaza familia și prietenii, le spune să nu o mai sune și să nu se mai implice în familia ei și
rupe orice contact cu aceștia. Ajunge să fie de acord cu agresorul : aceste persoane nu creează
decât probleme și sunt de evitat. La suprafață, victima pare că s-a aliat cu agresorul. În realitate,
ea încearcă să minimalizeze situațiile de contact cu familia și prietenii, pentru a se proteja
împotriva unui nou abuz. De exemplu, dacă un telefon obișnuit din partea mamei determină două
ore de amenințări și acuzații din partea partenerului, victima realizează repede că va fi mai în
siguranță dacă mama nu mai sună deloc (Carver, 2009).

În cazurile mai grave ale sindromului Stockholm, victima poate avea dificultăți în a-și părăsi
partenerul abuziv deoarece crede că situația se prezintă astfel din vina ei.
“În timp, când am auzit cât de proastă eram, nevolnică și că nimeni nu avea nevoie de mine, mi-
am pierdut identitatea. Am început să cred că faptul că el bea, se ducea la alte femei, mă lovea,
este din vina mea” (Mândrilă, 2009, p. 94).

4. Perceperea incapacității de a ieși din situația respectivă

În cazul ostaticilor amenințați cu arme de criminali, este ușor de înțeles perceperea incapacității
de a ieși din acea situație. În relațiile romantice, impresia victimei că nu poate scăpa este foarte
comună. Multe situații abuzive și de control par a îndeplini zicala "până când moartea ne va
despărți", victima rămânând legată de agresor din diferite motive (financiare, secrete intime,
situații legale). În continuare, vom prezenta câteva situații des întâlnite de acest fel :

- partenerul agresor face în așa fel încât nici el, nici victima să nu poată supraviețui financiar pe
cont propriu ;

“Dacă mă despart de el, nu mă pot descurca singură. El face totul, eu nu mă prea descurc și cu
un copil...este foarte greu. M-am lăsat și de serviciu și acum depind de el material. Mereu cred
că nu sunt bună de nimic” (Mândrilă, 2009, p. 122).

- agresorul amenință victima că dacă aceasta îl părăsește, nu va avea o viață liniștită și va fi


hărțuită continuu ; “unii agresori chiar le precizează clar partenerelor că, dacă vor pleca, ei le vor
găsi și abia atuncile vor face rău sau vor încerca să le omoare (...). Trebuie menționat faptul că
multe femei au experimentat riscul unui atac fizic după părăsirea relației, numit de Mahoney
(1991) (după Davies, 1998) atacul de separare” (Mândrilă, 2009, p. 20);

- agresorul ține victima blocată în relație inducându-i acesteia o stare puternică de vină, chiar
amenințând-o că se sinucide dacă îl părăsește ; de regulă, victima aude replici de genul "O să mă
sinucid în fața copiilor", "O să-mi dau foc în fața casei" sau "Dacă pleci, copiii noștri nu vor mai
avea mamă/tată";

“Uneori amenința că mă omoară, alteori punea fetița să-i țină lumânarea și se pregătea să se
anine în baie ... Alteori, deschidea balconul și se făcea că se aruncă de la etaj” (Mândrilă, 2009,
p. 72).

- în relațiile cu agresorul, victima experimentează o scădere a stimei de sine, a încrederii în


capacitățile proprii și oboseală psihică ; victima se poate simți depășită de situație, "stoarsă de
energie" și prea obosită ca să plece ; “atacurile psihologice din partea agresorului pot implica o
serie întreagă de insulte, amenințări, acuze pentru tot ce nu merge bine, punându-li-se la îndoială
inteligența, capacitatea de a soluționa o problemă, calitățile fizice, abilitățile sexuale și
performanțele profesionale” (Mândrilă, 2009, p. 20);

- în plus, agresorul creează adesea un anumit tip de dependență financiară prin controlul
finanțelor, înregistrarea automobilelor pe numele lui și eliminarea oricăror resurse pe care
victima le-ar putea folosi ca să plece ("Aș pleca, dar nici măcar nu am acces la contul de
economii. Nu știu PIN-ul").

În relațiile nesănătoase, și, cu siguranță în cazul sindromului Stockhokm, există mereu o


preocupare față de "probleme". Problemele pot apărea în legătură cu o persoană, un grup, o
situație, un comentariu sau o simplă privire, aspecte care ar putea produce un nou acces de furie
din partea agresorului. Pentru a supraviețui, victima trebuie să evite pe cât posibil aceste
"probleme". Aceasta include evitarea familiei, a prietenilor, a colegilor de muncă sau a oricărei
alte persoane care ar putea cauza neplăceri și necazuri. Victima nu își urăște familia sau prietenii,
ci pur și simplu evită "problemele" (Carver, 2009).

Sindromul Stokcholm în relații este des întâlnit. Oamenii legii sunt obișnuiți cu situații de acest
gen. Fiind chemați de vecini pentru a rezolva un episod abuziv între soți, aceștia găsesc adesea
victima supărată, amenințându-i ca nu cumva să îi aresteze partenerul abuziv. În realitate,
victima știe că agresorul se va răzbuna pe ea dacă încurajează arestarea lui, oferă declarații
privind abuzul, nu îl scoate cât mai repede din închisoare și dacă nu își cere scuze personal
pentru situație, ca și cum ar fi fost vina ei.

Sindromul Stockholm produce o legătură nesănătoasă a victimei cu abuzatorul. Acesta este


motivul prinicipal pentru care victima continuă să sprijine abuzatorul chiar când relația se
termină. Este de asemenea, motivul pentru care victima continuă să vadă partea bună a
agresorului și să simpatizeze cu el.

Mai este ceva implicat?

De-a lungul timpului, oamenii s-au trezit sprijinind și participând la situații care variază de la
abuziv la bizar. Este clar că aceste persoane au dezvoltat anumite sentimente și atitudini care le
explică participarea la situațiile respective. O modalitate prin care sunt dezvoltate acestea este
"disonanța cognitivă".

Disonanța cognitivă explică cum și de ce oamenii își schimbă ideile și opiniile pentru a sprijini
situații care nu sunt sănătoase, pozitive sau normale. În teorie, o persoană caută să reducă
informațiile sau opiniile care o fac să se simtă inconfortabil.
Când avem două seturi de cogniții (cunoștințe, opinii, sentimente) care sunt opuse, situația
devine inconfortabilă din punct de vedere emoțional. Când apar astfel de situații, de obicei,
încercăm să reducem disonanța (faptul că ideile noastre nu se potrivesc, nu sunt în acord, nu se
combină). Disonanța cognitivă poate fi redusă adăugând noi cogniții (noi gânduri și atitudini)
(Carver, 2009).
Câteva exemple :

Fumătorii înrăiți știu că tutunul poate cauza cancer la plămâni sau alte boli. Dar, deoarece ei nu
sunt pregătiți să renunțe la acest viciu, încep să-și schimbe cognițiile, justificându-se cu afirmații
de genul : "Oricum, fumez mai puțin decât anul trecut", "Fumez țigări light", "Statisticile acestea
sunt făcute de industria conspiratoare a cancerului" sau "Până la urmă tot mori". Aceste noi
cogniții le permit să fumeze în continuare fără probleme.

Prietenul sau soțul tău devine abuziv și violent. Nu poți pleca din anumite cauze : situația
financiară, copiii sau alți factori. Prin intermediul disonanței cognitive, începi să-ți spui :
"Oricum, mă lovește doar cu mâna goală" sau "A venit foarte stresat de la serviciu" (Carver,
2009).

Leon Festinger este cel care a introdus termenul de disonanță cognitivă. El a studiat
comportamentul membrilor unui cult (1956), care își puneau în slujba acestuia propriile case,
venituri și joburi. Membrii cultului credeau și așteptau mesaje extraterestre ce urmau să prezică
ziua în care lumea va fi distrusă printr-un potop. De asemenea, ei erau foarte siguri că vor fi
salvați în acea zi de către OZN-uri. Ziua așteptată a venit și a trecut și ... nici urmă de potop sau
farfurii zburătoare! În mod uimitor, în loc să se simtă înșelați, după imensele investiții
emoționale și personale pe care le-au făcut, membrii cultului au decis că însăși credința lor a
salvat lumea de la distrugere, devenind astfel credincioși mai Fermi (Carver, 2009).

Morala - cu cât investești mai mult (bani, muncă, locuință, timp, efort), cu atât ai nevoie să îți
justifici mai mult poziția. Dacă investești tot ce ai în ceva, este nevoie de o credință oarbă și de o
atitudine neobișnuită pentru a sprijini și justifica investiția.

Studiile au arătat că suntem mai loiali și mai angajați în ceva care este dificil, inconfortabil sau
chiar umilitor. Aproape orice încercare grea creează o legătură puternică între persoane. De
exemplu, două persoane, nu contează cât de puțin s-ar potrivi, se pot îndrăgosti foarte probabil în
condiții ciudate, ca în filme : după ce au scăpat de un atac terorist, de un accident sau după ce au
naufragiat pe o insulă. Investiția și necazurile sunt ingrediente suficiente ce pot creea legături
puternice - chiar dacă această legături sunt nesănătoase.

Există câteva tipuri de investiții ce ne pot ține legați într-o relație nesănătoasă (Carver, 2009):

- Implicarea/ investiția emoțională – Am investit atâtea emoții, am plâns atât de mult, și ne-am
făcut atâtea griji, încât simțim că trebuie să vedem cum va fi relația la final;

- Implicarea socială – Avem mândria noastră! De aceea, pentru a evita rușinea socială și
situațiile sociale inconfortabile, preferăm să rămânem în relație;

“Trăiam în stres și tensiune mare, eu lucram două schimburi și-mi era rușine să spun la
serviciu” (Mândrilă, 2009, p. 72)
- Implicarea/investiția familială – Dacă sunt prezenți și copii în acea relație, deciziile privind
relația sunt puse pe al doilea loc, primând nevoile copiilor;

“Nu l-am reclamat la poliție pentru că știam că nu rezolv nimic și mă temeam de alte
violențe...mă temeam să nu se reflecte și asupra copilului” (Mândrilă, 2009, p. 110).

- Investiția financiară – În cele mai multe cazuri, un partener care controlează și se comportă
abuziv creează o situație financiară complexă. Multe victime rămân într-o relație nesănătoasă,
așteptând o situație financiară mai bună ca să se poată detașa din punct de vedere material sau să
poată pleca efectiv;

- Investiția în stilul de viață – Multe victime nu doresc să piardă stilul de viață cu care s-au
obișnuit;

“Nu mă gândeam să părăsesc domiciliul, aveam căsuța noastră, copilul nostru...” (Mândrilă,
2009, p. 122)

- Investiția intimă – Multe victime au investit în relație atât aspecte ale intimității emoționale,
cât și ale celei sexuale. În cazul în care relația s-ar destrăma, abuzatorul ar putea dezvălui
anumite detalii secrete din viața victimei.

Combinația dintre Sindromul Stockholm și disonanța cognitivă produce o victimă ce crede nu


numai că relația în care se află este acceptabilă, ci chiar că nu ar putea trăi fără ea. Victima crede
că ar claca din punct de vedere mental dacă relația s-ar termina. Important este faptul că atât
Sindromul Stockholm, cât și disonanța cognitivă se dezvoltă în mod involuntar. Victima nu își
propune să acționeze în acest fel. Aceste tulburări se dezvoltă ca o încercare a victimei de a
supraviețui într-un mediu abuziv.

În loc de concluzii

Ce putem face?

Câteva sfaturi generale pentru familia și prietenii unei persoane devenite victimă (Carver, 2009) :

 Celui drag al tău i s-a dat deja posibilitatea de a alege între relația abuzivă și familia de
origine. Alegerea, însă, este îngreunată de amenințările și intimidările venite din partea
partenerului. Ține minte întotdeauna că victima știe în sinea ei că familia o iubește și o va
accepta oricând ar decide să se întoarcă ;
“Numeroase femei maltratate trec prin așa-numitul stadiu ambivalent, în cursul căruia
decid fie să rămână în cămin, fie să plece. Motivele care o împing să plece sunt atât de
puternice ca și cele care o determină să rămână. Ele trebuie să testeze singure dacă pot
evolua în afara relației conjugale sau dacă aceasta poate fi schimbată în bine. Deși
frustrantă pentru cei din afară, această situație de ambivalență este singura care poate face
o femeie capabilă de a lua o decizie în cunăștință de cauză, pentru a-și soluționa propriile
probleme” (Hogaș, 2010, p. 169).
 Nu presa victima să încheie relația cu abuzatorul. Ar putea intepreta că încerci să îi
ruinezi relația (ceea ce deja abuzatorul i-a spus despre tine)!;
 Nu fi prea insistent în stabilirea contactelor cu cel drag, întrucât riști să îi mărești
presiunea la care e deja supus. Un simplu telefon din partea familiei ar putea declanșa ore
de amenințări ;
 Dacă victima poate totuși să vorbească la telefon, nu aborda subiectul relațiilor (agresorul
ar putea asculta) decât dacă ea îl aduce în discuție. Scopul convorbirilor este doar de a
păstra contactul, de a asigura victima că familia o va sprijini întotdeauna, indiferent de
deciziile pe care le ia și de a arăta abuzatorului că aceasta nu este singură pe lume și că îi
mai pasă cuiva de ea ;
 Încearcă să rămâi în contact cu cel drag prin participarea la evenimente tradiționale,
precum sărbătorile, ocaziile speciale, aniversările. Întâlnirile din astfel de perioade nu
sunt, de obicei, suspecte pentru agresor. De asemenea, contactele ce oferă anumite
informații sunt considerate de agresori “inofensive” (ex. : un bilețel pe care scrie : “Vrem
doar să știi că fratele tău și-a găsit o nouă slujbă săptămâna aceasta. Cu drag, mama și
tata”). O astfel de abordare îi arată victimei că familia este acolo, așteptând-o cu brațele
deschise oricând. Este ridicol ca agresorul să fie gelos pentru că fratele victimei și-a găsit
o slujbă. Nu inventa însă sărbători sau ocazii (nu trimite felicitări cu ocazia zilei de
naștere a lui Sigmund Freud!), întrucât poți crea suspiciuni chiar și într-o familie
obișnuită;
 Există multe modalități de comunicare : telefoane, scrisori, felicitări, emailuri. Lasă
deschis măcar unul din aceste canale. Scopul este însă doar să menții contactul, nu să faci
presiuni;
 Nu crede că victima este împotriva familiei. Ea poate avea o atitudine ostilă doar pentru a
se proteja, pentru a evita “problemele” ;
 Nu îi aminti celui drag de problemele lui. S-ar putea să evite contactul cu tine. De obicei,
tindem să evităm persoanele sau lucrurile care ne amintesc de situații dureroase;
 S-ar putea ca victima să sugereze în mod subtil că ar dori să plece. Nu fi însă prea săritor.
Doar ascultă și promite-i că o vei sprijini, indiferent de decizia luată. Dacă îți cere
ajutorul, spirjinește-o în realizarea unui plan de “evadare”;
 Dacă ești părinte și încă îți sprijini copilul căsătorit sau aflat într-o astfel de relație
abuzivă, comportamentul lui agresiv nu trebuie să te facă să sistezi acest ajutor (ex:
“Dacă se întâlnește cu ăla, nu se vor plimba cu o mașină plătită de mine!” sau “Dacă se
căsătorește cu femeia aia, deja poate să renunțe la facultate și să se dea pe hamburgeri!”).
Stoparea ajutorului financiar va face mai mult rău, victima devenind dependentă de
agresor și din acest punct de vedere.
Bibliografie:

1. Bălan, L., 2008, Agresiune și victimologie intrafamilială, Editura Sedcom Libris, Iași
2. Hogaș, L.D., 2010, Patriarhatul, subordonarea femeii și violența domestică, Editura
Lumen, Iași
3. Mândrilă, C.G., 2009, Violența în familie – o realitate dramatică, Editura
Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași
4. Muntean, Anca, Muntean, Ana, 2011, Violență, traumă, reziliență, Polirom, Iași
5. Turliuc, M.N., Tobolcea I., 2008, Violența în familie : între stigmatizare, acceptare
socială și intervenție terapeutică, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași
6. Turliuc, M.N., Huțuleag, A., Dănilă, O., 2009, Violența în familie : teorii,
particularități și intervenții specifice, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”,
Iași

Siteografie :

7. Carver, J.M., 2009, Love and Stockholm Syndrome: The Mystery of Loving an Abuser,
Mental Health Matters, http://www.mental-health
matters.com/index.php?option=com_content&view=article&id=167, accesat în
noiembrie 2012
8. Furtună, I., 2010, Despre relații "bolnăvicioase" , Sindromul Stockholm și disonanța
cognitivă, http://www.forum.santamia.ro/1550-despre-relatii-bolnavicioase-sindromul-
stockholm-disonanta-cognitiva.html, accesat în noiembrie 2012