Sunteți pe pagina 1din 6

OBICEIURI SI TRADITII TURCESTI

Primele elemente de civilizaţie turcă datează cam din cel de-al VI-lea
secol, de când datează şi primele mărturii documentare în legătură cu
civilizaţia turcă. Până la proclamarea republicii în 1923, cultura turcă a
parcurs mai multe etape: preanatoliană, selgiucidă şi otomană. În drumul
lor spre Anatolia, turcii oguzi au venit în contact cu civilizaţii precum
arabii, iranienii şi vechii locuitori ai Asiei Mici. Relaţiile cu acestea şi
islamizarea au avut drept efect îmbogăţirea culturii şi artei, dar asta nu
înseamnă ca turcii nu şi-au continuat dezvoltarea tradiţiilor pe care le-au
adus cu sine din Asia Centrală. Elementele tradiţionale s-au îmbinat cu
cerinţele tehnice şi sociale ale vieţii moderne, aspect caracteristic şi
civilizaţiei turce contemporane.

Să vedem câteva dintre obiceiurile care i-au consacrate pe otomani. În cartea ”Dede
Korkut” sunt descrise marile ospete numite toy, care celebrau întoarcerea victorioasă a
triburilor oguze de la luptă. După terminarea marelui ospăţ, hanul se retrăgea, dar
participanţii împărţeau între ei obiectele care se găseau în cortul hanului. Triburile oguze
mai aduc şi tradiţia altui ospăţ, yagmali, petrecerile urmate de împărţirea veselei. De la
oguzi acest soi de petreceri trece la otomani, cunoscut sub numele de şölen, descris cu
amănunte de faimosul Ibn Battuta. Celebră a rămas în istoria turcilor petrecerea
organizată de către Mustafa al II-lea (1695-1703) în iunie 1701, cu ocazia unei întreceri
sportive cu caii care s-a ţinut în oraşul Adrianopol. Întreaga populaţie a avut şansa de a se
îndestula cu şerbet. Mai celebre sunt însă ospetele date de Ahmet al III-lea (1703-1730) cu
prilejul circumciziei băieţilor săi, petrecere la care a participat întreaga populaţie a
Istanbulului. 500 de oi şi berbeci au fost sacrificaţi şi s-au pregătit nu mai puţin de 4500 de
platouri de pilaf.

Un alt obicei specific este cel al ajutorului social şi instituţiilor de binefacere. Fondurile
pentru ajutoare erau asigurate atât de către stat, cât şi persoane particulare sau
proprietăţi religioase (vakifuri). Acestea din urmă au avut cel mai însemnat rol,
contribuind totodată şi la promovarea culturii şi artei. Veniturile serveau unor variate
scopuri sociale: permise de boală, chletuieli de nuntă, editare de cărţi, dezvoltarea
agriculturii, construcţie de cetăţi, achitarea datoriilor, organizarea bairamului, împărţirea
de haine. O anumită cotă parte din veniturile vakifurilor se păstra pentru slujbe religioase
în memoria donatorilor. Această form de ajutor era de departe singulară. De pildă,
sistemul clăcii (imece) era destul de răspândit. Acestea presupunea un ajutor acordat de
rude, vecini sau chiar întregul sat infirmilor, bătrânilor, bolnavilor, minorilor; un ajutor
care se putea rezuma la contribuţia cu atelaje, unelte, pentru a realiza diversele treburi
gospodăreşti. Altă formă de ajutor consta în neridicarea unei părţi din cereale, legume,
fructe de pe ogoare, livezi sau grădini, lăsate intenţionat pentru cei nevoiaşi.

Deosebit de interesantă este sărbătoarea anului nou. Din 1926 s-a adoptat şi în Turcia
sistemul gregorian, dar în anumite zone din Anatolia încă se mai întâmpină noul an în stilul
vechi. Acesta se sărbătoreşte la 21 martie şi înainte se săvârşeşte un ritual complex: se
vizitează cimitirele, sunt aşezate pietre funerare pe mormintele proaspete, iar pe
mormintele celor viteji se ridică statui în formă de berbec. Tradiţia se pare că ar proveni
de la triburile akkoyunlu (oile albe) şi karakoyunlu (oile negre). In ziua morţilor (ultima
marţi înainte de 21 martie), fiecare familie pregăteşte pilaf, halva, dulciuri, pe care le
împarte săracilor adunaţi la cimitir. Tot în această perioadă se aprind mari focuri numite
tongar, rostindu-se cuvintele: bolile şi necazurile să ardă în acest foc. Se dansează la
lumina torţelor, iar fiecare bate în faţa casei un ţăruş despre care se spune că ar aduce
noroc. Odată cu retragerea în casă începe petrecerea în familie, la care tatăl umple o tavă
mare cu 7 feluri de bunătăţi. La terminarea mesei de revelion se trece la un alt moment
de cumpănă: ghicirea viitorului. Fiecare persoană, având un vas plin cu apă şi 7 chei, se
postează la gardul care dă în stradă şi aşteaptă o vorbă de la vecini. Dacă va auzi cuvinte
binevoitoare, anul nou îi va aduce multe bucurii. Cea mai importantă parte a revelionului
este cea numită vasf-i hal (tot un fel de ghicit). Fetele aduc apă de la izvor pe care o
toarnă într-un bazin, în care aruncă două ace de cusut înfăşurate cu bumbac. Dacă cele
două ace se apropie, înseamnă că fetele se vor căsători cu cei pe care îi iubesc. Iar băieţii
au obiceiul ca de anul nou să se urce pe casă şi să înmâneze prin horn un cadou iubitei.
Interesant este că la ospăţul de anul nou, pe lângă comunul pilaf, se mai pregătesc şi ouă
roşii, de obicei înroşite cu coajă de ceapă.

Referitor la tradiţiile de căsătorie, până la codul civil din 1926 bărbatul avea dreptul la 4
soţii. La populaţia turcă legăturile de familie erau foarte puternice. Stabilirea în propria
casă se făcea pe baza unui ritual specific: feciorii îşi fac casele aproape de cele părinteşti.
De menţionat că familiile se construiesc numai pe linie bărbătească, tinerele fete intrând
în familia soţului. Modul de organizare familială are raţiuni economice, evitându-se
parcelarea proprietăţii. În împărţirea moştenirii intervine tot tradiţia. Fetele primesc mai
puţin decât băieţii, din dorinţa de a aduce cât mai puţine prejudicii averii care este
păstrată ca un tot. Căsătoriile se încheie de obicei prin înţelegerea dintre familiile
tinerilor. Poligamia a fost interzisă prin lege de către Atatürk, dar nici înainte nu era
foarte răspândită in mediul rural. Oricum, chiar dacă bărbatul îşi lua o a doua soţie, tot
prima deţinea cele mai multe privilegii.

Un ultim aspect demn de menţionat este haremul, dovada distincţiei destul de clare dintre
obiceiurile poporului şi cele ale aristocraţiei. Istoria haremului incepe odată cu istoria
Imperiului Otoman şi este vorba despre o instituţie oarecum misterioasă, pentru că în
afară de sultan nu avea acces nimeni la ea. Iniţial femeile din harem erau toate de origine
turcă, dar începând cu finele secolului al XV-lea sunt din ce în ce mai numeroase străinele.
Unele dintre acestea au jucat un rol fundamental în viaţa politică, cum ar fi de exemplu
Roxana (Hurrem), soţia lui Soliman Magnificul, sau Agrippine Bafa (Safiye sultan), mama lui
Mehmet al III-lea. Membrele haremului erau supuse unui prgram riguros de instruire, care
presupunea învăţarea limbii turce, a manierelor aristocrate, dansului şi muzicii. Cele mai
frumoase erau alese pentru a servi în apartamentele sultanului, mamei sale, soţiilor
suveranului şi prinţilor. Dintre ele sultanul îşi selecta soţiile legitime şi nelegitime, restul
având alte atribuţii. Haremul era o instituţie foarte bine organizată, în care fiecare îşi
cunoştea precis funcţia. Toate femeile erau supuse mamei sultanului (valide sultan). În
ciuda imaginii exotice afişate de obicei în descrierile haremului, femeile se ocupau mai tot
timpul de probleme administrative. Unele pregăteau masa, altele baia, altele cafeaua etc.
În harem mai existau 5 secretarea care ţineau evidenţa bunurilor, precum şi o serie de
moaşe, doici şi femei de serviciu.

Documentele păstrate arată că sultanul avea în genere şase soţii legitime şi şase
nelegitime. Toate erau însoţite de gărzi. Până în secolul al XVIII-lea acestea aveau voie să
se recăsătorească. În ceea ce le priveşte pe celelalte din harem, acestea se puteau
căsători cu demnitari ai statului, dispunând fiecare de o anumită feudă care îi servea a
dotă din partea sultanului. Numărul femeilor din harem a variat de-a lungul istoriei între
400 şi 800.

Referinţe: Mehmet Ali Ekrem, Civilizatia Turcă, Bucureşti, 1981.


OBICEIURI SI TRADITII ISRAEL

Hag Sukot

Sucotul este impreuna cu Pesah si Shavuot una din sarbatorile de pelerinaj, in cursul
carora, pana in anul 70 e.n. evreii urcau la Templul din Ierusalim.

Sarbatoarea Corturilor sau a Tabernacolelor se celebreaza, incepand cu 15 Tisri


(calendarul evreiesc), timp de o saptamana in Israel, iar in Diaspora timp de 9 zile. In
afara Israelului primele doua zile sunt considerate sarbatori intregi, precum si a opta zi -
Smini Ateret si ultima zi Simhat Torah. In Israel numai prima zi si a opta sunt considerate
sarbatori intregi, Smini Ateret si Simhat Torah fiind celebrate in aceeasi zi. Zilele
intermediare (5 in Israel si 6 in Diaspora) sunt numite hol ha-moed insemnand semi-
sarbatori, in care munca este permisa pastrandu-se totusi un cadru festiv si sarbatoresc.

Ca si Pesah si Shavuot, Sucot are atat o semnificatie istorica cat si o semnificatie legata
de ciclul naturii, de activitatile agricole. Aceste semnificatii reies din diferitele denumiri
ale sarbatorii:

* Hag ha Sucot - Sarbatoarea Corturilor - atesta importanta istorica a sarbatorii


legata de peregrinarea evreilor in desert timp de 40 de ani, cand au locuit in corturi. "
sapte zile sa locuiti in corturi; toti cei nascuti in Israel sa locuiasca in corturi, pentru ca
generatiile iesite din voi sa stie ca am facut pe fiii lui Israel sa locuiasca in corturi, dupa
ce i-am scos din tara Egiptului: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Lev. 23,42-43)

* Hag ha-Asif - Sarbatoarea recoltei : "sa tii sarbatoarea Strangerii roadelor, la


sfarsitul anului, cand vei strange de pe camp rodul muncii tale" (Exodul, 23,16) -
demonstreaza legatura cu ciclul naturii, cu anul agricol. Sucot apare in acest context
sarbatoarea recunostintei fata de natura milostiva, creata si daruita de Dumnezeu
omului. " In ziua intai sa luati fructe din pomii cei frumosi, ramuri de palmieri, ramuri de
copaci infrunziti si de salcii de rau, si sa va bucurati inaintea Domnului, Dumnezeului
vostru, sapte zile." (Lev. 23,40). De aceea Sucot apare si ca sarbatoarea bucuriei,
veseliei - Zeman Simhateinu - iar in cartile cele mai vechi ea figureaza ca singura
sarbatoare importanta. Aceasta insemnatate a sarbatorii s-a pierdut pe masura departarii
de munca agricola odata cu distrugerea celui de al Doilea Templu. Reminescente se mai
pot vedea in obiceiul de a impodobi suca cu fructe naturale sau confectionate din hartie
colorata sau material si in importanta liturgica si simbolica a celor patru specii de plante
specifice acestei sarbatori.

Celebrarea sarbatorii implica obligatia de locui in suca - constructie provizorie ridicata


special in acest scop in curte, pe balcon, terasa, etc.
Conform traditiei, constructia colibei - suca - este bine sa se inceapa imdiat dupa
terminarea sarbatorii de Iom Kipur. Peretii ei - obligatoriu in numar de cel putin trei - pot
fi din piatra, lemn, panza pe un schelet metalic, sau alt material. Acoperisul in schimb
trebuie sa fie subtire, astfel incat sa se poata vedea cerul cu stelele prin el. In acest sens
o suca nu este corecta daca este asezata sub un tavan sau alt acoperis. Sucaua este
amplasata undeva in aer liber, iar tavanul - shah - se face de obicei din ramuri de copaci,
trestie, prajini de bambus. De asemenea el nu trebuie sa se sprijine direct pe sol, de
aceea creanga unui copac viu nu poate sluji ca acoperis.

Arbaat Ha-minim

Un element central al sarbatorii il reprezinta cele patru specii de plante - arbaat ha-minim
care sunt agitate in diferitele momente ale liturghiei, conform poruncii biblice de a veseli
fata Domnului. Aceste patru plante speciale sunt: palmierul (lulav), fructul de chitra
(etrog), salcia (arava) si mirtul (hadas). Manunchiul ritual este alcatuit in mijloc dintr-o
frunza inchisa de palmier, doua ramuri de salcie in dreapta si trei ramuri de mirt in
stanga palmierului - simbolizand recunoasterea omniprezentei divine in intregul univers.

Cele 4 specii reprezinta toate tipurile umane si anume: chitra - fruct care poseda gust si
miros - ar simboliza omul perfect, inzestrat si cu fapte bune (mireasma) cat si cu
cunoasterea Torei (gustul). Mirtul - inmiresmat dar insipid si palmierul - roditor dar fara
mireasma ar simboliza oamenii care exceleaza fie in fapte bune fie in cunoasterea Torei
fara a ajunge insa la profunzime si complexitate. Salcia lipsita si de gust si de parfum
intregeste tipurile umane simbolizate de aceste specii si impreuna unitatea poporului
evreu.

Celebrarea sarbatorii este legata si de un alt obicei - de origina cabalistica, si anume


ushpizin - care literal tradus inseamna oaspeti. Cuvantul ushpizin provine din aramaica
si inseamna "oaspeti". In contextul Sucotului el face trimiterea la cei sapte oaspeti secreti
care, potrivit misticii iudaice viziteaza cortul in fiecare seara. Este vorba de Avraham,
Ithac, Yaacov, Iosif, Moise, Aharon si David.

A opta zi Sminei Ateret este zi de sarbatoare separata in Diaspora, si sarabatorita


impreuna cu Simhat Torah in Israel. Ea este caracterizata prin recitarea de rugaciuni
pentru ploaie. Este pentru prima oara in an cand se introduce aceasta rugaciune si este
citita zilnic pe toata perioada de iarna pana in prima zi de Pesah.