Sunteți pe pagina 1din 168

Proiect RI – Colecţia "Michel Zévaco"

Capitolul I Ursitoare sau vrăjitoare

În timpul în care are loc povestirea de faţă, Franţa, în 1314, avea drept rege pe
Ludovic al X-lea Răzvrătitul. Regina, Margareta de Burgundia şi cele două surori ale
sale, Jeanne şi Blanche, duceau în secret o viaţă de desfrâu. Turnul Nesle fiind locul
lor predilect pentru a-şi petrece timpul în mod plăcut.
În acea epocă, consilierii regelui pentru afacerile de stat erau unchiul său
Carol, conte de Valois şi monseniorul Enguerrand de Marigny, fost ambasador la
Curtea Burgundiei. Acesta din urmă fusese în vremea tinereţii amantul reginei cu
care avea o fetiţă, Myrtille, dar aceasta nu-şi cunoscuse niciodată mama şi nu ştia
nici de funcţiile înalte ale tatălui ei. Contele de Valois, unchiul regelui, sedusese cu
ani în urmă o tânără de la Curtea Burgundiei, Anne de Dramans, care-i născu un fiu,
Jehan, dar cel însărcinat cu uciderea micuţului, Lancelot Bigorne, ezită în ultimul
moment şi salvă copilul.
De atunci au trecut destui ani: Jehan ― Buridan ― a devenit de acum bărbat,
iar Myrtille o tânără încântătoare. Cei doi tineri se iubesc fără a-şi cunoaşte trecutul
apăsător. Ura dintre Enguerrand de Marigny şi contele de Valois este o piedică în
calea acestei iubiri. Margareta de Burgundia respinge iubirea lui Filip d'Aulnay, unul
dintre prietenii lui Buridan. Ea pe Buridan îl iubeşte, dar acesta, din nenorocire
pentru ea, rămâne credincios Myrtillei; ura Margaretei creşte din ce în ce şi
hotărârea ei e luată: cei doi trebuie să moară.
Totuşi, Ludovic al X-lea bănuieşte că este trădat. Se duce la Turnul Nesle,
găseşte unele acte doveditoare şi vrea să le citească... Dar Filip d'Aulnay, apărut pe
neaşteptate, smulge din mâinile regelui hârtiile compromiţătoare şi le aruncă în
flăcări... Buridan este de partea sa deoarece a salvat onoarea femeii pe care o
iubeşte, dar Filip este prins de arcaşii lui Ludovic, în timp ce Buridan şi prietenii săi
îşi găsesc salvarea în Curtea Miracolelor.
Condus de Bigorne, regele îşi găseşte unchiul, contele de Valois închis într-o
sală dosnică din Turnul Nesle.
Valois, văzându-şi nepotul şi regele totodată, lăsă să-i scape un strigăt de
bucurie şi se repezi spre Ludovic care-l îmbrăţişa spunându-i:
— Deci a trebuit să vin eu personal să te scap din mâinile Filistinilor?
— Ah, sire! exclamă Valois şi dacă aş trăi sute de ani nu aş uita că vouă vă
datorez libertatea şi poate chiar viaţa. De acum înainte, sire, viaţa mea vă aparţine
şi o puteţi folosi cum credeţi de cuviinţă.
Şi vorbind astfel, ca o reacţie la orele de groază trăite, contele de Valois izbucni
în suspine. Şi în acest moment era sincer în recunoştinţa sa deoarece credea că
regele îl iubea îndeajuns pentru a veni în persoană să-l elibereze.
— Dar, întrebă el după ce primele momente de bucurie trecură, dar, sire, cum
de aţi ştiut?...
— Ei bine, reluă la rândul său regele, spune-mi mai întâi unchiule, cum se face
că ai căzut în cursă ca un vulpoi silit de haită?
— Sire! spuse Valois, mai întâi de toate îţi mărturisesc că am cea mai mare
dorinţă să mă văd din nou liber... şi că mor de foame.
O jumătate de oră mai târziu, unchiul şi nepotul se aflau în faţa unei mese
încărcate de bunătăţi.
— Şi acum că suntem singuri, spune-mi Valois cum ţi s-a întâmplat această
aventură de necrezut, să fii răpit din palatul tău, tu care erai înconjurat de trei sute
de gărzi...
În câteva cuvinte Valois îi povesti ce se întâmplase în palatul său, cum Buridan
şi Lancelot Bigorne, profitând de întunericul care stăpânea coridorul unde avusese
loc lupta, au putut pătrunde în palat. Nu voi să adauge mai mult deoarece ţinea în
mod deosebit să lichideze punctul acesta cu Simon Malingre prin propriile-i forţe.
— Ştii, zise regele cu admiraţie, că oamenii aceştia sunt de temut.
— Da, sire! spuse Valois cu o voce sumbră. Într-adevăr de temut. Nu se tem de
nimic. Nici chiar de spânzurătoare. Dar, sire, din nenorocire aceşti oameni sunt
conduşi de un om mai de temut încă, ei nu sunt decât uneltele acestuia. Şi acest
om mi-a jurat pieirea. Acest om, înveninat de gelozie, plin de ură împotriva
unchiului regelui, vrea să vă lipsească de cel mai bun sfătuitor, de seniorul vostru
cel mai credincios, cel mai devotat, cel mai dezinteresat...
— De cine vorbeşti Valois? zise regele care începea să fiarbă de mânie.
— De cine aş putea vorbi sire, dacă nu de acela care după ce mi-a ruinat
fratele, Filip IV, încearcă să vă ruineze pe voi înşivă? De cine aş putea vorbi decât
de acela care "mă urăşte din cauză că i-am surprins intenţiile sale delapidatoare,
pentru că ştie că-l supraveghez, el care are nevoie de întuneric şi tăcere şi eu, care
sunt flacăra care luminează şi cuvântul care acuză? De cine aş putea vorbi dacă nu
despre singurul om care are interesul să dispar?...
— Crezi tu, bombăni regele, crezi că Marigny ar cuteza...
— Ah, sire! Voi sunteţi acela care i-aţi spus pe nume, numele lui blestemat! Da,
e Marigny, sire. El este acela care mi-a trimis banda de ticăloşi cu sarcina de a mă
asasina. Numai că aceştia nu au îndrăznit s-o ducă la bun sfârşit. Dar m-ar fi lăsat
să pier de foame şi sete în această celulă de unde am fost salvat de regele meu,
precum îngerul trimis de Dumnezeu.
— Pe Notre-Dame, se bâlbâi regele, în care se dezlănţuia furia, dacă aş fi sigur,
l-aş aresta pe Marigny şi l-aş arunca în temniţă unde ar putrezi, ori mai degrabă l-aş
spânzura, da, spânzura, oricât de prim-ministru mi-ar fi, l-aş spânzura în furcile de
la Montfaucon pe care mi le-a oferit cu ocazia suirii pe tron.
În acest moment Valois înţelese că-şi juca puterea, ba chiar libertatea şi viaţa
pe o aruncătură de zar.
Simţea că, intrând pe drumul acuzării, trebuia să meargă până la capăt şi să-şi
zdrobească rivalul cu o acuzaţie atât de puternică încât acesta să nu se mai ridice
niciodată.
Figura i se întuneca şi mai mult şi vocea i se făcu şi mai amară:
— Sire! spuse el, dacă v-aş spune întreg. Adevărul, dacă v-aş spune de ce, de
câteva zile, Marigny, care mereu mi-a dorit pieirea, s-a hotărât să mă ucidă după ce
mult timp a ezitat...
— Vorbeşte! Îţi ordon, zise regele văzând că Valois se opreşte.
— Dacă Enguerrand de Marigny nu l-ar fi vizat decât pe contele de La Marche
sau pe contele de Poitiers, iertaţi-mă sire, dar l-aş fi lăsat pe Enguerrand de Marigny
s-o facă!
Regele tresări şi păli văzând că cineva i-a ghicit gândurile sale cele mai
secrete.
— În acest caz, continuă Valois, aş fi gândit că Dumnezeu însuşi a înarmat
braţul lui Marigny împotriva celor doi bărbaţi care aşteaptă cu prea puţină răbdare
să urce pe tron! Dar vă spun, căutaţi mai sus!... Vă văd pălind, deci aţi înţeles! Da,
sire! De voi este vorba! Pe voi vă ameninţă Marigny. Şi dacă Buridan este
instrumentul lui Marigny, cine ştie dacă Marigny însuşi nu este instrumentul fraţilor
voştri?
Regele reflectă. Cu un surâs de ură satisfăcută, Valois îl privea. De data
aceasta, Ludovic Răzvrătitul nu se lăsă pradă uneia din acele furii pe atât de repede
dezlănţuite cu cât era mai uşor pe urmă de stăpânit: de această dată el gândea. O
cută groasă îi brăzda fruntea, care de obicei era netedă ca a unui copil care nu a
cunoscut grijile vieţii. Ochii săi albaştri, care de obicei arătau bucuria de a trăi,
deveniseră răi.
"Marigny e pierdut! gândi contele de Valois cu o imensă bucurie".
După mult timp, regele ridică fruntea şi privi în jur ca pentru a se asigura că
umbra lui Marigny nu se afla acolo pentru a-l supraveghea şi întrebă:
— Ce e de făcut?...
Era condamnarea lui Enguerrand de Marigny.
— Sire, zise Valois, dacă Maiestatea Voastră îmi încredinţează această afacere,
îmi iau angajamentul să găsesc pentru judecători un pretext de ajuns de puternic
pentru a nu fi nevoie să ajungă la urechile poporului pericolul care a ameninţat
viaţa voastră. Pretextele nu lipsesc! Îi vom percheziţiona pivniţele palatului şi le
vom găsi pline de aur, în vreme ce vistieria regelui e aproape goală. Îl vom întreba
de unde are acest aur şi-l vom acuza că a deturnat banii destinaţi papei Clement al
V-lea. îl vom acuza, cu probe, că a primit bani de la flamanzi pentru a-l trăda pe
regele Franţei. Şi în cele din urmă, sire, îl vom acuza de o crimă şi mai oribilă decât
oricare alta ar fi putut fi gândită.
Regele tresări.
Începuse să se îmbibe de veninul vărsat de sinistrul rival al lui Enguerrand de
Marigny. De aici şi tresărirea lui de groază când auzi ultima acuză.
— Ştiţi, sire, că aţi fost ameninţat de blestemele unei vrăjitoare, o femeie a
iadului, care, fără nici o îndoială, a făcut un pact cu Satana.
Regele schiţă semnul crucii şi murmură câteva cuvinte destinate alungării din
preajmă a demonilor.
— Ştiţi bine, continuă Valois, că eu însumi, sire, am descoperit vrăjile care ca o
supremă insultă, fuseseră depuse într-un agheasmatar. Da, acolo, în chiar camera
vrăjitoarei, da, din acel agheasmatar profanat am scos cu propriile mâini statueta
de ceară care avea chipul vostru şi a cărei inimă era străpunsă de un ac, în aşa fel
încât inima voastră să vi se stingă. Această statuetă, aţi văzut-o, v-am adus-o...
— Îmi amintesc, murmură Regele livid. Îmi amintesc de acea seară
înfricoşătoare.
— Ei bine, sire! Amintiţi-vă de asemenea şi atitudinea lui Marigny! Nu i-aţi
remarcat tulburarea şi paloarea? Nu aţi remarcat că a insistat să aresteze chiar el
vrăjitoarea? Şi în timp ce la Courtille-aux-Roses eu îmi salvam regele, nu e adevărat
că Marigny vi s-a aruncat la picioare, el care este orgoliul în persoană? Ce voia să
spună? Ce rugăminte umilă avea în inimă şi nu cuteza să-i urce până pe buze? V-aţi
întrebat toate acestea, sire? V-aţi întrebat care era secretul acestei tulburări?...
— Nu m-am gândit! spuse regele cu naivitate. Dar acum, pe Notre-Dame!
Adevărul, oribilul adevăr a ieşit la lumină: conştiinţa lui Marigny era încărcată de
remuşcări!
— Nu, sire! Nu de remuşcări, ci de spaimă. Lui Marigny îi era teamă, înţelegeţi?
Şi-i era teamă deoarece această vrăjitoare, această fiică a infernului care vă
pregătea moartea...
— Ei bine? gâfâi regele.
— Ei bine! E fiica lui.
— Fiica lui! Complicea lui! Săraca, nevinovată poate, fiindcă nu a acţionat
decât la îndemnul tatălui ei.
Înspăimântat, tremurând, scăldat de sudoare, prăbuşit în fotoliu, Ludovic auzea
cu greutate cuvintele prin care Valois încerca s-o justifice pe Myrtille.
Regele îşi reamintea imaginea vrăjitoarei pe care o văzuse în temniţele
închisorii Temple şi despre care află a acum că este fiica lui Marigny.
"În numele cerului! murmură în sinea lui, cum aşa? Marigny are, poate,
aproape patruzeci şi patru de ani şi atunci, de ce fiica lui pare să aibă peste
patruzeci şi cinci?"
Şi deodată frecându-şi fruntea, murmură:
— Am priceput!...
Şi atunci avu loc o scenă de un dramatism funebru.
Era ceea ce se, poate numi o încurcătură sinistră, regele gândindu-se la Mabel
în timp ce Valois se gândea la Myrtille, pe când ei evocau o singură vrăjitoare,
ocupată cu plăsmuirea vrăjilor.
— Valois, strigă deodată regele cu un aer triumfător, ai mai văzut-o pe
vrăjitoare de când ai arestat-o la Courtille-aux-Roses şi apoi ai închis-o la Temple? Ai
mai coborât în temniţa ei?
— Sire... bolborosi Valois.
— Ai mai văzut-o, nu-i aşa? reluă cu impetuozitate regele. Spune-mi, e tânără?
Trebuie să fie tânără avându-l drept tată pe Marigny. Poate să aibă între douăzeci şi
douăzeci şi cinci de ani?
— De abia a împlinit şaptesprezece! murmură Valois care se simţea cuprins de
frică. Dar, Sire, vreau să vă...
Regele se uită la Valois cu o privire încărcată de milă.
— Asta înseamnă că ţi s-a părut nu numai tânără, ci şi frumoasă? Ei bine,
ascultă Valois! Iată că avem de-a face cu o adevărată vrăjitoare: în faţa mea a luat
chipul unei bătrâne înspăimântătoare!...
Valois rămase pe moment stupefiat. Se întreba dacă nu cumva regele juca cu
el. Un joc înfricoşător.
— Sire, bolborosi el, nu înţeleg!
— Da, dar eu înţeleg! strigă Ludovic triumfător. Bigorne mi-a povestit totul:
această fată, Valois, nu este numai o vrăjitoare, ea este în acelaşi timp şi o
ursitoare.
— Bigorne!... ursitoare!... murmură Valois înspăimântat, trecându-şi mâna
peste fruntea îmbibată de sudoare.
— Ei bine! repetă regele, o ursitoare! Adică o creatură care are puterea de a-şi
lua orice înfăţişare, pentru a putea scăpa pedepsei creştineşti. Şi acum, adăugă el
sculându-se, vom merge s-o vedem împreună; dar cine ştie ce figură şi-a mai luat
acum! În orice caz, o desfid să poată să-ţi apară ţie drept tânăra şi frumoasă, în
timp ce mie mi-ar apare drept bătrâna şi urâtă. Haide, Valois! O vom vedea şi ne
vom putea confrunta viziunile.
— Deci, ea se află aici? bolborosi Valois înspăimântat.
— I-am ordonat lui Trencavel să mi-o aducă. Din această noapte se află aici.
Şi în acest timp, regele se îndreptă cu rapiditate spre camera sa de culcare,
urmat de un Valois tremurând, clătinându-se şi care se întreba spre ce catastrofă se
îndreaptă.
În anticameră, regele se opri un moment. Acolo se afla Hugues de Trencavel
care păzea uşa cu sabia în mână, înconjurat de doisprezece soldaţi.
— Ai dus-o pe vrăjitoare în camera mea? întrebă regele.
— Nu, sire, am crezut că este mai bine să o închid în camera voastră de
toaletă, unde nu există nici o fereastră pe unde ar putea evada.
— Ai procedat bine, bravul meu Trencavel.
Şi regele, urmat de Valois, intră în dormitor. Acolo se aflau şase soldaţi sub
comanda unui ofiţer.
Cei şase soldaţi se aflau în faţa uşii camerei sale de toaletă unde era închisă
Mabel.
Regele-i îndepărtă cu un gest şi deschise uşa camerei.
— Sunt pierdut, murmură Valois.
Şi în acel moment se auzi un strigăt.
Era regele, care în momentul intrării în camera de toaletă, scoase acel strigăt
înspăimântat. Toţi se repeziră într-acolo, crezând că este ameninţat. Stupoare însă,
toţi văzură că în cameră nu se afla nimeni.
— E goală! strigă regele cu o voce care tremura.
"Goală!" repetă în sinea sa Valois cu bucurie, văzându-se salvat în ultima clipă.
Şi atunci, în timp ce zvonul acestui eveniment de necrezut se răspândea în tot
palatul Luvru cu viteza fulgerului, în timp ce oamenii veneau de peste tot pentru a
se convinge că vrăjitoarea evadase ajutată de cine ştie care diavol, regele-i spuse
cu simplitate lui Valois:
— Ţi-am spus că această fată nu-i numai o vrăjitoare, dar este de asemenea şi
ursitoare!

Capitolul II Smaraldele

În momentul în care Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet


Haudryot, ultimii doi deghizaţi în urşi şi primul îmbrăcat în pielea unei maimuţe
apăreau îa faţa elveţienilor însărcinaţi cu paza apartamentelor regale şi începeau cu
Ludovic discuţia la care am asistat, (n.t. ― vezi Buridan) Margareta de Burgundia
străbătea camera în lung şi în lat.
Îmbrăcată într-o rochie de lână fină, albă, cu părul desfăcut, tenul alb, cu paşi
maiestuoşi şi tăcuţi, putea fi luată drept una din ursitoarele despre care am vorbit.
Din când în când se apleca spre un mic vas şi inhala de câteva ori un parfum
menit s-o liniştească, dar care în realitate o excita tot mai mult.
În cele din urmă, lovi cu un ciocan de argint într-un gong micuţ care scoase un
sunet cristalin. La această chemare apăru în grabă o tânără cu ochi vioi, uşoară şi
zveltă ca un tipar. Tânăra era la curent cu toate secretele stăpânei şi se bucura de
întreaga ei încredere. Un adevărat Stragildo feminin al palatului Luvru, având în
plus ceva mai mult vino-ncoace. Un fel de Mabel mai tânăra (n.t. ― vezi Buridan).
— Juana, întrebă regina nerăbdătoare, nu a mai sosit clipa? Nu se mai termină
odată noaptea asta? Uită-te pe fereastră şi spune-mi dacă nu vezi cumva zorii!...
— Vai, doamnă! zise tânăra fată plecându-şi fruntea, cerul este încă acoperit.
Noaptea pare lungă celor care visează fără să doarmă. Zorii sunt încă departe.
Regina suspină adânc.
— De ce, doamnă, reluă Juana, nu vă culcaţi?
— Mă plictiseşti, poţi pleca! zise regina.
Subreta, vioaie şi uşoară, făcu o reverenţă şi se îndreptă spre uşă.
— Rămâi! strigă Margareta.
Cu o nouă reverenţă, subreta se apropie.
— Şi totuşi, nu ai nici o veste de la Mabel?
— Nici una, doamnă! Dar de ce vă neliniştiţi? Va veni, fiţi sigură...
— La ce eşti bună? o certă Margareta.
— Oh, doamnă! Încercaţi să găsiţi pe cineva în acest uriaş Paris despre care se
spune că este cel mai mare oraş din lume şi care în orice caz este mai mare de zece
ori decât Florenţa. Am căutat-o, dar în zadar; chiar şi Stragildo a căutat-o şi ştiţi
bine că este un copoi destoinic!
— Deci, nici o veste de la Mabel, murmură regina! Nici o veste despre Myrtille!
Ah! Numai să o găsesc, adăugă ea. Va vedea de ce e în stare răzbunarea mea!
Mizerabilă şi-a bătut joc de mine! Filtrul ei nu a fost bun de nimic. Nu l-a făcut pe
Buridan nici să mă iubească... nici nu l-a omorât!... Oh! Păcălită, batjocorită,
dispreţuită de aceşti oameni!... Dacă ai fi văzut ce s-a întâmplat în groapa cu lei,
Juana! Dacă ai fi văzut ce s-a întâmplat în subteranele turnului Nesle!
— Pe capul lor s-a pus un preţ mare, doamnă!... Bieţii tineri. Şi totuşi pentru
unul ar fi trebuit să vă pară rău, doamnă, deoarece fără el aţi fi fost moartă. Şi de
ce moarte aţi fi avut parte! Sfâşiată în bucăţi, devorată de leul acela
înspăimântător!...
— Filip d'Aulnay! Îl urăsc mai mult decât pe toţi împreună. Doresc mai mult ura
lui Buridan decât dragostea lui Filip!... Dacă mă gândesc mai bine, acest Filip
d'Aulnay este blestemul Vieţii mele. Şi Valois! reluă Margareta scrâşnind. Ce s-a mai
întâmplat oare cu el după ce a fost răpit?
— Vă interesaţi de unchiul regelui, doamnă?
— Îl dispreţuiesc! Dar cunoaşte unele secrete teribile. Îl urăsc chiar mai mult
decât pe Marigny. Ah! Am fost prea slabă... Aceştia doi trebuiau să dispară din calea
mea...
Îşi trecu peste fruntea albă, ca de marmură, mâna tremurândă.
— Ce face regele? întrebă deodată.
— Regele? Doarme, fără îndoială, doamnă!
— Du-te şi vezi Juana...
Tânăra ieşi. Rămasă singură. Margareta îşi continuă du-te-vino-ul prin cameră,
însoţită de umbrele pe care gândurile ei le plăsmuiau.
Deodată, un hohot de râs îi crispa buzele. Era în acest râs un dispreţ uriaş, cel
mai uriaş şi cel mai perfect dispreţ: dispreţul femeii care nu iubeşte şi care, fără
voia sa şi-a legat destinul de cel dispreţuit.
— Regele doarme! hohoti ea. Regele!... Soţul meu!... Stăpânul meu!... Dar oare
e bărbat acest rege? Haida-de! Nici măcar rege!... Un biet nenorocit, care încă nu
înţelege pe ce culmi l-a ridicat norocul naşterii sale!... trist rege! Pe care flamanzii,
un popor de bădărani, îl insultă şi îl provoacă! Dacă vânează un mistreţ, regele
crede că a făptuit o operă regală. Când a pus cu botul pe labe pe unii mâncai în
timpul unui chef, crede că a făcut o faptă de bărbăţie! Şi pe urmă, doarme!... Fraţii
săi conspiră să-l detroneze şi el doarme! Noroc cu mine că-i am la mână cu surorile
mele!... Marigny îl ruinează şi el doarme! Valois îi pândeşte tronul şi el doarme!...
— Doamnă! Doamnă! gâfâi Juana intrând în fugă, Regele a ieşit din Luvru!
— A ieşit din Luvru? făcu dispreţuitoare Margareta. Fără îndoială, s-a dus în
strada Val d'Amour; acolo este Turnul Nesle al lui.
— Nu, doamnă, s-a dus...
— Ei bine, nu spui odată...
— S-a dus la Turnul Nesle!...
Margareta îşi înăbuşi un strigăt de groază.
— Curaj, doamnă! Curaj! zise Juana. Regele nu poate găsi nici o dovadă...
— Nenorocito! strigă Margareta. Sunt pierdută... Ăsta-i blestemul lui Gautier!...
Ochii-i măriţi de groază exprimau culmea spaimei.
— Doamnă!... veniţi-vă în fire... regele nu ştie nimic... nu poate găsi nimic...
— Am scris! se bâlbâi regina într-un sughiţ de spaimă.
— Aţi scris?... Oh!... şi aţi lăsat hârtiile acolo?
— Da!... O bravadă!... I-am scris lui Buridan!... Scrisori smintite!
— Poate că regele nu le va găsi, doamnă!
— Nenorocire! Dacă nu va găsi scrisorile, precis îmi va vedea mantia de
hermină şi cele două smaralde pe care mi le-a dat!...
— Ce imprudenţă, doamnă!
— Zi-i mai degrabă nebunie! Răzbunare a cerului, Dumnezeu s-a săturat de
crimele mele. Turnul Nesle e bântuit de stafii, care m-au făcut să bravez ca o
nebună. Spune mai bine că blestemul lui Gautier d'Aulnay a început să lucreze...
Şi Margareta de Burgundia se prăbuşi pe podea, pradă unei crize nervoase.
Când îşi recapătă cunoştinţa, văzu că se află pe pat, unde Juana, oricât părea
de fragilă, reuşise să o ducă. Acum Juana o supraveghea, pândindu-i revenirea.
— Doamnă, liniştiţi-vă, pericolul a trecut!...
— Regele nu a mai fost la Turn?
— Ba da, doamnă! Dar s-a întors. Acum râde şi mănâncă cu o poftă de
necrezut. Ceea ce n-ar fi făcut dacă ar fi descoperit ceva.
— E adevărat, e adevărat! murmură regina cu un suspin de uşurare. Dar
atunci, de ce s-a dus la Turnul Nesle? Cine i-a dat ideea să meargă acolo, el, care
totdeauna a refuzat acest lucru de când un ghicitor i-a prezis că acolo îşi va găsi
sfârşitul?
— Da, doamnă, niciodată regele nu a fost la Turnul Nesle şi ştiţi bine că noi am
făcut totul pentru a-i spori teama pe care i-o inspiră. A trebuit un motiv puternic
pentru a-l hotărî...
— Şi care a fost motivul? întrebă regina, temătoare.
— I l-a procurat un individ: Lancelot Bigorne!
— Lancelot Bigorne! izbucni regina revenindu-şi din spaimă. Vezi Juana, sunt în
mâna destinului! Vezi că Buridan mi-a jurat pieirea!... Dar cum a putut Lancelot
Bigorne, pe al cărui cap este pus un premiu mare, cum a putut să-i vorbească
regelui?...
— Asta ar trebui să vă liniştească, doamnă! Lancelot Bigorne, pentru un motiv
pe care încă nu îl cunoaştem şi-a denunţat stăpânul, pe Jean Buridan. Am auzit
totul, doamnă!... El l-a anunţat pe rege că de Valois a fost închis în Turnul Nesle!...
Şi astfel regele s-a dus. Acolo să-şi salveze unchiul şi acum amândoi petrec
împreună.
— Aşa încât, zise Margareta după ce ascultă istorisirea cu ochii mari de mirare,
aşa încât aceşti oameni au avut curajul să intre în Turn?...
— Şi fără îndoială, doamnă, neştiind că regele l-a eliberat pe contele de Valois,
se vor întoarce!...
Câteva minute, Margareta tăcu, reflectând, calculând, combinând.
— Juana, spuse în cele din urmă, se ştie că regele, după ce se scoală de la
masă se retrage în dormitor. Du-te şi vezi şi apoi anunţă-mă... dacă se culcă, după
cum are obiceiul, sunt salvată!
Juana se îndreptă spre uşă.
Dar aproape imediat, Margareta o rechemă...
— Stai! spuse regina cu o voce agitată. Vreau să mă conving singură! Dă-mi
cheia...
Juana ascultă şi regina, ieşind din camera sa, urmă calea unui coridor. Era
acelaşi pe care Ludovic, escortat de Bigorne, Guillaume şi Riquet, l-a străbătut în
sens invers pentru a ieşi din Luvru. Am spus că acest coridor era secret, adică nu
era cunoscut decât de rege, de regină şi de câţiva servitori credincioşi şi că făcea
legătura între apartamentele regelui cu cele ale Margaretei. Am văzut cum regele,
pe la mijlocul acestui coridor, a coborât pe o scară pentru a ajunge în curtea
palatului. Margareta a trecut prin dreptul scării fără să se oprească. Douăzeci de
paşi mai departe se afla o nişă în care se găsea o statuetă reprezentând-o pe sfânta
Genevieva, în faţa căreia Margareta se ruga de obicei. Statueta era de bronz şi era
fixată pe un soclu. Regină o apucă de umeri şi o învârti în jurul axului său,
descoperind o broască în care introduse cheia luată de la Juana şi atunci o parte a
zidului se deschise. Sfânta Genevieva şi nişa din perete se mişcară, eliberând o
trecere îngustă prin care intră regina.
Această trecere era într-adevăr secretă, deoarece numai regina, Juana şi Mabel
o cunoşteau.
Pe acolo se ajungea la un cabinet printr-o uşă, de asemenea secretă. Cabinetul
era lipit de camera regelui şi printr-un orificiu discret, aceasta putea fi
supravegheată.
Din acest cabinet surprinsese Juana întrevederea regelui cu Bigorile şi aiqi
ajunsese şi Margareta în cele din urmă.
Ajungând deci până la cabinet, Margareta acţiona resortul uşii secrete şi intră.
Dar imediat se retrase tresărind şi înăbuşindu-şi un strigăt de surpriză. În cameră se
mai afla cineva şi acel cineva era o femeie, era Mabel.
Regina o recunoscu imediat; dar datorită unei presimţiri, îşi opri întrebările
care erau gata să izbucnească.
Cât despre Mabel, aceasta nu păru deloc surprinsă să o vadă pe regină, se
putea crede că aştepta această vizită. Îşi puse un deget pe buze ca pentru a-i cere
Margaretei să tacă şi apucând-o de o mână, o scoase afară din cabinet şi-i încuie
uşa. Cu mare grabă, Mabel străbătu coridorul secret, aşeză la locul lui soclul cu
sfânta Genevieva şi o conduse pe regină până în dormitorul ei.
— Tu! strigă abia atunci Margareta, tu, în sfârşit! Tu în cabinetul secret! Cum
aşa? De ce?
— Vă voi spune, regina mea! spuse Mabel; dar înainte de toate, dacă regele
intră din întâmplare aici, nu trebuie să mă recunoască. Nu m-a văzut decât o clipă şi
celula era întunecoasă...
— Într-o celulă! Tu?
— Eu însămi! Şi oricât de scurt timp m-a văzut, m-a văzut îndeajuns pentru a
ţine minte cum eram îmbrăcată.
Regină o duse pe Mabel într-o cameră alăturată în care se aflau mai multe
dulapuri. Deschise unul şi Mabel surâse văzându-l plin cu cele mai felurite toalete.
Câteva minute mai târziu se găsea transformată cu totul şi însuşi Valois n-ar mai fi
recunoscut-o. De altfel, masca ce şi-o pusese pe figură o făcea şi mai de
nerecunoscut.
— Şi acum explică-mi, reluă regina, cum se face că ai ieşit dintr-o celulă unde,
spui tu, regele te-a văzut? Cum de te regăsesc în cabinetul secret? Şi mai ales, de
ce filtrul pe care mi l-ai dat şi pe care Buridan l-a înghiţit, nu era deloc un elixir de
dragoste? De ce acest elixir, despre care tu mi-ai spus pe urmă că este o otravă
fulgerătoare, nu l-a ucis pe Buridan? Te previn, Mabel, urmă regina a cărei furie
creştea mereu, o singură minciună te poate costa viaţa. Ştii că nu mă poţi înşela!...
— Da! spuse cu răceală Mabel, voi sunteţi aceea care înşelaţi. Dar ascultaţi-
mă, regina mea. Dacă nu vă mai sunt în graţii, aveţi un mijloc foarte simplu de a vă
debarasa de mine: acum câteva momente mă găseam într-o celulă din care nu aş fi
ieşit decât pentru a fi dusă la rug. În acest moment, anticamera şi dormitorul
regelui sunt pline de gărzi cu misiunea de a mă împiedica să ies din cabinetul în
care m-au închis. Duceţi-mă înapoi în cabinet. După cum ştiţi, uşa secretă nu poate
fi deschisă din interior. În acest fel, soarta mea va fi pecetluită! Probabil că în zori
voi fi arsă de vie.
Margareta gândi că Mabel, fără îndoială, nu se va lăsa arsă pe rug fără să
vorbească. Poate că ce va spune ea înainte să moară ar fi însemnat condamnarea
reginei. Oricum, regina mai avea nevoie de serviciile credincioasei sale Mabel, aşa
încât se măi calmă.
— Mai întâi explică-te şi pe urmă mai vedem.
— Ei bine, să o luăm în ordine, regina mea. Ce anume vreţi să ştiţi?
— Totul!...
— Doamnă, spuse Mabel, v-am promis un filtru de dragoste şi l-aţi avut.
— Dar ai spus că e o otravă ucigătoare...
— Elixirul meu este într-adevăr, o otravă. Am spus adevărul...
— Dar Buridan n-a murit!...
— Şi ce vă face să credeţi că până acum n-a murit?
Regina tresări.
"Oh. Fiul meu, eşti salvat! Atât timp cât desfrânata asta te va crede mort, eşti
salvat! Dar ce s-o fi întâmplat cu Jehan al meu? Ce s-a mai întâmplat după ce am
ieşit din Turnul Nesle?"
— Iubita mea regină, reluă cu voce tare, spuneţi drept, nu-i aşa că l-aţi arestat?
Nu-i aşa că l-aţi închis într-o celulă în palat?
— Deci nu ştii nimic! mormăi Margareta. Nu ştii că mi-au scăpat! Că erau cât
pe-aci să mă ucidă la Turnul Nesle! Că Filip şi Gautier d'Aulnay sunt vii şi că au vrut
să mă dea pradă leilor mei şi că în cele din urmă l-au răpit pe Valois!
"L-au răpit pe Valois, îşi spuse în gând Mabel, pălind sub masca de catifea. De
ce Buridan a vrut să-l răpească pe Valois... Oare Myrtille?..."
— Doamnă, continuă ea, nu ştiu nimic. Ieşind din Turnul Nesle, am fost răpită
de o ceată de arcaşi şi condusă la Temple. Acolo mi s-a spus că sunt acuzată de
vrăjitorie... regele în persoană a venit să mă interogheze...
— Şi n-ai spus nimic? întrebă cu teamă Margareta.
— De ce să fi spus?... în timpul nopţii am văzut uşa celulei deschizându-se şi
mă gândeam că poate voi găsi mijlocul să vă previn că sunt închisă la Temple, că
regele are unele bănuieli şi că ar fi bine să puneţi să fie supravegheat Turnul
Nesle...
— Da, da!... sigur... bănuie ceva... Mă vei salva, Mabel! Tu singură mă poţi
salva!
— Nu vă fie teamă! Deci m-au scos din celulă şi m-au condus în camera
regelui, după care m-au închis în cabinetul secret, din care aş fi ieşit dacă uşa s-ar fi
deschis din interior. Eram convinsă că în zori mă vor arde pe rug şi mă resemnasem
deja când aţi apărui... dar...
— Dar ce? Vorbeşte, draga mea. Vrei să-mi ceri ceva?... E adevărat, Mabel, îţi
doream moartea fiindcă eram convinsă că m-ai trădat... Acum sunt fericită că te-am
regăsit...
În acest moment Mabel putu să constate cât de mare era influenţa ce-o
exercita asupra reginei.
— Doamnă, reluă ea, puteţi să-mi spuneţi măcar re s-a întâmplat cu Lancelot
Bigorne?
— Îţi voi spune, Bigorne este acela care l-a răpit pe Valois. Şi tot el este acela
care a făcut să fie eliberat, trimiţându-l pe rege. De ce? Mă tot întreb şi...
— Voi afla! spuse Mabel. Iubita mea regină, văd că în timpul absenţei mele
neaşteptate, s-au întâmplat multe lucruri ciudate. Presimt că sunteţi ameninţată... e
timpul să mă ocup de salvarea voastră...
Spunând acestea, Mabel ieşi în grabă lăsând-o pe regină, pe cât de calmată,
tot pe atât de îngândurată.
Cât despre Mabel, aceasta era la capătul puterilor în urma efortului pe care-l
făcuse pentru a vorbi despre Buridan cu aceeaşi indiferenţă ca altădată.
Era la capătul puterilor şi din cauza multor întrebări pe care şi le punea:
"De ce Buridan l-a atacat pe Valois? Oare acesta, în ciuda jurământului făcut, a
răpit-o pe Myrtille? Şi Buridan a aflat? Dar prin cine? Şi cum?"
Mabel ieşise din apartamentul reginei pe uşa obişnuită pentru ca oricine să-i
remarce prezenţa.
La uşă, se lovi de un arcaş care părea că pândeşte ceva.
— Ce faci aici? îl întrebă cu asprime.
— O aştept pe regină, răspunse soldatul.
— Şi ce doreşti de la regină? Regină este obosită şi nu va ieşi din apartament
toată ziua.
— Voiam să-i înmânez acesta, spuse arcaşul, arătând în podul palmei un
pachet minuscul.
— Îl voi înmâna eu.
— Dar, vedeţi, Maiestatea Sa, regina, ar putea să-mi dea o recompensă bună,
cel puţin aşa mi-a spus gentilomul care m-a însărcinat cu înmânarea pachetului.
— Nu e decât asta? Vei fi recompensat. Dar cine este acest gentilom?
— Mi-a spus că se numeşte Filip, senior d'Aulnay.
Mabel tresări rămânând câteva clipe gânditoare, apoi scotocind în punga pe
care o avea prinsă la cordon, îi întinse soldatului câteva monede de argint.
Arcaşul făcu o strâmbătură dezamăgită şi murmură:
— Gentilomul a fost mai generos!
— Ia ascultă! Asta a fost recompensa mea. Regina îţi va da tot atâtea piese de
aur câte ţi-am dat eu de argint. Numai că dacă ai nefericita idee să scoţi un cuvânt
despre comisio-nul pe care l-ai făcut, atunci ştiu cum o să te recompenseze regina.
— Şi care ar fi recompensa asta?
— Funia! răspunse Mabel.
— N-o să scot o vorbă, nu-i voi spune nici măcar confesorului meu, afirmă cu
tărie soldatul, dar Mabel se îndepărtase grăbită.
După ce ieşi din Luvru, Mabel desfăcu pachetul.
"Două smaralde! murmură ea. Cele două smaralde care împodobeau broşa de
la mantaua Margaretei! Şi tocmai Filip d'Aulnay este acela care le trimite reginei!..."
Mabel băgă cele două smaralde în pungă şi grăbi pasul spre Casa cu stafii din
cimitirul Inocenţilor, unde ajunse curând.
— Myrtille! O strigă în timp ce urca scările. Nu-i răspunse nimeni.
— Myrtille! repetă Mabel cu teamă amestecată cu furie, vânturând casa în sus
şi în jos.
Curând se convinse că Myrtille nu mai era în Casa cu stafii!...
"Cum am fost în stare, gândi ea cu un surâs înfiorător, cum am putut să comit
nebunia să cred în imămîntul lui Valois? Mizerabilul, după ce m-a trimis dr aici, a
răpit-o pe sărmana fată, sunt sigură. Văd asia ca şi când aş fi fost de faţă!... Bietul
copil! Bietul lehan care o adora pe mititică şi ar fi în stare să-şi dea viaţa pentru ea
dacă ar fi răpită... Oh, dar fii liniştit, Jehan! Mama ta este aici! Ea va veghea la
fericirea ta!... Nefericit destin, urmă ea, care pune unul împotriva celuilalt tată şi
fiu!... ce va fi în inima lui Valois când îi voi spune: Fiul tău trăieşte! Şi fiul tău este
Buridan!..."
Ce ar mai fi avut de zis Mabel dacă ar fi ştiut că Bigorne îi destăinuise deja lui
Valois acest lucru? Şi în ee circumstanţe i-a fost făcută această destăinuire? Şi în ce
mod a primit-o Valois!
Oricât de josnic îl credea pe Valois, totuşi îl judeca după propria sa inimă şi nu
putea să creadă că tatăl lui Buridan nu şi-ar fi deschis braţele propriului fiu!...
Speranţa îi reveni.
În acest timp, orele treceau la Luvru şi Margareta, pradă unei nelinişti
ucigătoare, o trimitea mereu pe Juana să afle veşti.
Ce făcea, ce spunea regele? Ce se întâmplase la Turnul Nesle? Ce complota
împreună cu Valois?
Regele, pur şi simplu, punea la cale uciderea lui Enguerrand de Marigny şi
puţin îi păsa de regină.
Pe la ora patru, Margareta sfârşise prin a se linişti cât de cât, când deodată
intră Juana şi-i spuse:
— Doamnă, regele vine la voi!...
Margareta nu scoase nici un cuvânt, dar se plasă rapid în intrândul ferestrei,
ţinând în mână o furcă de tors şi cu piciorul pe pedală care acţiona roata...
— Regele! Faceţi loc regelui! anunţă cu voce tare uşierul de serviciu.
Ludovic intră vijelios ca de obicei, căutând-o din ochi pe Margareta şi deodată
se opri, cu un surâs fericit pe buze şi cu privirile pline de dragoste la vederea
tabloului suav din faţa sa.
Regele îşi simţi pieptul apăsat şi ochii i se aburiră.
"Cum am fost în stare, murmură el, ca într-un moment de nebunie să bănuiesc
acest înger? Ce vrajă infernală mi-a tulburat minţile ca să-mi imaginez că figura pe
care am văzut-o în tabloul din Turnul Nesle, era figura Margaretei?..."
Se apropie cu blândeţe, luă mâna reginei şi o sărută cu duioşie. Margareta
scoase un strigăt uşor de fericită surpriză.
— Ah! Iubite sire, voi eraţi... Vai! Nu credeam că veţi mai veni astăzi!... Vă văd
aşa de rar... Vedeţi, încerc să mă consolez şi să mă distrez torcând lină, cum se
spune că făcea doamna Penelopa aşteptând întoarcerea soţului...
— Iartă-mă, Margareta, spuse Ludovic înduioşat. Noi, regii, vezi tu, scumpa
mea, avem griji de stat care ne fac să fim nefericiţi chiar şi atunci când în jurul
nostru este numai fericire. Când am vrea să iubim, trebuie să urâm. Când dragostea
ne cheamă lângă femeia iubită, trebuie să ascultăm glasul sfetnicilor noştri, să
încercăm să salvăm statul şi să pedepsim trădarea...
— Să salvaţi Statul! Să pedepsiţi trădarea! făcu Margareta cutremurându-se.
Mă înspăimântaţi, iubite sire...
— Şi totuşi asta m-a reţinut toată ziua departe de tine. Un mizerabil a
complotat moartea mea...
— Cine, sire, ar putea comite o aşa crimă?...
— Îl vei şti, Margareta, răspunse regele credincios hotărârilor luate cu Valois.
Încă nu a sosit clipa să-i dezvălui numele. Când îi voi pronunţa numele, în aceeaşi
clipă va primi şi pedeapsa...
— Şi astfel de lucruri sunt într-adevăr posibile? Mi-aţi vorbit ceva despre o
trădare...
— Da! zise regele. Ţi-am spus că o femeie mă nada şi te-am rugat să mă ajuţi
să o găsesc...
— Vai! Sire, nu am reuşit nimic!... spuse regina deja neliniştită.
— Nenorocirea, reluă Ludovic, este că singura femeie care ar fi putut să mă
lămurească, a dispărut chiar azi...
— Dispărut? Şi cum asta, sire?
— Vrăjitoarea pe care am ordonat s-o închidă la Temple...
— Ei bine! zise regina ascunzându-şi un zâmbet.
— Ei bine! Am dorit să o interoghez din nou despre trădarea pe care ştiinţa ei
infer-nală a pus-o la cale. Deci am ordonat să o aducă la Luvru în noaptea asta. Au
închis-o în cabinetul din camera mea de unde ştii că e imposibil să ieşi. Trencavel a
pus gărzi din anticameră până la uşa cabinetului... şi ştii ce s-a întâmplat?... Nu, nu
poţi nici măcar să presupui.
— Mă înspăimântaţi, sire!...
— Recunosc că este într-adevăr înspăimântător. Chiar şi eu, care mă laud că
am ceva curaj, în acel moment eram înspăimântat. Imaginează-ţi că atunci când am
intrat în cabinet, vrăjitoarea dispăruse...
— Acesta e un lucru straniu, sire şi care demonstrează încă o dată puterea de
necrezut a demonilor cărora Dumnezeu le permite să vină să-i înspăimânte pe
creştini. Cel puţin aşa ne învaţă Sfânta Scriptură.
— Ai citit asta în Sfânta Scriptură? întrebă Ludovic. Ei bine! Nu mai încape nici
o îndoială, vrăjitoarea a fost răpită de vreun demon care astfel a voit să o salveze
de pedeapsa meritată... Numai că această dispariţie mă pune în încurcătură.
— În ce fel, sire?
— În ceea ce priveşte trădarea cu care sunt ameninţat. Şi totuşi, chiar în
noaptea asta eram gata să pun mâna pe omul care ştie numele aceluia care mă
ameninţă cu trădarea.
— Şi cine este acel om, sire?
— E unul din acei bandiţi îndrăzneţi care erau cât pe-aci să vă dea pradă leilor
şi care au avut îndrăzneala să-l răpească din propriul palat pe iubitul meu unchi
Carol, pe care l-am eliberat.
— Zvonul acestui eveniment a ajuns şi la mine, răspunse Margareta, a cărei
inimă bătea cu putere.
— Ştii deci că m-am dus la Turnul Nesle de unde l-am eliberat pe conte din
mâinile bandiţilor?
De această dată, Margareta păli.
— Vreţi să spuneţi, zise. Ea, că acei oameni făcuseră din Turnul Nesle sediul
lor?
— Se poate presupune, spuse regele, că se instalaseră acolo de mai mult timp.
Dar nu asta mă interesează pe mine. Oamenii aceştia, mai curând sau mai târziu
vor fi prinşi şi spânzuraţi. Ceea ce mă interesează şi ar trebui să te intereseze de
asemenea, doamnă, este faptul că era cât pe-aci să descopăr la Turnul Nesle
secretul trădării şi că fără acest Filip d'Aulnay...
— Deci Filip d'Aulnay v-a împiedicat să aflaţi numele femeii care vă trădează!
Şi Margareta, din ce în ce mai palidă, căzu într-un fel de reverie adâncă, în timp
ce regele continuă:
— Judecă singură, iubita mea: la ultimul etaj al turnului, amenajat ca pentru
orgii secrete, am găsit pe masă nişte hârtii care fuseseră scrise de cea care mă
trăda! Aceste hârtii, continuă regele, le aveam în mână. (Margareta, cu un efort
puternic, reuşi să. Nu leşine.) Eram pe cale să le citesc! Deodată, acest individ, Filip
d'Aulnay, s-a repezit asupra, mea, mi-a smuls hârtiile şi în timp ce eram ameninţat
de o duzină de tovarăşi de-ai săi, le-a ars!
Reginei îi scăpă un suspin şi murmură:
"Salvată.."
Atât de puternică era stăpânirea de sine a reginei, că nici o trăsătură a figurii ei
nu lăsa să se vadă înspăimântătoarea emoţie prin care trecuse.
Dar regele deja continuă:
— Trebuie, iubita mea, să-ţi cer iertare pentru o adevărată crimă ce am comis-
o împotriva ta.
— Împotriva mea?
— Da, din păcate! Tu, un înger de nevinovăţie! Tu, pe care poporul o numeşte
Margareta cea Cinstită, aşa cum pe mine mă numesc Ludovic Răzvrătitul, am
îndrăznit să te bănuiesc un moment...
— Să mă bănuiţi! zise Margareta cu o voce înceată şi răguşită. Şi de ce anume,
Dumnezeule!...
În aceste momente tragice, Margareta dădu dovadă de o admirabilă
îndrăzneală, hotărâre şi sânge rece. Se ridică în grabă, se aşeză pe genunchii lui
ludovic şi-i prinse capul cu ambele mâini lipindu-şi buzele de ale acestuia, după
care-i spuse cu o pasiune într-adevăr sublimă:
— Vorbeşte, regele meu, iubitul meu! Vorbeşte! Descarcă-ţi inima plină.
Încredinţează-mi secretul care te copleşeşte, chiar dacă va fi să mă acuzi de cele
mai grave bănuieli, chiar dacă ar fi să mor din cauză că Ludovic o bănuieşte pe
Margareta sa!
— Iertare, iubita mea! Iertare! murmură regele, beat de pasiune. Da, trebuie să
ştii totul, asta va fi pedeapsa mea! Ei bine, mi-am imaginat un moment, într-un
minut de nebunie furioasă, mi-am imaginat că tu însăţi ai fost la Turnul Nesle şi că
acolo, un pictor ţi-a făcut portretul.
Margareta se înfiora până în creştet. Deoarece cuvintele regelui erau purul
adevăr.
— Şi asta încă nu e totul! continuă regele. În nebunia mea poate că aveam o
scuză... imaginează-ţi că deschizând un dulap, am găsit acolo mai multe rochii care
exalau parfu-mul tău preferat... Margareta simţea cum se sfârşeşte.
— De asemenea, continuă regele, am găsit o mantie care avea o broşa cu
două smaralde... Erau atât de asemănătoare cu acelea pe care vi le-am dăruit!...
Margareta scoase un suspin asemănător aceluia al condamnatului când i se
anunţă sentinţa. Lividă, cu fruntea plecată, părea că aşteaptă lovitura de graţie.
— Ar fi de-ajuns, urmă regele cu un râs strident, ca diavolul să mă împingă şi
de ce nu ar face-o, să te întreb: "Margareta, smaraldele pe care ţi le-am dat, arată-
mi-le, dacă ai milă de mine!" Şi atunci, nu-i aşa, tu mi-ai arăta aceste smaralde şi
orice bănuială pe care aş mai avea-o, ar cădea!
Şi regele se opri.
Aştepta ceva... ce?... Mai mult ca sigur că aştepta ca regina să-i arate
smaraldele.
Dar regina nici măcar nu se mişca.
— Pe Maica precistă! murmură regele, ce mai aştepţi Margareta? Cum aşa!
După toate câte ţi-am spus, smaraldele alea nu sunt încă în faţa mea?
Regele se ridică şi li păru Margaretei aşa de palid, aşa de înfricoşător în
nemişcarea lui, că simţi cum o cuprinde un fel de nebunie. Se ridică şi ea în
picioare, gata să strige:
"E adevărat! E adevărat! Femeia din acel tablou, eu sunt! Acele smaralde, ei
bine, sunt ale mele! Eu, eu Margareta de Burgundia sunt târfa Turnului Nesle."
— Doamnă! se auzi o voce calmă, v-am adus mantia. Broşa cu cele două
smaralde trebuie reparată.
Regina rămase ca de piatră. Cu un răcnet, regele se năpusti spre Mabel care
tocmai intrase, ţinând pe braţe mantia regală.
— Oh! Iertare sire, murmură Mabel. Nu ştiam că sunteţi în apartamentul
reginei, altfel nu aş fi îndrăznit să vin în acest moment să-i spun ceva aşa de
neînsemnat. Daţi-mi voie să mă retrag şi...
— Dă-mi! urlă regele smulgând mantia din mâinile Ionicii şi cercetând-o cu
înfrigurare.
De cealaltă parte, Margareta aruncă şi ea asupra mantiei o privire
deznădăjduită.
Ceea ce văzu o făcu să se prăbuşească, fulgerată de o uimire de nedescris şi
ceea ce nu făcuse spaima până atunci, o făcu bucuria imensă pe care o trăia şi căzu
leşinată.
Căci tocmai reuşise să vadă smaraldele fixate la locul lor obişnuit!
Când îşi reveni, Margareta se văzu aşezată într-un fotoliu. Trecuse deja o oră.
Regele se rugase cu cerul şi cu pământul să fie iertat, izbucnind în lacrimi de căinţă
şi cum regina dorea să rămână singură cât mai repede, îl iertă în grabă.
O dată iertat, regele plecă bucuros strigând că-şi va sărbători bucuria printr-o
cină la care pretindea să vină toţi gentilomii. Când rămaseră singure, Mabel povesti
reginei ce se întâmplase de a putut să-i fie de ajutor. Şi regina, de data asta într-
adevăr recunoscătoare, o copleşi cu atenţii.
"Ei bine! gândi Mabel, acum, mai mult ca oricând, mă bucur de încrederea
reginei! Acum, mai mult ca oricând, sunt stăpâna pe situaţie".
— Dar, reluă Margareta, am înţeles că unul dintre arcaşii mei ţi-a dat cele două
smaralde?
— Da, regina mea! Şi acest viteaz îşi aşteaptă răsplata în anticamera voastră.
Şi atunci Margareta, fixând-o pe Mabel, îi spuse cu o voce surdă:
— Numai morţii nu vorbesc.
Mabel o aprobă, înclinând capul.
— Dar, continuă imediat regina, nu mi-ai spus cum a ajuns acest om în posesia
celor două smaralde.
— Cineva i le-a dat, însărcinîndu-l să vi le înmâneze, răspunse Mabel. Şi acel
cineva le-a sustras de la mantia pe care aţi lăsat-o în Turnul Nesle.
— Şi cine este acel cineva? întrebă Margareta tremurând.
— Filip D'Aulnay.
Regina căzuse într-una din visările ei adânci.
Nu mai avea emoţii. Dar acum, când pericolul trecuse, voia ca pe viitor să evite
reluarea unei asemenea terori pe care tocmai o trăise. Fără îndoială că luase o
hotărâre deoarece trimise să fie chemat ofiţerul care-i comanda gărzile şi care se
afla în anticameră.
— Domnule, mi-ai îndeplinit ordinul?
— Individul se află la numărul şase de unde nu va ieşi decât sub forma unui
cadavru pentru a fi azvârlit în Sena.
— Sunteţi un slujitor credincios, spuse Margareta şi primul loc vacant va fi
pentru voi.
După câteva momente de gândire şi poate de îndoieli, se hotărî:
— Veţi lua doisprezece sau cincisprezece din arcaşii voştri cei mai voinici dar
mai ales din cei mai discreţi. Vă veţi duce la Turnul Nesle pe care-l veţi
percheziţiona de sus până jos şi veţi aresta pe oricine veţi găsi acolo, bărbaţi sau
femei, după care vă veţi întoarce şi-mi veţi raporta ce aţi făcut. E vorba de o bandă
de tâlhari care au atentat la viaţa regelui.
Ofiţerul ieşi.
Se întoarse după o oră.
— Doamnă, se pare că bandiţii, fără îndoială, se aşteptau la aşa ceva,
deoarece nu am reuşit să găsim decât unul dintre aceşti ticăloşi pe care l-am
arestat şi l-am închis într-una din celulele primului subsol până când veţi lua o
hotărâre.
— Şi ştiţi pe cine aţi arestat?
— Eu nu-l cunosc, dar unul din oamenii mei care I a văzut la Montfaucon l-a
recunoscut. Este unul dintre cei pe al cărui cap a fost pus un premiu. Este seniorul
Filip d'Aulnay.
Margareta păli uşor.
— Ce trebuie să fac acum, doamnă? întrebă ofiţerul.
Cu voce surdă regina îl întrebă:
— Unde l-aţi închis pe arcaş?
— La numărul şase, doamnă.
— E una din cele două celule din care nu ieşi decât pentru a fi aruncat în Sena,
nu-i aşa? întrebă Margareta cu p voce şi mai surdă.
— Da, doamnă! Numărul şase este ocupat, mai rămâne numărul cinci.
— Ei bine, acolo îl veţi duce pe Filip d'Aulnay...

Capitolul III Roller

Nimic nu poate zugrăvi uimirea nefericitului soldat, care se văzu înşfăcat, fără
nici o explicaţie de trei sau patru din camarazii săi.
Nu reuşi să strige decât:
— Dar ce anume am f£cut?
Şi în acelaşi timp era legat şi dus fără ca nimănui să-i pese, deoarece
asemenea evenimente se întâmplau des la Luvru.
Ajunseră în curând la un fel de văgăună lungă şi îngustă unde nici nu puteai
respira. Deschiseră o uşă şi-l azvârliră ca pe un pachet, după care uşa fu zăvorâtă.
Asta fu tot. În prima oră de detenţie, nefericitul, devenit furios, încercă să-şi spargă
capul de pereţi. Dar se pare că un cap de elveţian era destul de tare (poate nu am
spus că acest om, ca şi ceilalţi camarazi ai săi, era elveţian?) deoarece nu reuşi să-
şi facă decât câteva cucuie. Încercă să-şi smulgă barba, dar şi barbă, aspră şi
deasă, părea că este destul de bine plantată, ca şi stejarii seculari care cresc prin
văile Elveţiei. Şi totuşi, acţiunea de plantare de cucuie ca şi acea ciudată metodă de
depilare, sfârşi prin a-l duce la un leşin binemeritat, bietul elveţian căzând cât era
de lung într-o baltă de apă a cărei răcoare îl trezi aproape imediat. Nemaiavând
încotro, se aşeză pe fund, fără să-i pese că se aşezase într-o baltă, fără să-i pese de
insectele şi animalele care-l înconjurau şi începu să-şi plângă de milă.
Cu timpul îşi dădu seama că văicărelile nu-l ajută ni nimic şi căzu într-o tăcere
mohorâtă şi sălbatică de disperare absolută. Nu mai avea putere nici măcar să
plângă şi în celula numărul şase nu se mai auzi decât răsuflarea-i sacadată. Nu mai
ştia dacă-i este foame sau sete, ori dacă trebuie să moară. Viaţa nu-i mai apărea
decât ca ceva imprecis, îndepărtat, puţin probabil şi în cele din urmă, la capătul
puterilor, cu un ultim suspin, se culcă aşteptându-şi moartea.
În acel moment, uşa grea a celulei se deschise fără zgomot şi se închise
imediat.
Dar nefericitul, care până atunci se găsise într-un întuneric de nepătruns, zări o
lumină palidă în celulă.
Năucit, ridică fruntea şi înţelese că lumină provenea de la un felinar mascat,
ţinut de o femeie.
De la felinar, privirea-i urcă spre figura femeii şi o recunoscu.
Era prima cameristă a reginei, era Mabel.
— Ce doriţi întrebă bietul om, a cărei disperare îl zăpăcise într-atât încât nici nu
încercă să profite de situaţie.
— Am venit să te salvez, răspunse Mabel.
În aceeaşi secundă elveţianul sări în picioare cuprins de un tremur convulsiv,
bâlbâind cuvinte fără cap şi coadă dar din care se putea înţelege că-i jura
recunoştinţă şi că viaţa lui îi aparţinea de acum bunei femei.
— Urmează-mă! spuse Mabel şi dacă ţii la viaţa ta, nu scoate nici un cuvânt.
Elveţianul, care începea să se calmeze, făcu un gest din care se înţelegea că
aşa va face.
O urmă deci pe Mabel care ieşi din celulă şi închise cu grijă uşa.
După ce urcă una după alta cele două scări tăiate în stâncă, elveţianul se trezi
afară.
Câteva minute mai târziu, cel care se văzuse condamnat la moarte, era ieşit
din Luvru. Emoţia care pusese stăpânire pe el îl făcu să cadă în genunchi, să apuce
rochia şi să-i sărute tivul cu religiozitate.
Mabel acceptă acest omagiu al bietului elveţian şi-i spuse cu simplitate:
— Acum vino!
Arcaşul se ridică şi o urmă ca un câine. Ar fi urmat-o până la capătul
pământului dacă i s-ar fi ordonat. Nu acolo avea de gând să ajungă Mabel, dar
poate că ceea ce aştepta din partea lui era mai greu şi mai îngrozitor. Se opri în
apropierea cimitirului Inocenţilor, intră în Casa cu stafii şi urcă până în laborator,
unde aprinse o făclie.
Scoase dintr-un dulap pâine, o bucată de plăcintă umplută cu multă carne, o
sticlă cu vin şi după ce le aşeză pe masă îi spuse:
— Fără îndoială că ţi-e foame şi sete. Mănâncă şi bea.
Cu un râs de copil fericit, elveţianul se aşeză în faţa cinei. Nu o mânca, o
devora.
După ce termină, Mabel, care-l studiase tot timpul, îl întrebă:
— Care îţi este numele?
— Roller. Wilhelm Roller.
— De unde eşti?
— Din Unterwalden.
— În Elveţia, nu-i aşa?
— Ya.
— Mi s-a spus că elveţienii uită cu greu o binefacere. Este adevărat?
— Mein Gott! V-am spus că viaţa mea vă aparţine. Faceţi cu ea ce doriţi.
— Mi s-a mai spus, reluă Mabel, că elveţienii nu uită niciodată o insultă.
— Tarteifle! Dacă vreodată ofiţerul care a ordonat închiderea mea în celula
numărul şase îmi cade în mână, îi sucesc gâtul ca la pui.
Aşa nu faci decât să rişti să fii prins din nou şi condamnat pentru că ai ucis un
ofiţer al regelui şi de acea dată nu voi mai avea posibilitatea să te eliberez.
Elveţianul îşi plecă fruntea.
Răspunse totuşi cii aceeaşi linişte înspăimântătoare:
— De data aceea nu-mi va mai păsa. Nu-i port pică ofiţerului pentru că a vrut
să mă omoare, dar îi port pică fiindcă a făcut-o fără motiv.
— Dar în sfârşit! După ce-l vei fi ucis, nu ţi-ar plăcea să te întorci la locul de
baştină? Nu te aşteaptă nimeni acolo?
Ochii elveţianului se umbriră şi vocea-i tremură:
— Acolo, în ţinutul Unterwalden, e o bătrână care nu adoarme niciodată fără ca
să se roage lui Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi tuturor sfinţilor pentru viaţa lui
Wilhelm: este mama mea!
— Îţi iubeşti mama?
— Ea mă iubeşte cu mult mai mult.
— Da, spuse Mabel, cu o tresărire, aceasta-i soarta bătrânelor mame, să-şi
iubească fiii mult mai mult decât aceştia o fac faţă de ele. Ascultă, nu vreau ea
mama ta să moară de durere aflând că fiul ei şi-a găsit sfârşitul într-un oraş străin.
Ştiu prea bine cât suferă o mamă la aflarea morţii copilului pe care l-a născut.
Wilhelm, îţi vei revedea mama şi focurile copilăriei.
Ochii elveţianului se umplură de lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
— Îţi voi da destul aur pentru a te putea întoarce în Elveţia. Voi face în aşa fel
încât să înşeli orice urmărire. Şi când vei fi ajuns în satul tău, oricâte cheltuieli ai fi
făcut pe drum, îţi va rămâne destul din aurul pe care ţi-l voi da pentru a-i asigura
mamei tale o bătrâneţe fericită. În schimbul a toate acestea, îţi voi cere să o rogi pe
mama ta să se roage în fiecare seară nu numai pentru tine, care de acum vei fi
lângă ea, ci... pentru o mamă... o mamă ca a ta. Se numeşte Anne de Dramans.
— Anne de Dramans! repetă Wilhelm Roller lovindu-şi fruntea pătrată care
părea tăiată în stânca de Jungfrau, numele a rămas aici.
— E bine, zise Mabel. Şi acum, ascultă-mă. Ofiţerul pe care vrei să-l ucizi, nu
este vinovat. Nu a făcut decât să asculte, aşa cum ai fi făcut şi tu. Lovindu-l pe
acesta, ai comite o crimă fără motiv.
— E drept, spuse Wilhelm gânditor. Dar atunci, cine mi-a dorit moartea? Pe
cine trebuie să urăsc şi să ucid? Oh! Îmi veţi spune, o simt... Cred că m-aţi adus aici
numai pentru asta!
— Îţi voi spune cine a ordonat cu nepăsare uciderea ta; dar jură-mi mai înti că
nu vei acţiona până când nu-ţi voi spune: "A sosit timpul."
— Vă jur, ya!
— Vei rămâne aici şi nu vei ieşi afară.
— Vă jur.
— Îţi voi aduce de două ori pe săptămâna alimentele de care vei avea nevoie;
şi acum, jură-mi că atunci când îţi voi spune: "A sosit timpul!" vei acţiona
neîntârziat şi aşa cum îţi voi spune eu.
— Vă jur, repetă elveţianul. Şi acum, la rândul vostru, spuneţi-mi numele
ticălosului.
— Margareta de Burgundia, zise Mabel.
— Regina!... murmură Wilhelm Roller. Oh! Am presimţit. Am ghicit că această
femeie este un demon ieşit din infern. I-am surprins priviri care m-au înspăimântat.
Şi dacă aş fi îndrăznit...
— Păstrează-ţi gândurile pentru tine, îl repezi Mabel. Şi acum când ştii numele,
spune-mi sincer dacă hotărârea ta de a te răzbuna rămâne aceeaşi.
— Aceeaşi? Nu. Atâta timp cât era vorba de ofiţer, nu mă gândeam decât să-l
ucid, în timp ce acum e vorba de regină. Ei bine, vedeţi, aş vrea ca înainte de a o
ucide, să o văd suferind în acelaşi fel în care m-a făcut pe mine să sufăr. Dar cum aş
putea gândi eu să reuşesc să mă răzbun pe regina Franţei? Cum să mă apropii de
ea? Cum să pătrund până la ea? Ştiu cât de hi ne este păzit palatul.
— Nu va fi necesar nici să loveşti, nici chiar să te apropii de ea. Şi totuşi o vei
ucide cu mult mai mult decât o lovitură de pumnal în inimă.
— Cum voi face?
— Mi-ai spus că un gentilom ţi-a cerut să predai pachetul acela reginei?
— Este purul adevăr.
— Îţi vei reaminti la timpul necesar figura şi numele acelui gentilom?
— Numele, spuse elveţianul, este Filip d'Aulnay. În ceea ce-i priveşte figura, e
una dintre acelea ce nu pot fi uitate.
— Bine, zise Mabel, scotocind în pungă: uite pachetul pe care Filip d'Aulnay te-
a însărcinat să-l duci reginei, care ar fi trebuit să te răsplătească. Ai văzut ce
răsplată ţi-a pregătit Margareta de Burgundia.
Elveţianul se înfioră. Apucă pachetul care era identic cu cel primit de la Filip
d'Aulnay.
— Desfă-l! zise Mabel.
Wilhelm Roller se supuse şi murmură:
— Două pietre preţioase!
— Două smaralde, zise Mabel. Ei bine! Când va sosi clipa, cu aceste două
smaralde te vei putea răzbuna, fără ca nimeni pe lume să o poată salva pe. Aceea
care ţi-a pregătit recompensa pe care o ştii. Păstrează-le, păstrează-le cu grijă.
Când va sosi timpul, va fi de ajuns să te duci la cineva pe care ţi -l voi arăta eu. Şi
dacă acel cineva te va întreba cine ţi Ie-a dat, ce-i vei spune?
— Filip d'Aulnay.
— Şi dacă te va întreba în care loc anume vă aflaţi când v-aţi întâlnit, ce-i vei
spune?
— Aproape de Turnul Nesle?
— Atât va fi de ajuns; acum nu-ţi rămâne decât să aştepţi.
Şi Mabel, cu un semn de rămas bun, ieşi din cameră, coborî scările şi ieşi din
Casă cu stafii în timp ce elveţianul, căzut în visuri chinuitoare, încerca să înţeleagă
în ce afacere era amestecat.

Capitolul IV Logodna Gillonnei cu Simon Malingre

În momentul în care Gillonna, triumfătoare, îl anunţă pe Simon Malingre că se


va duce să-i ia comoara pe care acesta o ascunsese în pivniţa de la Grădina cu
Trandafiri, Simon, întinzându-şi braţele le strânse brusc şi Gillonna se trezi prinsă în
capcană.
Simon Malingre izbucni într-un hohot de râs înfricoşător, se ghemui în colţul în
care era înlănţuit şi o aşeză pe Gillonna pe genunchii săi. O săltase ca pe o pană, cu
forţele înzecite atât de disperare cât şi de bucurie. Gillonna, eu ultimele puteri, îl
prinse pe Simon de braţ şi-l muşcă cu sălbăticie.
Cu toată durerea îngrozitoare, continua să hohotească. Numai că, pumnul
rămas liber se ridică şi căzu ca o măciucă peste capul Gillonnei, care, cu un horcăit
scurt; leşină.
— Aha! exclamă Simon, te-ai liniştit, maimuţă bătrână. Ia să vedem ce pot face
cu tine? Ascultă, iubito. Nu mă auzi? Nu-i nimic, ascultă totuşi! Ştii ce o să fac? Voi
lua cheile lacătelor pe care tu ai avut bunătatea să le aduci, voi deschide drăguţele
de lacăte şi voi scăpa de lanţuri. După care, maimuţă mică, te voi pune în locul
meu, voi încuia lacătele şi înainte de a pleca, voi aştepta până te vei trezi că să văd
ce mutră vei face. E o farsă bună, nu? Ce spui scumpa mea logodnică, Gillonna a
iadului?
Spunând toate acestea, Malingre hohotea mereu, scuturând-o furios pe
Gillonna care nu-i putea răspunde de vreme ce era leşinată.
— Deci, tu vei fi aceea cara vei fi prăjită în locul meu. După cum îţi spuneam,
voi admira timp de un sfert de oră mutra pe care o vei face când te vei trezi. Şi pe
Dumnezeu, faci nişte strâmbături minunate atunci când vrei! Voi aştepta... Hm!
Merită să aştept? Simt că mă ard tălpile şi pe deasupra mai şi turbez de sete! Cred
că e mai bine să dispar imediat. Cheile de la lacăte! Să vedem unde sunt cheile!
Simon Malingre scotoci buzunarele Gillonnei. Apoi, cu nerăbdare. Nerăbdarea
se transformă în furie.
În cele din urmă, evidenţa îi spuse că acele chei pe care Gillonna i le arătase,
nu se aflau la ea! Deodată scoase un strigăt: le zărise!
Încercă se se apropie cât mai mult de ele, atât cât îi permitea lungimea
lanţurilor, fără ca totuşi să o lase jos pe Gillonna, pe care o ţinea în braţe cu
încăpăţânare.
Un geamăt de spaimă îi scăpă de pe buze: lanţurile nu-i permiteau să ajungă
până la chei.
Atunci, nefericitul începu să tragă de lanţurile care-i intrau dureros în carne.
În cele din urmă înţelese că-şi irosea forţele şi se resemnă înjurând furios. Se
retrase în colţul său, ţinând-o în continuare pe Gillonna.
— Cel puţin, vom muri împreună, zise el.
Aproape imediat Gillonna deschise ochii. Pentru moment păru uimită că se
găseşte încă în viaţă. După care îşi dădu seama cu mirare că Simon suspină.
— Ce ai de plângi, prostule? întrebă în cele din urmă.
— Mă întrebi de ce plâng?... Poţi să mă întrebi aşa ceva când inima mea
suferă? Ah, Gillonna! Este posibil ca tu, fiinţa pe care o iubesc atât de mult, tu,
logodnica mea, să mă condamni la o moarte aşa de îngrozitoare? Şi ceea ce este
mai oribil, nu este faptul că voi muri, e faptul că tu nu mă iubeşti.
— Ce-ai vrut să spui când ai exclamat că vom muri împreună? Explică-mi un
pic, micuţule Simon.
— Vai! Când vor veni să mă ia şi să mă ducă pe rug, bineînţeles că
monseniorul conte mă va interoga şi atunci, nu va trebui ca eu, care nu mint
niciodată, nu va trebui să-i spun tot adevărul şi să te declar complicea mea?
— Să vedem, spuse ea, chiar trebuie să mori?
— Din păcate, da! Mi-am trădat stăpânul! Am introdus în palat o bandă de
tâlhari cărora trebuia să le-o predau pe Myrtille, cam astea sunt crimele mele, nu-i
aşa, Gillonna? Şi aceste crime, cum le-aş putea ispăşi decât s-o sfârşesc pe rugul pe
care mi l-ai pregătit tu?
Gillonna se cutremură deoarece înţelese că Malingre, pentru a-şi da satisfacţia
s-o ucidă, se resemnase cu propria-i moarte.
— Simon, iubitul meu Simon, exclamă ea, nu vreau să mori!
— Dar eu vreau! strigă Malingre.
"Cum de nu m-a omorât când eram leşinată? se gândi Gillonna. De ce nu s-a
eliberat cu chelie, doar i le-am arătat?"
— Ascultă Simon, continuă ea cu voce tare, ar fi prea înspăimântător ca doi
logodnici, care în fond se iubesc oricâte certuri ar fi fost între ei, să se condamne la
moarte! Dacă poţi, iartă-mă că te-am denunţat monseniorului! Iartă-mă că te-am
vârât într-o încurcătură aşa de mare. Îţi jur Simon, voiam doar să te sperii, aşa cum
ai făcut şi tu cu mine. Dar înainte de a fi venit dimineaţa, te-aş fi eliberat! Dovadă e
faptul că am adus cheile lacătelor!
Simon îşi şterse ochii cu o mână în timp ce cu cealaltă o ţinea strâns pe
Gillonna.
— Adevărat? întrebă el, ai vrea să mă eliberezi?
— Ascultă-mă cu atenţie şi ne vom împăca pentru totdeauna, am un plan care
ne va îmbogăţi, fără să mai punem la socoteală planul cu Buridan.
— Te ascult.
— Bine, dar jură-mi că nu vei mai încerca niciodată să-mi faci vreun rău.
— Ţi-o jur!
— În acest caz suntem salvaţi amândoi şi această noapte care ar fi însemnat
noaptea morţii noastre, va fi aceea a logodnei. De acum suntem legaţi unul de
celălalt, deoarece îţi jur credinţă §i ajutor! Şi acum, ascultă! Voi începe prin a
deschide lacătele şi a te elibera.
— Bine, mormăi Simon. Şi apoi?
— Vom urca la etaj şi o vom lua pe mica Myrtille.
— Şi unde vrei s-o ducem? întrebă Malingre mirat.
— La Grădina cu Trandafiri, unde ne vom muta, eu ca să o păzesc pe mititică,
tu ca să-ţi păzeşti comoara. Pe urmă îl vom anunţa pe Buridan şi-ţi garantez că va
avea destulă încredere în mine pentru a crede tot ce-i spun. I-o vom duce pe
Myrtille şi vom căpăta o recompensă cinstită.
— Admirabil, exclamă Malingre. Ghicesc restul: pe urmă îl vom anunţa pe
monseniorul de Valois şi din partea lui vom câştiga nu numai iertarea, nu numai
reintrarea în graţiile sale, ci chiar o recompensă cu atât mai onorabilă cu cât ne
vom da silinţa să-l convingem să ne-o acorde înainte de a-l conduce la Myrtille...
Admirabil! Ţi-o spun eu.
— Da, până la Myrtille, sfârşi Gillonna şi cu această ocazie până la Buridan,
despre care i-am spus că-i fiul său! În acest fel, monseniorul o va avea pe Myrtille şi
totodată va putea să se debaraseze de un fiu supărător! Aşa încât, după cum vezi,
putem cere orice drept recompensă!...
— Sublim! strigă Malingre, sublim!...
— Pentru asta, reluă Gillonna căutându-se prin buzunare, să ne grăbim şi să
înce-pem cu începutul.
— Da, zise Malingre, deschide lacătele fiindcă tu ai cheile.
— Mi-au căzut undeva, spuse Gillonna, nu le mai găsesc... Ah! Iată-le...
Şi voi să se ridice pentru a le lua.
— Ai puţină răbdare, zise Malingre, fără a-i da drumul.
Gillonna tresări.
Dintr-o privire calculă distanţa care-l despărţea pe Malingre de chei şi atunci
înţelese totul!...
— Dar uite cheile! spuse ea arătându-i-Ie.
— Ia te uită, aşa e! Cum de nu le-am văzut şi eu? Începe să-mi slăbească
vederea.
— Orice ar fi, Simon, dacă vrei să ieşi de aici, dacă vrei să ne realizăm
planurile, trebuie să descui lacătele şi, dacă vrei ca eu să descui lacătele, trebuie să
iau cheile, ori dacă vrei ca eu să iau cheile, trebuie să-mi dai drumul.
— Dacă-ţi dau drumul, ai putea să cazi şi să-ţi faci vreun rău. Ori eu ţin prea
mult la tine şi aşa ceva mi-ar zdrobi inima, deci nu-ţi dau drumul.
Atunci Gillonna se întinse spre chei, în timp ce Malingre o ţinea strâns de
încheietura mâinii.
În câteva clipe, Gillonna deschise lacătele, lanţurile căzură şi Simon Malingre
se văzu eliberat.
După ce contele de Valois, eliberat după cum am văzut de rege în persoană, se
reîntorsese la palatul său după discuţiile cu privire la distrugerea lui Marigny, primul
său gând a fost să ceară informaţii despre Simon Malingre şi Gillonna. Comandantul
gărzii sale, după ce l-a felicitat pentru salvarea să miraculoasă, i-a comunicat
bucuros faptul că reuşise să-l prindă pe Simon Malingre chiar în noaptea aceea,
când monseniorul era răpit de ceata de tâlhari.
— Şi unde-i acum? întrebă Valois.
— Într-o celulă, la subsol, înlănţuit straşnic.
— Trimite imediat după el! Să fie dus în turn şi spânzurat. Adică, nu! Trimite-l
întâi la mine, vreau ca mai întâi să-l cercetez de ce a trădat.
Comandantul ieşi în grabă, în timp ce Valois, plimbându-se de la un capăt la
celălalt al sălii de arme, lovea furios cu călcâiul dalele de marmură şi urzea torturile
cele mai rafinate pentru Malingre.
În cele din urmă uşa se deschise şi Valois se întoarse cu sprâncenele
încruntate.
Ceea ce văzu, îl făcu să pălească.
În locul căpitanului său aducându-l pe Malingre, văzy intrând o femeie
mascată, îmbrăcată toată în negru şi pe care o recunoscu totuşi imediat.
Femeia se îndreptă spre el.
Valois cu o figură îngrozită, o recunoscu deoarece murmură:
— Eşti, aşa cum se spune, vrăjitoare, ori ursita însăşi? Tu? Pe care te-am văzut
moartă la Dijon, cum se face că acum eşti vie? Tu, care ai fost închisă în acel
cabinet fără nici o ieşire şi din care totuşi ai scăpat, fără îndoială, datorită vrăjilor!
Tu, care, în sfârşit, ai putut pătrunde în acest palat şi ajunge până în această sală
unde nimeni nu intră, sub pedeapsa cu moartea, fără a fi chemat de mine! De unde
vii?... Din fundul iadului, în numele lui Satan?...
— Vin în numele lui Dumnezeu, răspunse Anne de Dramans cu voce calmă. Vin
să-ţi reamintesc pactul pe care l-am încheiat, Valois. Ne unea o înţelegere, reluă ea.
Era nevoie de o vrăjitoare în temniţa de la Temple, de o nefericită care să fie arsă
de vie. Tânără care fusese condamnată mi-a plăcut şi am vrut s-o salvez. Când ai
venit la Casa cu stafii de lângă cimitirul Inocenţilor, m-am oferit să o înlocuiesc. Ai
acceptat şi ai jurat că Myrtille va fi salvată. Când ai venit să mă vezi în temniţa de
la Temple, te-am prevenit că voi găsi mijlocul să mă conving dacă ţi-ai ţinut
jurământul. Şi când am aflat că încă o dată erai sperjur, răbdarea mea a ajuns la
capăt. Am ieşit din Temple. Am ieşit din acel cabinet în faţa căruia vegheau gărzile
regelui. Am trecut peste şanţuri şi prin zidurile palatului tău şi vin să te întreb:
Valois, ce-ai făcut cu Myrtille?
Dacă Valois şi-ar fi păstrat sângele rece şi-ar fi spus, chiar dacă era
superstiţios, că o vrăjitoare sau chiar o ursitoare nu ar avea nevoie să-l întrebe
pentru a şti ce s-a întâmplat cu tânăra fată.
— Îţi mai rămne o ultimă cale pentru a-ţi salva sufletul. Tânără este aici, în
acest palat. Dă-mi-o şi-ţi jur pe Dumnezeu că totul va fi iertat şi uitat.
Valois tremura din toate încheieturile.
— Dacă refuzi, continuă Mabel, vei ajunge în faţa Domnului, ultimul tău
judecător, în mai puţin de trei zile.
— Şi dacă ţi-o dau pe Myrtille?
— Jur pe Dumnezeu că îţi salvezi viaţa şi, sufletul şi trupul!...
— Bine. Fie că eşti fiinţă vie sau fantomă, te cred. Ascultă şi priveşte!
Carol de Valois se repezi spre uşă. Înainte de a deschide se întoarse spre Mabel
ca pentru a-i arăta bunele sale intenţii.
Dar n-o mai văzu în locul în care o lăsase.
Obişnuit deja cu ideea supranaturalului, Valois nu se mai miră.
"Ursitoarea s-a făcut nevăzută, gândi el, dar este aici, mă ascultă şi mă vede!"
Nu avu prea mult timp să se gândească deoarece în acelaşi timp se deschise
uşa şi intră comandantul gărzilor, tremurând din cap până în picioare şi
neîndrăznind să scoată un cuvânt.
— Ei bine! strigă Valois. Ce-i cu Malingre?...
— A fost aruncat într-o celulă; era înlănţuit de mâini şi de picioare. Numai dacă
aş crede că palatul este bântuit de un demon care v-a răpit valetul mi-aş explica
dispariţia lui fiindcă nu mai înţeleg nimic: am intrat chiar eu în acea celulă... Ei bine,
Malingre nu mai era acolo, ci numai lanţurile aruncate pe jos.
— Bine! zise Valois cu un calm care-l uimi pe comandant, trimiteţi-mi-o pe
Gillonna, imediat.
Se scurse aproape o jumătate de oră, timp în care contele nu îndrăzni să facă
vreo mişcare.
În cele din urmă ofiţerul apăru şi-i comunică:
— Monseniore, Gillonna a dispărut!
Valois tresări vizibil. Dar, spre surprinderea comandantului, nu-şi arătă mânia.
— Bine, repetă el. Acum ascultă: îţi mai aminteşti locul în care ne-am încăierat
cu Buridan noaptea trecută?
— Bineînţeles, monseniore! De câteva zile nimeni nu mai cutează să se
apropie datorită măsurilor luate de voi.
— Clădirea a fost scotocită?
— Da, monseniore.
De această dată, Valois păli.
— Ciocnirea, spuse el cu voce înăbuşită, a avut loc în faţa unei uşi în care
auzise vocea unei tinere care strigă după ajutor. Să se cerceteze din nou clădirea,
mai ales, acea cameră şi să-mi fie adusă tânăra care va fi găsită acolo.
Comandantul plecă din nou şi când se întoarse îi comunică faptul că în întreaga
casă nu se afla nici o fiinţă vie şi nici în acea cameră, căreia îi spărsese uşa pentru a
intra.
La un gest al lui Valois, comandantul se retrase.
Rămas singur, contele închise uşa cu grijă şi se îndreptă apoi spre fotoliul în
care se aşezase mai înamte Anne.
Întrebă:
— Eşti aici? Mă vezi? Mă auzi? Te implor să apari...
Dar fotoliul rămase gol.
— Orice ar fi, ai văzut că de această dată mi-am ţinut jurământul. De bună-
credinţă, am vrut să ţi-o dau pe Myrtille şi nu mă poţi învinovăţi de dispariţia ei...
— Monseniore, strigă în acel moment căpitanul gărzilor intrând vertiginos, nu i-
am găsit nici pe Malingre, nici pe Gillonna, nici acea tânără; dar o femeie... o femeie
străină de palat, înveşmântată în negru şi mascată...
— Ei bine! Ce-i cu această femeie, răcni Valois.
— O santinelă a zărit-o în timp ce traversa curtea din spate şi se îndrepta spre
poarta secretă dinspre răsărit. Era însoţită de unul din oamenii noştri. Santinela le-a
strigat să se oprească, dar au dispărut prin poarta secretă! Asta e trădare,
monseniore!
Câteva minute se lăsă pradă uimirii. Apoi ordonă să se dea la o parte fotoliul şi
să se smulgă tapetul. Şi atunci, în spatele tapetului descoperi o uşă care dădea într-
un intrând care făcea legătura cu o scară.
Nu era nici o vrăjitorie!
Era vorba de o trădare, ceea ce era mai grav! Probabil că Mabel se retrăsese în
spatele uşii, putând să apară sau să plece, făcându-l astfel pe Valois să creadă că
are de-a face cu o fantomă sau vrăjitoare.
În momentul în care îl auzise pe căpitan că Myrtille a dispărut, probabil că
luase hotărârea să plece...
În urma acestor evenimente, chiar în aceeaşi zi, trei sau patru soldaţi suspecţi
fură închişi, dar apoi, Valois nemaivând încredere, îşi schimbă garda. De altfel,
imediat părăsi palatul şi se instală la Temple, al cărui guvernator era. În cele din
urmă, dădu comandantului jandarmilor ordinul să-i aducă pe Gillonna şi pe
Malingre, cărora le făcu o descriere minuţioasă.

Capitolul V Curtea Miracolelor

I-am lăsat pe Buridan şi tovarăşii săi în faţa uşii unei dărăpănături de la Curtea
Miracolelor; în apropierea acestei uşi se afla o prăjină în vârful căreia atârna o
bucată dintr-un hoit însângerat.
Prăjina era drapelul Curţii Miracolelor.
Ea arăta că locuinţa aparţine regelui ei.
Exista şi aici un rege, ca şi la Luvru.
Şi într-adevăr, de cum oamenii se adună într-o colectivitate, oricare ar fi scopul
acestei colectivităţi, se cred incapabili chiar să şi respire dacă nu se pun sub tutela
unui stăpân.
Deci, Curtea Miracolelor avea un stăpân, un rege.
Acest rege se numea Hans. Era o brută înzestrată cu o forţă uriaşă. Când era
vorba să se sacrifice un bou, sosea Hans, îşi suflecă mânecile şi cu pumnul lovea în
fruntea animalului care cădea mort din prima lovitură.
Lancelot Bigorne îi făcu semn lui Buridan să-l urmeze şi intrară în casă, adică în
palatul lui Hans.
În faţa vetrei, o bătrână torcea cânepă. Era foarte bătrână, îi tremura capul şi
ardea de febră.
— Unde-i Hans? întrebă Bigorne.
Bătrâna arătă cu degetul spre tavan, asta însemnând că regele se afla la
primul etaj.
— Nu mai coboară o dată? reluă Lancelot. Bătrâna făcu semn că da.
Scara de lemn, ale cărei trepte desfundate se vedeau într-un ungher întunecos
al sălii, scârţâi sub paşi grei şi Hans apăru.
Văzându-i pe cei doi străini, încruntă sprâncenele.
— Cine sunteţi voi? Ce vreţi? Cum de-aţi putut intra în Curtea Miracolelor? îi
întrebă privindu-i bănuitor.
Lancelot făcu un gest misterios care probabil servea bandiţilor să se
recunoască între ei.
Hans îl privi cu atenţie şi pe figura lui bestială se putu citi atunci o sclipire de
inteligenţă.
Luând un taburet, se aşeză cu gravitate şi spuse:
— Fiţi bineveniţi la mine... bătrâno, adu-ne de băut, sunt prieteni.
— Hans, zise Bigorne, trebuie să-ţi spunem că motivul vizitei noastre...
— Imediat! îl întrerupse Hans. Mai întâi să respectăm obiceiul locului şi să bem
pentu a întări prietenia. Dar înainte de asta, trebuie să vă ştiu numele. Cine sunteţi?
Buridan îi făcu semn lui Bigorne să vorbească.
— Eu, spuse acesta, sunt Lancelot Bigorne. Grasul pe care-l vezi acolo, este
Guillaume Bourrasque, împăratul Galileei; ăla cu nasul ascuţit, este Riquet
Haudryot, rege în Basoche; celălalt, care ar putea lupta cu tine ca de la egal la egal,
este jupân Gautier d'Aulnay, iar acesta e Jean Buridan. Iată cine suntem.
La fiecare din nume, fizionomia sălbatică a lui Hans se însenina tot mai mult.
După ce şi ultimul nume fu pronunţat, redeveni grav. Fixându-l îndelung pe tânăr, îl
întrebă:
— Dumneata eşti Jean Buridan?
— Eu, răspunse Buridan.
— Aveţi bunătatea şi gustaţi din acest vin, sosit acum douăzeci de ani din
Burgundia: beţi-l din aceste cupe care sunt păstrate numai pentru evenimente
importante...
Buridan se înclină şi goli primul cupa dintr-o singură sorbitură.
Când toate cele trei sticle se goliră, Hans reluă:
— Acum a venit momentul să aflu motivul cinstei ce mi se face în această zi.
— Hans, ştiu că dacă m-aş fi aruncat la picioarele regelui sau reginei Franţei,
aş fi obţinut iertarea mea şi. A tovarăşilor mei; ştiu că dacă aş fi mărturisit anumite
lucruri primului ministru Enguerrand Marigny sau unchiului regelui, contele de
Valois, am fi fost salvaţi. Ei bine, eu Buridan, în numele meu şi al tovarăşilor mei,
vin să-i cer ospitalitate lui Hans banditul, rege al cerşetorilor şi regent al Curţii
Miracolelor.
Hans se ridică şi spuse cu gravitate:
— Vă primesc drept oaspeţi ai Curţii Miracolelor... V-am urmărit, Jean Buridan,
Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque, Riquet Haudryot. V-am urmărit acţiunile şi
iară a vă cunoaşte, fără să vă văd, mi-am spus: Aceştia sunt nişte răsculaţi; mai
devreme sau mai târziu vor ajunge la Curtea Miracolelor deoarece, mai curând sau
mai târziu, întreg Parisul îi vor înăbuşi cu ura lui. Deci, vă aşteptam. Aici veţi fi
oaspeţii lui Hans banditul. Sunteţi la voi acasă.
Şi cu un gest larg le arătă camera în care se găseau, mobilele, fotoliile, toate
procurate, desigur, din furturi; cu acelaşi gest păru să indice întreaga casă, ca şi
Curtea Miracolelor în întregime. Apoi, această fizionomie care se luminase până într-
atât încât arăta sclipiri de inteligenţă, începu treptat, să se întunece. Şi atunci, cei
prezenţi, văzură cu uimire cum redevine bruta cu figură monstruoasă.
Au trecut trei zile. În tot acest timp, Guillaume, Riquet şi Gautier au jucat
zaruri, au mâncat şi au băut.
Lancelot Bigorne a dormit.
Buridan, în toate aceste trei zile a încercat să iasă din Curtea Miracolelpr. Dar i
se părea că, puţin câte puţin, un cerc se strânge în jurul taberei lor. Pe străzile
învecinate treceau patrule din Ace în ce mai numeroase. Observă şi santinele fixe.
Înţelese că se pregăteau anumite evenimente. Se gândi la Myrtille. Se gândi la
Valois. Se gândi la acea femeie care era mama sa şi despre care Bigorne îl
asigurase că trăieşte. Mii de gânduri îi frământau mintea. Simţea o nevoie teribilă
de a iubi şi a fi iubit.
Într-o noapte, Lancelot Bigorne îl auzi murmurând:
— Şi totuşi, sunteţi tatăl meu, conte de Valois!...
Suferea îngrozitor de nesiguranţa în care se găsea şi toată această suferinţă se
traducea prin acest gând care nu-i dădea o clipă de răgaz:
"Contele de Valois este tatăl meu. Şi contele de Valois mi-a spus că o iubeşte
pe Myrtille! Şi Myrtille se află la contele de Valois!..."
În dimineaţa celei de-a patra zi, pe la ora zece, îşi adună tovarăşii pentru a le
propune o nouă încercare.
În momentul în care voi să înceapă să vorbească, uşa se deschise brusc şi
apăru o femeie.
— Gillonna! strigă Buridan.
Buridan tremura şi nu avea curajul s-o întrebe ceva pe bătrână.
— Sfinte Isuse! Cât de greu v-am găsit. În cele din urmă, datorită unuia dintre
prietenii mei care este ciung, guşat şi bubos, am putut să ajung până aici... Am ştiut
că aţi venit la întâlnirea pe care v-am dat-o la palatul Valois, am ştiut că din
nefericire n-aţi reuşit... Da, dar eram şi eu pe acolo!
— Ce vrei să spui? bolborosi Buridan.
— Că eu am făcut ce dumneavoastră nu aţi reuşit.
— Myrtille!...
— Am eliberat-o!...
— Să dăm fuga!... prieteni..., scumpa mea Gillonna...
În acest moment intră şi Simon Malingre.
Şi Simon Malingre o ţinea de mâna pe Myrtille!
În secunda următoare, cei doi iubiţi se aflau, unul în braţele celuilalt. Câteva
minute, nu se mai auziră decât suspinele de fericire ale feţei şi exclamaţiile
zgomotoase ale lui Guillaume, Riquet şi Gautier.
Lui Buridan şi Myrtille li se părea că visează.
Când Buridan se trezi din extaz, o căută din priviri pe Gillonna pentru a-i
mulţumi.
Dar Gillonna şi Simon dispăruseră!...
Capitolul VI Curtea Franţei împotriva Curţii Miracolelor

La Luvru, în capela Margaretei de Burgundia, cameră austeră, mobilată sumar,


cu sculpturi înnegrite de timp, cu tapet întunecat şi un Crist care ieşea în relief pe
un panou deasupra unui altar.
Trei personaje: Margareta, Ludovic Răzvrătitul, Carol, conte de Valois.
Se ţinea atât un consiliu de Stat cât şi unul de familie.
Şi totuşi la această adunare participau şi unele personaje invizibile: Juana, care
se afla în spatele unei uşi şi Mabel, ascunsă într-un cabinet secret, de unde putea să
vadă şi să audă totul.
În acest consiliu de familie se hotăra o lovitură de Stat şi anume arestarea lui
Enguerrand de Marigny.
La toţi cei trei le era frică.
Acum, după ce au hotărât totul, chiar şi momentul când va avea loc
executarea planului, se temeau de o ultimă şi hotărâtă rezistenţă a lui Marigny şi,
precum câinii de vânătoare în faţa mistreţului încolţit, se întrebau care din ei trei
vor fi doborâţi de fiară ce nu avea scăpare.
Ceasul din turn bătu ora zece şi toţi trei tresăriră. Era ora la care îl convocaseră
pe Marigny la Luvru.
Regele, grăbit, deschise uşa capelei care avea ieşire în marea galerie. Aceasta
era plină de o mulţime de seniori, căpitani şi cavaleri, miraţi că au fost chemaţi la
Luvru la o oră aşa de matinală. Pe fiecare latură a galeriei erau aliniaţi douăzeci şi
patru de arcaşi, nemişcaţi precum statuile şi aproape de uşă se afla Hugues de
Trencavel cu sabia în mână.
Regele aruncă o privire asupra acestui tablou care-i simboliza puterea şi se
simţi îmbărbătat; surâse şi nu se putu abţine să adreseze un salut tuturor acelor
războinici care-l salutară toţi odată, ca un tunet:
— Trăiască regele!...
Ludovic şopti câteva cuvinte căpitanului gărzii care păli.
Era ordinul de arestare a lui Marigny.
— Când va ieşi din capelă, termină de spus regele. Să fie clar, Trencavel. Atunci
voi exclama: "Sfântă Fecioară"! Aceea va fi clipa.
— Loc primului ministru, se făcu auzită vocea uşierului în fundul galeriei. Loc
monseniorului Enguerrand de Marigny!
Mulţimea se dădu la o parte şi Marigrry înainta spre capelă, calm, grav,
impozant şi sever.
Marigny se îndreptă direct spre Ludovic Răzvrătitul. Îl stăpânea un fel de mânie
furioasă şi cu o voce puternică, vorbi primul:
— Sire, spuse el, tocmai mă îndreptam spre Luvru când au venit să mă
convoace trimişii voştri. Voiam să vă anunţ câteva veşti grave.
Valois se dădu câţiva paşi înapoi şi regina se cutremură.
— Ce veşti? întrebă regele cu o voce îngheţată.
— Sire, există în Paris un loc de temut care este de fapt un oraş în oraş, un
regat în regatul vostru. E un focar de răzvrătire, de tulburări şi dezordini. E un focar
al viciului şi al crimei. Acolo se recrutează toată această armată de cerşetori,
bandiţi, drojdia societăţii, adunătură de vagabonzi...
— Curtea Miracolelor! strigă regele tresărind.
— V-am spus o dată: "Atâta timp cât această armată nu va găsi un şef care să
înţeleagă forţa de temut de care dispune, vom putea stăpâni acest focar de
rebeliune. Dar în ziua în care acest şef îşi va face apariţia, atunci tronul Franţei va fi
în pericol!"
Arestarea primului ministru trecuse acum pe locul doi în gândurile regelui că şi
ale lui Valois şi ale Margaretei.
Coşmarul amintit se dovedea ameninţător.
— Dacă Va fi necesar, vom lua măsuri extreme, spuse Ludovic. Vom arde întreg
Parisul dacă e nevoie, ca sub ruinele lui să fie înmormântata Curtea Miracolelor. Şi
asta înainte ca această armată să-şi găsească şeful care...
— Este prea târziu, sire! spuse Marigny, şeful a fost găsit.
— Şeful! bolborosi regele în care se dezlănţuia spaimă şi mânia deopotrivă. Ce
şef?...
Marigny, cu voce surdă continuă:
— Curtea Miracolelor l-a ales pe Buridan drept şef şi rege al său. Buridan are în
jurul său locotenenţi de temut, deoarece bărbaţii pe al căror cap voi aţi pus un
premiu mare, nu mai au nimic de pierdut şi sunt în stare să facă ceea ce voi aţi
spus acum, adică să ardă Parisul, să ardă Luvrul! Fiindcă aceştia sunt Aulnay,
Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot!
Spaima îi cutremură pe Valois şi Margareta. Marigny continuă şi părea că un fel
de turbare creşte în el cu trecerea timpului:
— Am înconjurat Curtea Miracolelor, sire! Am luat primele măsuri de apărare.
Am făcut tot ceea ce îmi stătea în putere pentru a vă salva tronul, dar poate că
totuşi este prea târziu, deoarece flamura răzvrătirii a fost ridicată în mijlocul Curţii
Miracolelor, ceea ce înseamnă că se pregăteşte o expediţie înfricoşătoare! Şi asta
nu este totul! Ştiu că de această dată, Buridan s-a hotărât să facă isprava cea mai
îndrăzneaţă şi că este decis să învingă ori să moară! Nu este vorba de a-şi salva
doar viaţa sa, ci şi dragostea de această dată şi pentru asta aruncă sfidarea sa
primului ministru, vouă înşivă, Parisului, lumii întregi.
Margareta îl fixă pe Marigny cu ochi măriţi de spaimă. Înţelesese!
Valois şi regele, amândoi tremurând, se aplecară spre primul ministru. Şi
Marigny, ca şi cum furia sa i-ar fi depăşit forţele, spuse:
— Şi vedeţi, sire până unde mă poate împinge disperarea? Vedeţi de ce sunt
capabil să fac împotriva lui Buridan. Pentru că aceea pe care o iubeşte... pe care o
ţine prizonieră la Curtea Miracolelor, ei bine sire, este fiica mea!
Dacă în acel moment cineva ar fi intrat în micul cabinet secret, ar fi putut să o
vadă pe Mabel sculându-se şi ieşind repede şi părăsind în grabă Luvrul.
— Mă, înţelegeţi, sire! Mă înţelegeţi regină! gemu Marigny, mă înţelegi Valois!
Fiica mea e în mâinile lui Buridan şi Buridan e regele Curţii Miracolelor!
Valois trebui să-şi muşte buzele la sânge pentru a-şi opri strigătul de mânie
împotriva lui Buridan. Margareta, palidă ca o moartă, gândi: "Mai degrabă să ardă
Parisul decât să-i ştiu împreună!"
Şi Margareta de Burgundia era mama Myrtillei iar contele de Valois tatăl lui
Buridan.
Astfel încât toate urile regelui, reginei şi ale lui Valois împotriva lui Enguerrand
de Marigny care fusese chemat la Luvru pentru a fi arestat, se stinseră.
Deoarece singur Marigny putea să salveze tronul el singur putea salva
pasiunea lui Valois şi dragostea reginei.
Toţi trei se priviră lung şi, fiecare găsi în ochii celuilalt acelaşi răspuns,
deoarece regele, cu paşi rapizi se îndreptă spre uşa în spatele căreia se afla Hugues
de Trencavel şi-i spuse câteva cuvinte în şoaptă...
Arestarea era contramandată!
— Veniţi, doamnă! strigă Ludovic Răzvrătitul cu voce puternică. Vino, conte de
Valois! Vino, Marigny! Ascultaţi cu toţii, nobili, vasali, credincioşi, seniori!...
Marigny, Valois şi regina intraseră deja în marea galerie.
O tăcere înfricoşătoare apăsa întreaga adunare de războinici, înconjuraţi de
mulţimea de arcaşi şi halebardieri postaţi de-a lungul zidurilor. Ludovic îşi trecu
privirile asupra întregii adunări, pe cât de strălucitoare, tot pe atât de sumbră şi cu
o voce puternică, spuse:
— Începe războiul!...
La aceste cuvinte o rumoare puternică făcu să tremure zidurile marii galerii şi
să zăngănească vitraliile, repercutându-se în tot Luvrul şi de acolo în întreg Parisul.
După strigăte repetate, se restabili în cele din urmă calmul.
— Şi nu la hotare vom purta războiul, ci chiar în inima Parisului, în centrul
oraşului! Duci, seniori, cavaleri, este vorba de războiul regalităţii împotriva
răscoalei! Este vorba de războiul oamenilor nobili, cinstiţi, împotriva bădăranilor!
Trebuie să vă apăraţi privilegiile! Trebuie apărat tronul! E vorba de războiul curţii
Franţei împotriva Curţii Miracolelor!...
— Curtea Miracolelor!
Mai întâi se auzi un murmur înăbuşit, un freamăt de mânie şi teamă
amestecată, pe urmă zgomotul crescu, se amplifică precum tunetul şi în cele din
urmă izbucni într-un ciudat clinchet de săbii trase, înjurături, o dezlănţuire de ură a
nobililor împotriva răsculaţilor...
— Moarte bandiţilor! Moarte bandiţilor!
— Să punem foc Curţii Miracolelor!
— Să-i spânzurăm, pungaşii!
— La ştreang! Să le dăm foc! Foc!...
Vestea înfiorătoare străbătu Luvrul şi se răspândi în Paris. Toate prăvăliile se
închiseră, orăşenii se zăvorâră în casele lor şi peste tot, pe toate străzile se
întinseră lanţuri. Pe străzi nu mai circulau decât patrule de cavaleri şi de arcaşi.
Zvonuri sinistre circulau prin tot oraşul cu o viteză de necrezut. În jurul Luvrului
erau masate mai multe companii. La Luvru toţi se pregăteau, îşi lustruiau armele.
La rege se ţinea un consiliu de război.
Patru mii de oameni erau gata de luptă. În toate parohiile se trăgeau clopotele
de alarmă.
Începuse războiul.
Războiul seniorilor împotriva cerşetorilor.
În întreg Parisul, un singur nume circula din gură în gură, pronunţat cu groază,
cu blesteme, cu ameninţări cu moartea.
— Buridan!.. Buridan!...
Întreg Parisul se ridică împotriva lui Buridan!...
În Curtea Miracolelor, în cea mai îndepărtată cameră a locuinţei unde Hans îl
condusese, Buridan era singur, singur cu Myrtille.
Şi acolo, între cele două fiinţe, tinere, pline de viaţă şi de dragoste, ale căror
priviri se înlănţuiau, domnea o pace suverană şi o fericire nesfârşită, ritmată de
două nume pronunţate din când în când:
— Buridan!...
— Myrtille!...

Capitolul VII Unde fiecare se pregăteşte să lovească

Enguerrand de Marigny ordonase ocuparea tuturor străzilor care duceau spre


Curtea Miracolelor. Era poate singurul care acţionase în mod sincer în această
acţiune. Dorea moartea lui Buridan. Îşi spunea că ori tatăl Myrtillei, ori conducătorul
răzvrătiţilor, iubit de ea, unul din doi trebuie să moară.
Fiind sigur că nimeni nu mai poate ieşi din Curtea Miracolelor, Marigny, cu
toată nerăbdarea regelui, voi să-şi ia toate măsurile pentru a se asigura că nici un
bărbat nu va scăpa masacrului.
Acestea fiind spuse, ne vom întoarce acum la două personaje care, în acest
punct al istorisirii ne interesează în mod deosebit: Mabel pe de o parte, Margareta
de Burgundia pe de altă parte. Când se I convinse că Myrtille nu mai era în puterea
lui Valois, Mabel se întoarse la Luvru şi petrecu ore în şir de teamă şi îndoială
sfâşietoare. Pe urmă, zgomotele războinice ce se făcură auzite îi dădură de înţeles
că se pregăteau evenimente noi. Începu să asculte, să spioneze, să întrebe şi
pricepu că regele se pregătea să distrugă Curtea Miracolelor.
După discuţia ce avusese loc între Margareta, rege şi Valois, după sosirea lui
Marigny care trebuia să fie arestat şi care arestare fusese contramandată,
Margareta se înapoie în apartamentele ei, furioasă la culme. Mabel o vedea
străbătând camera în lung şi-n lat, apoi se lăsă să cadă într-un fotoliu; o privi, dar
cum îi cunoştea firea, se stăpâni să o întrebe ceva...
Cum camerista făcu un gest să se retragă, Margareta îi spuse:
— Rămâi. Rămâi lângă mine. Mă simt neliniştită, Mabel, sunt frământată...
— De ce vă temeţi? Regele nu bănuieşte nimic...
— Nu e vorba de rege! spuse înăbuşit Margareta. E vorba de Buridan, Mabel,
despre omul care şi-a bătut joc de mine... el este cel care mă preocupă, care-mi
răpeşte toate gândurile...
— Ce mai ştiţi altceva, doamnă?
— Nimic... Sau, stai! Poate că poţi să-mi dai un sfat... Buridan se află la Curtea
Miracolelor...
— Aveţi cumva intenţia să-l salvaţi?
— Eu! Eu dacă aş putea... dacă aş fi unul dintre arcaşii care asediază Curtea
Miracolelor!... aş vrea să intru prima şi să-l înjunghii cu propia-mi mână, chiar dacă
ar fi să mor de durere alături de el!... Nu, vezi tu, ceea ce mă ucide este faptul că
ştiu că sunt împreună! Dacă el moare, ea îl va ţine în braţele sale! Îl va iubi până la
sfârşit... în timp ce eu...
— Myrtille este la Curtea Miracolelor?... gâfâi Mabel.
— Este!
— Cu Buridan?
— Da! Şi însuşi tatăl ei, Enguerrand de Marigny mi-a adus această veste care
mă ucide.
Margareta de Burgundia se ridică, dreaptă, palidă, cu ochii arzând şi murmură:
— Cel puţin voi avea o consolare. Să ştiu că amândoi vor muri!
Câteva minute de tăcere se scurseră, timp în care fiecare se gândi la durerile
sale.
— Da, spuse în cele din urmă Mabel, va fi o consolare înfricoşătoare pentru
voi.. Nimeni nu-i poate salva?
— Nimeni şi nimic pe lume. I-am condamnat pe amândoi.
— Pe amândoi? Pe Buridan şi pe Myrtille? Şi nimic, chiar o reîntoarcere a iubirii,
nimic nu poate face ca Buridan şi Myrtille să nu moară împreună?
— Fii liniştită: vor muri amândoi!...
Ieşind din apartamentul reginei, Mabel coborî pe scara ascunsă pe care o
cunoştea atât de bine, străbătu câteva curţi interioare şi în cele din urmă ieşi din
Luvru.
"Vor muri amândoi! Nici chiar o reîntoarcere a iubirii! Nici o sclipire de milă!
Nimic! Nimic pe lume nu-i poate salva... Ei bine! Atunci să moară şi ea!"
Şi alergă spre Casa cu stafii.
Roller aştepta cu răbdarea pe care ţi-o dă ura.
— A sosit clipa? întrebă arcaşul.
— Nu încă, dar în curând, îi spuse Mabel. Ascultă, în această cameră se află un
sul de pergamente. Dacă regele le citeşte, Margareta va fi executată; răzbunarea ta
va fi teribilă, aşa cum ţi-ai dorit-o. Voi lipsi câteva zile... Când mă voi întoarce îţi voi
spune ce ai de făcut. Până atunci vei acţiona singur...
— Bine, spuse Roller. Unde sunt pergamentele?
— Îţi voi spune. Şi dacă nu voi fi aici pentru a-ţi spune, le vei găsi şi singur.
Amin-teşte-ţi că e vorba de un sul de pergamente. Mai sigur decât otrava şi decât
pumnalul, aceste pergamente o vor ucide pe Margareta.
După ce spuse aceste cuvinte, Mabel părăsi casa şi se îndreptă spre Curtea
Miracolelor.
Timp de două zile nu mânca decât pentru ca să trăiască. Pe măsură ce timpul
trecea îi creştea disperarea.
În seara celei de a două zile, ascultându-i pe soldaţi, îşi dădu seama că asaltul
va avea loc a doua zi. Atunci se îndepărtă.
În apropiere de biserica Sfântul Eustaţiu se aşeză sub o streaşină, pe o treaptă
de piatră, unde rămase două ore, înverşunându-se să găsească o cale pentru a
ajunge lângă fiul ei, dar nu găsi nimic... Aproape două sute de metri o despărţeau
de Buridan, de fiul ei. De acest fiu pe care de la Dijon nu-l mai ţinuse în braţele ei.
Şi pe acest fiu ea îl adusese la Turnul Nesle! Când îşi aminti că-i vorbise lui Buridan
fără a-l recunoaşte, îşi muşcă pumnii cuprinsă de furie.
— Ce pot face ca să-l revăd?...
Deodată se ridică şi începu să alerge spre Luvru. Găsise mijlocul?
Cel puţin, aşa spera ea! Şi iată cum: se va arunca la picioarele reginei şi-i va
mărturisi totul, începând cu întâlnirea de la Dijon, îi va spune că Buridan era fiul ei,
fiul lui Valois şi pe care Bigorne trebuia să-l înece...
Pentru fiul ei cerea îndurare!...
La Luvru toate porţile erau închise, dar Mabel cunoştea, fără îndoială, mijlocul
de a intra chiar şi atunci când nimeni nu putea pătrunde, deoarece scurt timp după
ce părăsise biserica Sfântul Eustaţiu, se afla în apartamentul reginei.
Acolo nu se afla decât Juana care aştepta.
— Unde-i regina? o întrebă.
— A ieşit, spuse Juana. Se petrec lucruri înspăimântătoare...
— Da... va fi atacată Curtea Miracolelor.
— Nu... nu asta... aici... la rege...
Atunci Mabel o privi cu atenţie pe Juana. Înţelese că tânăra avea un secret.
Voia să vorbească, dar nu îndrăznea...
— Ce este? întrebă Mafiei. Ştii că mă pricep să aranjez lucrurile... Ludovic a
aflat?...
— Nu, suspină Juana. Regele nu bănuieşte nimic. Dar... e înfricoşător... ce e de
făcut?
— Ce, vorbeşte o dată! strigă Mabel.
— Domnul d'Aulnay... bietul tânăr Filip... Ei bine, l-am văzut.
— L-ai văzut pe Filip d'Aulnay? Tu?
— Da.
— În închisoarea subterană?
— Da!... Mi-a spus să-l previn pe rege că se află acolo!... Şi eu l-am prevenit!...
— Regina ştie?...
— Da, ştie. Numai că nu ştie că regele a aflat de la mine. Şi atunci... oh! E
înspăimântător! Salvaţi-l! Oh! Salvaţi-l!
— Să-l salvez, pe cine?... Vorbeşte o dată!
— Pe Filip!... Regina s-a dus la Stragildo. Şi Stragildo va coborî în subterană...
înţelegeţi?... Regina nu vrea ca Filip să vorbească!...
Dar Mabel nu o mai asculta, ieşise în grabă. Se îndrepta spre Sena. Deodată se
opri şi, schimbând direcţia, se îndreptă spre cimitirul Inocenţilor.
Îl găsi pe Roller care, prevăzător, se culcase îmbrăcat.
— Urmează-mă! îi ceru Mabel.
Roller tremura de nerăbdare şi speranţă şi amândoi porniră la drum. În câteva
cuvinte Mabel îi explică elveţianului ce avea de făcut...
Trecură Sena şi se opriră în apropierea turnului.
Roller se aşeză sub salcia unde de atâtea ori Filip d'Aulnay stătuse la pândă.
Acolo, Mabel îi vorbi pentru ultima oară. Trăgându-şi pumnalul din teacă, Roller
spuse simplu:
— Foarte bine!
Şi Mabel intră în Turnul Nesle.
În timp ce Marigny se pregătea să-l lovească pe Buridan, Valois să-l lovească
pe Marigny, Roller s-o ucidă pe regină, aceasta se pregătea să-l asasineze pe Filip
d'Aulnay.
Tocmai atunci regele intră în apartamentul ei.
— Pe Sfânta Fecioară, zise Ludovic, vestea e de necrezut, dar e sigură: tocmai
am trimis să se cerceteze la Turnul cel mare şi pe cine crezi că au găsit întemniţat?
— De unde aş putea şti, sire?
— Pe domnul d'Aulnay! zise regele izbucnind în râs. Cum de se afla acolo?
Dracu ştie! Cine l-a arestat? Unde s-a întâmplat asta? Nimeni nu ştie. Dar, oricine ar
fi acela care, mi l-a predat pe răzvrătit, îl voi îmbogăţi, pe toţi dracii. Am ţinut să
aflaţi această veste, iubită prietenă, pentru că ştiu cât eşti de neliniştită...
— Într-adevăr, sire, e o veste bună. Unul dintre duşmanii voştri înverşunaţi...
— Nu, nu, Margareta, spuse regele scuturând capul. Domnul d'Aulnay nu a fost
nicio-dată duşmanul meu... El cunoaşte numele femeii care mă trădează. Şi acum,
dacă tot îl am, îl voi obliga să vorbească, chiar dacă îl voi tortura...
— Sire, zise ea cu tărie, nu trebuie să mai trăiţi în îndoială. Trebuie să puneţi
să-l interogheze pe acest om.
— Să pun să-l interogheze? Nu, Margareta. Chiar dacă Dumnezeu însuşi l-ar
interoga pe Filip, sunt sigur că însuşi Dumnezeu nu mi-ar putea reda cu exactitate
cuvintele sale... şi asta nu e o blasfemie! Nu, eu însumi îl voi întreba şi numai eu voi
cunoaşte numele infamei... înţelegi, Margareta?... vreau să ştiu!
— Iubite sire, reluă Margareta, trebuie să te grăbeşti. Cu cât mai repede vei şti,
cu atât mai repede va fi pedepsită ticăloasa care vă trădează...
— Nu încă, spuse Ludovic, acum trebuie să mă ocup de caraghioşii ăia pe care-
i vom prăji în vizuina lor de la Curtea Miracolelor, dar începând de mâine dimineaţă,
voi coborî în subterană...
Ludovic o îmbrăţişa cu dragoste şi ieşi.
— Mâine dimineaţă? murmură Margareta cu un surâs. Am toată noaptea
înaintea mea! Ce nu se poate face într-o noapte?... încă o dată norocul mă
salvează!
Se înfăşură într-o mantie, îşi trase gluga peste frunte, spuse câteva cuvinte
Juanei pentru a putea fi anunţată în caz de pericol şi ieşi din Luvru pe drumul
obişnuit pe care-l folosea când se ducea în escapadele ei nocturne.
Câteva minute mai târziu pătrunse în strada Froidmantel şi se opri la curtea
unde se aflau leii. Poarta se deschise când ea fluieră de trei ori dintr-un fluier de
argint.
Stragildo dormea adânc. Trezit de valetul care-i deschisese reginei, paznicul şef
al leilor se îndreptă spre camera unde se afla Margareta.
— Ştii unde se află Filip d'Aulnay?
— Dacă aş şti, m-aş duce imediat la el.
— De ce? întrebă regina tresărind.
— Să-i vâr şase degete din lama asta în piept, spuse Stragildo arătându-şi
pumnalul. E cel mai bun loc, pe oricare l-am lovit acolo, nu s-a mai sculat.
— Aşadar, vrei să-l ucizi? Îl urăşti?
— Mărturisesc că da, spuse Stragildo. Din nefericire, adăugă el, nu ştiu unde se
află.
— Îţi voi spune eu, zise regina.
Şi atunci Margareta, făcându-i semn lui Stragildo să se apropie, începu să-i
vorbească în şoaptă. Când termină, Stragildo îi spuse:
— Sunt gata.
— Bine, urmează-mă.
— Vreţi să mă introduceţi voi la Luvru şi să mă duceţi până la temniţa lui Filip
d'Aulnay?...
— Nu, Stragildo. Mergem la Turnul Nesle. Când va sosi momentul să acţionezi,
îţi voi spune şi atunci vei merge la Luvru, vei coborî în subterană şi vei ucide!
Stragildo nu avu nici o întrebare şi o urmă pe Margareta.
Regina urcă până pe platformă urmată de Stragildo. Rezemată de parapet,
privea în depărtare. Gânduri negre o stăpâneau. Ochii săi căutau în Parisul
întunecat punctul de unde se ridicau zgomotele îndepărtate...
Curtea Miracolelor!...
Şi atunci pieptul i se dilată şi ochii i se umflară. Un suspin îi strânse gâtlejul şi
murmură:
— Buridan!... Buridan o să moară!...

Capitolul VIII Margareta

— Stragildo...
— M-aţi strigat, doamnă?
Regina îşi ridică fruntea şi spuse:
— Eşti gata?
Stragildo surâse, dădu într-o parte pulpana mantalei şi lăsă să se vadă un
pumnal scurt, cu lama lată, arma asasinilor.
Parisul, în acea seară, era cuprins de teroare; străbătut de patrule de arcaşi şi
călăreţi, cu lanţuri întinse pe străzi, cu porţile şi uşile închise. În dosul străduţelor
înguste, se făcea auzit zgomotul trupelor masate.
Şi toate aceste trupe, asemănătoare râurilor care se adună într-un bazin
comun, se îndreptau spre acelaşi punct al Parisului...
În acest punct se îndreptau acum privirile Margaretei şi gândurile sale cele mai
ascunse.
— Curtea Miracolelor!... în câteva ore, asediul va începe, va începe cu asaltul
arcaşilor regelui!... în acel moment contele de Valois şi Enguerrand de Marigny vor
da ultimele ordine! Mâine, poate, regele îmi va spune:
— Linişteşte-te, Margareta, căpitanul Buridan, regele bandiţilor e mort!...
Şi un suspin sfâşie gâtlejul reginei Franţei.
În acel moment, Stragildo, ca un geniu al răului, se apropie de regină:
— Doamnă, spuse el cu un surâs feroce, nu vă neliniştiţi pentru lucruri care nu
merită... Gândiţi-vă că am oamenii mei printre arcaşii regelui... şi care vor ataca
Curtea Miracolelor. Gândiţi-vă că aceştia au primit ordinul să vă debaraseze de acea
tânără!... Myrtille o dată moartă, va muri de durere şi Enguerrand de Marigny, tatăl
ei; iată deja doi!...
Regina tresări străbătută de un fior.
Sufletul ei tulburat oscila între gelozie şi iubire.
O vedea pe Myrtille moartă... şi această viziune îi producea o bucurie
sălbatică...
Ce bucurie să fie mai monstruoasă decât aceasta: mama era geloasă pe fiică
şi-i pregătea moartea!
Îl vedea mort şi pe Buridan... şi atunci se sufocă de suspine.
— Să mergem, reluă Stragildo cu familiaritatea valetului care cunoaşte
secretele înfricoşătoare ale stăpânului, este momentul să acţionăm! Nu ne mai
ocupăm de Gautier d'Aulnay, deoarece se află la Curtea Miracolelor împreună cu
Buridan şi acolo vor muri toţi care se află!... Dar Filip! Doamnă, Filip! Să mergem,
doamnă, a venit clipa!...
— Ce spui?
— Vă spun, doamnă, strigă Stragildo, că l-aţi prins pe Filip d'Aulnay şi din
impru-denţă l-aţi închis la Luvru!... Vă spun că regele a aflat că Filip d'Aulnay este
prizonier la Luvru şi că vrea să-l vadă şi să-l interogheze!... Vă spun că dacă Filip
scoate numai un cuvânt, sunteţi pierdută!
— E adevărat! E adevărat! bolborosi regina! Oh! Trebuie să moară! Eşti gata?...
Ca şi prima oară, Stragildo îi arătă pumnalul ascuns sub manta şi murmură:
— Aştept, doamnă, aştept să-mi spuneţi numărul celulei în care se află
d'Aulnay!...
— Ei bine!... Fie! strigă Margareta de Burgundia... îl vei găsi pe Filip d'Aulnay în
celula numărul 5...
— Facă diavolul să ajung la timp! strigă el. M-aţi întârziat prea mult, doamnă!
Şi, rapid, tăcut, alunecă în umbră, se repezi pe scara turnului, ieşi, traversă
Sena şi se îndreptă spre Luvru.
Când tocmai trecea peste podul mobil, Stragildo îl văzu pe rege, care escortat,
străbătea o curte...
— Unde merge regele, îl întrebă cu voce aspră pe un arcaş. Pleacă la atacul
Curţii Miracolelor?...
— Nu, răspunse arcaşul. Regele merge să interogheze prizonierul din celula
numărul 5.
— Blestem! strigă Stragildo.
Margareta de Burgundia rămase singură pe platforma Turnului Nesle şi-şi reluă
contemplarea, încercând să străpungă cu privirile beznă, sau să audă zgomotele
îndepărtate care veneau dinspre Curtea Miracolelor.
În clipa aceea tresări.
O femeie se afla în faţa ei!... Poate una din fantomele de care voia să scape
venea să-i împiedice drumul... deoarece această femeie părea că poartă pe figură
masca morţii aşa-i era de tragică.
După un moment de teamă nervoasă, regina scoase o exclamaţie de bucurie:
tocmai recunoscuse fantoma... femeia apărută pe neaşteptate...
— Mabel! strigă Margareta.
— Da, regina mea, eu sunt!...
— Cerul să te ocrotească şi să te binecuvânteze, tu care vii totdeauna când
regina se află în pericol şi care cu o suflare, cu o privire, alungi pericolele unul după
altul.
— Doamnă, spuneţi că ajung totdeauna în momentul în care un pericol vă
ameninţă şi trebuie înlăturat. Prin urmare, acum sunteţi ameninţată?
— Da! spuse regina cu vocea înăbuşită, Filip, acel Filip pe care l-am aruncat în
închisoarea subterană unde trebuia să moară... Ei bine! Prin nu ştiu care trădare,
regele a aflat că se află închis în subteranele palatului... regele a dorit să-l vadă şi
poate că la această oră Filip d'Aulnay îi mărturiseşte regelui totul... în afară de cazul
în care Stragildo a ajuns la timp, adăugă ea cu un surâs înfricoşător.
— Stragildo nu va ajunge la vreme la Luvru, spuse Mabel.
— Ce vrei să spui? strigă regina tresărind.
— Vreau să spun că în momentul în care ieşeam din fortăreaţa regală pentru a
veni aici, regele se îndrepta spre celula numărul 5...
— Sunt pierdută!
— Cred că da! răspunse Mabel cu un calm înfricoşător.
— Ei bine, mă. Întorc la Luvru; acolo voi şti dacă mai pot să mă apăr sau dacă
mi-a venit sfârşitul.
Mabel făcu un gest care o opri pe Margareta, gata să coboare scările.
— Uitaţi, spuse ea, că mi-aţi promis să-mi acordaţi ceea ce vă voi cere.
— Şi ce anume vrei?
— Iertarea lui Buridan! O puteţi obţine de la rege numai cu un cuvânt. Un surâs
al vostru îmblânzeşte şi fiarele cele mai sălbatice.
Regina gâfâia. În ea se dădea o luptă grea. Mabel o privea cu o expresie plină
de speranţă încât ochii săi păreau că fulgerară în noapte.
— Spune-mi ce trebuie să fac... acum că mi-ai renăscut speranţa... oh! Vezi tu,
în momentul acesta nu mai pot gândi! Să-l salvez pe Buridan... să-l salvez singur...
da, bine că m-ai făcut să mă gândesc la asta... asta e salvarea mea... fiindcă soarta
mi-e legată de a lui.
Mabel păru că se închide în sine. Începu să se clatine.
— Dacă o ucideţi pe Myrtille, îl ucideţi şi pe Buridan! Sărmanul copil! În minutul
agoniei, poate că va avea un surâs de fericire ştiind-o salvată pe Myrtille! Dar să-l
condamnaţi să trăiască, doamnă, ştiind că ea este moartă... ah! Mai degrabă
groapa cu lei, mai degrabă fie ca focul să mistuie Curtea Miracolelor! Mai degrabă
funia spânzurătorii!
Mabel horcăia. Mâinile sale le căutară pe ale Margaretei. Se aplecă şi genunchii
i se muiară.
— Spune-mi, de ce vrei ca Buridan să fie salvat?
Mabel căzu în genunchi şi cu o duioşie de nedescris, cu un accent de o
simplicitate tragică, răspunse:
— E fiul meu!
— Fiul tău, Buridan, fiul tău!
— Fiul meu! repetă Mabel cu o voce mai fermă. Şi în acelaşi moment se sculă
în picioare.
— Acultaţi-mă, spuse ea. În curând va fi prea târziu pentru mine, pentru fiul
meu şi pentru voi. Vă spun că Buridan e fiul meu. Vă spun că trebuie salvat şi
pentru aceasta, trebuie salvată şi aceea pe care el o iubeşte, fără de care viaţa va fi
pentru el o lungă agonie...
— Dar cum se face că eşti mama lui Buridan, să vedem?
— E dreptul vostru să o ştiţi, într-adevăr! zise Mabel cu un accent straniu.
Spuneaţi de curând că, fără îndoială, nu am iubit niciodată. Ei bine, am iubit! Într-o
zi, iubitul meu a venit să mă vadă în casa în care mă refugiasem... o casă izolată.
Doar ce intrase, că noua lui iubită apăru ca o vijelie...
— Cum se numea noua lui iubită?
— Veţi afla, ca şi restul de altfel.
Această tânără, căreia i se dăruise iubitul meu, era o fire pasionată; inima sa
vibra, dar aşa cum vibrează bronzul pe care nimic nu-l poate înmuia: gelozia era
trăsătura ei de caracter, dar o gelozie capabilă de crime monstruoase... şi această
tânără, se aruncă asupra mea şi mă străpunse cu pumnalul... Margareta blestemă
în surdină.
— M-a crezut moartă!... continuă Mabel. Dar trăiam! Vedeam! Auzeam!
Înţelegeam! Dar nu puteam face nici o mişcare... Şi atunci, doamnă, se petrecu
lucrul cel mai înfricoşător. Rivala mea dădu ordin ca fiul meu să fie ucis, aşa cum
mă ucisese şi pe mine!... Şi asta, asta nu i-am iertat-o niciodată. Iubitul meu o
ascultă! Şi îl predă pe fiul meu, fiul său! Da, copilul său! Îl predă unui servitor care
se îndepărtă pentru a-l arunca pe micuţ în râu...
De data asta un geamăt scăpă de pe buzele Margaretei.
— Şi acum, ascultaţi! continuă Mabel ridicându-se dreaptă, cu o voce dură,
ochii scăpărând precum spiritul răzbunării. Acuităţi! Servitorul nu a înecat copilul! L-
a cuprins milă şi l-a ascuns într-o colibă unde a fost găsit de nişte călători care au
trecut pe acolo şi care l-au luat şi l-au dus la Bethune, în Artois, unde l-au crescut!...
Copilul nu a murit! Şi nici eu nu am murit!... Eu, eu am venit la Paris; am lăsat ca
timpul să-mi schimbe trăsăturile... de altfel câţiva ani au fost suficienţi să facă din
mine o femeie bătrână, deoarece pentru mine orele contau dublu şi fiecare minut
însemna o suferinţă.
— Taci, taci!
— Şi atunci m-am introdus pe lângă aceea care mă străpunsese cu pumnalul şi
dăduse ordin ca fiul meu să fie ucis. I-am devenit subreta preferată, prietena sa; am
studiat-o şi am cunoscut în ea femeia cu pasiuni violente şi atunci am început să
pregătesc o răzbunare înspăimântătoare!...
— Taci, fantomă!...
— Sunt obligată să vă spun totul!... Numele ţării în care s-au petrecut toate
acestea: Burgundia!... Numele capitalei: Dijon! Numele iubitului meu: Carol, conte
de Valois, unchiul regelui Franţei!... Numele tinerei care-i devenise amantă şi care
m-a străpuns cu pumnalul: Margareta der Burgundia!
— Numele tău, fantomă blestemată, nu mai e nevoie să mi-l spui, el mi-a
răsunat adeseori în urechi, ca un glas: tu eşti Anne de Dramans!...
— Da! răspunse Mabel cu simplitate.
— Ei bine! strigă Margareta, acest nume va fi pronunţat pentru ultima oară! De
data asta pumnalul meu va sfârşi ceea ce a început la Dijon...
Şi cu o lovitură violentă voi să străpungă pieptul Annei.
Dar Anne nu căzu...
A doua oară, lovi în acelaşi loc.
De această dată, lama se frânse.
Margareta dădu înapoi, înspăimântată, strigând:
— Oh! E adevărat că eşti vrăjitoare?
Drept răspuns, Mabel dădu la o parte mantaua şi lăsă să se vadă o cămaşă fină
de zale, aşa cum se fabricau în atelierele din Milan sau Toledo, două locuri vestite,
unul în Italia, celălalt în Spania.
Şi atunci Mabel adăugă:
— Şi acum, iată ce am să-ţi mai spun, Margareta: De când am aflat că fiul meu
trăia, răzbunarea mea pregătită cu răbdare, timp îndelungat, a devenit în sufletul
meu un vis care a început să dispară treptat. Acum te voi salva dacă şi tu îl salvezi
pe fiul meu şi pe aceea pe care o iubeşte.
Margareta rămase tăcută îndelung, cu capul plecat, privind la pumnalul a cărui
lamă frânta îi zăcea la picioare.
Într-un târziu spuse:
— Aşadar am de ales între răzbunare şi iertare, între sfârşitul meu şi salvarea
lui Buridan?
— Da, aveţi de ales între pace şi război. Şi vă jur, adăugă Mabel, vă jur că dacă
veţi alege războiul, voi, regina, veţi fi aceea care va fi zdrobită.
— Ei bine! Aleg războiul. Chiar dacă ar fi să fiu zdrobită cum îmi spui, chiar
dacă aş decade din rangul meu şi aş duce o, viaţă umilă, mai bine decât să-i ştiu
fericiţi! Războiul, fie. Războiul, ale cărui prim£ victime vor fi fiul tău şi fiica mea.
Mabel, fără a mai scoate un cuvânt, se îndreptă spre scară, coborî şi părăsi
turnul.
Din umbra sălciei, ieşi un om şi întrebă:
— A sosit clipa? Pot acţiona?
Mabel răspunse:
— Da. A sosit clipa răzbunării, Wilhelm Roller. Du-te şi aşteaptă-mă în casa de
lângă cimitirul Inocenţilor. Dacă nu voi veni până la amiază, vei duce regelui Franţei
pergamen-tele de care ţi-am vorbit.
Cu aceste cuvinte Mabel se îndepărtă în grabă şi bărbatul pe care îl numise
Roller rămase pe loc câteva clipe, după care se îndepărtă şi el.
De-abia făcuse câţiva paşi Roller, când dintr-un tufiş de pe malul Senei sări un
bărbat.
Sub primele sclipiri ale zorilor se văzu un fulger de oţel.
Un braţ se ridică şi coborî într-un gest rapid.
Roller căzu cu un geamăt surd.
Omul îl privi o clipă cu un surâs, apoi apucându-l de picioare îl târî până la
Sena.
Apoi se ridică şi privi de jur-împrejur.
În acel moment, Margareta de Burgundia, nenorocită şi tragică, ieşea pe uşa
Turnului Nesle. Văzând acel bărbat, murmură:
— Stragildo!
Asasinul se apropie de regină. Cu un gest îi arătă nefericitul pe care tocmai îl
ucisese şi care zăcea pe malul Senei cu picioarele în apă.
Margareta nu păru mirată. Doar întrebă:
— De ce?
— Pentru că am auzit câteva cuvinte pe care stimabila voastră subretă i le
spunea.
Stragildo adăugă:
— Ştiţi, doamnă, că subreta voastră e o viperă periculoasă?... Ei bine! Acest ins
era dintele veninos care trebuia să vă muşte azi. Am smuls dintele.
— Condu-mă la Luvru, spuse regina şi povesteşte-mi ce ai văzut şi ce ai auzit
în celula lui Filip d'Aulnay.

Capitolul IX Subteranele de la Luvru

În închisoarea sa, Filip d'Aulnay avusese o viziune. Mai întâi au fost imagini
felurite care-i apăreau drept urmare a unei sete îndelungate. Apoi, puţin câte puţin,
mintea începu să i se tulbure drept urmare a dragostei sale, devenită idee fixă,
obsedantă. Curând, toate aceste imagini dispărură una după alta şi Filip avu
impresia că ceaţa care-i învăluia mintea începe să se îndepărteze şi că o femeie, de
o frumuseţe sclipitoare, îi apare surâzând. Şi atunci Filip d'Aulnay căzu în genunchi,
murmurând:
— Margareta!...
Ochii săi extaziaţi fixară acea apariţie.
Se auziră paşi şi zăvoare trase... şi apoi, deodată, celula se lumină şi doi
bărbaţi intrară în timp ce mai mulţi arcaşi se înghesuiau pe coridor, gata să sară
asupra prizonierului la cel mai mic semn.
Cei doi bărbaţi erau regele şi contele de Valois.
Filip îi privi mirat.
— Cine sunteţi? întrebă el.
— Întrebarea e amuzantă! bombăni Ludovic. Haide, te-ai hotărât să-mi spui
numele celei care mă trădează? Vreau să cunosc secretul pe care-l conţineau
hârtiile arse de tine în Turnul Nesle. Ascultă, ai îndrăznit să ridici mâna asupra
mea... îţi iert totul dacă vorbeşti!...
În acel moment, printre arcaşii care păzeau uşa, se strecură un om care, fără
îndoială, avea dreptul să pătrundă peste tot deoarece soldaţii îl lăsară să treacă, cu
un fel de respect temător.
Îşi băgă capul pe uşă şi ascultă ce se vorbeşte.
— Să vedem! reluă regele. Cine te-a arestat? Cine te-a aruncat în celula
asta?... Te voi ierta, înţelegi, te scot de aici dacă vorbeşti, dacă-i spui regelui tău tot
adevărul!...
Filip d'Aulnay îl privi într-un fel straniu. O luptă cumplită se dădea în mintea lui.
În capul său era haos. Şi în acest haos, o singură lucire ilumina noaptea.
Filip era nebun... şi, în acest minut, îşi dădu seama că înnebunise!...
Tocmai îl recunoscuse pe rege!
Filip simţea, înţelegea că din clipă în clipă va recădea în nebunie, că nu-şi va
mai putea supraveghea gândurile.
Oh! Atunci... era posibil ca fiecare din cuvintele sale să fie o acuzaţie teribilă
împotriva Margaretei?...
— Vorbeşte! strigă din nou Ludovic... vorbeşte odată, pe Sfânta Fecioară! Sau
te jupoi de viu şi te dau clinilor...
"Regele! strigă în sinea sa Filip, înspăimântat, soţul Margaretei!"
Nebun de furie, Ludovic îl scutură de umeri.
— Vorbeşte! urlă el. Numele? Numele pe care tu-l ştii! Numele celei care mă
trădează şi-ţi este amantă! Pe toţi dracii! Vorbeşte sau te omor!...
Şi deodată regele se dădu înapoi cu un strigăt de scârbă şi de spaimă...
Filip d'Aulnay tocmai se ridica...
Pe faţa sa palidă, gura îi sângera... şi din această gură căzu o bucată de carne
roşie.
Cu o muşcătură, Filip d'Aulnay îşi retezase limbă pentru a nu mai putea să o
denunţe pe Margareta de Burgundia!...
Aproape imediat, căzu leşinat.
— Sire, îi spuse Valois lui Ludovic când se aflară din nou în apartamentul
regelui, mă însărcinez să obţin de la acest om mărturia necesară, fie că va vorbi, fie
că va scrie, îl voi sili să-mi spună numele pe care-l căutaţi. Vă cer doar permisiunea
să-l transport la Temple unde va fi sub supravegherea mea.
— Fie, Valois! răspunse regele.
Câteva minute mai târziu, Filip d'Aulnay, încă leşinat, era urcat într-o căruţă şi
dus la Temple.
— Acum, murmură contele de Valois, nu mai poţi nimic împotriva mea.
Margareta, acum am o armă puternică împotriva ta!...
După ce-şi puse prizonierul la loc sigur, Valois se grăbi spre Curtea Miracolelor
pentru a asista la asalt.
În timp ce se pregătea să încalece, Ludovic întrebă dacă regina se culcase şi
cum i se răspunse că Doamna Margareta, neliniştită de toate aceste zgomote
neobişnuite se află în capelă, se întoarse...
Margareta tocmai intrase în palat.
Ceea ce-i povestise Stragildo, o făcuse să tremure, dar totodată o liniştise.
De aceea îşi primi cu multă seninătate regalul soţ.
Ludovic îi propuse să vină să asiste la cucerirea şi jefuirea Curţii Miracolelor şi
la spânzurarea lui Buridan şi a celorlalţi răzvrătiţi.
— Sire, iertaţi-mă, spuse Margareta pălind. Nu sunt decât o femeie slabă şi
scenele acestea violente îmi fac rău. Mă voi ruga pentru voi, sire...
— Da, murmură Ludovic strângând-o în braţe, eşti cea mai blândă femeie!
Sunt fericit, Margareta, că sunt iubit de o femeie ca tine!... Adio! Mă voi întoarce în
câteva ore pentru a te anunţa că aceşti rebeli mizerabili au fost pedepsiţi...
— Dumnezeu să te apere, sire!
Ludovic se îndepărtă.
Margareta era pe punctul de a leşina. Nu se mai gândea nici la rege, nici la Filip
d'Aulnay, nici la ameninţările pe care i le aruncase Mabel.
— S-a sfârşit, gâfâi ea pierdută, Buridan va muri. Nimic nu-l mai poate salva!...
Nimic! Oh! Ba da! Mai e o speranţă! Să o încercăm.
Şi Margareta începu să scrie cu înfrigurare:

"Buridan, pentru ultima oară, vrei să fii salvat? Vrei să trăieşti în bogăţie,
onoruri şi putere? Aminteşte-ţi ce ţi-am spus la Turnul Nesle!... Ce-ţi ofeream
atunci, îţi ofer în continuare. Peste câteva ore vei muri. Clipă e hotărâtoare. Dacă tu
consimţi... Vei spune da celei pe care ţi-o trimit! Restul mă priveşte pe mine!..."

Margareta împături hârtia fără să o semneze sau s-o sigileze.


După care se îndreptă spre scrinul său şi trase un sertar. În sertar erau mai
multe pergamente semnate şi aplicat sigiliul regal.
Luă unul din pergamente şi, deasupra semnăturii regelui şi a sigiliului, scrise:

"Ordin de a lăsa să treacă pe purtătorul prezentei."

Apoi sună.
Juana apăru, încă palidă de ceea ce îndrăznise să facă, de vizită la Luvru,
urmată de vizită la Filip d'Aulnay, urmată de vizita regelui. Nu ştia încă ce se
întâmplase între Filip şi rege, după cum nu ştia nici faptul că prizonierul fusese
transportat la Temple.
— Juana, ia biletul acesta şi ascunde-l în sân.
Fata se execută.
— Acum, reluă Margareta, iată un ordin de liberă trecere semnat de rege. Cu
ajutorul lui, vei străbate cordonul trupelor care înconjoară Curtea Miracolelor. În
Curtea Miracolelor îl vei întâlni pe Jean Buridan căruia îi vei da biletul, după care te
vei întoarce şi-mi vei spune ce răspuns ţi-a dat. Dacă nu vei fi înapoi până în zori,
sunt pierdută. Pleacă, fata mea.
Juana plecă în grabă.
O iubea pe regină în mod sincer.
Capitolul X Ordinul de liberă trecere

După ce spusese cele câteva cuvinte bărbatului care o aştepta la picioarele


Turnului Nesle, Mabel se îndepărtase.
Am văzut ce păţise acesta.
O dublă lovitură de pumnal dată de Stragildo.
Bărbatul rămăsese întins pe malul unde-l târâse Stragildo şi-l părăsise, fie din
lipsă de grijă, fie că era grăbit s-o întâlnească pe regină.
Mabel nu văzuse nimic din desfăşurarea dramei.
După ce a traversat Sena, s-a îndreptat din nou spre Curtea Miracolelor cu
gândul de a încerca să reînnoiască tentativa nesăbuită să ajungă la Buridan.
Aşa cum spusese şi reginei, timp de trei zile încercase să treacă liniile
debarcaşi care încercuiau Curtea Miracolelor, dar peste tot era respinsă şi atunci
ceruse ajutorul reginei.
Din Turnul Nesle ieşise mai disperată de cum intrase, dar hotărâse distrugerea
Margaretei.
Nu mai avea nici un mijloc să-şi salveze fiul şi nici măcar să-l vadă pentru
ultima dată.
Totuşi, împinsă de instinct, se apropie de Curtea Miracolelor. Cu cât avansa mai
mult, cu atât mai mulţi soldaţi erau pregătiţi de asalt. Şi, în acest moment, ridicând
capul spre cer, observă revărsatul de zori.
— Încă o oră şi totul se va sfârşi, murmură Mabel.
Şi continuă să avanseze până când se ciocni de un pluton de arcaşi care barau
strada. În fruntea lor se afla un ofiţer pe care Mabel îl recunoscu. Era Geoffroy de
Malestroit. O sută de paşi mai colo, strada dădea într-un loc întunecat şi tăcut:
Curtea Miracolelor.
— Copilul meu e acolo! murmură Mabel. Încă trăieşte, dar într-o oră, totul se va
sfârşi!
— La o parte! strigă un arcaş.
Mabel înainta strigând:
— Domnule de Malestroit! Vin din partea reginei.
— Ce doreşti?
— Lăsaţi-mă să ajung până la Curtea Miracolelor. Ce poate să vă stânjenească?
O femeie în plus sau în minus...
Malestroit făcu un semn şi soldaţii strânseră rândurile.
— Nici voi nu aveţi milă de mine? Ei bine, vă voi spune adevărul. Presupuneţi
că vă aflaţi în această Curte a Miracolelor, presupuneţi că aceste ruguri sunt pentru
a vă incendia şi că aceşti soldaţi sunt aduşi pentru a vă ucide. Presupuneţi că
mama voastră doreşte să vă vadă pentru ultima oară înainte de a muri...
Malestroit tresări.
— Văd că vă înduioşaţi, gâfâi Mabel înăbuşindu-şi suspinele. Sunt mamă
domnule. Fiul meu se află acolo. Imaginaţi-vă că nu l-am văzut decât de două ori şi
asta cu mult timp în urmă, pe vremea când nu avea decât şase ani. Nu este o
favoare prea mare aceea care v-o cer. Ce vreau eu? Să pot muri împreună cu fiul
meu. Fie-vă milă, monseniore...
— Cum se numeşte fiul tău? întrebă Malestroit emoţionat.
— Buridan, răspunse Mabel.
De-abia pronunţase numele, când îşi dădu seama de greşeala comisă. De
acum şi această cale era închisă.
— Arcaşi! strigă Malestroit, alungaţi această femeie.
Cinci sau şase soldaţi se aruncară asupra ei.
— Fii blestemat! strigă Mabel. Să dea Domnul să mori primul sub loviturile
celor din Curtea Miracolelor.
Malestroit păli şi voi să dea un nou ordin.
Dar Mabel, alungată de soldaţii care o îmbrânceau de la unul la altul, era deja
departe.
Gonită fiind, începu să umble la întâmplare.
Deodată i se păru că observă pe cineva care se furişa cu paşi uşori. Privi cu
atenţie şi zări la zece paşi de ea o tânără care înainta repede.
"Juana! îşi spuse Mabel. Unde se duce la ora asta? Ce infamie a fost trimisă să
mai întreprindă?"
Tânăra înainta fără teamă. Când se găsi în apropiere, Mabel o apucă brusc de
ambele încheieturi pe care le strânse puternic.
— Iată-te, mică Juana, zise Mabel răutăcioasă. Unde te duci? Pe care nenorocit
încerci să-l mai agăţi în plasa desfrânatei?
— Oh! murmură Juana, mă înfricoşaţi. Niciodată nu v-am văzut aşa. Lăsaţi-mă.
Trebuie să trimit un mesaj care nu suferă amânare.
— Un mesaj al reginei, nu-i aşa?
— Fără îndoială. Oare regina nu este stăpână noastră? N-aţi dus şi
dumneavoastră, de sute de ori, mesajele ei? Dacă aţi fi fost la Luvru, poate nu eu
eram cea aleasă să-l duc pe acesta.
— Ei bine, dă-mi-l! Mă însărcinez eu!
— Imposibil, zise Juana. Lăsaţi-mă să trec.
Mabel lăsase una din mâinile Juanei şi cu mâna liberă scoase un pumnal pe
care-l purta tot timpul asupra ei, ca orice doamnă din lumea bună.
— Deci sunteţi hotărâtă să mă ucideţi?
Fără să mai scoată o vorbă, Mabel ridică arma.
Încă o clipă şi arma ar fi străpuns-o. Juana căută repede sub mantie şi scoase
două documente, unul acoperindu-l pe celălalt şi i le întinse.
În momentul în care Mabel le apucă, Juana se smulse şi o luă la fugă ca o
căprioară urmărită de o haită.
Zăpăcită, Mabel rămase pe loc cu cele două pergamente în mână, urmărind-o
cu privirile pe fugară.
— Ar fi trebuit să lovesc! Toţi trebuie să moară!
Maşinal, ochii-i căzură pe cele două hârtii şi murmură:
— Fără îndoială că este un mesaj pentru vreun nenorocit. Cel puţin pentru azi
este salvat.
Cu indiferenţa pe care o manifestă faţă de orice lucru care nu-l privea pe
Buridan, lăsă să-i cadă cele două pergamente şi se îndepărtă.
Deodată îi veni o idee şi se întoarse.
— Trebuie să aflu numele nefericitului. Măcar de aş putea să-l salvez, eu, care
am dus atâtea mesaje ucigătoare. Trebuie să-l previn pe acest necunoscut să nu
cadă în capcana unde este chemat!
Se aplecă şi adună hârtiile pe care le aruncase. Desfăcu prima hârtie care
servea drept plic celei de-a două şi privirea-i căzu pe sigiliul regal şi semnătura:
"Ludovic, rege."
Un val de sânge îi urcă în obraji.
— Liberă trecere, reluă ea, dar unde? Unde trebuia să ajungă Juana?... Poate a
doua hârtie mi-o va spune.
O desfăcu şi pe a doua şi. O citi rapid, în acelaşi moment se simţi cuprinsă de o
bucurie nebună; căzu în genunchi şi strigă:
— Dumnezeu este cu mine!
Era biletul scris de Margareta de Burgundia pentru Buridan şi pe care Juana
trebuia să-l ducă la Curtea Miracolelor.

Capitolul XI Unde Simon Malingre şi Gillonne cred că


visează

Ne aflăm în Curtea Miracolelor în momentul în care Simon Malingre şi Gillonne


au adus-o pe Myrtille lui Buridan, adică în momentul în care Marigny pusese câteva
santinele împrejurul Curţii Miracolelor, dar încercuirea nu era completă. Aşa încât,
Gillonne şi Simon Malingre au putut intra şi desăvârşi prima parte a planului lor care
constă în apropierea celor doi logodnici de atâta timp despărţiţi. A doua parte a
planului prevedea anunţarea lui Valois a locului unde se afla atât Buridan cât şi
Myrtille.
Cea de-a treia parte constă în asasinarea lui Buridan.
Pentru moment, Malingre şi Gillonne au crezut de cuviinţă că este mai bine
pentru ei să se îndepărteze în grabă, mai ales pentru că le era teamă de întrebările
pe care Buridan putea să le pună.
Profitând de momentul de confuzie creat de aducerea Myrtillei, Gillonne şi
Malingre se făcură nevăzuţi.
Dar nu făcură nici douăzeci de paşi, că Malingre se simţi apucat de picior în
timp ce Gillonne era strâns ţinută de mână şi două voci bolovănoase şi ironice
spuseră:
— Nu se trece pe acolo, porumbeilor!
Observară că aspectul Curţii Miracolelor se schimbase simţitor. Numeroase
grupuri, ici-colo, îi priveau răutăcios. Încercară să mai facă doi-trei paşi, dar fură
înconjuraţi de o ceată de ologi şi de ciungi, printre care recunoscuseră un ciung şi
un olog care-i urmăriseră tot timpul.
— Nu pe acolo! Nu pe acolo! strigară schilozii îmbrâncindu-i.
Cei doi nefericiţi căzură astfel în mijlocul unei cete de orbi care începuseră să
urle şi să-i îmbrâncească:
— Nu pe aici! Nu pe aici!
În cele din urmă, împinşi, îmbrânciţi, rostogoliţi de la o ceată la alta, pitici
guşaţi, uriaşi plini de răni purulente, Simon Malingre şi Gillonne se treziră aruncaţi
dincolo de o uşă care se închise imediat în urma lor. Văzură că se află într-o sală
spaţioasă, dar sărăcăcios mobilată şi în care lumina nu pătrundea decât printr-o
lucarnă zăbrelită cu drugi de fier. În fundul sălii se afla aşezat un bărbat care le
spuse:
— Iată-vă, în cele din urmă! De mai bine de o oră vă aştept!
— Lancelot Bigorne! exclamă Simon Malingre a cărei figură încercă un zâmbet.
Într-adevăr, era Lancelot Bigorne. El organizase toată această comedie căreia îi
căzuseră victime Malingre şi Gillonne. Urmărise perechea încă de când dispăruse
din locuinţa lui Buridan. În câteva clipe, datorită şi acelei francmasonerii a Curţii
Miracolelor, cei doi intruşi au fost reperaţi şi s-a lansat ordinul de reţinere.
— Ne aşteptai? întrebă Malingre, pe care prezenţa lui Bigorne îl liniştise.
— Mai bine zis, te-am căutat peste tot după acea convorbire interesantă pe
care am avut-o la Moş Crăciun-cu-Picioare-Răsucite. Ori, văzându-te pe aici, am
crezut că ai venit să-mi propui o nouă afacere.
— Deci, suntem de acord?
— Optime! Cum spune doctorul Cheliet.
— Ei bine! Mai întâi eu şi Gillonne trebuie să mergem să-l întâlnim pe contele
de Valois! spuse Malingre în timp ce se scula. Vino, Gillonne. Bigorne ne va scoate
din Curtea Miracolelor.
— Un moment, spuse Gillonne cu răceală. Eu nu vreau să plec de aici!
— Ce, ai înnebunit? făcu Malingre.
— Nebună sau nu, rămân, zise Gillonne apăsând pe fiecare cuvânt. Ce vrei? Eu
o iubesc pe Myrtille! Nu vreau să o fac să plângă. Ascultă, cred că banii câştigaţi cu
preţul ăsta ne vor aduce numai necazuri...
— Asta acum, ţi-ai pierdut minţile!... tună Malingre.
— Am spus, continuă Gillonne, că nu vreau să fiu părtaşă la această trădare!
Sărmanul Buridan merită să trăiască, să trăiască fericit împreună cu aceea pe care
o iubeşte. Spun că îl urăsc pe acest conte de Valois care-i urmăreşte cu ura lui pe
aceşti doi îndrăgostiţi, care nu au cerut nimic altceva decât dreptul de a se iubi...
"Ei, ei! gândi Bigorne, cumătră e mai periculoasă decât tontul de Malingre! Ce
reptilă!... Ce-ar fi dacă aş zdrobi-o?..."
— Bigorne, strigă Malingre, n-o asculta!
— Am spus ce am avut de spus, reluă Gillonne. Dacă seniorul Buridan ar fi aici,
i-aş spune: "Fiţi atent! Vor să vă ucidă. Vor să v-o răpească pe Myrtille!..."
Malingre îi aruncă o privire tâmpă şi Bigorne murmură:
"Vrăjitoarea asta mi-a ghicit gândurile!..."
— Prieteni, reluă el, văd cu tristeţe că nu sunteţi de acord. Mi se rupe inima.
Unul vrea să rămână şi să-l salveze pe Buridan. Celălalt vrea să plece şi să meargă
la ilustrul conte de Valois! Ce e de făcut?
— N-are decât să rămână, Gillonne! zise Malingre. Voi acţiona singur... singur
dar împreună cu tine, Bigorne!
Lancelot dădu din cap cu tristeţe.
— Parcă tu mi-ai spus că vrei s-o iei de soţie pe Gillonne? Cum aş putea eu
despărţi doi logodnici? Aşa încât, veţi rămâne amândoi. Când vă veţi pune de
acord, o să mă anunţaţi.
După aceste cuvinte, Bigorne ieşi în grabă.
Simon Malingre auzi afară zgomot de zăvoare trase şi înspăimântat, se lăsă să
cadă pe un taburet. Nu-şi reveni din uluire decât să o copleşească pe Gillonne cu
reproşuri şi înjurături. Gillonne rămase tăcută, dar după ce acesta termină, nu
spuse decât:
— Idiotule!...
— Cum, idiot? zise Malingre.
— Nu vezi că Bigorne ne-a păcălit? Nu vezi că e trup şi suflet pentru Buridan?
Nu vezi că a reuşit să-ţi smulgă secretul, cuvânt cu cuvânt şi că acum îi suntem
prizonieri?...
— Prizonieri!... zise Malingre înspăimântat. Toţi acei ciungi, orbi, pitici...?
— Erau oamenii lui puşi să ne împiedice să ieşim şi să ne aducă aici unde ne
aştepta el!...
— Suntem pierduţi! murmură Malingre înspăimântat.
— Nu încă! răspunse Gillonne.

Capitolul XII Liniştea dinaintea furtunii

Prima zi care a trecut după întâlnirea lor, a trecut, pentru Buridan şi Myrtille, ca
o clipă. Buridan se gândise să-şi pună iubita la adăpost, adică să părăsească nu
numai Curtea Miracolelor, ci chiar Parisul.
Numai că atunci când Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot au fost trimişi
să cerceteze locurile, au observat că această Curte a Miracolelor era înconjurată din
toate părţile şi că nu mai era posibilă nici o evadare.
Vestea era dură pentru Buridan.
Curând îi fu demonstrată şi inutilitatea încercării de a scăpa în forţă.
Atunci Buridan se instala fără să mai încerce altceva în locuinţa pe care Hans i-
o pusese la dispoziţie.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Hans veni să-l întâlnească.
— Cel care conduce armata asta care asediază regatul lui Argot este
Enguerrand de Marigny. Unii dintre ai noştri au reuşit să culeagă ştiri. Omul e
hotărât să distrugă Curtea Miracolelor. Sau cel puţin, dacă nu e condus de altă idee,
adăugă Hans privindu-l fix pe Buridan.
Buridan îşi plecă fruntea, gânditor.
— Ai dreptate, spuse el, nu împotriva Curţii Miracolelor şi nici măcar împotriva
tovarăşilor mei nu a îngrămădit Enguerrand de Marigny toată această armată.
— Dar împotriva cui?
— Împotriva mea! răspunse Buridan.
Faţa lui Hans se întunecă şi-şi strânse pumnii. Două fulgere-i scăpărară în
priviri. Şi atunci Buridan spuse:
— Un singur mijloc poate evita masacrul: predă-mă lui Enguerrard de Marigny
şi-ţi jur că toate aceste armate se vor retrage imediat.
Hans nu răspunse imediat. Gândurile-i rătăceau aiurea.
— Te-am primit aici ca pe un frate, ţi-am dat adăpost şi tu-mi răspunzi cu o
insultă.
Buridan tresări.
— Eşti tânăr, continuă Hans şi mintea ţi-e tulburată de dragoste. Insulta ta, de
altfel, are un motiv generos, deoarece propunându-mi o faptă josnică, ai făcut-o
numai cu intenţia de a salva toată această mulţime de cerşetori şi tâlhari. Dar să
ştii că printre ei nu există nici unul care ar accepta ca viaţa lor să fie salvată cu
preţul laşităţii pe a care mi-l propui. Să nu mai vorbim despre asta. În această seară
ne vom aduna cu toţii din această Curte a Miracolelor şi în faţa tuturor membrilor
regatului lui Argot îţi voi propune altceva.
După aceste cuvinte, Hans ieşi, lăsându-l pe Buridan zăpăcit.
Pentru Buridan, ziua trecu într-o nelinişte apăsătoare. Dacă ar fi fost singur,
ideea unei bătăii l-ar fi încântat. Dar mai era şi Myrtille! La gândul că iubita lui
putea să moară, Buridan se simţea paralizat, ceea ce arătă încă o dată că iubirea
este piatra de încercare pentru oamenii de acţiune.
În cele din urmă se înseră.
La un ordin dat de şeful suprem, adică regele Argot, cinci sau şase mii de
bărbaţi şi femei se adunară din toate părţile regatului lui Argot. Şi toţi se rânduiră în
linişte. Ducele de Thunes, ducele Egiptului, conţii lor, tovarăşii lor, armăşii şi o
întreagă adunătură de personaje hidoase, sălbatice, cu figuri sumbre, o întreagă
lume fantastică, fabuloasă, într-un cuvânt, o adunătură de coşmar.
Şi totuşi, toate feţele erau grave, toate privirile erau întoarse spre o estradă,
goală pentru moment.
Deodată se lăsă o tăcere profundă: Hans apăruse pe estradă. Cu o voce care
putea fi auzită în toate colţurile Curţii Miracolelor, rosti:
— Stăpânilor, Egiptenilor, Argotierilor, Piticilor, Neînsemnaţilor, Fricoşilor,
Orfanilor, Haimanalelor, armăşii şi trimişii noştri v-au spus că, acum când armatele
regale sunt pregătite să invadeze regatul lui Argot, vreau să vă propun un lucru de
o mare importanţă. Propunerea mea, iat-o. Trupele regale nu au nimic împotriva
noastră. Conducătorul lor, Enguerrand de Marigny nu doreşte decât un singur lucru
şi anume, să pună mâna pe Jean Buridan, refugiat în mijlocul nostru. Dacă Jean
Buridan este predat lui Enguerrand Marigny, atacul cu care suntem ameninţaţi nu
va mai avea loc şi ne putem păstra drepturile, printre care şi acela de a face din
Curtea Miracolelor un teritoriu interzis poliţiei regale. Vă propun deci să-l chemăm
pe comandantul străjilor din această seară şi să-l predăm pe Jean Buridan...
O tăcere de moarte să lăsă asupra adunării.
— Cine este de părerea mea, să se ridice!
Am spus că erau adunaţi în jur de cinci sau şase mii de bărbaţi şi femei.
Bărbaţii erau cerşetori, hoţi, asasini; femeile erau în general prostituate. Ele trăiau
vânzându-şi trupul, ceilalţi din hoţii sau escrocherii.
Când Hans îşi termină discursul, din întreaga mulţime nu se ridicară decât trei
bărbaţi în semn de aprobare.
Dar în aceeaşi clipă, toţi trei căzură loviţi de moarte.
În fiecare grup din care făcuseră parte cei trei, se făcu auzită o rumoare
înăbuşită, apoi, din fiecare acest grup de desprinseră cinci sau şase bărbaţi purtând
câte un cadavru. Una din cete pătrunse în strada Francs-Archers, alta în strada
Saint-Sauveur, iar cea de-a treia în strada Piètres. Purtătorii funebrelor colete se
apropiară de primele linii ale trupelor regale şi aruncară între arcaşii împietriţi
cadavrele celor trei argotieri ucişi. Pe urmă, liniştiţi şi ameninţători, îşi reluară
locurile şi asta fu tot.
— Ei bine, Jean Buridan! strigă Hans cu voce tunătoare, ce mai ai acum de
spus despre aceşti oameni fără căpătâi, fărădelege, buni pentru spânzurătoare sau
pentru a fi traşi pe roată, amuzanţi pentru mulţimea târgoveţilor pentru că atunci
când sunt puşi la stâlpul infamiei le fac mii de strâmbături de durere.
În cuvintele lui se desluşea o amărăciune dureroasă care străbătu mulţimea
tăcută...
Buridan, Bigorne, Bourrasque, Haudryot şi m Gautier d'Aulnay se aflau la baza
estradei.
— Răspundeţi, monseniore de Valois, zise Lancelot Bigorne.
— O voi face! spuse Buridan. Da, eu, fiul lui Valois şi văr bun cu regele Franţei
am să spun acestor cerşetori ce cred despre ei!
Şi se urcă pe estradă.
Se făcu auzit un murmur de curiozitate şi numele lui Buridan se răspândi din
gură în gură. Apoi domni din nou tăcerea.
— Argotieri ai regatului Argot, mă vreţi tovarăş?
Şi atunci izbucni un tunet de urale. Buridan aştepta pe estradă, în picioare, în
apropiere de Hans care surâdea într-un fel ciudat.
— Iată ramură de tâlhari a familiei Valois, spuse Bigorne. Ei bine, pe sfântul
Barnabeu, asta face cinste familiei Valois.
Hans făcu un semn şi tăcerea domni din nou.
— Argotieri, spuse el, deoarece nu vreţi ca Buridan şi prietenii lui să fie predaţi,
trebuie să ne gândim la apărare. Poate că mâine Curtea Miracolelor va fi invadată...
Războiul pe care-l declarăm primului ministru, şefului armatei, forţei, ordinii, este o
sfidare supremă adresată autorităţii regale...
— Vrem să luptăm! Vrem războiul! strigară cerşetorii aşa cum strigaseră şi
seniorii adunaţi în marea galerie a palatului Luvru.
— Ei bine, să fie război! spuse Hans cu o voce care acoperi toate celelalte voci.
Dar acesta e un război cu care nici unul dintre noi nu este obişnuit, noi care nu
cunoaştem regulile unei bătălii. Eu rege în Argot, declar că ne trebuie un şef, un
căpitan. Eu, rege în Argot, declar că mă voi supune acelui bărbat care, ducându-ne
la victorie, ne va face să ne păstrăm privilegiile peste secole.
— Da! Da! Un şef... Mă voi supune şi eu, spuse ducele Egiptului.
— Un căpitan care să ne conducă! spuse ducele de Thunes.
— Duci, conţi, armaşi, tovarăşi, argotieri! reluă Hans, şeful a fost desemnat. E
Jean Buridan.
— Ura! Ura! Ura!
— Trăiască comandantul Buridan!...
Şi atunci, cerşetori, egiptieni, tâlhari, se aranjară într-o lungă coloană care
defila prin faţa estradei într-o defilare stranie de deşeuri umane, sordide, cu feţe
hidoase; o procesiune înfricoşătoare de unde se auzeau ameninţări, strigăte de
moarte sau aclamaţii, unde se amestecau într-un talmeş-balmeş tinere femei cu
frumuseţea ofilită cu bătrâne care mormăiau blesteme făcând prin aer semne
cabalistice, uriaşi cu umeri de Hercule şi pitici cu picioare răsucite şi cu toţii treceau
ca un torent care în drumul său duce flori, copaci, cadavre şi cu toţii urlau:
— Ura! Ura! Ura!
— Trăiască căpitanul Buridan.
Buridan împinse uşa camerei pe care o împărţea cu Gautier şi la lumina slabă a
uriei lumânări o văzu pe Myrtille care îl aştepta...
O strânse în braţe şi observă că tremură toată...
— Burdian, spuse ea, ce erau toate aceste strigăte de moarte... Toate aceste
urale... Oamenii ăia în lumina torţelor m-au speriat... Am văzut şi am auzit totul de
la mine de sus... Şi atunci am coborât... Spune-mi, Buridan, iubitul meu, ce se
întâmpla?
— Nu trebuie să te sperii... dar nu trebuia să ieşi din camera ta...
— Dacă trebuie să te baţi, Buridan, voi fi alături de tine, fiindcă vreau să împart
cu tine şi pericolele şi nu ai dreptul să mă îndepărtezi, pentru că dacă este cazul,
trebuie să murim împreună.
— Myrtille, dacă tu vei fi alături de mine în bătălie, dacă în această confruntare
vei lovi pe unul din atacatori şi-l vei ucide, rişti ca acesta să fie tatăl tău.
Tânăra păli uşor.
Se retrase câţiva paşi şi-şi ascunse faţa în mâini şi Buridan o auzi cum suspină
uşor.
Atunci o luă de mâna pe fiica lui Enguerrand de Marigny şi o conduse în
camera ei. Apoi, în timp ce Myrtille cădea în genunchi în faţa Sfintei Fecioare şi se
ruga, Buridan coborî în sala de la parter unde-şi găsi adunaţi tovarăşii.
— Şi acum, spuse Buridan, fiindcă eu sunt căpitanul şi voi locotenenţii mei, să
ţinem consiliul de război!...
În ziua care urmă, avură loc pregătiri ciudate în zona străzii Francs-Archers.
Străzile Saint-Sauveur şi Piètres au fost baricadate. Şi baricadele erau făcute să
reziste luni de zile asediului.
În urma consiliului de război în care Buridan îşi expuse planul de luptă, s-a
hotărât ca strada Francs-Archers, care era totuşi o stradă principală, să nu fie
baricadată. Şi totuşi aici era de aşteptat să se dea bătălia cea mai grea...
Veni şi seară. Noaptea învălui cu umbrele ei Curtea Miracolelor, care părea
strivită de tăcere.
Trupele regale păreau că dorm.

Capitolul XIII Ordinul de liberă trecere (urmare)

Aproape de ora cinci dimineaţa, Buridan a fost anunţat că se semnalau mişcări


de trupe în dreptul baricadelor, adică înspre străzile Saint-Sauver şi Piètres, în timp
ce înspre strada Francs-Archer era linişte.
"Oare au mirosit capcana?" se întrebă Buridan.
Urcă în camera logodnicei sale şi o găsi pe tânăra în faţa uşii deschise, stând la
pândă.
— A sosit clipa, nu-i aşa? întrebă Myrtille.
— Da, răspunse Buridan.
Fură cuprinşi de o emoţie ciudată în această clipă când trebuiau să se
despartă, poate pentru totdeauna de această dată.
Ea, palidă ca o moartă, păstra surâsul care totdeauna l-a însufleţit pe Buridan.
În cele din urmă îi spuse:
— Dacă te întorci învingător şi dacă norocul vrea ca Enguerrand de Marigny să
fie ucis de spada ta atunci iubitul meu, vom fi despărţiţi pentru totdeauna de
sângele tatălui meu. Jură-mi Buridan jură-mi că dacă te vei găsi faţă în faţă cu el în
încăierare, spada ta nu-i va face nici un rău.
Buridan căzu în genunchi şi-i spuse:
— Îţi jur că nu-l urăsc pe Enguerrand de Marigny. Îţi jur că dacă soarta mă va
face că în timpul luptei să-mi încrucişez spada cu a seniorului de Marigny, atunci
spada lui Buridan va intra în teacă, chiar dacă va fi să fiu omorât. Eşti mulţumită,
Myrtille?
— Fii binecuvântat pentru această dovadă de dragoste pe care mi-o dai. Te
bine-cuvântez, iubitul meu, pentru că vrei ca mai degrabă să fii unit în moarte cu
Myrtille decât să fii despărţit de ea pentru totdeauna, de sângele vărsat.
Şi Myrtille îşi pierdu cunoştiinţa. Buridan o ridică şi o aşeză pe pat.
— Hei! Senior căpitan! strigă o voce.
Buridan recunoscu vocea lui Bigorne şi-şi spuse că dacă Bigorne îl strigă,
înseamnă că atacul se apropie.
— Adio, Myrtille! murmură el.
Se aplecă şi-i sărută fruntea pură, după care ieşi în grabă fără a mai întoarce
capul.
În acea clipă era înfricoşător.
Pentru a doua oară se făcu auzită vocea lui Bigorne:
— Hei! Senior căpitane, avem un prizonier!
Buridan ajunse jos.
— Un prizonier? întrebă el.
— Mai degrabă o prizonieră! răspunse Bigorne cu o voce care lui Buridan îi
păru înduioşată. E acolo, adăugă el arătând înspre sala cea mare de la parter.
Buridan se îndreptă spre uşă.
Deodată, Bigorne îi puse mâna pe braţ şi-l opri.
— Ce vrei? întrebă Buridan, care în starea în care se afla se temu de o
catastrofă necunoscută.
— Stăpâne, răspunse Bigorne, aminteşte-ţi de acel moment în care ai ridicat
spada asupra unui om pe care-l ţineai sub genunchiul tău. Sabia era gata să
lovească, omul trebuia să moară. Atunci ţi-am oprit braţul, aşa cum am făcut şi
acum şi ţi-am spus: "Nu-l ucide pe contele de Valois, deoarece contele de Valois e
tatăl tău."
— Şi acum, ce vrei să-mi spui?
— Amintiţi-vă ce v-am spus pe urmă. V-am vorbit despre o femeie...
— Mi-ai spus, Lancelot, că acea femeie era... Şi cuvântul nu mai fu rostit.
— V-am spus că era mama voastră! spuse Bigorne şi acum Jean Buridan şi
acum, fiu al contelui de Valois şi Annei de Dramans, puteţi intra!
— Mama mea! bolborosi Buridan.
Şi intră.
Mabel era singură în marea sală.
Buridan o văzu imediat, cu toată semiobscuritatea. O văzu aşa de palidă, cu o
faţă pe cât de îndurerată tot atât de fericită încât simţi cum i se înmoaie genunchii
şi atunci se sprijini de uşa pe care o închise. Suspinând, întinse mâinile spre ea şi
repetă:
— Mama mea!
... Şi deodată avu senzaţia că două braţe nerăbdătoare şi blânde îl
îmbrăţişează cu o duioşie violentă... Avu această senzaţie, încă necunoscută de el,
că-şi odihneşte capul pe pieptul unei femei, că auzea bătăile inimii ei... Avu senzaţia
că redevine copil şi că adoarme liniştit la sânul matern... Simţi pe frunte o ploaie
călduţă, lacrimile mamei sale şi, în timp ce-şi pierdea cunoştinţa, auzi:
— Jehan, fiul meu! În sfârşit sunt cu tine!
Cele două ore care se scurseră au fost pentru Mabel şi Buridan, adică pentru
mamă şi fiu, ore de neuitat, din acelea de care un om ajuns în pragul morţii îşi
aminteşte cu înduioşare, pentru a mai găsi o ultimă rază de lumină înainte de a
ajunge în întunericul morţii.
Ea îşi privea fiul cu lăcomie, ţinându-l de mână, ca pentru a se convinge că
totul este real. Acum, când miracolul se îndeplinise, dorinţa ei de a-l salva era tot
mai mare.
— Acum, reluă ea, acum trebuie să pleci...
— Să plec?
— Trebuie să scapi de aici!...
— Să fug? Dar chiar dacă aş vrea, mamă, chiar dacă aş vrea, aşa, cu preţul
unei laşităţi, să-ţi cruţ durerea, cum aş putea?
Mabel scoase de la sân un pergament.
Era ordinul de liberă trecere semnat şi parafat cu pecetea regală pe care
Margareta îl dăduse Juanei.
În ceea ce priveşte mesajul destinat lui Buridan, Mabel îl rupse în bucăţi.
Buridan scoase un strigăt de bucurie.
— Vezi cum te poţi salva? strigă Mabel fericită.
— Vino, mamă! Vino! răspunse Buridan apucând-o pe Mabel de mână şi
trăgând-o spre scări până la camera Myrtillei.
Buirdan i-o arătă pe tânără, încă leşinată şi-i spuse:
— Mamă, dacă vrei să trăiesc, dacă vrei să-mi dai puterea de a străbate cu
tovarăşii mei o armată duşmană, iată pe cine trebuie să salvezi!...
O oră mai târziu, Mabel şi Myrtille treceau una din baricadele ridicate de
argotieri şi pătrundeau în strada Piètres.
Mabel avea o figură calmă şi indiferentă de parcă s-ar fi aflat în preajma
Margaretei, în timp ce pe faţa tinerei nu se putea citi nici cea mai mică urmă de
emoţie sau teamă. Mergea ca o somnambulă. Astfel ajunseră până la prima linie de
arcaşi.
— Staţi pe loc, târfelor! rânji şeful de post. Opriţi-vă!... Mabel se îndreptă spre
ofiţerul care le vorbise.
— Aţi insultat două femei aparţinând reginei. Numele vostru?
— Ce, făcu ofiţerul, zăpăcit, ai înnebunii?... Hei, arestaţi-o...
— Numele vostru? repetă Mabel, arătându-i pergamentul regal.
Ofiţerul păli şi se înclină adânc, bolborosind:
— Iertare..., nu ştiam... Vă rog, nu-mi cereţi numele, iertaţi-mă...
— Bine. Am uitat totul. Daţi-mi o escortă până în afara liniilor de luptă...
— Zece oameni pentru o escortă! strigă ofiţerul respirând uşurat. Aveţi grijă de
aceste femei, să nu fie supărate nici cu o privire până când vor fi în afara liniilor de
bătaie! Altfel, va aşteaptă temniţa!...
La un moment dat, la unul dintre numeroasele colţuri ale unei străzi în care
ajunsese, Mabel înţelese că se găsea în apropierea cvartirului unui şef important. Şi
într-adevăr, pe lângă faptul că numărul santinelelor era mai mare, se păstra o
tăcere desăvârşită.
— Să ne grăbim, ceru ea şefului escortei, regina aşteaptă răspunsul pe care-l
aduc.
În acelaşi timp se auziră trompetele. Ieşiră mai mulţi ofiţeri şi, printre ei se afla
un bărbat înalt, cu o figură încruntată şi ochii întunecaţi.
— Marigny! murmură Mabel.
— Cine sunt cele două femei? întrebă el. Cine le-a dat escortă şi de unde vin?
Cu un gest rapid ca fulgerul, Mabel dădu şefului escortei pergamentul regal şi-i
şopti:
— Răspundeţi-i! Aveţi cincizeci de scuzi de aur dacă nu vă reţine prea mult.
Serviciul reginei.
— Monseniore, răspunse soldatul în timp ce desfăcea pergamentul, aceste
femei au un permis de liberă trecere şi sunt aşteptate dintr-un moment în altul la
Luvru.
Marigny aruncă o privire pergamentului şi ordonă ca cele două necunoscute să
fie lăsate libere.
Dar în acea clipă, privirile-i căzură pe faţa lui Mabel. Tresări şi faţa-i deveni
palidă. Făcu câţiva paşi înainte.
— Mabel! zise el înfundat.
Şi în acel moment, un suspin de disperare scăpă din pieptul Myrtillei care se
prăbuşi în braţele bietei Mabel, în timp ce glugă îi alunecă dezvăluindu-i figura.
— Blestem! strigă Enguerrand de Marigny, e Myrtille!
Cu un strigăt furios care-i înspăimântară pe soldaţii din escortă, îşi apucă fata
în braţe, o ridică şi o duse, aşa leşinată în casa din care tocmai ieşise.
— Fatalitate! exclamă furioasă Mabel.
La rândul ei, o luă la fugă după Marigny.
Acesta o aşezase pe Myrtille pe o canapea plină de perne. La zgomotul pe care
Mabel îl făcu intrând în încăpere se întoarse spre ea aruncându-i o privire
zdrobitoare, îndreptându-se spre ea ameninţător, aproape măreţ, deoarece în acea
clipă i se putea citi pe figură un sentiment dublu, de bucurie şi durere paternă,
ajuns la cea mai înaltă treaptă.
— Marigny, spuse Mabel, priveşte în spate.
Instinctiv, Marigny se întoarse şi o văzu pe Myrtille înaintând spre el cu paşi
şovăitori şi mâinile împreunate.
— Marigny, reluă Mabel, întreab-o pe fiica ta dacă vrea să rămână lângă tatăl
ei sau să o urmeze pe Mabel cea blestemată.
Pumnul îi recăzu şi Marigny, buimăcit, bolborosi:
— Ce vrea să spună?... Nu te duce cu forţa? O urmai de bună voie?...
Vorbeşte!... înţeleg, exclamă el deodată, Margareta de Burgundia e mama ta! Biet
copil, vrei să fii lângă mama ta!... Myrtille, copilul meu, uită câteva clipe că-ţi
vorbeşte primul ministru. Spune-ţi că sunt încă Claude Lescot, pe care-l iubeai atât
de mult. Aminteşte-ţi cum îmi înlănţuiai gâtul cu braţele tăie şi-mi spuneai: "Tată,
când vei rămâne pentru totdeauna lângă fiica ta?..." Şi acum Myrtille, spune-mi,
vrei să mergi la Margareta de Burgundia? Sau vrei să arăţi milă unei inimi
îndurerate?... Myrtille, rămâi lângă tatăl tău sau o urmezi pe Mabel, executoarea
detestabilă a ordinelor mamei tale?...
Myrtille căzu în genunchi şi prinse mâna femeii de lângă ea, spunând cu
simplitate:
— Tată, este mama lui Buridan...
Enguerrand de Marigny se clătină. Îşi duse mâna la frunte în timp ce-i scăpă de
pe buze un suspin puternic, care sfârşi într-un hohot de râs înfiorător.
— Aşa, deci, fiică a Margaretei de Burgundia! Aşa! Este mama tâlharului!
adăugă el cu un râs sinistru. Ar fi trebuit să ghicesc! La aşa fiu, aşa mamă! Mama a
ales infamia în timp ce fiul a ales furtul! Mama este umilă şi mârşava servitoare a
desfrânatei încoronate, fiul pândeşte trecătorii la colţuri de stradă pentru a-i jefui şi
pe tinerele fete pentru a le seduce!... Ei bine, pe rănile lui Cristos, acum nu mai sunt
tatăl care se roagă, acum sunt ministrul care ordonă şi face dreptate! Mamă a lui
Buridan te arestez! Crima ta este aceea că ai dat viaţă şefului bandiţilor. Fiică a
Margaretei de Burgundia, te arestez! Crima ta este...
Şi în acea clipă când Marigny, beat de furie, bolborosea şi-şi ridică pumnii
încleştaţi ca pentru a le apuca deodată atât pe Myrtille cât şi pe Mabel, în acea
clipă, după cum am spus, în stradă se făcu auzită o larmă asurzitoare de fanfară.
Un zvon de glasuri îndepărtat crescu şi se apropie cu repeziciune, aducând
până la Mabel strigăte repetate de mii de ori: "Trăiască regele!"
Marigny nu auzea nimic, dar, Mabel auzise.
Dintr-un salt ajunse la fereastră şi o deschise.
— Ei bine, îi spuse ea, dacă fiica Margaretei de Burgundia e arestată, acest
lucru trebuie aflat de toată lumea! Toată lumea trebuie să cunoască înfricoşătorul
adevăr că Margareta de Burgundia, regina Franţei, a fost amanta lui Enguerrand de
Marigny! Trebuie ca regele să afle că primul ministru arestează fiica soţiei sale!
Marigny rămase năucit, ca lovit de trăsnet.
— Regele!...
Pe scară se auzeau paşii lui Ludovic Răzvrătitul şi ai escortei.
— Da, regele, zise Mabel cu voce tare. Ei bine, domnule, trebuie să cer soţului
Margaretei de Burgundia iertare pentru fiica lui Enguerrand de Marigny?
— Taci, femeie! strigă Marigny.
— Lăsaţi-ne să plecăm, monseniore, sau pe Dumnezeul pe care-l invocai acum
câteva clipe, regele va şti totul.
— Tăcere! bolborosi Marigny.
— Dacă suntem libere, tac. Dacă nu...
Marigny se repezi la uşă şi o dădu de perete cu o lovitură de picior. Cu o voce
care părea un geamăt, ordonă:
— Ordinul regelui! Lăsaţi-le să treacă...
Mabel o apucă pe Myrtille în braţe şi, sălbatică, ameninţătoare, începu să
coboare treptele, ducând-o pe logodnica fiului ei...
— Regele! anunţă o voce răsunătoare la cealaltă uşă.
Marigny, cu trăsăturile descompuse şi mersul şovăitor se îndreptă în
întâmpinarea lui Ludovic.
— Sire, bolborosi el înclinându-se mai degrabă ca un om copleşit de greutatea
unei nenorociri decât ca un senior care-şi salută regele.
— Ei bine, Marigny! zise Ludovic cu voce bucuroasă, ai auzit cum vitejii mei cer
să meargă la luptă, nu-i aşa? Suntem pregătiţi?
— Da, Sire, suntem! răspunse Marigny, de data asta cu un accent aşa de
ameninţător, încât cei din jur se gândiră că va avea loc un adevăr masacru al
bandiţilor. Suntem pregătiţi şi vai de toţi aceşti răzvrătiţi!...
— La luptă, deci! strigă Ludovic Răzvrătitul.
În cele din urmă, Mabel şi Myrtille ajunseră la locuinţa din apropierea cimitirului
Inocenţilor. Prima grijă a mamei lui Buridan a fost să baricadeze uşa de la intrare,
după care se aşeză lângă tânăra fată pe care emoţiile o zdrobiseră.
— Nu mai aveam mamă, murmură ea într-un sfârşit şi acum nu mai am nici
tată...
— Omul acesta se află în mâinile lui Dumnezeu, spuse Mabel cu gravitate. Spre
ce catastrofă se îndreaptă?... Nu ştiu... dar a fost însemnat, socotit, cântărit...
— Oh, tată!...
— Trebuie să te obişnuieşti cu gândul că tatăl tău a murit în ziua când l-ai
văzut pentru ultima dată pe Claude Lescot... în ceea ce îl priveşte pe Enguerrand de
Marigny, l-ai auzit!... Cât despre mama ta... cât de curând, la amiază, va veni cineva
care-ţi va vorbi despre ea.
— Cineva? întrebă Myrtille.
Mabel nu răspunse. Era pierdută în gânduri.
Dar la amiază nu veni nimeni: nefericitul Roller nu avea de gând să mai
sosească îşi încheiase socotelile. Dacă murise sau nu, asta o vom afla la locul şi
timpul cuvenit.
Mabel ieşise din întunericul urii.
Îşi regăsise fiul, ţinea în mâna sa mână aceleia pentru care trăia fiul ei, intra
deci în lumină, în viaţă.
Şi în gândurile sale îşi dădea seama că ura, care până atunci fusese motivul
existenţei sale, acum trecea pe ultimul loc al preocupărilor ei. Se surprinse gândind
că poate regina era mai puţin criminală decât lăsau aparenţele să se vadă.
Fu cuprinsă de un soi de indiferenţă.
Pentru ea, răzbunarea nu mai era problema principală.
Margareta de Burgundia, fie că şi-ar fi primit pedeapsa, fie că ar fi continuat să
trăiască înconjurată de putere şi glorie, pentru Mabel nu mai conta prea mult.
Timp de două zile, pe care le petrecură în acea locuinţă, se tot gândi la aceste
lucruri fără să ia vreo hotărâre. Myrtille prindea şi ea curaj şi ea renăştea la viaţă.
În seara celei de-a două zile, Mabel ieşi să culeagă veşti, fără îndoială. Când se
reîntoarse, ochii îi străluceau şi cum Myrtille o copleşea cu întrebările, se mulţumi
să-i răspundă:
— Cred că putem să mergem să aşteptăm la Montmartre, unde Buridan ne va
întâlni curând... Şi asta chiar mâine.
În zori, cele două femei erau gata de plecare.
Mabel se gândi la Roller care nu mai reapăruse.
"Deci, nu mai e cazul să mă ocup de soarta Margaretei... îşi spuse ea. Hârtiile
sunt acolo... hârtiile care o acuză şi care dovedesc regelui ticăloşia Margaretei.
Trebuie oare să le distrug? Dar de ce? Trebuie să le iau cu mine?... Nu! Nu trebuie să
mă mai amestec!... Hârtiile vor rămâne la locul lor! Dacă Roller vine şi le găseşte...
Ei bine! Margareta va fi pedepsită. Dacă nu vine, ori nu le găseşte, ei bine,
înseamnă că Dumnezeu o iartă aşa cum, poate, am iertat-o şi eu! Să-l lăsăm pe
Dumnezeu să hotărască!"
Mabel şi Myrtille porniră la drum. În ajun, Mabel cumpărase un măgar căruia îi
pusese ea singură samarul, cu multă dibăcie. O aşeză pe Myrtille pe măgar şi
alături puse un sac în care, pe lângă alte lucruri, se afla o casetă foarte grea.
Caseta era plină cu monede de aur.
Şi aşa, călare pe măgar, îşi f£cu Myrtille ieşirea din Paris.
Două ore mai târziu, mama şi logodnica lui Buridan ajunseră în sătucul
Montmartre, alcătuit din câteva colibe dărăpănate îngrămădite în jurul unei capele.
Într-una din aceste colibe se şi instalară. Şi cum pe deasupra pădurilor care
acopereau povârnişurile se zăreau în depărtare meterezele şi turnurile Parisului,
Myrtille căuta din priviri locul unde se găsea, probabil, Buridan.
Dar nu putu să vadă decât o amestecătură de acoperişuri ţuguiate şi în
depărtare, turnurile palatului Luvru. Mai departe încă, zări un turn singuratic care
părea că se voalează în aburii cenuşii, ca o fantomă dintr-un vis uitat.
— Mamă, ce turn e acela, acolo ciudat şi singuratic?
Mabel tresări şi răspunse:
— E Turnul Nesle.

Capitolul XIV Bătălia

Căpitanul Buridan ordonase ca străzile Saint-Saveur şi Piètres să fie baricadate;


se ridicaseră nişte baricade uriaşe, solide, în care se puseseră de-a valma grinzi,
căruţe răsturnate, saci umpluţi cu pământ; toate acestea formau ziduri imposibil de
trecut şi greu de demolat în momentul încăierării. Strada Francs-Archers,
dimpotrivă, fusese lăsată liberă. Numai că acest loc de trecere fusese ocupat de o
trupă numeroasă, compusă din cei mai viteji şi încăpăţânaţi argotieri.
Dinspre Curtea Miracolelor se auzeau zvonuri de glasuri puternice. Argotierii,
împărţiţi în trei companii, se masau la baricadele Saint-Sauveur şi Piètres. Cea de a
treia trupă, mai puţin numeroasă, se îndrepta spre Strada Francs-Archers.
Strigăte înspăimântătoare se făcură auzite mai întâi spre strada Piètres,
urmate imediat dinspre strada Saint-Sauveur: arcaşii începuseră asaltul celor două
baricade...
Şi atunci, o femeie se aruncă înainte, o desfrânată şleampătă, cu rochia
ridicată şi prinsă în brâu, cu braţele goale, învârtind o secure. În spatele ei o urmau
una, două, trei, zece femei şi în spatele lor, bandiţii care scoteau înjurături de
neînchipuit.
Aşa încât, de ambele părţi ale baricadei, oamenii se căţărau, se înălţau,
recădeau, se sculau şi se aruncau din nou înainte. În curând, în vârful baricadei
începură să se audă urale şi strigăte de luptă: arcaşi împotriva cerşetori, bărbaţi şi
femei amestecaţi în grămadă. Plouă cu lovituri de măciucă care sunau puternic pe
cuirase şi coifuri, securile fulgerau în soare şi în această învălmăşeală de corpuri
încleştate, de arme lovite, de vaiete şi strigăte, un bărbat, ridicat şi înfipt bine pe
picioare în mijlocul unei grămezi de cadavre, fără nici o armă deoarece îşi aruncase
spada, părea o siluetă fantastică, de coşmar. Cu o mişcare uniformă, fără să se
grăbească, cu gesturi precise, Guillaume Bourrasque apucă unul după altul arcaşii
care urcau. Un moment putea fi văzut ridicând în aer omul în braţele sale puternice,
după care acesta, cu un strigăt înăbuşit, descria o curbă în spaţiu şi se zdrobea la
poalele baricadei.
Pe strada Saint-Sauveur se lăsă liniştea.
Nu mai rămăsese pe baricadă decât Guillaume şi Riquet.
Dar, în acel moment, un strigăt uriaş, acoperind miile de strigăte care se
ridicau din Curtea Miracolelor, se ridică dinspre strada Francs-Archers.
Guillaume şi Riquet o luară la fugă într-acolo: argotierii, respinşi de trupele lui
-Marigny, se retrăgeau în dezordine.
Bourrasque şi Haudryot se repeziră înaintea lor, strigând:
— La atac! Moarte ticăloşilor!...
— Unde mergeţi, cumetrilor? întrebă un om care se aşezase în faţa lor.
Era Bigorne.
— Nu vezi că ai noştri se retrag?
— Ei aş! răspunse acesta făcând cu ochiul, lăsaţi-i s-o facă!...
Ce se întâmplase în strada Francs-Archers? Acolo Marigny îşi adunase grosul
trupelor, nu numai, pentru că nu erau baricade, dar şi pentru faptul că strada fiind
mai largă, permitea să se înainteze în grup compact. Primul ministru comanda în
persoană. În spatele trupelor de arcaşi care se aflau în faţa cvartirului lui Marigny,
regele, suit pe un butoi, asista de la distanţă la bătălie şi tresaltă de bucurie. În
apropierea lui se afla Valois care venise să-l anunţe că baricada Saint-Sauveur e de
necucerit. În acelaşi moment sosi şi Châtillon care comunică regelui că cincizeci din
oamenii săi au fost scoşi din luptă la baricadă Piètres.
Dintre seniorii care acum pătrundeau pe strada Francs-Archers, nici unul nu-şi
scosese sabia, nici unul nu ţinea în mână măciuca de război sau securea; unii
ţineau fie un pumnal, fie un jungher; nici unul nu scosese la iveală vreo armă de
război.
În fruntea tuturor se afla Marigny.
Avea o figură întunecată şi ochii-i scăpărau, părând că scoteau fulgere.
În mână nu ţinea decât un bici pentru câini drept armă.
În spatele lui înaintau patru rânduri de seniori, tăcuţi şi dispreţuitori.
În spatele seniorilor ― floarea curţii lui Ludovic ― arcaşii, suliţaşii şi
halebardierii care scoteau strigăte războinice, de îmbărbătare.
Deodată Marigny ajunse în faţa primului rând de cerşetori şi strigă:
— Înapoi, clinilor!...
— Pe ei! Pe ei! izbucniră vocile tunătoare ale arcaşilor.
Şi văzură, da, văzură cum masa argotierilor începu să se retragă!
Un hohot de râs se ridică din rândul seniorilor.
— Ura! Ura! izbucniră arcaşii care făcură o mişcare ca pentru a se arunca
înainte.
În depărtare, regele tresaltă de bucurie.
Valois, livid de furie, asista la acest triumf care putea să-i redea rivalului său
toată gloria şi puterea.
Şi Marigny tot avansa; în faţa lui, târfele, ciungii, ologii, toată această clientelă
a spânzurătorii, se retrăgeau îngroziţi.
— Înapoi, câinilor! strigă din când în când Marigny.
Şi ei se retrăgeau în debandadă..., E adevărat că înjurau de mama focului, dar
se retrăgeau, se împingeau, intrând în dezordine în Curtea Miracolelor...
Şi atunci intră şi Marigny în Curtea Miracolelor, unde începu să se audă din
toate părţile văicăreli şi strigăte de îndurare!... în spatele lui Marigny intrară seniorii
şi în spatele acestora, două mii de arcaşi!...
Arcaşii luară poziţie deluptă în mijlocul curţii...
Revolta era înăbuşită.
— Cine vrea să-şi scape viaţa, să se predea fără condiţii! strigă Marigny cu o
voce puternică.
În clipa aceea, în strada Francs-Archers răsună un zgomot de tunet.
De încă două sau trei ori se făcu apoi auzit acelaşi zgomot, după care deveni
continuu, în timp ce de-a lungul străzii se ridica un nor gros.
Imediat apărură cerşetorii, schilozii, piticii, uriaşii, toată acea lume ciudată care
la început păruse că fuge din calea biciului lui Marigny, toată acea lume
dezmoştenită, sordidă, sălbatică, umilă, care cu toţii dispăruseră, ca de frică, pe
ulicioarele lăturalnice ca o turmă de iepuri care fuge din calea vânătorului. Cu toţii
îşi făcură acum apariţia, înarmaţi cu securi, cu suliţe, spade, pumnale şi se
repezeau cu furie asupra trupei lui Marigny înjurând cu sălbăticie şi fiecare din
loviturile lor străpungeau un piept sau zdrobea un craniu... Păreau o hoardă de
demoni dezlănţuiţi, cam patru sau cinci mii, formând un vârtej fantastic, prinzindu-i
în palele lui pe acei arcaşi nenorociţi care acum îşi aruncau armele, pe nobilii
împietriţi şi palizi, care-şi aşteptau moartea şi chiar pe Marigny, cuprins de groază.
Strada Francs-Archers era barată.
Ori mai degrabă strada Francs-Archers nu mai există în porţiunea care se
învecina Curţii Miracolelor.
Casele nu mai erau decât o grămadă informă de moloz, ca şi când un ciclon ar
fi distrus partea aceea a Parisului.
Din Curtea Miracolelor nu se mai putea nici intra, nici ieşi.
Enguerrand de Marigny, cincizeci de cavaleri şi seniori şi două mii de arcaşi şi
ofiţeri erau prizonierii argotierilor...
Iată ce se întâmplase:
De fiecare parte a străzii, cinci sau şase case fuseseră minate, fundaţia
distrusă, în timp ce o ceată de cinci-şase sute de cerşetori, sub ordinul ducelui de
Thunes îi întărâtau pe arcaşi, răspunzând înjurăturilor acestora cu ameninţări şi
insultelor cu blesteme. Deci, în timp ce oamenii ducelui de Thunes îi distrau în acest
fel pe arcaşii regelui, în timp ce trupele regale se adunau, în timp ce comandanţii
hotărau că atacul să se dea în această stradă, convinşi că răzvrătiţii nu vor mai
avea timp să ridice şi aici o baricadă, Buridan se ocupa de această muncă
subterană.
Casele minate erau sprijinite în interior cu grinzi şi de capătul de jos al fiecărei
grinzi era legată o funie lungă.
După ce trecu Marigny şi toată trupa, Buridan a dat semnalul.
Câte zece oameni au tras simultan de fiecare funie...
Grinzile odată îndepărtate, zidurile se dărâmară, acoperişurile se prăbuşiră...
baricada era gata construită din acea uriaşă grămadă de pietre, cărămizi, ţigle,
scânduri, bârne, care se ridica la aproape şase metri.
Numai că această baricadă nu se ridica în faţa atacatorilor, ci în spatele lor.
Buridan se retrase în Curtea Miracolelor, urmat de Lancelot Bigorne şi de
Gautier d'Aulnay.
Dintr-un salt se află pe estradă din apropierea flamurei argotierilor şi pentru a
doua oară se făcu auzit semnalul dat din cornul său.
Un nor de săgeţi şuieră în jurul lui fără să-l atingă.
— Ucideţi-l! urlă Marigny. Dau toată averea mea celui care-l va ucide!
Douăzeci de arcaşi se aruncară înainte. Dar în apropierea estradei se ciocniră
cu o masă de cerşetori cu figuri ameninţătoare: era garda de onoare a căpitanului
Buridan.
Şi cornul lui Buridan se făcu auzit pentru a treia oară.
În clipa aceea, în toate colţurile Curţii Miracolelor, securile căzură, pumnalele
intrară în tecile lor, suliţele se plecară şi orice zgomot încetă...
Nu se mai auzeau decât gemetele răniţilor, precum zgomotul uşor al spumei
după ce valul s-a spart de stânci.
Bătălia se terminase.
Fiecare senior era înconjurat de o ceată de argotieri.
Toţi arcaşii rămaşi teferi fuseseră înghesuiţi într-un colţ.
Buridan cobori de pe estradă, se îndreptă spre Marigny şi-l salută. Apoi,
apropiindu-se la un pas de el, palid, murmură:
— Monseniore, fiica voastră mi-a ordonat să vă cruţ.
— Câine blestemat! zbieră Marigny.
— Monseniore, continuă Buridan, vreţi să vă iertaţi fiica?...
— Dacă ar fi aici, aş înjunghia-o! spumegă Marigny.
— Monseniore, reluă Buridan, vreţi să-mi daţi drept soţie pe fiica voastră,
Myrtille?
— Fii blestemat! strigă Marigny.
— Ei bine, o iau şi singur! spuse Buridan.

Capitolul XV Cei doi regi

La două ore după bătălie, în locuinţa în care Marigny îşi stabilise cartierul
general, Ludovic Răzvrătitul, Valois, Châtillon şi alţi câţiva, ţineau consiliu de război.
Durerea regelui fusese profundă şi, după ce şi-o manifestase zgomotos, se
sflrşise printr-o criză de furie.
Acum, abătut, asculta sfaturile apropiaţilor săi, mai cu seamă cele ale lui
Valois, sfaturi care se rezumau la unul singur: ridicarea asediului!
— Sire, spuse Châtillon cu fermitate, nu puteţi condamna nici tovarăşii voştri
de luptă căzuţi prizonieri, nici oraşul Paris care ar avea de suferit un dezastru
înfricoşător, trebuie să ne retragem?
În acel moment se auziră paşi grăbiţi urcând scările.
— Lăsaţi-l să intre! zise Ludovic care auzise. Poate că ni se aduc veşti,
Châtillon alergă la uşă şi aruncă o privire în josul scării, după care reveni uluit.
— Sire, e unul din prietenii noştri căzut prizonier: Malestroit.
— Viteazul meu Geoffroy! strigă vesel regele. Să intre! Să intre!
— Sire, aici sunt! zise Geoffroy de Malestroit intrând în cameră. Dar trebuie să-
mi previn regele că sunt întovărăşit de doi ambasadori ai domnilor cerşetori şi că
am garantat pentru viaţa lor.
— Ai promis asta, Malestroit?
— Ba chiar mai mult! Am promis că aceşti doi oameni vor putea vorbi regelui.
— Şi cui ai promis, Malestroit?
— Căpitanului Buridan, sire. Şi căpitanul Buridan mi-a spus: "Cred în cuvântul
vostru, domnule de Malestroit şi am încredere în mărinimia regelui." Promiţând
acestea, sire, vă declar că dacă n-am avut dreptate, dacă regele nu-mi aprobă
cuvintele, mă reîntorc şi mă predau lor.
Malestroit se retrase câţiva paşi şi aşteptă cu braţele încrucişate. Regele îl privi
câteva clipe gânditor.
— Un gentilom trebuie să-şi ţină cuvântul, zise Ludovic şi cum tu ai angajat şi
cuvântul meu, oricât de ciudaţi sunt aceşti ambasadori, îi voi primi.
Geoffroy de Malestroit deschise uşa şi făcu un semn.
Intrară doi oameni care înaintară şi se înclinară în faţa regelui, care-i privi
câteva clipe în tăcere. Nu. Păreau nici mândri de victoria lor, nici intimidaţi de
asistenţă.
— Cine eşti tu? întrebă în cele din urmă Ludovic, adresându-se unuia dintre ei.
— Ducele de Thunes! răspunse acesta laconic.
— Şi tu? Se adresă regele celuilalt.
— Mi se spune Hans, rege în Argot.
— Tu eşti regele regatului Argot? întrebă Ludovic. Şi dacă aş da ordin să fii
spânzurat?
Hans surâse şi răspunse regelui:
— Sper să pot dovedi imediat cât de puţin mă tem de moarte. Dar trebuie să
vă previn în mod cinstit că dacă ordonaţi spânzurarea mea, se vor întâmpla
nenorociri uriaşe atât vouă cât şi celor apropiaţi.
— Sire!... interveni Malestroit.
— Liniştiţi-vă! zise Ludovic. Am spus că aceşti oameni vor putea să-mi
vorbească. Să vedem, tu, deoarece eşti rege, vorbeşte! Ce ai să-mi spui în numele
tău?
Hans îşi îndreptă statura uriaşă.
— În numele meu? întrebă mirat. Nimic, sire. Voi vorbi în numele celor care m-
au trimis.
— Fie! Ce-mi cer ei?
— Sire, Curtea Miracolelor vă cere să retrageţi companiile de arcaşi care o
asediază.
— Asta-i tot?
— Curtea Miracoleolor vă cere de asemeni confirmarea şi respectarea
privilegiilor acordate de înaintaşii voştri şi anume: dreptul de a-şi alege regele, ducii
şi conţii, armăşii şi sfetnicii; dreptul de a face ei înşişi poliţie în limitele acestui regat
al lui Argot şi atâtea altele pe care voi le cunoaşteţi. Dar dintre toate aceste
privilegii, unul singur îl vom apăra până la moarte. Fără acest privilegiu, Curtea
Miracolelor nu va mai exista.
— Şi care-i acest privilegiu?
— Până la această oră la care a ajuns istoria lumii, doar doi îl au: unul este
Dumnezeu, iar celălalt, cerşetorul. Nefericitul condamnat la moarte şi care
pedeapsa voastră, sire, îl trimite pe rug sau la spânzurătoare, acest nefericit, dacă
reuşeşte să scape din mâinile celor ce-l păzesc, devine inviolabil dacă pătrunde în
biserică sau în Curtea Miracolelor, în casa lui Dumnezeu sau în casa cerşetorului.
Sire, cerşetorul are dreptul de a graţia atâta timp cât mâna sa este deasupra
capului condamnatului. Atenţie, sire! Atingându-vă de acest drept, poate că de
asemeni atingeţi şi dreptul sacru. Atenţie, rege. În clipa când v-aţi atins şi aţi distrus
dreptul lui Dumnezeu, poate că v-aţi distrus drepturile voastre. Autoritatea voastră
vine de la Dumnezeu. Suprimând-o pe una, o distrugeţi şi pe cealaltă. Totul se
înlănţuie. De la rege la Dumnezeu, de la Dumnezeu la cerşetor, dacă o singură
verigă e distrusă, întreg eşafodajul pe care e construită lumea se prăbuşeşte.
Regele, Valois, Châtillon, Malestroit, ceilalţi seniori prezenţi, priveau cu mirare
bruta care vorbea cu un ton atât de calm, în care un filozof ar fi ghicit o ironie
profundă, dar Ludovic, ca şi când ar fi vrut să scape de influenţa vorbelor lui Hans,
scutură cu asprime capul.
— Ştiu ce vrei să spui: acest Buridan, Gautier d'Aulnay, acest Bourrasque,
Haudryot, acest Bigorne, toţi aceştia m-au insultat în mod grav, aşadar, vor muri.
— Chiar şi Lancelot Bigorne, sire?... După câte mi-a povestit, i-aţi promis...
Regele şovăi.
— Acela m-a făcut să râd, spuse în cele din urmă zeflemitor. Pe Sfânta
Fecioară, ocaziile de a râde sunt atât de rare încât e păcat să nu-l recompensăm.
Deci îi vei spune lui Bigorne că ce am spus la Turnul Nesle rămâne bun spus. Să
vină la Luvru şi să-mi ceară graţierea. Încă nu avem un bufon la Luvru: îi ofer
această funcţie. Dar în ce-i priveşte pe ceilalţi, sunt condamnaţi.
— Nu vă cer graţierea lor, sire, spuse cu răceală regele Argotului. Vă cer să
respectaţi dreptul Curţii Miracolelor. Dacă aceşti oameni vor fi capturaţi în afara
acestui refugiu, e treaba lor. Dar ca arcaşii voştri să încerce să-i prindă în acest
refugiu prin violenţa armelor, asta nu. Sire, am venit ca ambasador... Ceea ce vă cer
iată: privilegiile noastre, recunoscute de strămoşii voştri să fie menţinute şi de voi.
— Acceptaţi, sire! şopti Valois la urechea lui Ludovic.
— Sire, zise Châtillon, în locul vostru aş accepta.
— Şi dacă nu accept? întrebă Ludovic sumbru.
— În acest caz, spuse Hans, ne vom apăra până la moarte. Dacă drepturile
noastre mor, trebuie să murim odată cu ele. Numai că, sire, condamnându-ne pe
noi, voi condamnaţi de asemenea şi pe ai voştri pe care-i avem prizonieri. Acest
demn senior vă poate confirma.
— Confirm! zise Malestroit. Sire, în acest moment, şaizeci de cavaleri şi seniori,
floarea nobilimii voastre, sunt păziţi fiecare de câte patru oameni înarmaţi cu
pumnale. Dacă într-o oră nu suntem înapoi, toţi cei şaizeci vor fi ucişi. Într-o oră, cei
două mii de arcaşi vor fi masacraţi. Într-o oră, zece mii de argotieri, hotărâţi să
moară, se vor răspândi în Paris cu torţe în mâini.
Întreaga asistenţă asculta cuvintele acestea, palizi de teamă. Regelui însă,
aceste ameninţări îi provocau o mânie surdă. Gata să se dezlănţuie.
Furia era gata să izbucnească. Se ridică să dea un ordin. În acel moment,
regele Argot-ului căzu în genunchi. Ludovic se opri surprins.
Hans se prosternă, fruntea atingându-i podeaua.
— Sire, zise regele Argot-ului, cu mult timp în urmă mi-am jurat mie însumi ca
niciodată să nu mă umilesc în faţa nici unei persoane pe lume, fie el chiar şi un
prinţ atât de puternic aşa cum sunteţi! În ziua în care am jurat, mi-am spus că
minutul primei mele umiliri va fi de asemeni minutul morţii mele. Sire, mă umilesc
în faţa voastră. Este deci dorinţa unui muribund.
— Vorbeşte! zise Ludovic cu o voce căreia nu-i putu stăpâni emoţia.
— Sire, nu ameninţ. Sire, implor. Vă rog cu umilinţă să aveţi milă nu de noi, ci
de Paris, de domeniile voastre, de voi înşivă. Sire, un singur cuvânt al vostru va
însemna bucuria, liniştea, înţelegerea şi voi considera că nu am plătit prea scump
cu moartea mea. Juraţi, sire, juraţi să respectaţi privilegiul sacru al Curţii Miracolelor
şi servitorii voştri, prietenii voştri vă vor fi aduşi imediat...
Regele ezita. Nu mai era furios. Dar îi era teamă că se va umili dacă dă înapoi,
că astfel îşi va mărturisi înfrângerea.
— Sire! strigă regele Argot-ului, Dumnezeu şi cerşetorul au drept de a acorda
refugiu. Voi aveţi dreptul de a graţia. Graţiaţi, sire! Şi veţi fi tot aşa de mare ca şi
Dumnezeu, astfel veţi învinge prin iertare şi generozitate...
— Deci milei mele i te adresezi acum?
— Da, sire! zise cu umilinţă regele Argot-ului.
— Şi spui că, drept recunoştinţă pentru regala îndurare, seniorii mei vor fi
eliberaţi?
— Da, sire.
Regele se ridică şi-şi înălţă mâna.
— Acord iertarea, spuse el. Pe Notre-Dame şi pe Cristos, jur să menţin
privilegiile confreriei cerşetorilor. Conte de Valois daţi ordinul de retragere imediată
a trupelor noastre. Santinelele şi patrulele să continue să supravegheze Curtea
Miracolelor. Dar nici un sergent şi nici un arcaş care asigură poliţia nu au dreptul să
pătrundă acolo pentru a, aresta criminalii al căror nume au fost făcute publice de
heralzii noştri. Dacă Buridan şi tovarăşii săi părăsesc domeniul pe care se exercită
dreptul de refugiu, să fie arestaţi.
Hans se ridică.
— Sire, mulţumesc! spuse el. Prizonierii să fie eliberaţi imediat! adăugă el
întorcându-se spre ducele de Thunes. Baricadele să fie îndepărtate! Totul să revină
la vechea ordine!...
Regele şi întreaga asistenţă nu-l pierdeau din priviri pe regele Hans. Ducele de
Thunes ieşi şi se îndreptă în grabă spre Curtea Miracolelor. Atunci Hans îşi. Scoase
pumnalul pe care-l purta la centură.
— Sire, spuse el, aţi jurat pe Notre-Dame şi pe Cristos să ne respectaţi
privilegiile. Eu am jurat să cruţ monarhia de o crimă şi Parisul de ruşine. Am făcut
un tratat ca de la rege la rege. Nu vă cer să-l semnaţi. Dar eu îl semnez! Şi semnez
cu sângele meu...
Şi în acel moment şi-l înfipse în piept.
Lama intră adânc. O lăsă înfiptă în trup. Câteva secunde rămase în picioare,
dar faţa-i deveni albă ca ceară.
Regele şi toţi cei de faţă îl priveau cu un fel de uimire amestecată cu
admiraţie. Hans murmură:
— Vedeţi pentru ultima oară figura unui om liber care nu s-a umilit niciodată şi
care moare pentru că a jurat, o dată pentru totdeauna, să moară în ziua în care îşi
va pleca fruntea în faţa unui om făcut după asemănarea sa... Adio, sire, fiţi fericit!...
Dădu de câteva ori din mâini şi căzu la pământ. Murise.
Regele Franţei se descoperi, solemn.
A doua zi, Curtea Miracolelor îşi reluase aspectul obişnuit, mai puţin acea
porţiune a străzii Fracs-Archers care fusese demolată. O noapte şi o zi de muncă
înverşunată a fost de ajuns pentru cerşetori să facă să dispară orice urmă a bătăliei.
Tot a doua zi se ţinu un consiliu între Buridan, Bourrasque, Haudryot, Gautier şi
Lancelot.
Buridan promisese să-l elibereze pe Filip. Chiar înainte de a se gândi să meargă
să-şi vadă mama şi logodnica, voia să-şi ţină promisiunea.
Dificultatea era uriaşă. Atât timp cât ei se aflau în Curtea Miracolelor, erau în
siguranţă. Dar în afara hotarelor refugiului confirmat cu solemnitate de Ludovic al X-
lea, redeveneau condamnaţii la moarte pe al căror cap fusese fixat un premiu.
Altfel spus, erau prizonieri în Curtea Miracolelor tot aşa cum ar fi fost într-o
închisoare. Vom reveni de altfel asupra acestui consiliu ţinut în locuinţa căpitanului
Buridan ― cu atât mai mult căpitan cu cât Hans murise! ― deoarece în timpul
acestor discuţii se petrecu un lucru pe care va trebui să-l relatăm.
Pentru moment, să spunem numai că Lancelot Bigorne avusese o întrevedere
cu ducele de Thunes, care-i repetase cuvintele regelui cu privire la el.
După ce ascultă întreaga relatare, îşi spuse:
"Pentru că jupân Buridan este destul de nebun să nu aprecieze fericirea ce i se
oferă, deoarece nu vrea să părăsească Parisul până ce nu-l va salva pe celălalt
nebun, Filip d'Aulnay, nu văd decât un singur fel pentru a aranja lucrurile, adică să
devin şi eu nebun."

Capitolul XVI Unde Lancelot Bigorne devine nebun

Încercarea de a-l elibera pe Filip d'Aulnay nu era din cele uşoare. Şi mai întâi,
oare mai trăia? Şi dacă da, unde se afla?
Acestor două întrebări voia să le găsească răspuns Lancelot Bigorne. Planul
său era totuşi extrem de simplu: consta în a se duce la Luvru, în a câştiga
încrederea regelui care deja îl aprecia şi acolo, în inima tuturor veştilor, ar fi aflat tot
ce voia să afle. Dificultatea era să ajungă la Luvru fără nici o piedică, adică să
treacă printre santinelele care supravegheau Curtea Miracolelor.
— Adio, cumetrilor, le spuse Lancelot lui Guillaume şi lui Riquet.
— Cum, adio?...
— Da, plec. Aici mă plictisesc. M-am săturat să tot văd mutrele astea hidoase;
vreau să văd mai de aproape o figură de rege şi pentru asta mă duc la Luvru.
— E nebun! strigă Riquet.
— Asta sper să devin, făcu Lancelot.
Şi plecă fără să mai dea explicaţii. Luând-o pe strada Saint: Sauveur, încercă
mai întâi să se îndrepte spre strada Tirevache în intenţia de a face o haltă la Moş
Crăciun-cu-Picioare-Răsucite. Strada, chiar în afara hotarelor regatului lui Argot, era
liniştită.
Totuşi Bigorne zări cinci sau şase arcaşi care jucau cărţi, înfundaţi într-o
cârciumă, dar se pare că aceştia nu-l văzuseră.
Bigorne îşi frecă mâinile şi înainta mai hotărât.
Numai un uriaş cu figură veselă intră în cârciumă în care se aflau arcaşii.
"Ei bine! îşi spunea Lancelot, unde sunt santinelele? Unde sunt patrulele?
Hotărât lucru este destul de uşor să ieşi din Curtea Miracolelor."
Deodată izbucni în râs.
— Vai de mine şi bietul Simon Malingre? Şi sărmana Gillonne? I-am uitat în
locuinţa pe care le-am dat-o. Drace! Numai să nu moară de foame!... Cu toate că
dacă stau să mă gândesc, dacă e să moară, mai bine de foame decât de altceva. N-
are importanţă, o să văd mai...
— Stai! strigă o voce lângă el.
Lancelot Bigorne făcu un salt şi încercă să dispară, dar cinci sau şase braţe îl
înhăţară şi-l reţinură cu putere. Cât ai clipi îi legară mâinile la spate.
— Urmează-ne! îi spuse cu asprime aceeaşi voce.
— Hei, ce înseamnă asta, domnule?
— O să vezi, Haide!...
— Vreau să spun că, în cazul în care locul în care mă veţi duce nu este acela
unde mergeam eu, aş putea să vi-l indic şi în felul acesta veţi câştiga în mod sigur
douăzeci ba poate chiar şi cincizeci sau o sută de scuzi: o adevărată avere!
— Haida-de! făcu sergentul. O sută de scuzi! Ticălosule! Îndrăzneşti să-ţi £>aţi
joc de un sergent de la Châtelet?
— Întâi să vă spun locul şi veţi vedea că nu-mi bat joc.
— Fie! Spune-mi unde să te duc pentru a câştiga cei o sută de scuzi şi apoi îţi
voi spune unde vei ajunge de fapt, dus de mine.
— La Luvru! răspunse scurt Bigorne.
— La Luvru? izbucni în râs sergentul. Ba o să te duc pur şi simplu la Temple
unde monseniorul de Valois mai întâi te va interoga şi apoi va hotărî ce e de făcut
cu tine.
— Şi totuşi, insist. Trebuie să mă duceţi la Luvru dacă vreţi să câştigaţi cei o
sută de scuzi puşi drept premiu.
— Aşa, zise sergentul zeflemitor şi odată ajunşi la Luvru, nu cumva vrei să te
duc în faţa regelui?
— Tu ai spus-o, spuse Lancelot cu răceală, cu regele trebuie să mă întâlnesc.
Un hohot nebun de râs îl zgudui de această dată pe sergent. Cum se putea ca
un răufăcător, un cerşetor, să aibă întâlnire cu regele? Era o nebunie, să mori de
râs, nu alta.
— Condu-mă la Luvru, anunţă-l pe rege că doresc să-i mărturisesc fapte
importante numai lui, singur, despre ce s-a întâmplat la Turnul Nesle şi vei vedea că
regele mă va chema imediat; regele va da chiar două sute de scuzi celui care mă va
aduce înaintea sa.
— Fie! zise sergentul, te voi duce la Luvru; dar dacă m-ai minţit, va fi vai de
pielea ta.
— Din păcate, un supliciu mai îngrozitor decât cel pe care mi l-ai spus mai
înainte, nu cunosc.
— Ai dreptate. Hei, voi ăştia, se adresă sergentul oamenilor săi schimbăm
direcţia: mai întâi trecem pe la Luvru.
Lancelot Bigorne nu scoase un cuvânt, dar răsuflă uşurat ca unul care a scăpat
de o grea cumpănă.
Trupa-şi schimbă drumul, după cum ordonase şeful şi peste câteva clipe ajunse
la Luvru.
La Luvru dădură de alt necaz, deoarece trebuiră să găsească un gentilom de
serviciu care să se însărcineze să-l anunţe pe rege.
În cele din urmă, după o lungă aşteptare, veniră după prizonier, care era păzit
cu atenţie şi-l conduseră în faţa lui Ludovic.
— Îii-ha! făcu Bigorne în loc de salut.
Ludovic sări cât colo, pregătindu-se să dea un ordin aspru, când privindu-şi mai
bine prizonierul, îl recunoscu pe acela care-l consolase şi-l făcuse să râdă. Şi atunci
se îmblânzi şi spuse în gura mare:
— Tu eşti, nebunule?...
— Văd cu plăcere că maiestatea voastră are o memorie bună, răspunse
Bigorne, m-a strigat numaidecât pe adevăratul meu nume. Şi imediat după acest
răspuns îndrăzneţ crezu de cuviinţă să mai dea drumul unui nou zbieret măgăresc,
spre uluirea profundă a întregii asistenţe, dar spre marea veselie a regelui care, de
această dată izbucni într-un hohot de râs sincer, atât din cauza zbieretelor lui
Lancelot, cât şi de figurile înspăimântate ale celor ce-l înconjurau.
— Destul, ajunge, nebunule! zise regele, văzând că Lancelot nu se mai oprea.
Haide, ai spus că vrei să-mi mărturiseşti lucruri importante. Ei bine! Încetează s-o
faci pe măgarul şi vorbeşte franţuzeşte.
În acel moment, unul din gentilomii prezenţi în suita regală făcu doi paşi
înainte, apropiindu-se de rege ca pentru a-i spune ceva confidenţial.
— Ce este? spuse regele; vorbiţi, domnule.
Gentilomul spuse în şoaptă câteva cuvinte care avură drept rezultat că,
deodată, surâsul binevoitor al regelui dispăru ca prin farmec, vocea-i căpătă un ton
aspru, rău, în timp ce i se adresa lui Bigorne:
— E adevărat ce mi se spune, jupâne, că ai luptat de partea acelui tâlhar
căruia i se spune Buridan? Că ai fost prins ieşind din acel loc infam, cuib de crime şi
de răzvrătiri, care este Curtea Miracolelor?
— Sire, spuse Bigorne care înţelese că de această dată îi era capul în joc, nu
ştiaţi că mă aflam la Curtea Miracolelor?
— Ba da. Dar tu ai luptat acolo? Ai fost văzut! E adevărat?
— E adevărat, sire!
— Mărturiseşti, deci? strigă regele.
— Ba mai mult decât atât... chiar mă laud cu asta. Iii-ha!... Aş vrea să vă văd
pe voi, oricât de rege sunteţi, dacă viaţa voastră ar depinde de viaţa altuia ― aşa
cum viaţa mea depindea de aceea a lui Buridan, ― nu aţi fi tras sabia pentru
apărarea aceluia, aşa cum am făcut-o eu pentru acel Buridan? Uitaţi sire ce v-am
spus atunci? Că soarta mea e strâns legată de aceea a lui Buridan, înghiţi-l-ar iadul.
Uitarea voastră mă întristează, dar nu mă surprinde, deoarece, vai, întotdeauna cei
mari uită bucuroşi nimicurile care-i ating pe cei mici, ca mine. Eu, care am făcut pe
răzvrătitul şi mi-am apărat viaţa numai pentru a intra în serviciul regelui meu!...
iată primirea ce mi se face! Bietul Lancelot Bigorne, bietul de mine, îmi sângerează
inima... dar cel puţin, pe sfântul Barnabeu, patronul meu, toată lumea îmi va
cunoaşte durerea!
Zbierete de iii-ha, vrednice de plâns, funebre, punctară întregul său discurs pe
cât de fantastic, pe atât de viteaz, deoarece Lancelot Bigorne îşi risca viaţa în
această clipă.
Nemaiputând rezista, regele izbucni din nou în râs, spunând:
— E adevărat! Uitasem că soarta ţi-e strâns legată de a acelui bandit şi, pe
Sfânta Fecioară şi eu aş fi făcut la fel ca tine. Dar spune-mi, acum eşti liber? Văd că-
l părăseşti pe Buridan.
— Fără îndoială şi, amintindu-mi de promisiunea făcută de regele meu, am
plecat pentru a veni să-l întâlnesc şi pentru ca să mă pun la dispoziţia sa, când
aceste brute (şi-i arătă din priviri pe cei ce-l păzeau), au sărit asupra mea ca un stol
de corbi înfometaţi, m-au legat... şi m-ar fi dus cine ştie unde dacă acel om nu ar fi
ascultat rugămintea mea şi nu şi-ar fi luat răspunderea să mă aducă aici.
— Bietul Lancelot Bigorne, spuse regele, pe jumătate ironic, pe jumătate
înduioşat, îţi faci debutul în rolul de bebun într-un mod trist, dar, nu are a face, m-ai
făcut să râd şi pentru asta îţi sunt recunoscător. Domnilor, adăugă el întorcându-se
spre seniorii uimiţi, vă prezint nebunul meu personal, el e singurul care are dreptul
să spună şi cele mai neplăcute adevăruri, oricui, chiar şi mie...
— Mai ales vouă, îl întrerupse fără pic de respect Bigorne.
— Mai ales mie, aşa să fie. Caraghiosul are limbă ascuţită, feriţi-vă, domnilor.
Şi totuşi nimeni să nu îndrăznească să-mi molesteze bufonul... i-ar putea părea rău
după aceea. Şi voi, ăştia ce mai aşteptaţi, dezlegaţi-l pe Maiestatea Sa Nebunia?
Cât ai clipi, legăturile ce-i paralizau mâinile lui Lancelot Bigorne fură tăiate şi
gardienii se retrăgeau respectuoşi, în timp ce mai mulţi nobili se înghesuiau în jurul
lui pentru a-l felicita şi a se face remarcaţi de importantul personaj care în acea
vreme era nebunul regelui. Lancelot, ca un bun prinţ ce era, se lăsa îmbrăţişat şi
felicitat cu o bunăvoinţă comică.
Gărzile care-l aduseseră în faţa regelui dispărură cu grijă, mai puţin sergentul
care părea că aşteaptă ceva.
Lancelot îl văzu şi, luându-l de mână îl duse în faţa regelui căruia îi spuse:
— Acestui om i-am promis, în numele vostru, o sută de scuzi. Vă rog maiestate
să ordonaţi să i se dea.
— O sută de scuzi! Pe toţi dracii! E o sumă! Ce mod ciudat de a-ţi începe
meseria! Şi de ce aş da eu o sută de scuzi acestui individ care te-a arestat?
Sergentul începu să tremure.
— Pentru că a consimţit să mă aducă la Luvru în loc să mă ducă la Temple,
spuse Bigorne.
— O sută de scuzi doar pentru atât?
— Bun, zise liniştit Bigorne, iată-l pe rege care de pe acum crede că bufonul
său nu valorează o sută de scuzi amărâţi!...
— Haida-de, făcu regele, să i se dea omului ăsta zece scuzi şi să nu mai vorbim
despre asta. Numai că pe viitor să fii mai econom cu banii mei... dacă vrei să-ţi
rămână şi ţie ceva.
— Prietene, zise Bigorne îndreptându-se înspre sergent, ţi-am promis o sută de
scuzi din partea regelui; regele nu acceptă, de aceea te vei prezenta la vistierie din
partea mea; îţi cedez leafa mea pe un an.
— Bine! Bine! făcu Ludovic. Să i se dea o sută de scuzi. Dar să facă şi o sută de
zile de închisoare pentru că nu a ascultat ordinul şi nu l-a condus pe arestat la
Temple...
Sergentul ieşi, pe jumătate încântat, pe jumătate furios.
Bigorne îşi spunea: "Am spus primul meu an. Deci, acest demn Ludovic crede
că mă instalez aici pentru totdeauna."
— Urmează-mă, îi ceru regele noului său bufon, în timp ce întreaga asistenţă
se retrăgea în anticameră la un gest făcut de rege.

Capitolul XVII Regele şi bufonul


După ce toată lumea se retrase, regele trecu în cabinetul său, urmat de
Lancelot Bigorne care-şi lua în primire în acest fel funcţia sa de bufon şi care de
altfel înţelesese că încă nu se terminase convorbirea cu regele. Dimpotrivă, lupta,
căci era vorba de o adevărată luptă care urma să aibă loc între aceste două
personaje, lupta abia începea.
Cea mai mică imprudenţă îl putea face pe Lancelot să-şi piardă funcţia de
nebun şi viaţa de vagabond.
Regele luă loc într-un fotoliu.
— Ei, jupâne nebun, să auzim mărturisirile; ce ai să-mi spui despre ce s-a
întâmplat la Turnul Nesle? Când m-ai condus acolo, n-ai făcut decât să mă aşezi în
faţa unei uşi spunându-mi să caut în acea cameră şi voi afla ceva. Am căutat, dar
nu am găsit nimic. Totuşi, adăugă el cu o figură întunecată, trebuie să găsesc!
Vorbeşte, ştii ceva?
— Am eu de mărturisit ceva?
— Şi totuşi, spuse regele, mi s-a spus că mă cauţi tocmai pentru aşa ceva!...
— A, da, e adevărat! Vi s-a spus aşa ceva, reluă calm Lancelot, dar nu trebuia o
motivaţie pentru a ajunge în faţa regelui?
— Atunci, făcu regele dezamăgit, deoarece Lancelot îi părea sincer, atunci nu
ştii nimic? N-ai aflat nici un secret?
— Nu ştiu absolut nimic!... Nici cel mai mic lucru... Ceea ce v-am spus eu a fost
doar: "Bate şi ţi se va deschide! Caută şi vei găsi!..." Să dea ciumă-n mine dacă
mint!
— Lasă! spuse regele suspinând, să nu mai vorbim despre asta.
— Dar, reluă Bigorne părând că-şi cântăreşte fiecare cuvânt, dacă eu nu ştiu
nimic, cunosc totuşi pe cineva care ştie totul!
— Cine-i? întrebă Ludovic nerăbdător.
— Ei bine!... domnul d'Aulnay, Filip d'Aulnay ştie totul... Dar ce s-a întâmplat cu
domnul d'Aulnay? Dracu ştie... O mai fi încă în viaţă?
— Da, încă trăieşte! strigă regele bucuros, o bucurie feroce, încă trăieşte şi ştiu
unde se află. Dar ce folos... singurul care ştie totul, nu vrea să vorbească... sau mai
bine zis, nu poate să vorbească.
Cu toată bucuria ce o simţi la aflarea veştii că Filip este în viaţă, Bigorne nici nu
clipi.
Nu făcu decât să spună:
— Asta pentru că nu ştie nimeni să-l facă să vorbească.
— Ce vrei să spui?
Ridicând din umeri, Bigorne răspunse:
— Regele îmi va permite să-i pun o întrebare?
— Vorbeşte!
— Regele îmi va răspunde cinstit?
— Caraghiosule! Abuzezi de funcţia ta, mi se pare.
— Atunci, tac.
— Vorbeşte, brută! Îţi voi răspunde.
— Cine a fost însărcinat cu anchetarea domnuhii d'Aulnay... Aşteptaţi, voi
răspunde în locul vostru... pariez că e monseniorul conte de Valois... numai dacă nu
e vorba de monseniorul de Marigny.
— Îi vorba de Valois! spuse regele, care nu ştia unde vrea să ajungă bufonul
său.
— Valois!... Eram sigur!... Valois! Iii-ha! Iii-ha!
Şi Bigorne, în timp ce gândea: "Bine! Filip este la Temple."
Bigorne îşi începu iar demonstraţia de bucurie ironică care umplea cabinetul cu
acele zbierete şi mai ironice.
— Hei, caraghiosule! Explică-te! spuse regele, din ce în ce mai întunecat. Îţi jur
că nu e de râs.
— Pe toţi dracii, râd pentru că l-aţi dat pe domnul d'Aulnay să fie păzit...
deoarece domnul d'Aulnay se află acum la Temple, nu-i aşa? Regele făcu un semn
afirmativ.
— Ei bine, i l-aţi dat să fie păzit, contelui de Valois... unul dintre aceia care are
cel mai mare interes ca prizonierul să nu vorbească!
— E adevărat, spuse regele, acum cred şi eu asta. Dar ce ştie Valois?
— Ce ştie Valois?... întrebaţi-l pe Marigny.
— Marigny de asemenea..., Oh! Am ajuns să văd numai a trădare în jurul meu!
Şi ce ştie Marigny?
— Întrebaţi-l pe Valois, făcu Bigorne.
Regele rămase câteva momente uimit, apoi spuse:
— Ştii că îi acuzi de acei doi oameni, cei mai puternici după rege?...
— Iii-ha!... făcu Bigorne ca şi când ar fi fost înspăimântat, o rog pe Maiestatea
Voastră să observe că nu acuz pe nimeni... Spun, ceea ce este adevărat, că
monseniorii de Valois şi de Marigny ştiu tot atât de mult sau puţin cât ştie domnul
d'Aulnay, dar că având interesul ca acesta să nu vorbească, vor acţiona în
consecinţă. Dar nu-i acuz de nimic, eu nu ştiu nimic.
— Îi voi chema imediat pe Valois şi Marigny, vom vedea...
— Nu vom vedea nimic... Vor răspunde respectuos regelui că nu ştiu despre ce
vor-beşte regele, vor spune asta şi vor susţine mult şi bine... Şi regele, cu ce
dovadă i-ar putea convinge că mint?... Regele nu are. Nici o dovadă... Regele se va
afla astfel între doi seniori care-şi vor da cuvântul de cavaleri că nu înţeleg despre
ce e vorba şi un biet nenorocit, un bufon, care nu ştie nimic, dar care poate să-l
ajute pe rege să afle... regele nu va ezita să creadă cuvântul celor doi gentilomi
care-l vor face bucăţele pe bietul Lancelot! Chiar aşa de repede ar trebui să-mi
sfârşesc zilele şi asta pentru că am vrut să-mi servesc cu credinţă stăpânul, regele?
Iii-ha... bietul de mine...
— E adevărat, făcu regele, ai dreptate... dar pentru Dumnezeu, încetează cu
zbieretele astea care nu-şi au rostul aici.
— E drept, zise Lancelot care deveni serios şi adăugă cu un ton a cărui
demnitate îl impresiona pe rege:
— Sire, nu sunt decât umilul vostru supus, mă aflu aici prin bunăvoinţa voastră
având drept sarcină să-l distrez pe regele meu, dar, sire, sub o coajă aspră poate să
se ascundă un fruct bun... Regele să-mi arunce o privire binevoitoare, să mă
onoreze puţin cu încrederea sa regală şi ceea ce eu nu ştiu dar alţii cunosc şi ar
putea spune, jur pe Cristos că-i voi face să spună!... Şi pentru asta, sire, ce trebuie
făcut? Să-i păcălim!... Ah! Ştiu, acest cuvânt nu sună bine urechilor voastre regale...
dar cei care trădează merită să fie combătuţi cu propriile lor arme... Asta-i singurul
mod de a-i învinge.
Regele fu cu atât mai impresionat, cu cât aceste cuvinte şi tonul calm şi demn
cu care erau spuse contrastau izbitor cu manierele de până acum ale bufonului..
Ce se petrecu apoi? Care a fost discuţia între rege şi bufon? Ce hotărâri s-au
luat? Fără îndoială că o vom afla.

Capitolul XVIII Evadarea lui Simon şi a Gillonnei

Acum trebuie să ne întoarcem la cele două personaje pe care le-am lăsat într-o
situaţie precară şi ale căror mişcări şi fapte ne solicită atenţia: e vorba de omul de
încredere al lui Valois, Simon Malingre şi de tovarăşa acestuia, Gillonne.
După aproape douăzeci şi patru de ore după plecarea lui Lancelot Bigorne,
aceste două personaje încă nu văzuseră pe nimeni şi ceea ce era mai rău, nu
primiseră nici cea mai mică bucăţică de pâine şi nici o picătură de apă.
— Gillonne! gemu Malingre.
— Simon? întrebă Gillonne.
— Chiar o să murim de foame şi de sete în vizuina asta infernală, ca două vulpi
prinse în capcană?
— Nu suntem încă pierduţi!...
— Ai vreo idee?
— Poate!
— Care?... Gillonne, buna mea Gillonne, spune-mi şi mie ideea ta... Ştiu că ai o
minte iscusită. Uite, totdeauna am ştiut că dintre noi doi, tu erai cea mai
deşteaptă... Să mă trăznească dacă mint!
— Cea mai deşteaptă!... murmură Gillonne aruncând tovarăşului ei o privire
dispreţuitoare, da, din păcate nu am forţă.
— Vrăjitoareo! urlă Simon, exasperat de dispreţul ei... Nu ştiu ce mă opreşte să
nu te strivesc... fiindcă, la urma-urmei, din cauza ta suntem aici...
După ce-l privi o clipă, Gillonne lăsă să cadă un singur cuvânt:
— Imbecil!
Efectul a fost fulgerător.
— Iartă-mă, buna mea Gillonne, mă enervez şi greşesc... în situaţia în care
suntem, ar trebui să ne ajutăm unul pe celălalt… Am uitat asta, dar îţi promit că nu
se va mai repeta.
— Ce generozitate, bombăni Gillonne.
— Dar spuneai că ai o idee? întrebă Simon.
— Despre ce, Simon?... am o mulţime de idei.
— În legătura cu ieşirea de aici.
— A, da, am o idee.
— Care e?
— Răbdare, Simon... nu e bine să ne grăbim. Fructul e bun când e copt.
— Şi crezi că se va coace curând?
— Poate!
— Şi când va fi copt, o să mi-l arăţi?
— Fără îndoială.
— Caută Gillonne, caută, când vei găsi, îmi vei spune; în timpul ăsta voi căuta
şi eu.
Acestea fiind spuse, cum se făcuse noapte de-a binelea, se întinseră fiecare pe
câte o grămadă de paie şi încercară să adoarmă.
Şi totuşi, lucru ciudat, celulă, deoarece acest rol îl avea camera, părea că se
luminează încetul cu încetul de o lumină cernută, îndepărtată.
Încet, încet, o lumină gălbuie formă un pătrat, desenat precis pe solul din
interiorul căminului.
Ori, Gillonne nu dormea şi fu izbită de acest fenomen.
Se ridică de pe grămada de paie şi de acolo, cu ochii măriţi, privea şi încerca
să înţeleagă.
Atunci văzu că acea lumină cobora chiar din coşul căminului şi înţelese,
murmurând un singur cuvânt:
— Luna!
Într-adevăr despre lună era vorba care, ajunsă la zenit, făcea ca razele ei să
străbată prin coşul căminului luminând astfel încăperea.
— Aha! murmură Gillonne.
Şi încetişor îl trezi pe Malingre.
— Simon, şopti Gillonne.
— Ei! Ce?... ce este? Dar-ar ciumă-n tine! Să mă trezeşti tocmai când mâncăm
aşa bine. S-a copt fructul ăla?
— Priveşte, zise Gillonne. Acolo... raza aia de lumină... nu o vezi?
— Ba da! Ei şi?
— Nu vezi că-i luna?
— Luna sau soarele, ce importanţă are?
— Are mare importanţă. Nu vezi pe unde vine raza?... Nu vezi că este în
cămin?
— Aha, da, într-adevăr, încep să înţeleg! zise Malingre.
Şi, ridicându-se repede, se îndreptă spre cămin. Rămase acolo câteva minute,
după care reveni în cameră.
— Ei bine? întrebă Gillonne.
— Ei bine! zise Simon radios, nu este prea înalt şi este suficient de larg ca să
putem trece cu uşurinţă; mai mult, pietrele în interior formează tot felul de ieşituri,
ca şi cum ar fi o scară... Gillonne, iubita mea Gillonne, în zece minute vom fi
departe de aici. Oh, fericită rază de lună!
În minutul următor, Simon se strecura pe coşul căminului.
După cum spusese, pietrele din care era zidit coşul, formau diverse asperităţi
care jucau rolul de trepte, în aşa fel încât în câteva minute se afla pe acoperiş.
După alte câteva minute şi Gillonne apăru, fără să fi depus eforturi prea mari.
Simon măsură cu privirea înălţimea acoperişului şi sări vitejeşte... Gillonne, la
rândul ei, se lăsă să atârne de streaşină şi-şi dădu drumul, nu fără a pomeni doi sau
trei sfinţi, crezându-se datoare să le promită la fiecare câte o monedă de aur. Pentru
a sfârşi, cei doi tovarăşi se regăsiră teferi şi nevătămaţi, în afară de câteva mici
zgârieturi.
Ce era mai greu urmă acum: trebuiau să poată ieşi teferi din Curtea
Miracolelor.
Încet, cu mii de precauţii, se strecurau în umbra zidurilor, tremurând ori de
câte ori treceau prin faţa unei uşi sau a unei ferestre unde ardea o lumină.
Unde anume se aflau? Nu ştiau, dar înaintau, totuşi.
Pe când se apropiau de o casă destul de frumoasă, ― o frumuseţe relativă,
bineînţeles, ― în interiorul căreia se vedeau luminile arzând, auziră paşi şi voci
numeroase.
Din faţă venea un grup de cerşetori şi le era imposibil să-l evite.
Dar, ajuns în faţa acelei frumoase case, grupul se opri, se deschise o uşă prin
care ţâşni o rază de lumină, se auziră mai multe exclamaţii, râsete, zgomot de
scaune răsturna-te. Datorită luminii, cei doi reuşiră să vadă şi feţele celor care
făceau atâta zgomot şi o exclamaţie surdă ieşi de pe buzele lui Simon Malingre,
înspăimântat:
— Lancelot Bigorne!
Spunând asta, se aruncă înfricoşat într-o fundătură care din fericire se găsea
acolo, târând-o şi pe Gillonne, care tremura la fel.

Capitolul XIX Ce se întâmpla cu memoriile Annei de


Dramans

Cu câtva timp în urmă îl lăsasem pe Wilhelm Roller pe malul Senei, la


picioarele Turnului Nesle cu o lovitură de pumnal în spate şi alta în piept; ne
amintim chiar şi de faptul că Stragildo lăsase pumnalul înfipt în pieptul victimei.
Acest pumnal fusese dăruit lui Stragildo de Margareta de Burgundia şi mânerul lui
era din argint. Cizelat.
Trecuse aproape o jumătate de oră de când Wilhelm Roller se afla întins la
pământ, părând lipsit de viaţă, când un oarecare, cu toată ora matinală, trecu pe
acolo.
Acest individ se plimba prin împrejurimi, când, o dată ajuns în dreptul Turnului
Nesle, se opri brusc şi-şi spuse:
— Ia te uită! Un mort!
Se îndreptă imediat înspre cadavru şi începu să-l scotocească liniştit.
Dar nu găsi nimic în buzunarele elveţianului.
Individul care îngenunchease pentru a percheziţiona leşul, se ridică şi suspină
abătut:
— E mort de-a binelea. Oricum, alţii au fost mai harnici ca mine. Am ajuns prea
târziu, asta e!
Pe când rostea aceste cuvinte, privirile-i căzură pe pumnalul cu mânerul de
argint şi, cu un strigăt de bucurie, căzu din nou în genunchi.
— E totuşi din argint. Nefericitul ăsta nu mi-a înşelat chiar toate aşteptările;
cred că o să mă rog pentru el.
Şi în acest timp începu să tragă pumnalul din rană, examinându-i cu atenţie
mânerul.
— Cred că o să câştig doi sau trei scuzi pentru el, îşi spuse vagabondul.
În acel moment, Roller scoase un suspin slab şi individul se retrase câţiva paşi,
înspăimântat, făcându-şi cruce.
Dar cum totuşi rănitul continua să rămână nemişcat, omul căpătă din nou curaj
şi, pe când un geamăt scăpa de pe buzele lui Roller, îşi spuse:
— Poate că încă nu a murit! Hei! Prietene, spuse el apropiindu-se, dacă nu eşti
mort, spune-o de grabă.
Rănitul bâlbâi câteva cuvinte fără sens.
Noroc de faptul că plimbăreţul care făcuse lugubra descoperire nu era un om
rău, aşa încât începu să-l stropească, cu apă din Sena pe bietul rănit, care-şi reveni
după câteva momente.
— Ce-aş putea face ca să te ajut? îl întrebă omul pe Roller după ce-l târâse
până la Turn şi-l sprijinise cu spatele de acesta.
Roller părea că-şi revine din ce în ce, încât la întrebarea omului îi răspunse
destul de clar:
— Dacă eşti creştin, ajută-mă să ajung până la prima casă de la pod şi vei fi
răsplătit.
— Sunt creştin, răspunse vagabondul şi vă pot ajuta să mergeţi chiar mai
departe. În ceea ce priveşte recompensa, nu vă neliniştiţi, sunt deja recompensat.
Chiar dacă Roller înţelesese sau nu sensul acestor cuvinte, nu avea
importanţă. Făcu semn omului care-l ajută să se ridice în picioare.
În aproape două ore străbătură scurtă distanţă până la pod. Cu un gest, Roller
îi arătă casa unde voia să fie condus: era de fapt o cârciumă prăpădită, un fel de
han dărăpănat, unde era destul de bine cunoscut şi unde hangiţa îl primi cu multă
milă, în timp ce hoinarul care-l găsise, sau mai bine spus, îl salvase, dispăru uşurel,
intenţionând fără îndoială să vândă pumnalul lui Stragildo.
La capătul a trei zile, rănile lui Roller începură să se vindece şi o anunţă pe
hangiţă că vrea să plece. Femeia îi replică, pe bună dreptate, că nu face altceva
decât să se sinucidă, plecând în starea în care se află. Dar Roller era încăpăţânat.
Mai mult, era ros de nelinişte. Într-adevăr, Mabel îi dăduse întâlnire în casa de lângă
cimitir şi de atunci trecuseră trei zile. De bine, de rău, reuşi să se îmbrace şi ieşi
refuzând orice ajutor, îndreptându-se spre casa unde-l aştepta Mabel. Era a doua zi
după ce Mabel şi Myrtille părăsiseră Parisul.
Cu un efort puternic, elveţianul reuşi să-şi învingă slăbiciunea care-l cuprindea
şi începu să scotocească încăperea care-i servise de laborator lui Mabel pe vremea
când aceasta se ocupa cu pregătirea filtrelor.
Pe fundul unui cufăr, Wilhelm găsi un sul de pergamente şi trei sau patru scuzi
uitaţi de Mabel.
Elveţianul luă scuzii şi sulul de pergamente înfăşurat într-o hârtie pe care se
aflau scrise câteva rânduri.
Apoi, poticnindu-se, ţinându-se de ziduri, coborî scările şi o luă de-a lungul
cimitirului Inocenţilor îndreptându-se înspre Luvru, în timp ce se însera.
Împrejurimile erau pustii.
Puterile începeau să-l lase şi se sprijini de un zid. Simţea că va muri.
— Dumnezeule, spuse Roller, nu-ţi cer decât o oră să mă mai laşi să trăiesc.
După alţi cincizeci de paşi se simţi sfârşit. Nefericitul înţelese că va plăti cu
viaţa nerăbdarea sa de a se răzbuna.
Genunchii i se muiară şi se prăbuşi, în timp ce dinspre celălalt capăt al străzii
îşi fac apariţia o trupă de călăreţi.
Călăreţul din fruntea trupei mergea cu capul aplecat, nemaiţinând frâul în
mâini, iar pieptul scuturat de suspine arăta că este apăsat de greutatea unor
gânduri negre. Deodată calul se opri singur.
Cavalerul păru că se trezeşte din gândurile sale şi zări la picioarele calului un
corp prăbuşit. Era gata să treacă mai departe, când, în urma câtorva cuvinte abia
auzite, tresări puternic.
Descălecă şi aplecându-se asupra muribundului, îl întrebă:
— Spui că mă recunoşti?
— Da.
— Şi că ai să-mi spui ceva important cu privire la rege?
— Da.
— Vorbeşte, te ascult.
Dar acum Roller nu mai era aşa de hotărât să mai vorbească. Aruncă o privire
cercetătoare asupra cavalerului ca şi cum ar fi voit să-i ghicească gândurile.
— Este adevărat, spuse în cele din urmă, este adevărat monseniore, că o urâţi
pe regină, după cum se spune la Luvru?
— Mă întrebi tu asta, dacă o urăsc pe regină?
— Da, eu vă întreb şi numai un muribund care este gata să se prezinte în faţa
lui Dumnezeu ar putea să uite puterea voastră pământeasca pentru a vă pune o
aşa înfricoşătoare întrebare.
Ochii cavalerului aruncau fulgere.
— Ei bine, spuse acesta, ai auzit bine, o urăsc pe aceea de care vorbeşti. Şi
acum vorbeşte.
Muribundul păru că face un ultim efort. Înţelegând că nu mai poate vorbi prea
mult timp, întinse cavalerului sulul:
— Luaţi-l... Oh! Aş fi vrut să-l duc eu însumi regelui... dar... iată că...
De pe buzele sale nu mai ieşiră decât câteva suspine şi gemete.
Cavalerul se ridică încet şi, în picioare, fixă câteva clipe muribundul.
Roller deschise ochii, îl mai privi încă odată pe cavaler, o privire disperată şi cu
o tresărire puternică, rămase nemişcat pe vecie.
De-abia în acel moment cavalerul îşi aruncă privirea asupra sulului pe care-l
primise într-un mod aşa de ciudat şi citi: Memoriile doamnei de Dramans cu privire
la cele petrecute în Turnul Nesle. Înţelese totul, fără îndoială, deoarece deveni la fel
de palid ca şi cadavrul care-i zăcea la picioare.
Pentru ultima oară se aplecă asupra omului, îi atinse pieptul în dreptul inimii şi
convingându-se că acesta e mort, ascunse sulul sub manta şi încălecând, îşi urmă
drumul, mai gânditor şi mai întunecat decât până atunci.
Cavalerul nu era altul decât Enguerrand de Marigny...

Capitolul XX Urmarea evadării lui Malingre

În timp ce primul ministru, după strania întâlnire cu muribundul care-i dăduse


sulul cu pergamente, îşi continuă drumul, cam la aceeaşi oră, Simon Malingre şi
Gillonne reuşiră să fugă şi, trecând la noroc prin Curtea Miracolelor, întunecată şi
tăcută, fură nevoiţi să se oprească în faţa unei case unde se zăreau lumini şi se
auzeau zgomote.
Uşa casei se deschise brusc şi o ceată de opt sau zece indivizi apărură din
noapte. Simon Malingre şi Gillonne de-abia avură timp să se ascundă pentru a nu fi
zăriţi, după care, uşa se închise în urma cetei, dar nu înainte ca Gillonne şi Simon să
nu prindă din zbor câteva cuvinte şi să zărească unele figuri. Amândoi tresăriră ―
de data aceasta de bucurie, încât uitară postul negru la care fuseseră supuşi.
— Ai auzit parola care ne va permite să ieşim din locul ăsta blestemat?
— Bineînţeles! D'Aulnay şi Valois!
Şi Malingre adăugă gânditor:
— Deci el e aici! A intrat în casa asta! Ce spune? Ce face?...
— E o adevărată binecuvântare, reluă Gillonne, că s-a întâmplat să ne aflăm
aici, tocmai acum şi că am putut auzi... Acum putem ieşi fără teamă.
În acest timp, Simon era absorbit în contemplarea unei deschizături în zid,
aflată la oarecare înălţime de la sol şi pe unde ieşeau câteva raze de lumină.
Această deschizătură era o gaură în zid, cum am mai spus că exista aproape la
toate cocioabele Curţii Miracolelor.
Din nefericire era mult prea sus pentru a o putea ajunge, dar căutând, Simon
observă că sub ea se afla un pietroi destul de mare.
Se urcă pe acesta, dar nu era de ajuns pentru a ajunge să privească în interior.
Începu să pipăie zidul în speranţa că va găsi o crăpătură cu ajutorul căreia să
se poată căţăra, dar trebui să renunţe.
Simon făcu o figură dezamăgită, când, Gillonne îi spuse:
— Dacă eşti destul de voinic să mă susţii, pot să mă urc pe umerii tăi şi să
privesc eu.
Şi cum Simon părea că ezită, adăugă:
— Altfel n-ai cum face pentru a afla.
Era adevărat şi Simon se resemnă.
— Urcă! spuse acesta.
Cu sprinteneală, în scurt timp Gillonne se afla pe umerii lui Simon care suporta
cu stoicism greutatea Gillonnei.
Astfel cocoţată, scorpia se trezi la nivelul orificiului prin care putea privi în voie
la cei care se aflau înăuntru şi-i putea auzi ce vorbesc.
Când văzu că personajele se ridicau pentru a ieşi, Gillonne îşi dădu seama că
scurta consfătuire se terminase şi se lăsă să alunece de pe umerii lui Simon.
— Uf! spuse Simon cu un suspin de uşurare, n-aş fi crezut niciodată că eşti atât
de grea... Ei bine, ce spuneau?
Prudentă, Gillonne intră în ascunzătoarea pe care o mai folosiseră făcându-i
semn s-o urmeze.
În momentul următor uşa se deschise din nou şi ieşiră cinci oameni.
După ce Simon şi Gillonne se asigurară că cei pe care-i spionaseră s-au
îndepărtat, se sculară şi o luară în direcţia opusă, nemaiîncercând să se ascundă.
Datorită parolei pe care o surprinseseră, puteau acum ieşi teferi din această Curte a
Miracolelor, unde la un moment dat crezuseră că-şi vor lăsa pielea.
Când se consideră în afara oricărui pericol, Gillonne consimţi să vorbească şi-i
povesti lui Simon tot ce văzuse şi auzise. Acesta nu mai pierdu nici un moment.
— Repede, spuse el, să ne despărţim: tu, Gillonne t fugi şi aşteaptă-mă la
Curtea cu Trandafiri. Eu alerg la Temple şi de această dată nu numai că vom fi
iertaţi şi monseniorul nu ne va mai ucide, dar chiar ne va îmbogăţi. Du-te Gillonne
şi eu, ca să ajung mai repede, voi lua un cal de la Luvru.
Scorpia-i aruncă o privire dispreţuitoare lui Simon care se îndepărtă fără să-i
mai pese de ea:
— Du-te!... Du-te la Luvru şi la Temple să profiţi de ceea ce ţi-am spus... Dar
secretul cel mai important l-am păstrat pentru mine; de el mă voi folosi numai eu şi
cu ajutorul cerului te voi pedepsi pentru lăcomia ta, blestematule...
Mirat că Gillonne l-a lăsat să plece singur, Simon se îndreptă repede spre Luvru
unde ajunse fără să i se întâmple nimic.
Mulţumită slujbei sale pe lângă unul din cele mai puternice persoane, cum era
stăpânul său, Valois, Malingre cunoştea la curte numeroşi ofiţeri.
Sosit în grabă mare la Luvru, Simon se interesă cine sunt ofiţerii de serviciu şi,
printre numele aflate recunoscu doi din cei aflaţi în directă subordine a lui Valois.
Din aceştia doi, umil îl cunoştea pe Simon drept omul de încredere al lui Valois.
Malingre nu întârzie să se prezinte acestuia şi-i povesti atât cât crezu de
cuviinţă din cele ce i se întâmplase, făcându-l pe acesta să creadă că dacă-l ajută
pe el, Malingre, face un mare serviciu contelui.
Rezultatul nu se lăsă aşteptat şi după câteva minute Malingre se văzu cocoţat
pe un cal excelent cu care porni în cea mai mare viteză spre Temple, în timp ce
ofiţerul începu să adune cam la treizeci de oameni în fruntea cărora se îndreptă şi
el, la rândul lui, spre Temple. Sigur pe faptul că ofiţerul îl urmă cu ajutoarele cerute,
Malingre ajunse la Temple şi podul mobil coborî în faţa lui fără nici o dificultate.
Câteva momente mai târziu, Malingre se prezentă în faţa lui Valois, a cărei primă
intenţie, văzându-l, a fost să ordone arestarea acestuia.
— O clipă, monseniore, spuse Simon, veţi ordona să fiu ars pe rug sau tras pe
roată mâine. Dar acum, ascultaţi-mă...

Capitolul XXI Lancelot Bigorne porneşte la treabă

Persoanele pe care Gillonne le văzuse în acea casă erau Buridan, Gautier,


Bourrasque şi Haudryot.
După dispariţia lui Lancelot Bigorne, Gautier insistă pe lângă tovarăşii săi să
încerce cu toţii să afle ce se întâmplase cu fratele său, Filip, chiar dacă ar fi aflat
despre el că-i mort.
Fără îndoială că Bigorne spusese ceva lui Buridan despre ce voia să facă,
deoarece acesta încercă să-l calmeze pe bietul Gautier spunându-i că vor lua o
hotărâre după întoarcerea lui Lancelot.
— Dar dacă nu mai vine! strigă Gautier.
— Se descurcă Lancelot, iubite Gautier, răspunse calm Buridan, e un şmecher
prea rnare să nu reuşească el ceva. Pe deasupra este şi un prieten credincios şi
devotat. Puţină răbdare.
— Ascultaţi! făcu Guillaume Bourrasque care asista împreună cu Riquet
Haudryot la discuţie, ascultaţi! Vine cineva... N-aţi auzit semnalul care ne anunţă că
se apropie un prieten?
Cu precauţie totuşi, Guillaume deschise uşa şi, recunoscând pe noii sosiţi,
exclamă bucuros:
— Am auzit bine!... sunt prieteni... Pe coarnele diavolului! Şi tocmai Lancelot îi
conduce!
— Lancelot! strigară într-un glas Gautier, Buridan şi Riquet, repezindu-se spre
uşa larg deschisă.
— Bineînţeles, el este!
În acest timp, Lancelot Bigorne în fruntea unei cete de vreo zece inşi solizi,
ajunsese în faţa uşii. Întorcându-se spre escorta sa, le comandă:
— Aşteptaţi-mă unde am hotărât... şi mai ales, aveţi grijă!...
Ceata îl salută şi făcu cale întoarsă.
— Un moment, îi strigă Lancelot, amintindu-şi ceva; doi dintre. Voi să anunţe
toate posturile, toate santinelele, că din acest moment parola s-a schimbat...
nimeni nu va putea să intre sau să iasă din Curtea Miracolelor decât dacă o
cunoaşte şi anume: d'Aulnay şi Valois!... şi acum, puteţi pleca.
— Acum, povesteşte! îi ceru Buridan.
— Filip?... mai întâi... spuse în acelaşi timp Gautier.
— Trăieşte! răspunse scurt Lancelot. Se auzi un suspin general de uşurare.
— Ei bine, bombăni Gautier, din moment ce trăieşte, găsim noi calea de a-l
elibera.
— Fără îndoială! îl asigură Buridan.
— Unde l-au dus?
— La Temple! A fost încredinţat pazei lui Valois!
Şi atunci, Lancelot Bigorne le povesti tovarăşilor săi tot ce i se întâmplase de la
plecarea sa din Curtea Miracolelor şi mai ales convorbirea sa cu regele, fără să uite
#nici cel mai mic amănunt. Adăugă chiar, că fiind în palat, a cam scotocit peste tot
şi a făcut rost de câteva permise de liberă trecere în alb, dar care aveau semnătura
regelui şi pecetea acestuia.
Le explică în detaliu planul la care se gândise pentru a-l elibera pe Filip.
Când termină, văzu cu satisfacţie că planul său este apreciat de toţi tovarăşii
săi care-l lăudau fără reţinere.
— Dar, zise Lancelot care, prin acordul tacit al celorlalţi părea că luase
conducerea operaţiilor, dar nu putem pierde nici o clipă. Urmaţi-mă, domnilor.
— Unde ne duci? întrebă Gautier.
— Veţi vedea.
Şi Lancelot îi conduse în altă casă, unde într-o cameră găsiră mai multe
uniforme purtând emblema regală.
Lancelot arătă fiecăruia costumul ce trebuia să-l îmbrace şi în timp ce el însuşi
îmbrăcă un costum special, îi arătă lui Buridan o uniformă de ofiţer, spunându-i:
— Natural că tu vei fi comandantul escortei. Şi mai ales nu-ţi ridica viziera sau
nu-ţi scoate coiful, indiferent ce se întâmpla.
— Fii liniştit, îi răspunse Buridan.
După ce toată lumea fu echipată, îşi dădură seama că alcătuiesc o trupă în
misiune, comandată de un ofiţer.
Numai Lancelot îşi ascundea costumul, în întregime, sub mantaua care-l
înfăşură din cap până în picioare.
Lancelot conduse trupa spre o altă casă a Curţii Miracolelor şi deschise uşa.
Zece oameni înarmaţi, îmbrăcaţi cu uniforme ireproşabile, stăteau în jurul unei
mese încărcate cu sticle şi pahare.
Semănau uluitor cu cei ce-l însoţiseră pe Bigorne şi cu toţii se ridicară la
vederea acestuia, aşteptând ordinele.
— Ăştia-s flăcăii de adineauri, spuse încet Lancelot lui Buridan. Pe sfântul
Barnabeu, avem o escortă pe cinste. Am făcut rost de ei datorită unuia din
pergamentele semnate în alb şi pe care eu l-am completat. Sunt arcaşi ai regelui şi
erau la carceră. De acolo i-am scos, eu nebunul, din ordinul regelui!...
Apoi de adresă unuia care părea şeful celorlalţi:
— Parola?
— A fost comunicată peste tot.
— Caii?
— Sunt aici.
— Ei bine!... La drum, domnilor.
"Admirabil!" murmură Buridan.
Pentru a treia oară se îndreptară spre o nouă locuinţă unde se aflau
cincisprezece cai superbi, gata înşeuaţi.
— Tot în urma ordinului regal, spuse Lancelot lui Buridan. Bietul Răzvrătit, nici
nu se îndoieşte de faptul că el a semnat de a i se pune la dispoziţia bufonului său
cei cincisprezece cai din grajdurile sale!...
Şi în timp ce fiecare îşi scotea calul şi încăleca, Lancelot se apropie de omul cu
care mai vorbise şi-i spuse cu voce joasă:
— Nu-mi uita ordinele!
— Nu aveţi grijă.
— Vegheaţi asupra ofiţerului care vă conduce. Răspunzi de viaţa lui...
— Voi face cum aţi ordonat.
— Ştiţi ce v-am promis?... iertarea voastră, a tuturor, în clipa ieşirii din
Temple... pergamentele vă vor fi date pe loc... Dacă nu; veţi fi spânzuraţi imediat.
— Fiţi liniştit! Ne vom câştiga cinstit graţierea şi prima de cincizeci de scuzi
promişi...
— La drum!
Gautier deschisese nişte ochi mari, Buridan surâdea, iar Guillaume şi Riquet
păreau fără griji deoarece mâncaseră bine.
Douăzeci de minute mai târziu ajungeau la Temple şi Bigorne sună din corn.
Din curte îi răspunse un sunet asemănător.
— Ordinul regelui! strigă Buridan.
— Mesaj din partea regelui! strigă Bigorne, arătând un pergament.
Podul, mobil coborî.
Se apropie un ofiţer urmat de un arcaş care ducea un felinar. Ofiţerul
recunoscu însemnele regale ale uniformelor şi se înclină în faţa pecetei regale aflate
în josul pergamentului. După câteva minute, întreaga trupă descăleca în curtea
interioară.
— Câţi oameni aţi pus de gardă la podul mobil? întrebă cu asprime Buridan.
— Trei! răspunse ofiţerul, recunoscând în cel ce-i vorbea, un superior.
— E bine!
Apoi, întorcându-se spre trupa sa, Buridan comandă:
— Patru oameni rămân aici pentru întărirea postului!
— Domnule, reluă Buridan întorcându-se spre ofiţer, pentru moment sunteţi la
ordinele domnului (şi i-l arătă pe Guillaume Bourrasque)... Iată ordinul Maiestăţii
Sale, continuă el văzând codeala ofiţerului.
Şi spunând acestea, îi puse în faţa ochilor un pergament purtând pecetea
regală.
Ofiţerul se înclină în semn de supunere, în timp ce Guillaume şi oamenii săi
puneau stăpânire pe post.
În acest timp, Lancelot Bigorne parlamenta cu un ofiţer, venit din interior, care
cerea informaţii.
— Mesaj de la rege, spuse Bigorne acoperindu-şi faţa cu glugă... să fiu condus
imediat la căpitanul arcaşilor de la Temple. Nu-i nevoie ca guvernatorul să fie trezit.
Ofiţerul părea că ezită în faţa acestor dorinţe care lui i se păreau suspecte.
— Ordinul regelui! spuse Buridan care se apropiase, arătând pergamentul.
De cum văzu pecetea regală şi ofiţerul acesta, ca şi cel de la poartă, se linişti şi
deveni ascultător.
Întreaga trupă a lui Bigorne intră într-o sală uriaşă, aşteptând întoarcerea
ofiţerului. La capătul câtorva minute, acesta apăru anunţând că se aşteaptă
mesajul regelui de către căpitanul arcaşilor.
Aşa cum făcuse şi la poartă, Buridan lăsă la uşa sălii patru oameni şi-i spuse lui
Riquet Haudryot:
— Până la noi ordine, eşti singurul care comandă aici.
Şi arătând pentru a treia oară pergamentul, adăugă:
— Ordinul regelui.
Ce mai rămăsese din trupă îl urmă pe Lancelot Bigorne şi se opri la uşa
camerei în care căpitanul arcaşilor se îmbrăca în grabă, destul de mirat de această
vizită făcută în numele regelui.
Înainte de a intra, Lancelot îşi desfăcu mantaua în care până atunci se
înfăşurase cu străşnicie şi apăru înveşmântat în costumul de bufon, aşa cum era
obiceiul la curte.
— Senior căpitane, spuse Lancelot înclinându-se adânc, sunt însărcinat de rege
să vă aduc acest ordin.
Spunând acestea, îi întinse un pergament pe care căpitanul îl citi dând semne
de cea mai mare uimire.
— Aveţi aici un prizonier pe nume Filip d'Aulnay.
— E posibil... sunt mulţi prizonieri aici.
— Ei bine! Fiţi amabil şi predaţi-mi-l pe acesta.
— Să vi-l predau?... Nici să nu vă gândiţi... Monseniorul de Valois mi-a ordonat..
— E ordinul regelui; Monseniorul de Valois nu e amestecat în treaba asta.
— Ei bine, spuneţi-mi în ce cameră să aduc prizonierul... mă duc să dau
ordinele necesare.
Fără să răspundă, Lancelot se înclină adânc şi ieşi pentru a-şi întâlni prietenii
aflaţi în încăperea învecinată.
— De ce nu am coborât chiar noi până la celule pentru a-l elibera pe Filip?
întrebă în şoaptă Gautier.
— Eh! spuse Lancelot tot în şoaptă, parcă poţi şti ce se poate întâmpla?... Nu
prea am chef să cobor în subterne. În caz de pericol ne-ar fi greu să ne apărăm, pe
când aici putem vedea pe oricine se apropie... Dacă e cazul, dintr-o săritură ne
putem retrage în sala de alături păzită de Riquet şi ai noştri... într-un cuvânt, avem
retragerea asigurată, în timp ce acolo...
— Totuşi, cred că...
— Lancelot are dreptate, zise Buridan; dacă totul merge bine, ni-l va aduce pe
Filip aici fără să fim nevoiţi să coborâm noi...
În clipa aceea uşa se deschise şi apăru Filip, palid, slăbit, ţinându-se în picioare
ca prin minune, cu mâinile şi picioarele înlănţuite.
Lancelot făcu doi paşi înainte şi, luându-şi aerul cel mai demn şi tonul cel mai
autoritar, spuse:
— Caraghioşilor! Dezlegaţi prizonierul, repede...
În acel moment se auzi sunând un corn. Lancelot se opri brusc.
— E Guillaume Bourrasque, alarmă! strigă Buridan. Să-l luăm pe Filip şi să
fugim!
Nici nu termină bine de spus că deja Gautier se afla în celălalt capăt al sălii,
târându-l pe Filip de braţ.
— Frate! Frate! Eu sunt! Ce ai?... Vorbeşte...
Filip îşi întoarse faţa spre fratele său, o faţă lividă, fără nici o expresie.
— Sfinte Dumnezeule! urlă Gautier... fratele meu a înnebunit!... Margareta!
Margareta!...
În clipa aceea se făcu auzit un zgomot înfiorător; de peste tot apăreau oameni
înarmaţi care se aruncară asupra lui Buridan şi a tovarăşilor lui, în timp ce Valois, pe
pragul uşii, cu sabia în mână, strigă cu o voce tunătoare:
— Ucideţi-i! Ucideţi-i!... Prindeţi-i pe nebun şi pe celălalt, pe ofiţer!... Îi vreau
vii... pe ceilalţi, ucideţi-i, fără nici o milă.
Şi un individ pipernicit, a cărei faţă arăta o bucurie feroce, ascuns în spatele lui
Valois, striga în gura mare arătându-l pe Lancelot:
— Trădare!... arestaţi-l!... Nu-l lăsaţi să fugă!
Acest individ hidos, plin de o bucurie sălbatică, nu era altul decât Simon
Malingre.
Văzând că sala se umple din ce în ce mai mult, Lancelot Bigorne îşi trase spada
şi făcând un semn oamenilor săi, se aruncară înainte, spunându-i lui Buridan:
— S-o ştergem, am dat greş.
Deja în faţa lor zece spade le închideau calea. Se năpustiră cu furie. În acelaşi
timp, Riquet Haudryot cu oamenii săi apărură în sală şi atacară din spate.
Începură să se audă strigăte, vaiete, horcăituri, dar Buridan şi ai lui trecură ca
un vârtej, măturând totul în calea lor, în timp ce sunetul cornului îi grăbea.
Din câteva salturi ajunseră în sala pe care tocmai o părăsise Riquet Haudryot
pentru a le veni în ajutor.
Cât ai clipi din ochi, uşa fu ferecată şi ei o luară la fugă spre curtea interioară.
Podul mobil era lăsat şi în închisoare năvălea o trupă de arcaşi.
Buridan şi toţi oamenii săi năvăliră furioşi, tăind, împungând semănând groaza
în soldaţii surprinşi de atacul sălbatic.
Ajutaţi de Guillaume Bourrasque şi oamenii lui, trecură podul mobil şi tocmai
se năpusteau înainte când Guillaume le strigă:
— Pe aici!... La dreapta...
Un om le veni în întâmpinare ţinând de frâu doi cai:
— Repede, spuse el, toţi caii sunt acolo...
Şi în secunda următoare porneau în galop, în timp ce o ceată de călăreţi
porneau în urmărirea lor.
Din fericire, avansul luat îi scăpă de urmăritori...
Două ore mai târziu, se aflau în Curtea Miracolelor... Atunci se numărară şi
Buridan scoase un strigăt de spaimă.
Nu numai că nu-l eliberaseră pe Filip, dar şi Gautier lipsea la apel!...
Cei doi fraţi rămăseseră la Temple...

Capitolul XXII Enguerrand de Marigny

După întrevederea neobişnuită dintre regele Franţei şi regele Argot-ului, după


moartea lui Hans, după eliberarea lui Marigny, a seniorilor şi arcaşilor căzuţi
prizonieri în Curtea Miracolelor în urma planului îndrăzneţ al lui Buridan, Ludovic,
ţinându-şi cuvântul dat, ordonase şefilor trupelor sale să se retragă şi, învins dar nu
umilit, se reîntoarse el însuşi la Luvru.
În tot restul zilei palatul răsună de izbucnirile mânioase ale regelui care profită
de orice motiv pentru a se dezlănţui.
Mânia se arăta cu atât mai violentă cu cât nu era nimeni în jurul lui pentru a-l
linişti, nici curteni, nici Valois, nici chiar regina care, aflând ce se întâmplase la
Curtea Miracolelor, se închisese în apartamentele sale, nici măcar Lancelot Bigorne
care dispăruse fără ca nimeni să ştie unde.
Ludovic, care se obişnuise repede cu bufonul său, îi simţea lipsa şi puse să fie
căutat în tot palatul, dar degeaba.
Bigorne era departe. Şi avea noroc. După ce încercase să-şi verse furia asupra
valeţilor sau a mobilelor, Ludovic trimise să fie, chemat Valois, care se prezentă în
grabă.
Ludovic, care nu cunoştea arta prefăcătoriei, merse direct la ţintă şi-l întrebă
pe Valois:
— Explică-mi, spuse el de la început, ce-a vrut să insinueze Lancelot Bigorne
împotriva voastră.
— Nu înţeleg bine, spuse acesta. Regele, cred eu, îmi vorbeşte despre Lancelot
Bigorne?
— Da, despre bufonul meu e vorba!
— Bufonul vostru! strigă uimit Valois. Lancelot Bigorne e bufonul vostru?
— Da, e adevărat, tu încă nu ştii. Ei bine! Da! L-am luat la curte pe Lancelot.
De acum e nebunul meu. Caraghiosul a dispărut însă şi lucrul acesta mă plictiseşte
îngrozitor, o mărturisesc, fiindcă până acum, nimeni nu m-a făcut să râd aşa de
bine că acest caraghios.
— Aşa încât, reluă Valois, bufon sau nu, Lancelot Bigorne a venit la Luvru şi a
dispărut?
— Chiar aşa, răspunse regele şi mi-a spus unele lucruri serioase, fiindcă vezi
tu, bufonul ăsta nu râde mereu; mi-am dat seama încă de la Turnul Nesle. Printre
altele, mi-a vorbit de Filip d'Aulnay şi... de tine.
— Mă miră faptul că un rege aşa mare, ca voi, acordă credit unui asemenea
mizerabil. Trebuie să vă spun, sire, că pe vremuri acest Lancelot Bigorne a fost
valetul meu şi am fost nevoit să-l gonesc. E foarte normal să încerce acum să se
răzbune, fiindcă neruşinarea lui nu are margini. În ceea ce-l priveşte pe Filip
d'Aulnay, va vorbi, vă jur, sau, dacă nu poate vorbi, va scrie. Printr-un mijloc sau
altul, îi voi smulge numele pe care-l căutaţi. Îmi iau acum un angajament solemn.
— Şi asta, pe când? întrebă repede regele.
— Chiar mâine, sau poate, de ce nu, chiar astă-seară. Dar, sire, lăsaţi-mă să
mă mir de faptul că mintea voastră e preocupată de asemenea lucruri mărunte în
momentul în care interesele regatului sunt grav compromise şi că voi înşivă, sire,
sunteţi ameninţat!
— Interesele mele compromise! Eu însumi ameninţat!
— De cine? reluă Valois, sigur de acum că şi-a recâştigat încrederea, de cine
altul decât de acela pe care deja vi l-am spus.
— Marigny! exclamă regele.
— El însuşi! Nu-i hotărâsem arestarea? N-aţi pregătit, chiar voi, sire, totul
pentru această arestare care salva Statul şi vă salva pe voi? Cu o îndrăzneală
nemaipomenită, Marigny v-a întins o ultimă cursă.
— O cursă! Mie! strigă regele roşu de furie.
— Vouă, sire. V-aţi încredinţat celui mai mare duşman comanda supremă a
companiilor care trebuiau să înconjoare Curtea Miracolelor... Ce s-a întâmplat, sire?
O ştiţi prea bine...
— Ce! Presupui deci că dacă cei mai buni cavaleri ai mei şi cei două mii de
arcaşi au căzut prizonieri, e din cauză că Marigny...
— E din cauza faptului că Marigny i-a pus în această situaţie, sire! Nu l-aţi
văzut chiar voi mergând în fruntea lor?
— Aşa e! E adevărat! Oh, mizerabilul!
— Monseriorul Enguerrand de Marigny cere audienţă! Se făcu auzită vocea
unui uşier.
Regele şi Valois se priviră în tăcere, palizi: Valois, cu un semn, ceru regelui să
refuze audienţa.
— Ce-i de făcut? bolborosi regele când rămase singur cu unchiul său. Ce-i de
făcut? Ei, pe Sfânta Fecioară, e simplu. Acest om a trădat, nu-i aşa?
— Semnaţi ordinul de arestare, sire! spuse Valois.
— Şi odată semnat, cine-l va executa?
— Eu! răspunse contele.
Regele luă un pergament şi cu scrisul său neîndemânatic, scrise următoarele:

"Ordin către domnul comandant al jandarmeriei şi către toţi ofiţerii şi


subofiţerii jandarmeriei, iar în lipsa lor către toţi seniorii credincioşi, de a aresta pe
Enguerrand, senior de Marigny şi de a-l conduce la fortăreaţa noastră, Temple. Dat
la treisprezece septembrie, anul de graţie 1314.

Ludovic,
Rege al
Franţei"

Valois luă pergamentul cu un gest bucuros, pe care Ludovic nu-l văzu.


— Şi cum vei face să-l arestezi?
— Foarte simplu, sire. Veţi refuza audienţa. Fără îndoială că se va înapoia la
palatul său din stradă Saint-Martin. Voi lua o escortă suficientă, îl voi urmări şi voi
ajunge la palat în acelaşi timp cu el. Acolo îl voi aresta.
— Şi dacă opune rezistenţă? întrebă regele.
— Dacă opune rezistenţă? repetă Valois încercând să citească în ochii lui
Ludovic o dorinţă pe care nu îndrăznea s-o exprime cu glas tare. Ce e de făcut, sire,
în acest caz?
— Pe Sfânta Fecioară, ce facem cu rebelii?
— Asta voiam să ştiu, sire, spuse Valois îndepărtându-se.
Ieşind, Valois adună toţi soldaţii şi ofiţerii pe care credea că se poate bizui. În
Luvru nu mai rămăseseră de pază decât elveţienii, care formau garda regală,
conduşi de Hugues de Trencavel. Trupa condusă de Valois încalecă la un sfert de oră
după ce Marigny părăsise Luvrul şi se îndreptă spre piaţa Grève unde Valois se opri
în faţa locuinţei comandantului şef al jandarmilor, Jean de Precy care, pus la curent
cu sarcina ce o avea de îndeplinit, fu foarte mirat şi chiar puţin înfricoşat. Dar cum
Valois îl privea cu insistenţă, se urcă pe cal şi se aşeză în fruntea trupei în timp ce
Valois trecu în ariergardă.
În momentul în care Marigny ajunse în strada Saint-Martin, unde se afla palatul
său, unul dintre oamenii lui veni să-l înştiinţeze că o trupă puternică, de vreo şaizeci
de arcaşi şi soldaţi îi urmărea la mică distanţă.
Marigny se întoarse în şa şi, ridicat în scări, aruncă o privire, străpungând
noaptea care coborâse.
Făcu un gest obosit şi coborî în faţa pr. aiului, ordonând ca podul mobil să
rămână lăsat. Cu un gest poruncitor ceru oamenilor săi să intre în palat.
— Monseniore... se auzi o voce lângă el.
— Ce se întâmpla, Tristan? întrebă Marigny.
— Monsenioare, nu vi se pare potrivit să dăm alarma şi să chemăm pe toţi ai
noştri pentru apărarea palatului?
— Crezi că vom fi atacaţi?
— Nu ştiu ce ar trebui să cred, dar cei care ne-au urmărit nu sunt de bună
credinţă. De ce, monsenioare, de ce regele v-a refuzat audienţa? De ce v-a adus
acest front?
— Fără îndoială că era ocupat.
— De ce, monsenioare, o trupă înarmată de război ne urmăreşte... şi de ce, ei
drace! Iată... de ce se opreşte în faţa palatului?
— Tristan, spuse Marigny pe un ton care nu admitea replică, du-te să primeşti
oaspeţii pe care ni-i trimite regele şi dacă vor să mă vadă, adu-i în sala de onoare.
Tristan se înclină respectuos şi se repezi spre podul mobil tocmai în momentul
în care Jean de Precy ordona unuia dintre heralzii săi să sune din corn.
În acest timp, Enguerrand de Marigny urca spre uriaşa sală de onoare şi când
ajunse acolo se aşeză la masă, lăsând să-i cadă capul în palme.
"Nu mai am fiică!" murmură el.
Fără să se gândească pusese sulul de pergamente, primit de la muribund, pe
masă.
— Monsenioare, gâfâi Tristan care urcase în fugă, este comandantul
jandarmeriei, domnul Jean de Precy.
— Ei bine, zise Marigny, să intre.
Şi Enguerrand de Marigny, îndreptându-şi ţinuta, se îndrepta spre fotoliul său,
aflat pe o estradă, în fundul sălii.
În acel moment Tristan văzu sulul de pergamente pe care-l luă fără să se
gândească, tot aşa cum Marigny îl pusese pe masă.
Tristan luase sulul nu pentru că i-ar fi dat o importanţă oarecare, dar din
obişnuinţa de a pune la loc singur hârtiile stăpânului său, de a căror soartă el
răspundea.
După câteva clipe intră în sala de onoare şi comandantul jandarmeriei urmat
de doi heralizi. Trupa care-l însoţise rămăsese în curte, la fel ca şi Valois.
Tremurând, Jean de Precy se apropie de înfricoşătorul ministru care-l privea
apropiindu-se, cu o figură calmă şi severă.
— Monseniore, spuse el, vin de la Luvru. Regele, care nu a putut să vă
primească cu un ceas mai devreme, mi-a ordonat să vin după voi şi să vă spun că
vă aşteaptă să veniţi imediat.
Un surâs dispreţuitor apăru pe faţa lui Marigny.
— Foarte bine, v-o iau înainte, urmaţi-mă!
În acel moment, uşile laterale ale marii săli de onoare se deschiseră pe ambele
laturi şi o mulţime de cavaleri, cu pumnalele şi săbiile în mână năvăliră şi se
aşezară în jurul lui Enguerrand de Marigny. Jean de Precy deveni palid ca un mort, la
fel ca şi cei doi heralzi care-l însoţeau.
— La luptă! La luptă! strigară oamenii lui Marigny.
— Pe arcaşi!
— Pentru Marigny, săriţi!
Enguerrand de Marigny făcu un gest şi zarva se potoli..
— Aici, la mine, trimişii regelui sunt respectaţi! strigă el cu voce tunătoare;
fiecare să se retragă la postul lui!
Tăcerea care se lăsă deveni mai înfricoşătoare decât strigătele care o
precedaseră.
Cu o voce mai blândă, Marigny adăugă:
— Restul nu-l priveşte decât pe rege, pe Dumnezeu şi pe mine.
Şi ieşi urmat de Jean de Precy şi cei doi heralzi, mai mult morţi decât vii.
Ajuns în curte, încalecă şi trecu podul mobil.
Imediat a fost înconjurat strâns din toate părţile, doi oameni apucară frâul
calului şi trupa porni la drum fără ca Marigny să scoată o vorbă.
După puţin timp, trupa se opri în faţa fortăreţei Temple. Toţi cei care-l
înconjuraseră până atunci pe Marigny se îndepărtară, formând un cerc în jurul lui.
Marigny descăleca.
Jean de Precy îl imită.
Din toată trupă care îl înconjura, numai unul singur făcu aceeaşi mişcare.
Acesta se apropie, pătrunse în cercul viu şi spuse:
— Enguerrand de Marigny, eşti acuzat de trădare, delapidare şi încălcarea
jurământului...
— Valois!... strigă Marigny. Nenorocire mie că am putut uita, fie şi pentru o
clipă, că există pe lume Valois! Mizerabilule! De ce nu te-ai arătat mai devreme! N-
ai mai fi ieşit viu din palatul meu.
— Enguerrand de Marigny, continuă Valois cu o voce care-i tremura de bucurie,
în numele regelui, te arestez!
— Iar eu, eu te pălmuiesc!
Cu un gest, fulgerător, mâna lui se ridică şi cu toată puterea lovi faţa lui Valois
care se clătină, dându-se câţiva paşi înapoi şi urlă furios:
— Răzvrătire! Moarte răzvrătitului!
Şi în aceeaşi clipă, Marigny fu înconjurat.
Dar, în această clipă tragică, oamenilor li se păru de o măreţie deosebită
deoarece nici o armă nu-l ameninţă.
De bună voie, fără ca nimeni să-l atingă, se îndreptă spre podul mobil al
fortăreţei pe care-l trecu.
Câteva minute mai târziu, Enguerrand de Marigny, primul ministru al lui
Ludovic al X-lea se afla închis întruna din celulele subterane de la Temple.

Capitolul XXIII Memoriile Annei de Dramans

Un om asistase la arestarea lui Enguerrand de Marigny şi anume acel slujitor


credincios pe care până acum l-am prezentat în fugă.
Tristan urmase trupa comandată de Valois în mijlocul căreia se afla primul
ministru. În aşa fel că văzuse tot ce se întâmplase în faţa podului mobil al fortăreţei
Temple. Şi-a văzut stăpânul intrând acolo şi primul lui gând a fost: "E pierdut."
Până dimineaja, Tristan dădu târcoale vechii fortăreţe a Templierilor cu slabă
speranţă că poate se înşeală şi Marigny va fi eliberat.
Când se revărsă de zori, se hotărî să plece. Se îndreptă spre palatul din stradă
Saint-Martin, combinând fel de fel de planuri pentru a-şi salva stăpânul, dar, rând
pe rând le îndepărtă, văzându-le cusururile.
Apropiindu-se de palat, văzu o trupă numeroasă de arcaşi aşteptând în faţa
porţii.
Încercă să intre, dar fu îmbrâncit de soldaţi. Un ofiţer îl recunoscu, fără
îndoială, deoarece îi spuse:
— De intrat, se poate. În ceea ce priveşte ieşirea, asta-i altceva.
Tristan urcă în apartamentul său care era alăturat de cel al lui Marigny.
Doi sergenţi îl urmau de aproape.
— Aţi venit să mă arestaţi? întrebă Tristan întorcându-se spre ei.
— Adevărul este că acesta-i ordinul pe care l-am primit.
— Domnilor sergenţi, vă urmez. Îmi permiteţi să iau cu mine câteva acte care
ar putea fi de folos la apărarea stăpânului meu?
— Fără îndoială, răspunse unul din ei, nu numai că vă permitem, dar chiar vă
cerem acest lucru; luaţi cât mai multe acte, prietene, mai ales că ştiţi unde se află,
în timp ce noi nu ştim.
Tristan deschise un sipet şi scoase de acolo mai multe pachete conţinând
pergamente, printre care se găsea şi sulul adus de Marigny în momentul arestării
sale.
— Aha! strigă unul din sergenţi, iată deci ascunzătoarea pe care o căutau
oamenii noştri.
— Domnilor, este una chiar mult mai interesantă, cu acte mult mai de valoare.
— Luaţi-le atunci, spuse sergentul, convins că acest slujbaş, înspăimântat,
încerca să scape cât mai ieftin, trădând secretele stăpânului său.
Cu un gest de aprobare, Tristan intră într-o cameră alăturată lăsând uşa
deschisă.
Cei doi sergenţi avură un moment de ezitare, apoi, cum ordinele primite erau
de a nu-l pierde din ochi pe confidentul lui Marigny, depozitarul tuturor secretelor
acestuia, intrară după el.
În acelaşi timp scoaseră un strigăt de urnire şi de furie.
Tristan dispăruse!
Servitorul lui Marigny nu se mai afla în camera în care intrase, cu toate că
aceasta nu avea nici o fereastră şi nici o altă uşă decât aceea văzută de toţi.
Furioşi şi disperaţi, sergenţii începură să cerceteze pereţii, dar degeaba. Şi
tocmai acum sosi şi comandantul jandarmeriei care-i întrebă:
— Ei bine, acel Tristan, ce-i cu el?
— Monseniore, răspunseră tremurând sergenţii, ne-a scăpat şi poate diavolul l-
a ajutat, deoarece lăsându-l să intre în această cameră, potrivit ordinului vostru de
a-l lăsa să facă tot ce doreşte, nu l-am mai găsit.
— Imbecilii! strigă Jean de Precy, l-au lăsat să fugă pe singurul om care
cunoştea locul tezaurului!
Şi cum nimeni nu este mai furios decât un avar dezamăgit în speranţele sale,
Jean de Precy ordonă ca cei doi sergenţi să fie arestaţi.
Tristan dispăruse printr-o trecere secretă care exista în palat. Era vorba de o
scară îngustă, practicată în grosimea zidurilor şi care cobora până în subteranele
secrete ale palatului. Astfel încât, pentru a găsi tezaurul lui Marigny, trebuia să
găseşti acele subterane secrete, unde nu puteai ajunge decât dacă ştiai de scara
secretă. Ori pentru a o descoperi, trebuia demolat palatul, piatră cu piatră!
După ce poposi câteva clipe în subterana secretă, Tristan urcă scara şi ajunse
la parterul unei case modeste care se afla în mijlocul unei curţi destul de mici şi
care era cunoscută în cartier drept locuinţa unui excentric pe care de altfel, vecinii îl
vedeau destul de rar. Acest excentric nu era altul decât Tristan.
Urcă la primul şi singurul etaj, aruncă pe masă actele pe care le luase cu el şi,
descurajat, se aşeză într-un fotoliu, ascultând strigătele ce se auzeau dinspre
palatul învecinat.
Începu să citească pe rând actele aduse. Aprinsese un foc în cămin şi pe
măsură ce le citea, le aruncă în foc.
Ajuns la sulul pe care îl luase de pe masa unde-l pusese Marigny, îl desfăcu
fără prea mare curiozitate, numai pentru a se convinge că nu conţine nimic
compromiţător pentru stăpânul său.
Memoriile scrise de Mabelpe când îşi pregătea răzbunarea împotriva
Margaretei de Burgundia, conţinea zece foi.
Mai întâi, Tristan le citi cu indiferenţă, dar curiozitatea i se trezea pe măsură ce
înainta cu lectură, ca mai apoi interesul să devină pasionat. Le reciti de trei ori ca şi
când nu-şi putea crede ochilor; în cele din urmă, faţa i se lumină de speranţă şi
murmură:
"Poate că în asta se află salvarea."
Prima idee a lui Tristan a fost să meargă la Luvru şi să ceară să-i vorbească lui
Ludovic. Dar, reflectând, îşi spuse că nu va face nici zece paşi şi va fi arestat şi
chiar dacă ar ajunge la Ludovic, ar fi înhăţat înainte de a-i putea vorbi regelui şi în
cazul în care ar reuşi totuşi să-i dea regelui acele pergamente nu ar face decât s-o
condamne pe regină, fără a-l putea salva pe Marigny.
Atunci Tristan îşi spuse şi pe bună dreptate, că dacă există cineva care ar
putea să-l salveze pe Marigny, această persoană nu este decât regina însăşi.
"Da, murmură el. Dar cum să fac să-i vorbesc reginei? Şi nu e evident că, dacă
ajung până la ea, imediat ce va afla despre ce e vorba, nu mă va arunca în cea mai
neagră celulă, atât de adâncă încât nimeni nu mă va mai găsi? Cine este destul de
puternic, destul de îndrăzneţ, înconjurat de prieteni viteji pentru a-şi risca viaţa într-
o asemenea aventură? Cine altul dacă nu acela pe care Marigny îl urăşte, dar care,
iubindu-i fiica, nu ar vrea să-i cruţe durerea de a-şi vedea tatăl urcând pe eşafod?
Cine altul dacă nu Buridan însuşi?"
Odată luată hotărârea, de a-l găsi pe Buridan, demnul Tristan se calmă puţin
câte puţin, considerând apropiată eliberarea stăpânului său.
Tristan îşi petrecu ziua făcând fel de fel de planuri şi, la căderea întunericului
se îndreptă spre Curtea Miracolelor, unde era sigur că-l va găsi pe Buridan.
Apropiindu-se de Curtea Miracolelor, Tristan putu să constate prezenţa
numeroaselor posturi de pază înşirate pe străzi. Cum de a putut să treacă de aceste
posturi, nu-şi dădu seama. Oricum, în jurul orei unsprezece, se trezi între doi
cerşetori care-l apucară de guler şi-l întrebară cu asprime ce caută prin acele locuri.
— Domnilor, am venit până aici pentru a vorbi şefului vostru, ilustrul căpitan
Buridan.

Capitolul XXIV Care este urmarea precedentului

Era chiar ziua aceea nenorocoasă pentru Buridan. Înfrângerea pe care o


suferise la Temple îi lovise puternic spiritul sensibil şi prompt la bucurii sau necazuri,
după cum erau împrejurările.
Astfel încât, nu numai că nu-l eliberaseră pe Filip din mâinile lui Valois, dar mai
căzuse în cursă şi Gautier!
Pierzându-i pe Filip şi Gautier, Buridan se simţea singur şi deznădăjduit.
Îşi petrecu ziua închis în cameră, mergând de colo-colo, uneori făcând planuri
pentru a-i salva, alteori spunându-şi că nefericiţii lui prieteni erau pierduţi pentru
totdeauna.
Venise noaptea fără ca el să observe.
Şi, cum se afla la starea aceea de istovire care urmează nenorocirilor, văzu
cum i se luminează deodată camera.
— Cine-i acolo? strigă el.
— Eu, senior Buridan, se auzi vocea lui Bigorne.
Şi Lancelot intră şi puse două lumânări pe masă.
— Ce vrei? întrebă aspru tânărul.
— Veniţi şi veţi vedea.
Buridan se hotărî să-l urmeze pe Bigorne până la sala de jos unde, poate că
spera să revadă pe unul din cei dispăruţi, Lancelot având obiceiul unor astfel de
surprize.
Dar, în loc de orice alt spectacol, nu văzu decât o masă mare, luminată de
două sfeşnice şi care părea că aşteaptă mesenii. Aceştia, pentru moment, nu erau
decât Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot.
La apariţia lui Buridan, cei doi cumetri scoaseră un strigăt de bucurie şi avură
aceeaşi exclamaţie:
— La masă!
Buridan dădu din cap. Atunci Guillaume îl apucă de mână şi-l duse în faţa unui
bufet plin cu bunătăţi.
— Buridan, dacă ai de gând să ne faci să murim de foame, spune-ne-o, măcar
să putem să ne spovedim, aşa cum e obiceiul.
Deja Riquet şi Guillaume se aşezaseră la masă şi Buridan, cu toată durerea lui
sinceră, nu putu să nu simtă foamea după ce adulmecă mirosurile mâncărurilor.
— La urma urmei, nu-mi pot înfometa tovarăşii pe care-i mai am pe motivul că
am pierdut doi dintre ei.
Mâncând, bând şi vorbind despre cei doi dispăruţi, timpul trecu. Deodată se
deschise uşa şi un argotier intră, spunând:
— Căpitane Buridan, vă aducem un prizonier.
— Aduce-ţi-l, spuse Buridan sumbru.
În sală intră un om între doi cerşetori care, la un semn al căpitanului se
retraseră, nu fără a arunca mai întâi o privire pofticioasă înspre masă.
— Cine eşti? îl întrebă Buridan.
— Mă numesc Tristan şi sunt omul de credinţă al monseniorului Enguerrand de
Marigny.
La aceste cuvinte Buridan se ridică fremătând: Guillaume şi Riquet săriră şi-şi
luară spadele puse alături.
— Şi vii din partea stăpânului tău, fără îndoială? Monseniorul de Marigny,
neîndrăz-nind să vină el însuşi pentru a-mi porunci, îşi trimite acum slujitorii; aşa
riscă mai puţin. Ei bine, vorbeşte! Ce ai să-mi spui?
— Nobilul meu stăpân, monseniorul Enguerrand de Marigny, a fost arestat şi
dus la fortăreaţa Temple.
— Arestat! strigară într-un glas cei patru.
— Da, reluă Tristan, domnul de Marigny a fost arestat, în cele din urmă a fost
doborât de ura pe care contele de Valois i-o poartă. Acest om era prea mare pentru
vremurile noastre.
La început, Buridan ascultase cu mirare spusele omului de taină al lui Marigny.
Mânia fierbea în el.
— Şi de ce-mi spui mie toate astea?
— Pentru că răspunse Tristan, sunteţi logodnicul fiicei celui arestat. Aproape că
faceţi parte din familie, domnule Buridan; vreţi să merg s-o caut pe nobila
domnişoară şi să-i spun: "Tatăl vostru a fost arestat, tatăl vostru va fi dus la
spânzurătoare ori la eşafod; am vrut să spun toate acestea celui pe care-l numiţi
logodnicul vostru, dar Jean Buridan a refuzat să mă asculte?"
Tăcerea care cuprinsese sala, cu câteva clipe mai înainte atât de voioasă, păru
copleşitoare. Nici Bourrasque nici Haudryot nu îndrăzniră să mai spună vreuna din
glumele lor obişnuite; aveau sentimentul că sub ochii lor se petrece un lucru măreţ,
solemn. Atitudinea bătrânului servitor nu avea nimic dureros în ea.
— Jean Buridan, spuse acesta, am venit aici după ajutor. Trebuie să plec?
Trebuie să rămân?
După o scurtă ezitare, ridicând capul, palid, Buridan îi spuse:
— Rămâi!
Un suspin de uşurare ieşi de pe buzele lui Tristan.
— Deoarece rămân, vă voi spune ce am de spus. Domnule Buridan, trebuie să
vă vorbesc între patru ochi.
Buridan făcu un semn bătrânului să-l urmeze şi amândoi urcară la primul etaj.
Convorbirea a fost destul de lungă, deoarece de-abia la revărsatul zorilor Tristan
părăsi Curtea Miracolelor. Şi atunci Buridan, întâlnindu-şi tovarăşii, avu cu ei o
convorbire ale căror urmări le vom afla într-un capitol viitor.

Capitolul XXV Întâlnirea

În această dimineaţa la Luvru era mare vânzoleală. Seniori, cavaleri, curteni de


toate felurile, toţi dădură năvală la vestea că Enguerrand de Marigny fusese
arestat, veste care făcuse înconjurul Parisului.
La Luvru, un Valois radios, primea cu un surâs satisfăcut mulţimea curtenilor
veniţi să-l felicite şi care cu o zi înainte, de faţă cu Marigny, nu îndrăzniseră să se
manifeste.
Valois nu mai prididea cu promisiunile. Avură loc numeroase târguieli şi
discuţii. Un senior care obţinuse o abaţie şi care, mai apoi reflectase că nu-i convine
îndeajuns, încerca să facă un târg cu alt senior care o râvnea. Se auziră strigăte,
certuri, înjurături. Ce mai, jefuirea regatului începuse. Se împărţeau posturile,
onorurile, banii mai ales; se împărţea Franţa.
— Loc regelui! se făcu auzit un uşier.
Toată această rumoare dispăru şi mulţimea se împărţi în două grupuri printre
care trecea Ludovic în întâmpinarea căruia alerga Valois.
Ca şi când ar fi fost mânat de entuziasm, contele îl prinse pe rege în braţe şi
strigă:
— Sire, iată-vă eliberat!
— Trăiască regele! strigă mulţimea curtenilor, cu atât mai puternic cu cât
numai regele putea aproba promisiunile făcute de Valois.
— Da, domnilor, trăiască regele! De acum înainte, Franţa nu mai are decât un
rege şi acel rege sunt eu. Fiecare îşi are rangul său, fiecare îşi are postul său!
Nenorocire celui care, fiind alături de mine, va îndrăzni să se ridice la aceeaşi
înălţime pentru a fi confundat cu regele!
Aceste cuvinte produseseră un efect înfricoşător. O tăcere uimită şi neliniştită
înlocui aclamaţiile de mai înainte. Valois, palid şi incoerent, încerca să spună ceva.
Dar regele, care se monta din ce în ce auzindu-se vorbind, îl întrerupse şi-l întrebă
cu asprime:
— Prizonierul ăla... Filip d'Aulnay, a fost cercetat? Şi celălalt, Gautier, ce s-a
făcut cu el?
— Sire, răspunse Valois, cei doi fraţi sunt închişi în nişte celule sigure. Vor
începe să fie cercetaţi de cum Maiestatea Voastră va ordona. Dar nu ar fi măi bine
să ne ocupăm pentru început de celălalt prizonier, care e mult mai interesant, de
Enguerrand de Marigny?
— Vom vedea, spuse regele. Adună consiliul, dragul meu conte, acolo vom
discuta toate aceste lucruri grave.
Şi imediat se îndreptă spre uşa capelei şi intră la regină.
Aceasta aştepta vizita regelui tot cu atâta nerăbdare pe cât simţea o frică
nelămurită.
Nu-şi putu reţine o tresărire la intrarea bruscă a lui Ludovic. Dar, adunându-şi
forţele, reuşi să-şi mobilizeze întreaga sa seducţie şi înainta spre rege cu surâsul ei
fermecător care-l făcea supus ca un îndrăgostit pasionat, ceea ce şi era de altfel.
Ludovic o strânse în braţe cu duioşie, dar luând în mâini capul Margaretei, o
privi cu uimire.
— Doamne, cât de palidă eşti! murmură regele; pe Sfânta Fecioară chiar ai şi
slăbit şi faţa ţi-e trasă. Frumoşii tăi ochi par a fi umbriţi de o tristeţe mohorâtă.
— Nu e nimic de mirare, iubitul meu rege. De câteva zile vă tot văd întunecat,
neliniştit, agitat. Credeţi că neliniştile voastre nu mă neliniştesc tot atât de mult şi
pe mine? Toată această afacere a Curţii Miracolelor mi-a cauzat o tristeţe care nu
m-a lăsat să închid ochii.
Regele surâse, încântat în mod egoist de tristeţea pe care o manifestă
Margareta.
— Iubita mea, spuse el, aş vrea să am parte în fiecare zi de o înfrângere ca
aceea de la Curtea Miracolelor numai pentru fericirea de a fi compătimit şi
mângâiat de tine.
Spunând acestea, se aşeză lângă ea ţinând-o de mână şi privind-o cu o duioşie
şi o fericire nespuse.
— Dar fii liniştită, reluă el. Buridan nu va întârzia să ne cadă în mână.
Margareta tresări şi paloarea i se accentua.
— Sunteţi sigur, sire? întrebă ea cu o voce ciudată.
— Fără îndoială. Am jurat să respect privilegiul care face din Curtea Miracolelor
un refugiu şi-mi voi ţine jurământul. Dar regatul Argot este înconjurat din toate
părţile şi, numai dacă nu va consimţi să-şi petreacă întreaga viaţă acolo, ca într-o
închisoare, Buridan nu va întârzia să fie prins. Aşa încât, nu numai Buridan, dar
chiar toată banda sa de răzvrătiţi va fi dusă la spânzurătorile de la Montfaucon şi
asta va constitui pentru tine o dimineaţă frumoasă de plăceri şi distracţii.
Margareta deveni aşa de palidă încât până şi regele observă:
— Pe Dumnezeu, iubită Margareta, cred că ţi-e rău! Hei, Jeanne! Blanche!
Veniţi, reginei i-e rău!...
— Nu, nu, bâlbâi Margareta, nu-i nimic, sire! Numai gândul că regele meu e
înconjurat de atâţia duşmani mi-a produs starea asta!
Pe jumătate liniştit, regele o consolă în felul său, asigurând-o că în curând va fi
debarasat de toţi duşmanii şi că, principalul dintre ei, Enguerrand de Marigny,
fusese arestat.
— În ceea ce-i priveşte pe răzvrătiţi, termină regele, sculându-se, nu te mai
nelinişti; deja avem doi, Filip şi Gautier d'Aulnay.
— Ce pedeapsă le-a fost rezervată, sire?
Pus astfel în faţa unei întrebări precise, Ludovic ezită un moment. Poate că era
încă sub efectul duioşiei, pentru că, gânditor, răspunse:
— Aceştia doi nu mi-au făcut prea mult rău, e drept... şi, la urma urmei, sunt
nişte viteji... unde mai pui că erau duşmanii neînduplecaţi ai duşmanului meu!
Pentru tot ce-au încercat să-i facă lui Enguerrand de Marigny, cred că o să le cruţ
vieţile şi mă voi mulţumi să-i închid într-una din fortăreţele mele.
Apoi, mai întunecat, adăugă:
— Da, sunt nişte viteji... unul dintre ei mai ales, Filip. L-am văzut, în celula lui,
înfăptuind sub ochii noştri unul din acele acte de curaj care inspiră admiraţie şi
groază.
— Ce a făcut, sire? bolborosi Margareta, care de altfel ştia bine despre ce este
vorba.
— Pentru a nu vorbi, pentru a nu-şi denunţa amanta, a...
Ludovic se opri ca trăsnit, se lovi peste frunte şi murmură:
— Pentru a nu-şi denunţa amanta!... Amanta!... Femeia asta care mă trădează,
care trăieşte în preajma mea, care poate că face parte din familia mea şi pe care eu
încă nu am descoperit-o.
— Liniştiţi-vă, iubitul meu Ludovic, bolborosi regina tremurând de spaimă.
— Să mă liniştesc? strigă el, căutând să-şi stăpânească furia şi durerea care-l
cuprinseseră. Dar nu vezi, Margareta, că asta mă ucide? Curtea Miracolelor, nu e
nimic! Răzvrătiţii, nu înseamnă nimic! Nici chiar Marigny nu e prea mare lucru! Dar
să nu ştiu, vezi tu, să nu ştiu numele infamei şi să-mi petrec nopţile gonind fel de
fel de fantome pe care le plăsmuieşte imaginaţia mea care-mi spune: "Dumnezeule
puternic! Dar dacă ar fi..."
— Cine?... îndrăzneşte, Ludovic! Îndrăzneşte până la capăt! strigă Margareta
de Burgundia, ridicându-se tragică şi superbă.
Regele o privi câteva clipe cu ochi mari, apoi izbucni în lacrimi şi murmură:
— Nimic, Margareta mea iubită, nu am ce îndrăzni, fiindcă în inima mea nu e
decât dragoste şi adoraţie pentru tine.
Apoi o prinse în braţe şi o sărută cu atâta sălbăticie încât Margareta scoase un
strigăt. Cu paşi repezi traversă sala şi se retrase.
Rămasă singură, Margareta se simţi zdrobită.
În acel moment, se deschide o uşă mai mică în partea opusă uşii pe care ieşise
regele şi apăru Juana care şopti la urechea reginei câteva cuvinte. Aceasta tresări şi
se îndreptă spre un cabinet unde o aştepta un bărbat.
Nu era altul decât Stragildo.
Fără să scoată un cuvânt, paznicul leilor se înclină şi întinse reginei o hârtie
împăturită, pe care aceasta o citi. Citind-o, faţa i se îmbujora. Câteva secunde fu
cuprinsă de frisoane, privirea-i arunca fulgere şi faţa-i deveni apoi şi mai lividă. Dar
imediat, toate acestea dispărură de pe faţa ei. Se aplecă spre Stragildo şi-i dădu
câteva ordine, după care acesta dispăru.
Atunci Margareta se reîntoarse în camera ei şi după ce se convinse că e
singură, reciti biletul care nu conţinea decât aceste cuvinte:

"Jean Buridan va aştepta în această noapte pe Margareta de Burgundia la


Turnul Nesle."

În tot restul zilei, regina nu se mişcă din fotoliul ei. Cu mâinile pe genunchi şi
capul sprijinit pe spătar, cu ochii pe jumătate închişi, seamănă, aşa palidă,
surâzătoare şi resemnată, cu o sfântă pictată pe un vitraliu. Dacă Ludovic ar fi intrat
în acea clipă, i s-ar fi părut mai frumoasă ca niciodată.
Margareta se gândea la Buridan. Se gândea că acesta, învins în cele din urmă,
i se supune. Margareta iubea. Aştepta ora când Buridan i-ar fi spus: "Te iubesc..."
Aceasta ar fi fost, în viaţa ei zbuciumată, furtunoasă, plină de pasiuni, singură clipă
de dragoste curată...
Noaptea cuprinsese Parisul.
Atunci Margareta se îmbrăcă, se înfăşură într-o mantie largă, dădu Juanei
câteva instrucţiuni scurte şi precise în aşa fel încât subreta să ştie unde o poate
găsi în caz de nevoie şi ieşi.
Pleca singură...
Pe calea pe care numai ea o cunoştea, ajunse la poarta secretă pe unde părăsi
Luvrul şi se află pe malul Senei...
Nu tremura şi nu-i era frică, chiar. Dacă întunericul era atât de des şi chiar
dacă, la adăpostul lui, arN fi putut ca locul să fie plin de tâlhari.
Cu paşi rari coborî până la malul apei, în locul în care era amarată barca să, în
care se afla Stragildo. Se aşeză şi Stragildo începu să vâslească puternic. Curând
ajunseră pe celălalt mal. Regina sări pe mal şi se îndreptă spre poarta Turnului
Nesle, fără să-i pese dacă Stragildo o urmează.
Urcă până sus şi pătrunse în camera unde, la începutul povestirii, i-am văzut
intrând pe Filip şi Gautier d'Aulnay. Pe prag se opri, tremurând. Buridan se afla acolo
şi se înclină adânc în faţa ei!
Stragildo nu intrase în Turnul Nesle.
În momentul în care Margareta sărise pe mal, pe buze-i apăru un surâs straniu.
O lăsă pe regină să se îndepărteze şi apoi, sărind şi el pe mal, legă barca cu grijă şi
se îndreptă spre un colţişor în care întunericul era încă mai de nepătruns şi unde
mai mulţi bărbaţi se aflau ascunşi, nemişcaţi şi tăcuţi. Stragildo murmură:
— Şi acum, sire, puteţi intra în Turnul Nesle!...

Capitolul XXVI Stragildo

Acum trebuie să ne întoarcem la Curtea Miracolelor unde, după plecarea lui


Tristan, am văzut că Buridan a avut o consfătuire cu Lancelot Bigorne, Guillaume
Bourrasque şi Riquet Haudryot.
— Pe sfântul Barnabe! strigă Bigorne, în felul ăsta, acum ne riscăm pielea
pentru a o salva pe aceea a lui Marigny?
— Eşti liber să nu mă urmezi, îi replică rece Buridan.
— Mulţumesc! Sunt obligat să te urmez numai şi numai să te împiedic să faci
vreo nouă prostie. Dar, la urma urmei, nu mori decât o singură dată, cu toate că aş
fi preferat să-mi las pielea mai degrabă diavolului decât pentru Marigny.
În tot timpul acestei vorbării, cei patru prieteni se echipau de zor. Îşi acoperiră
pieptul cu pieptare de bivol, solide, uşoare şi suple. Îşi încinseră spadele uriaşe şi-şi
aleseră pumnalele cele mai solide.
La acea oră târzie când somnul este mai adânc, când zorii nu s-au ivit încă şi
noaptea pare mai puţin întunecată, Buridan chemă un cerşetor care păzea uşa
locuinţei şi-i ordonă să-l caute pe ducele Egiptului, care apăru imediat.
— Trebuie să părăsesc Curtea Miracolelor, spuse Buridan. Mâine îţi vei aduna
oamenii şi le vei spune că Buridan a plecat. De altfel, trebuia. Imediat ce eu şi
tovarăşii mei vom fi plecat, asediul asupra Curţii Miracolelor va fi ridicat... şi veţi fi
liberi.
— Facă-se voia ta, sire rege al Argotului, spuse cu simplitate ducele Egiptului.
— Regalitate efemeră, zise Buridan. Sceptrul nu era făcut pentru mâna mea.
Coroana nu-mi stătea bine pe cap.
— Totuşi eşti un viteaz, ai o inimă de leu. Sub conducerea ta, Curtea
Miracolelor ar fi devenit o fortăreaţă de necucerit!
Ducele Egiptului ieşi. Respectând voinţa lui Buridan, nu încercă să-l facă să se
răzgândească. Când fu pe pragul uşii, se întoarse şi adăugă:
— Orice ai face, aminteşte-ţi că aici. Vei găsi un refugiu sigur.
Zece, minute mai târziu, cei patru părăseau la rândul lor locuinţa.
Intrând pe strada Francs-Archers, zonă periculoasă în care riscau la tot pasul o
încăierare cu patrulele care înconjurau Curtea Miracolelor, cei patru prieteni se
aşezară în ordine de bătaie: Buridan în frunte, la câţiva paşi urmau Bourrasque şi
Haudryot şi Lancelot în ariergardă.
Trebuiau să treacă cu orice preţ.
Deodată Buridan se întoarse spre Guillaume şi murmură:
— Atenţie!...
La treizeci de paşi în faţa sa, la un colţ de stradă, era aprins un foc care la acea
oră abia mai pâlpâia. În jurul focului dormeau vreo zece arcaşi, înfăşuraţi în
mantale. Dar alţi patru, în picioare, păzeau cu suliţele în mâini.
Buridan făcu un semn prietenilor săi care se apropiară şi le explică planul pe
care-l avea şi care era foarte simplu.
Lipindu-se de zidurile caselor, înaintară în întuneric.
— Înainte! strigă deodată Buridan.
— Alarmă! răcni o santinelă.
Totul s-a întâmplat fulgerător. La lumina slabă a focului, soldaţii zăriră ca într-
un vis imediat dispărut, cum patru demoni înaintau în salturi; văzură căzând două
santinele şi apoi, în aceeaşi secundă, într-o cursă dezlănţuită, cei patru dispărură
spre celălalt capăt al străzii. Strigătele izbucneau de peste tot; din post în post,
soldaţii treziţi se repezeau în toate direcţiile... dar fugarii erau departe.
— Sunt un om terminat! gemu ofiţerul care comanda postul din stradă Francs-
Archers. Era Buridan!...
Un sfert de oră mai târziu, Buridan şi prietenii săi se opriră în strada
Froidmantel. Nici unul dintre ei nu era rănit. Constatând asta, bucuroşi, îşi
continuară drumul şi ajunseră în curând la curtea unde Stragildo îşi păzea leii.
Buridan bătu în poartă şi după câteva minute se întredeschise un mic panou şi
un individ întrebă:
— Cine-i acolo?
— Du-te, spuse Buridan, du-te şi spune-i lui Stragildo că Buridan vrea să-i
vorbească. E vorba de regină.
Panoul se închise. După câtva timp, din spatele porţii se auzi o voce
batjocoritoare:
— Salut, senior căpitane. Ce pot face să-ţi fiu de folos?
— Tu eşti, Stragildo?
— Eu, seniore. la dispoziţia voastră, mai am câţiva saci care aşteaptă şi sper ca
într-o noapte fără lună să-ţi pun unul la dispoziţie.
— Taci, mizerabile. Dacă în noaptea asta n-aş avea nevoie de tine, crezi că
poarta asta m-ar împiedica să intru şi să te pedepsesc după cum meriţi? Dar,
destul. Vrei să duci un mesaj reginei?
— Un mesaj? Sigur că da! Doar pentru asta sunt aici. Te pomeneşti că e un
răvaş de dragoste?
— Tu ai spus-o!...
— O întâlnire la Turnul Nesle? rânji Stragildo.
— Chiar aşa!...
— Ei bine, dă-mi-l şi-ţi promit că doamna Margareta îl va primi.
Buridan întinse biletul prin panoul întredeschis şi Stragildo îl luă.
În timpul discuţiei, Guillaume, Riquet şi Lancelot rămaseră mai departe pentru
a nu fi zăriţi de Stragildo. Acesta, primind biletul, închise panoul fără prea multe
fasoane şi Buridan îl auzi cum se retrage. Se îndepărtă atunci şi el cu cei trei
prieteni.
Dar Stragildo nu se retrăsese: pur şi simplu imitase zgomotul paşilor care se
îndepărtează, întredeschise poarta tocmai la timp pentru a zări câteva umbre care
se pierdeau în noapte.
"Bine, mormăi el. Sunt patru, să socotim: jupân Buridan, apoi blestematul de
Bigorne, apoi împăratul Galileii şi regele din Basoche. Ce lovitură dacă i-aş putea
prinde pe toţi patru şi i-aş trimite să-i întâlnească pe cei doi fraţi la Temple!".
Stragildo urcă în acea parte a casei unde îşi avea apartamentul şi de unde,
prin câteva ferestre, putea supraveghea fie cuştile leilor, fie strada, fie locuinţele
servitorilor.
Fără cea mai mică ezitare, desfăcu hârtia pe care i-o dăduse Buridan şi începu
s-o citească cu greutate.
După ce reuşi să descifreze scrisul, cu care nu prea era prieten, căzu pe
gânduri.
Aventura îi părea ciudată şi-l neliniştea profund.
După ce reflectă mult timp, Stragildo îşi spuse că singurul mijloc de a ieşi
onorabil dintr-o asemenea încurcătură, era o trădare generală.
Să-i trădeze pe toţi, pe rege, pe regină, pe Buridan. Să-i pună pe toţi într-o
situaţie îngrozitoare, după care el putea dispare liniştit.
— Să vedem dacă am cu ce pleca, îşi spuse Stragildo surâzând.
Intră într-o cameră dosnică şi-i încuie uşa cu cheia. De acolo trecu într-un
cabinet fără ferestre şi ridică patru din dalele care acopereau podeaua şi atunci
apăru un cufăr pe care-l scoase cu ajutorul unui drug de fier trecut printr-un belciug
prins de capac.
Deschise cufărul şi începu să-şi numere comoara, compusă în întregime din
monezi de aur, deoarece Stragildo schimba în aur tot ce aduna, fie argint, fie
monezi mărunte; aurul ocupa loc mai puţin şi e mai uşor de purtat.
Stragildo goli cufărul şi umplu cu monezile de aur patru, pungi de piele, destul
de asemănătoare cu burdufurile de vin. În pungi băgase şi tărâţe, aşa încât dacă ar
fi fost lovite, sunetul să nu-l dea de gol.
După ce termină treaba asta, Stragildo deschise un dulap în care se aflau mai
multe costume, alese unul şi-l duse în camera sa.
Se revărsau zorile.
Terminându-şi toate aceste treburi, Stragildo, liniştit şi satisfăcut de el însuşi,
aşteptă clipa potrivită pentru a se duce la regină.
Am văzut cum biletul a fost remis reginei şi cum aceasta a dat cele câteva
ordine aducătorului.
— Nu va fi nimeni în Turn, spuse regina. După ce mă vei conduce, mă vei
aştepta afară. Asta nu mai e o aventură ca cele de până acum. Din această clipă,
Buridan e sacru pentru tine, înţelegi? Nenorocire ţie dacă te atingi de el!
Înclinându-se în faţa ei, Stragildo se îndepărtă murmurând:
"Hotărât lucru, era şi timpul... Dacă afurisitul de Buridan ar fi devenit
atotputernic la Curtea Franţei, ar fi fost vai de mine. Ce spuneam eu. Lucrurile se
întâmpla aşa cum am prevăzut şi, dacă n-aş fi fost aici, mâine Buridan ar fi fost la
fel de puternic... chiar mai puternic decât regele. Dar mai sunt şi eu pe aici..."
Stragildo se întoarse la el.
Aşteptă seara şi atunci îşi făcu ultimele pregătiri.
Dintr-un scrin din camera sa luă două permise în alb semnate de rege şi pe
care Margareta i le dăduse cu mult timp înainte pentru a-i servi în orice împrejurare.
Primul era un ordin către orice soldat din jandarmerie sau sergent de pază de a
se pune la dispoziţia purtătorului ordinului.
Al doilea era un ordin către şeful oricărui post de la orice poartă a Parisului de
a o deschide purtătorului şi a-l lăsa să treacă, indiferent de oră.
Stragildo ascunse cu grijă cele două pergamente în pieptarul său, apoi coborî
la grajduri.
Oricât ar părea de ciudat, avea acolo şi grajduri unde se găseau doisprezece
cai frumoşi, folosiţi fie pentru serviciul regelui, fie al reginei, fie al său personal.
Înşeuă unul dintre cei mai buni cai, după care urcă în apartamentul său şi
coborî cu cei patru săculeţi cu aur şi cu costumul pe care-l alesese. Puse săculeţii
pe cal şi-i legă cu grijă. În ceea ce priveşte costumul, era un costum de ţăran: o
haină de rândaş, o bonetă şi jambiere de piele. Le lăsă în grajd, ieşi şi închise uşa
luând cheia cu el.
Luându-şi toate aceste precauţii, Stragildo se duse la Luvru, pătrunse direct în
apartamentele regelui şi apropiindu-se de căpitanul gărzilor îi spuse:
— Trebuie să vorbesc regelui între patru ochi şi asta nu suferă amânare.
Hugues de Trencavel îl măsură din cap până în picioare fără să-şi ascundă
dispreţul, dar cum ştia că paznicul leilor se bucură de o favoare specială, presupuse
că vrea să anunţe regelui ceva în legătură cu munca lui şi intră la rege să-l anunţe.
Câteva momente mai târziu, Stragildo se afla în prezenţa lui Ludovic al X-lea.
— Nu cumva vreunul din leii mei e bolnav? întrebă imediat regele cu
îngrijorare.
— Sire, răspunse acesta, niciunul din leii voştri nu e bolnav. Nobilele animale,
cerul fie lăudat, au avut o poftă de mâncare minunată şi acum dorm liniştite.
— Atunci? întrebă Ludovic încruntând sprâncenele.
Stragildo se înclină mai mult. Vocea îi deveni umilă. Murmură:
— Sire, fără îndoială că este o mare îndrăzneală din partea unui îngrijitor de
animale, ca mine, de a ridica ochii şi de a privi ceea ce se petrece în jur. Dar,
adevărul este că am privit şi am văzut. Aşadar, vin să-l înştiinţez pe rege.
— De ce te amesteci, caraghiosule?
— Tocmai asta mi-am spus şi eu, pe Sfânta Fecioară! De ce dracu te amesteci?
Treburile astea te privesc pe tine, imbecilule? Nu-ţi poţi arăta credinţa faţă de rege
altfel decât vorbindu-i despre o acţiune de trădare? Şi asta...
— Trădare! spuse Ludovic pălind.
— Am spus trădare, sire? Adevărul este că nu ştiu nimic, la urma urmei şi
poate că această femeie care cât de curând trebuie să ajungă la Turnul Nesle, nici
măcar nu vă trădează!...
Regele se îndreptă ameninţător spre Stragildo.
— Spui că o femeie trebuie să meargă la Turnul Nesle?
— Da, sire, aşa am spus. Dar e tot ce pot spune şi, adăugă el cu un surâs
sinistru, mi se pare că e de ajuns.
— Cine-i femeia?
— Regele o va vedea. Eu nu am văzut-o.
— Ea e cea care mă trădează?
— Regele o va auzi. Eu nu ştiu dacă trădează.
— Şi ce ştii atunci? întrebă Ludovic respirând cu greutate.
— Numai atât: această femeie va fi în această seară la Turnul Nesle. Dacă
regele vrea să meargă acolo, va vedea şi va auzi. Regele va trebui să fie însoţit de
câţiva oameni credincioşi şi solizi şi bine înarmaţi, fără asta nu se poate, sire!
Regele şi oamenii săi vor trebui să se afle, cred că peste o oră, la colţul Turnului
Nesle. Acolo este un intrând destul de mare pentru a ascunde şi cincisprezece
oameni. Şi, la momentul potrivit, eu însumi voi veni să-l previn pe rege; Un minut
mai devreme, ar fi de prisos, regele nu va vedea nimic. Un minut după, va fi prea
târziu. Iată ce voiam să spun. Şi acum, dacă am făcut rău fiind credincios, regele
mă poate condamna la moarte, e dreptul său.
Gîtva timp, Ludovic rămase gânditor. Un suspin puternic îi scăpă din adânc. Cu
blândeţe, îi spuse:
— Du-te. La ora şi locul indicat aştept să mă anunţi.

Capitolul XXVII Turnul Nesle

Ieşind din stradă Froidmantel, Buridan porni la drum cu paşi repezi, urmat de
prietenii săi. Guillaume, Riquet şi Lancelot nu păreau neliniştiţi. Fără îndoială, aceşti
demni tovarăşi ai săi nu se temeau de nici o aventură. Unde-i ducea Buridan? La ce
încăierare? La ce luptă crâncenă în care şi-ar fi lăsat pielea? Nu le păsa. Aveau în el
o încredere nemărginită.
Buridan nu se îndrepta spre Temple, ci în împrejurimile acestei fortăreţe. Şi într-
adevăr, se opri în faţa Grădinii cu Trandafiri.
— Aşa, deci, murmură Bigorne, ideea hu e rea şi mă mir că nu mi-a venit şi
mie. La dracu' dacă-i va da cuiva prin cap să ne caute aici!
Buridan încercă să deschidă poarta, dar aceasta era încuiată.
Sări cu greutate zidul înconjurător, urmat de prietenii săi care-l imitară.
Uşa casei nu era închisă decât cu clanţa, aşa încât putură să intre uşor.
În clipa în care Buridan intră în camera în care altă dată fusese atâta bucurie şi
frumuseţe, inima lui Buridan bătu cu putere.
Gândurile i se îndreptară spre Myrtille. Acum ea se alia în siguranţă în sătucul
Montmarte sub protecţia mamei sale, aşa încât se putea gândi la ea fără nelinişte.
Zorile începeau să se reverse.
Buridan nu cunoştea prea bine din toată locuinţa decât camera în care se afla
acum şi în care Gillonne îl condusese adeseori. Dar de cum se lumină de ziuă,
Bigorne, fără a mai pierde o clipă, începu să cerceteze casa. Nu numai că era
complet nelocuită, dar era clar că aici nu mai intrase nimeni de multă vreme.
Bigorne urcă până sus şi forţă ultima uşă la care ajunsese. Aceasta dădea în
pod.
Podul avea două deschizături: o lucarnă era orientată înspre stradă, cealaltă
înspre grădina din spate. Era un post de observaţie minunat şi Bigorne, specializat
în astfel de treburi, hotărî că trebuie să se instaleze cu toţii acolo, unde, în caz de
alarmă, se puteau apăra cu uşurinţă. Coborî aşadar în camerele de la primul etaj de
unde adună de pe paturi patru saltele şi le urcă în pod.
Mai târziu urcă nişte scaune şi o masă, aşa încât podul se transformă într-o
cameră locuibilă.
În ce-l priveşte pe Buridan, acesta scoase din veston hârtiile pe care i le
dăduse Tristan şi începu să le citească cu atenţie.
Se gândea la încercarea ce urma s-o facă pentru a-l salva pe tatăl logodnicei
sale.
Se gândea la întâlnirea pe care o ceruse reginei şi se întreba:
"Oare va veni?... dacă va veni, înarmat cu aceste hârtii sunt atotputernic şi
domnul de Marigny e salvat. Dar va veni?"
Se luminase bine de-acum.
Guillaume şi Riquet se întorceau din cercetarea lor. La rândul său, apăru şi
Bigorne care le spuse:
— Am pregătit o cameră superbă în pod, pentru noi patru. Avem până şi saltele
puse pe podea.
— Ei aş! exclamă Guillaume, de ce să ne culcăm pe saltele când avem la
îndemâna paturi?
Bigorne ridică din umeri şi era pe punctul de a le explica avantajul instalării în
pod, când Riquet scoase un strigăt.
Tocmai deschisese un bufet şi acolo descoperi, spre marea lui surpriză, o
plăcintă cu carne, pâine, câteva sticle, în sfârşit, destule provizii care după toate
semnele se aflau acolo de puţin timp, poate de câteva ore.
— Ia te uită! făcu Guillaume, cu ochii holbaţi.
— Da! spuse Buridan, asta dovedeşte că uneori aici mai poposeşte cineva.
Trebuie să umblăm cu mare atenţie. Să urcăm repede în pod.
— Fie! zise Riguet, dar nu înainte de a lua cu noi aceste provizii. Cel puţin
pentru azi suntem asiguraţi că nu murim de foame.
După puţin timp, cei patru se aflau în pod, bine instalaţi şi cum umbletul din
timpul nopţii şi emoţiile din acea dimineaţă le deschisese pofta de mâncare,
proviziile pe care Bigorne le considerase miraculoase, nu întârziară să dispară. Apoi,
cum noaptea precedentă nu dormiseră deloc şi cea care urmă se anunţa la fel de
agitată, fiecare se întinse pe salteaua lui şi adormiră cu toţii.
Toate acele provizii pe care Riquet le găsise în respectivul bufet nu erau câtuşi
de puţin miraculoase.
Într-adevăr, cineva venea din când în când la Grădina cu Trandafiri. Cine e acel
cineva, cititorii o vor afla în curând.
Spre seară, cei patru se treziră unul după altul, odihniţi şi bine dispuşi.
În cele din urmă sosi şi momentul plecării.
Cu toate obiecţiile care se ridicaseră atunci când Buridan le expusese planul
său, rămase hotărât ca acesta să intre singur în Turnul Nesle.
Guillaume, Riquet şi Bigorne trebuiau să aştepte afară, pe malul Senei şi să nu
intervină decât în cazul în care erau chemaţi.
În cele din urmă, plecară spre ţinta lor, pe o noapte întunecoasă. Traversară cu
bine Sena şi acostară chiar la poalele Turnului Nesle. Buridan intră singur în timp ce
Bourrasque, Riquet şi Lancelot se ascunseră într-un ungher întunecos.
Curând, de pe platforma turnului se văzu semnalul convenit prin care Buridan
le dădea de veste că totul e bine şi că acolo sus nu mai era nimeni altcineva.
Liniştiţi dinspre partea asta, cei trei începură să supravegheze fluviul.
— Dacă vine singură, spuse Bigorne totul e în regulă.
— Nu va veni, mormăi Guillaume.
Toată atenţia lor era îndreptată aşadar asupra fluviului şi se scurse astfel mai
bine de o oră. În acelaşi timp, zece oameni, mergând pe jos fără cel mai mic
zgomot, trecură podul, o luară de-a lungul zidurilor palatului Nesle şi se aşezară
într-o adâncitură a zidurilor pe care cei trei nu o puteau vedea nu numai datorită
întunericului adânc, dar şi datorită faptului că această adâncitură se afla despărţită
de ei de Turnul Nesle.
Unul din cei zece ieşi puţin în faţa celorlalţi care rămaseră ascunşi.
Acesta era regele.
Şi el, ca şi cei trei prieteni, începu să pândească, cu inima bătându-i puternic.
Ochii-i ardeau febril şi priveau fix punctul unde se zărea poarta turnului. Şi el se
întreba:
"Oare va veni?"
Şi poate că punându-şi această întrebare, se gândea la regină!...
— Iat-o! murmură Bigorne.
Încă nu se putea zări nimic, dar se auzea zgomotul vâslelor bătând apa.
Curând apăru şi barca, precum o pasăre de noapte alunecând pe ape; cei trei
încercară o teamă confuză...
Barca alunecă pe nisip şi se opri.
O siluetă sări din barcă. Era Margareta... O clipă mai târziu intra pe poarta
turnului.
În acel moment, din barcă sări un bărbat care se îndreptă rapid în direcţia
adânciturii dintre ziduri unde se găseau cei zece.
— Stragildo! murmură Bigorne la urechea lui Bourrasque.
— Rămâneţi aici. Mă duc să urmăresc puşlamaua asta...
Şi Bigorne se furişă în urma lui Stragildo.
Îl văzu apropiindu-se de ungherul întunecat şi cum îl urmărise de foarte
aproape, îl auzi spunând cuvintele:
— Acum şire, puteţi intra în Turnul Nesle!
"Regele! îşi spuse Bigorne tresărind. L-a anunţat pe rege!... Oh! Mizerabilul!"
O clipă mai târziu pe lângă Bigorne trecu o umbră. Era Ludovic.
Acesta ordonase oamenilor săi să rămână acolo şi intră singur în Turn.
Stragildo dispăruse în direcţia podului.
"Bine! îşi spuse Bigorne. Regele e singur şi Buridan nu pare prea ameninţat din
partea asta. E în stare să-i ţină piept. Şi apoi, mai rămân Bourrasque şi Haudryot.
Să încerc să-l prind pe nemernic. Trebuie să-l fac să-şi plătească toate crimele."
La rândul său, trecând prin apropierea adânciturii din ziduri fără a zări oamenii
regelui, începu să alerge spre pod.
Margareta de Burgundia urca încet, apăsându-şi cu mâna pieptul care i se
umflase de emoţie. Dragostea o orbea. Avea convingerea de nezdruncinat că
Buridan o aştepta pentru a i se aruncă la picioare... Tremura şi cu imaginaţia sa
bogată, se vedea prezentându-l pe Buridan curţii, după ce-l va fi convins pe rege că
Buridan, căpitanul, puternicul şef al răzvrătiţilor, ar putea deveni un sprijin puternic
pentru tron...
În timp ce îşi construia toate aceste vise imposibile, ajunse în dreptul camerei
ştiute şi intră; îl văzu pe Buridan care se înclină adânc în faţa ei.
Pentru o clipă, Margareta se opri.
Apoi un suspin îi scăpă de pe buze, închise uşa în urma sa şi făcu câţiva paşi.
Se opri la un pas de Buridan care, îndreptându-se o privea fix, cu un fel de tristeţe.
— Ei bine, Buridan, spuse ea cu o voce înceată şi care-i tremura uşor, dar care
era mai încântătoare decât cea mai plăcută melodie, poţi acum să-ţi dai seama de
puterea ta, puterea ta magică pe care o ai asupra Margaretei. Tu, care m-ai
batjocorit, m-ai insultat, tu care ai încrucişat spada cu regele, tu răzvrătitul,
condamnat la moarte şi pe al cărui cap a fost pus un preţ mare, tu!... da, a fost de
ajuns să-i scrii reginei că o aştepţi şi regina a venit... Regina?... Nu, Buridan!...
Margareta! Femeia care ţi-a spus aici, într-o seară, tot ce ţi-a spus şi care e gata să-
ţi repete.. Şi tu, Buridan, ce ai să-mi spui?... Taci?...
Da, Buridan tăcea, încurcat, cu cumpătul aproape pierdut de atitudinea reginei.
El venise să se bată şi să învingă.
În cele din urmă făcu un efort şi spuse:
— Doamnă, fără îndoială că pentru mine e o mare nenorocire că regina şi-a
imaginat aceste gânduri pe care, pentru a doua oară mi le împărtăşeşte. Este foarte
adevărat că poate v-am scris pe un ton care ar fi putut să vă îndreptăţească să
credeţi că schimbându-mi intenţiile, aş fi acceptat strălucitele propuneri cu care m-
aţi onorat. A fost un subterfugiu nedemn din partea mea, doamnă. Dar era vorba de
viaţa unui om şi pentru a-l salva, am făcut toate acestea...
Pe buzele Margaretei apăru un surâs amar. Stăpânindu-şi furia, întrebă:
— Şi aş putea să aflu numele acestui om de care vă interesaţi?
— Un condamnat, doamnă, ori mai degrabă un acuzat! Voi i-aţi putea ^obţine
iertarea din partea regelui. Ar fi de ajuns să o doriţi. Ar fi de ajuns ca generozitatea
voastră să facă apel la dreptatea regalului vostru soţ şi acest om ar fi salvat.
— Cine e acest om? întrebă Margareta.
— Tatăl Myrtillei, răspunse simplu Buridan.
— Enguerrand de Marigny! Cum, numai pentru a cere iertarea lui Marigny ai
dorit să mă vezi? Cum! Tu vrei să-l salvezi pe Marigny, pe acela care te-a urmărit
mereu cu ura lui şi pe care l-ai insultat, l-ai lovit? Iată ceva nou! Buridan luptând
pentru salvarea lui Marigny!
Ceva care aducea cu un suspin amar şi disperat se auzi la câţiva paşi de actorii
acestei scene înfricoşătoare.
Dar nici Buridan nici Margareta nu auziră acel zgomot slab.
— Mizerabile! izbucni regina, lividă. Ah! Mizerabile, tu care-mi aminteşti prima
mea greşeală şi-ţi faci o armă din ea, împotriva mea! Nu ştiu cum mă vei ucide,
demone, dar presimt că tu vei fi cauza morţii mele! Presimţirile mi-o spun... Eu sunt
mama Myrtillei? Ei bine, da! L-am iubit pe Marigny! Da! Dar pe această fată; o urăsc
şi e dreptul meu! Nici măcar nu o cunosc...
— E înfricoşător ceea ce spuneţi! murmură Buridan dându-se înapoi câţiva
paşi. Vă implor, reveniţi-vă...
— Nu o cunosc, ţi-o repet! Ea e rivala mea, asta-i tot! Fericită rivală, dar voi
aştepta, nu te îndoi de asta!... Buridan, ai greşit amintindu-mi că Enguerrand de
Marigny este tatăl fiicei mele. Asta mă îndârjeşte şi mai mult să-l urăsc şi să cer
regelui nu iertarea sa, ci moartea! Şi asta voi face. Adio, Buridan! De data asta,
pentru totdeauna... până când te voi avea în mâna mea şi cu o lovitură te voi face
să-mi plăteşti dispreţul şi insultele!
Buridan se îndreptă şi, apucând-o pe regină de mână, se aplecă spre ea:
— Voi m-aţi forţat! spuse el cu o voqe înăbuşită. Voi mă forţaţi să ameninţ când
eu aş fi vrut să implor. Oh! Sunteţi într-adevăr mamă fără inimă, amanta lipsită de
dragoste, femeia capabilă de orice crimă şi trădare, aşa cum aţi fost descrisă în
aceste pergamente pe care, iată-le!...
Şi cu un gest trase de sub manta sulul de pergamente pe care i-l dăduse
Tristan.
— Ce-i cu hârtiile alea? bolborosi Margareta simţindu-şi inima cuprinsă de
groază.
Buridan dădu drumul reginei şi ţinuta lui luă un aer solemn, vocea devenindu-i
gravă şi tristă.
— Hârtiile. Acestea, doamnă, cuprind istoria copilăriei mele. Ele povestesc
cum, dintr-o izbucnire de gelozie mi-aţi înjunghiat mama şi cum aţi vrut să mă
înecaţi şi pe mine în Saône, ordonând acest lucru lui Lancelot Bigorne. Aceste hârtii
au fost scrise, doamnă, de însăşi mama mea atunci când, disperată, cu inima plină
de răzbunare, a devenit confidenta şi servitoarea desfrâurilor voastre pentru a reuşi
să vă pedepsească mai bine...
— Mabel!... pronunţă Margareta într-o răsuflare.
— Anne de Dramans, doamnă!... Toată istoria Turnului Nesle se află aici! Şi
dacă această istorie ar parveni posterităţii, ceea ce se povesteşte aici este aşa de
îngrozitor încât oricine ar refuza să creadă! Şi cine ar putea crede că Margareta de
Burgundia, făcând meseria de prostituată, atrăgea în acest turn amanţi de-o noapte
pe care în zori ordona să fie aruncaţi în Sena, vârâţi în saci!... Eu o cred, deoarece
am văzut!... Eu, care i-am salvat pe Filip şi Gautier d'Aulnay atraşi aici de voi şi
aruncaţi în Sena de îngrozitorul Stragildo, eu o cred! Şi alţii vor putea crede,
doamnă!...
— Alţii? bolborosi regina nebună de spaimă.
— Regele, de exemplu. Deoarece toată această istorie lui i se adresează şi
fiecare faptă pe care o conţine este însoţită de dovezi! Regele ar putea reface
urmele fiecărei orgii a voastre cu ajutorul dovezilor, a fiecăruia din asasinatele
voastre... Un cuvânt, doamnă, unul singur. Dacă în două zile Enguerrand de Marigny
nu este liber vă jur pe sufletul meu că vin la Luvru şi eu însumi voi da aceste
pergamente regelui!...
Margareta îşi acoperi ochii cu mâinile.
— Nefericită ce sunt! Oh! Nefericită!
În aceeaşi clipă, Buridan scoase un strigăt de deznădejde.
Regina-şi descoperi faţa şi-l privi: Figura-i era palidă, crispată, cu ochii fixaţi
asupra unui lucru care-l înspăimânta de moarte. Şi atunci ea îl văzu pe rege!...
Ludovic tocmai intrase.
Privirea-i era de o tristeţe de nedescris şi faţa-i era cenuşie suferea înfiorător.
Se îndreptă spre Buridan cu paşi nesiguri, fără să o privească pe regină.
Şi cum în acel moment ajunse în dreptul ei, o ocoli pentru a nu o atinge.
Mergea cu ochii rătăciţi, cu braţele întinse şi mâinile agitate de un tremur convulsiv
arătau spre sulul de pergamente.
Voia să vorbească. Cu tot efortul incredibil, nu putu să scoată decât câteva
sunete răguşite.
În momentul când îl atinse pe Buridan şi mâna lui apucase hârtiile, căzu în
genunchi şi apoi se întinse la pământ ca lovit de trăsnet.
Buridan rămăsese nemişcat, plin de groază.
Cu un gest mecanic luă sulul şi-l ascunse sub manta, apoi privirea-i căzu
asupra reginei, împietrite şi murmură:
— Ce nenorocire!...
Întreaga atitudine a reginei era înspăimântătoare. Era ca o moartă rămasă în
picioare printr-un fenomen de echilibru al nervilor. În ea nimic nu mai mişca. Pe faţa
ei de ceară nu se vedea nici cea mai mică tresărire. Numai ochii ei, măriţi de
spaimă, trăiau...
În ei se citea o groază nebună...
Privirea lui Buridan coborî asupra regelui şi fu străbătut de un fior de milă.
În acel moment, înfricoşătoarea statuie care era regina, începu să prindă viaţă.
Faţa ei crispată se destinse. Margareta începu să se retragă încet... se retrase până
la uşă...
Trecu de uşă şi începu să coboare scările. O speranţă slabă o mai ţinea în
picioare şi anume că regele murise!... Murise fulgerat de cele ce auzise!... Atunci ea
ar putea trăi în continuare, la fel de puternică şi încă mai fericită, debarasată de
grijă de a se mai preface!
Toate acestea le gândea în timp ce cobora scările. Dinţii îi clănţăneau şi din
când în când era cutremurată de frisoane puternice. Ar fi vrut să se grăbească, să
alerge, dar îşi simţea picioarele ca de plumb. O forţă necunoscută o oprea la fiecare
treaptă. Pe umeri simţea o greutate enormă sub care trebuia să moară dacă regele
la rândul său n-ar fi murit!
Dar oare regele murise?
Buridan îngenunche lângă el şi-i puse mâna în dreptul inimii.
O simţi bătând! Slab, dar bătea!
"Bietul rege, murmură Buridan care nu-şi putu stăpâni câteva lacrimi. Bietul
tânăr! Dumnezeu mi-e martor că n-aş fi îndeplinit ameninţarea făcută Margaretei,
n-aş fi putut. Dumnezeu mi-e martor că dacă aş fi ştiut că regele este aici, n-aş fi
vorbit. Dar răul a fost făcut. Acum regele ştie totul. Poate va muri... e
înspăimântător... nu pentru Margareta care merită să moară, ci pentru acest
nefericit rege."
Se ridică şi căută să vadă dacă poate găsi undeva puţină apă.
Văzu o cană mare, plină cu apă şi începu să frece fruntea regelui care scoase
un suspin şi deschise curând ochii.
Buridan, îngenuncheat lângă el, îi umezea acum cu blândeţe, tâmplele.
Regele îşi ridică ochii disperaţi spre tânărul care-l îngrijea, plângând:
— Curaj, sire, curaj! murmură Buridan. V-am făcut un rău înfiorător vorbind aşa
cum am vorbit, o ştiu! Sunt disperat, sire! Mi-aş da zece ani din viaţă ca voi să nu fi
asistat la această convorbire pe care am avut-o cu... cu cea... pe care o iubiţi...
Haideţi, puţin curaj, iubite sire!... Această femeie, aţi văzut, nu era demnă de voi.
Sunteţi tânăr, frumos, nobil, veţi găsi o prinţesă la fel de frumoasă şi mult mai
înţeleaptă care vă va consola şi iubi... Şi dacă nu, afecţiunea atâtor oameni, care
sunt supuşii voştri... poporul vostru, sire! Va fi de-ajuns!... Gândiţi-vă mai puţin la
aceea care tocmai a ieşit şi mai mult la poporul vostru... Dragostea,... dragostea,
sire, nu e totul în viaţa unui bărbat. Şi atunci când acest bărbat este un rege
atotputernic, aşa că voi, poate că are datoria să-şi uite suferinţele pentru a se gândi
mai mult la ale altora. Dragostea, sire! De asta suferim toţi... Dar cum puteţi crede
că un cavaler de talia voastră, care merită să fie iubit de cele mai frumoase femei,
nu-şi va găsi consolarea.
Regele suspină. Hohote de plâns îi strângeau pieptul în timp ce se lăsa îngrijit
de Buridan. Îl privi cu o mirare crescândă, care părea deja un început de consolare.
Deodată, nu se mai putu stăpâni şi izbucni în plâns. Suspinele sfâşietoare erau
dureros de auzit şi Buridan murmură:
— Plânge... Slavă Domnului, e salvat!...
În acel moment, şapte sau opt oameni năvăliră în cameră.
— Arestaţi pe acest răzvrătit care a îndrăznit să ridice mâna asupra regelui!
strigă Hugues de Trencavel.
Într-o clipă, Buridan fu înconjurat, apucat şi împins spre scară...
În acest timp, căpitanul gărzilor îl ridică pe rege şi, sprijinindu-l, îl aşeză într-un
fotoliu.
Primul cuvânt al lui Ludovic a fost:
— Margareta?...
— Arestată, sire, conform ordinelor voastre. A fost condusă la Luvru unde va fi
închisă în camera ei spre a fi păzită.
Regele făcu un semn de aprobare cu capul şi apoi căzu într-o stare de
amorţeală. El, care ameninţa să dărâme totul la cea mai mică nemulţumire, care
avea accese de furie nebună pentru orice nimic, acest om rămase slab ca un copil
în faţa nenorocirii care se abătuse asupra lui.
Nu simţea nici o urmă de mânie ci numai o tristeţe uriaşă.
Când îşi reveni, îl întrebă pe Trencavel:
— Tânărul acela?...
— Buridan, sire?
— Da. Ce s-a întâmplat cu el?... Vreau să-l duceţi la Temple... sau mai degrabă,
nu... aduceţi-mi-l la Luvru... dar aveţi grijă să nu i se întâmple nimic rău. Vreau să-i
vorbesc. Haide... Trencavel...
Şi căpitanul se grăbi să execute ordinele regelui.

Capitolul XXVIII Măreţia şi decăderea lui Bigorne

Dezorientat de năvălirea bruscă a oamenilor lui Trancavel, Buridan s-a lăsat


arestat fără să mai opună rezistenţă. De altfel, evenimentul prin care tocmai
trecuse, îi paralizase pentru câteva minute orice urmă de energie şi voinţă.
Dar în momentul când erau pe punctul de a ieşi din Turn, deveni mai atent şi
privi în jurul său. Atunci constată că era păzit numai de şase oameni.
Restul trupei fusese folosit de Trencavel la arestarea şi pază reginei.
"E în regulă! îşi spuse Buridan. Ei sunt şase iar noi suntem patru, sau cel puţin
în curând vom fi patru. Şansele sunt egale."
— Unde mă duceţi, domnilor?
— La Temple, răspunse unul din arcaşi.
— Excelent! Mai bine închisoarea asta decât alta! exclamă vesel Buridan.
Cu toţii ieşiră împreună din Turn, Buridan aflându-se în mijlocul gărzilor. În acel
moment îşi scoase pumnalul şi cu un gest fulgerător lovi arcaşul care se găsea în
dreapta sa, strigând totodată:
— La mine, Lancelot! La mine! Guillaume şi Riquet...
— Aici suntem! răspunse vocea puternică a lui Bourrasque.
— Iată-ne! ţipă şi Riquet. La noi! La noi, prieteni! Pe ei! Săriţi pe poliţaii care-l
arestează pe căpitanul nostru!
Adevărul era că Borrasque şi Haudryot făceau un asemenea tărăboi, încât
puteai crede că atacă o întreagă companie de derbedei.
Paznicii lui Buridan crezură cu adevărat că sunt înconjuraţi şi se retraseră în
grabă, strigând în gura mare:
— Staţi! Ajutor, domnule de Trencavel! S-au răzvrătit, ne atacă.
Şocul le-a fost deştul de puternic. În întunericul nopţii le era imposibil să-şi dea
seama de numărul atacatorilor, mai ales că Buridan mai lovi un al doilea arcaş, iar
un al treilea căzu datorită loviturilor lui Bourrasque. Oamenii regelui nu mai
aşteptară şi năvăliră în turn unde se baricadară.
Numai că acum Buridan nu mai era printre ei.
— Să plecăm, spuse acesta grăbit.
Şi toţi trei se repeziră spre barcaApe care o folosise Margareta de Burgundia la
venire. În câteva secunde, împinsă de câteva lovituri de vâsla puternice, barca se
îndepărtă de mal.
— Dar unde-i Bigorne? întrebă Buridan.
— Vine după noi la Grădina cu Trandafiri: îl urmăreşte pe Stragildo.
— Stragildo? exclamă Buridan tresărind.
— Da, spuse Bourrasque. El ne-a trădat regelui..
— Nemernicul! Aproape că strigă Buridan, dacă îmi cade în mână, s-a sfârşit cu
el de data asta.
— Acum, stai să vezi cât de neliniştiţi am fost, reluă Riquet. L-am văzut intrând
în Turn pe rege urmat de vreo zece indivizi înarmaţi. Ei bine, nu ştiam ce să facem,
să intrăm sau să aşteptăm! Dacă intrăm, poate ţi-am fi grăbit arestarea. Dacă
aşteptam, poate te omorau. Oricum, parcă eram măgarul de care ne-ai amintit tu,
cu fabula aia, numai că acum nu era vorba să alegem între a mînqa şi a bea. Când
tocmai ne pregăteam să intrăm în turn, iată că apari înconjurat de gărzi, mai ceva
ca un rege.
— Da, întări ia rândul lui Bourrasque, eram precum măgarul tău, Buridan. Dar,
aşa cum spune şi Riquet, nu era vorba nici de mâncare, nici de băutură. Apropo, mi-
e foame!
— Mie mi-e sete, adăugă şi Riquet.
Dar Buridan nu-i auzea. Părea căzut pradă unei tulburări intense.
Orice ar fi urmat acestei întâmplări, tatăl Myrtillei era pierdut, fără nici o
speranţă. Pe de altă parte se gândea de asemenea şi la fraţii d'Aulnay şi necazul îi
deveni şi mai mare văzându-se neputincios. Când ajunseră pe malul celălalt, se
îndreptară spre Grădina cu Trandafiri, Buridan adâncit în gândurile sale.
În timp ce toate aceste evenimente se derulau de-a lungul traseului Turnul
Nesle-Grădina cu Trandafiri, Lancelot Bigorne, după cum am văzut, plecase în
urmărirea lui Stragildo.
Lancelot mersese destul de repede, astfel încât l-a putut zări pe Stragildo
discutând cu un arcaş şi la lumina unui felinar şi-a putut da seama că o ia pe pod
pentru a traversa fluviul. Coborî atunci malul şi-şi alese o barcă, îi sparse lacătul cu
câteva lovituri puternice date cu o piatră şi trecu şi el fluviul în mare grabă. Spre
cinstea lui, trebuie să spunem că oricât de grăbit ar fi fost, când a ajuns pe celălalt
mal, a avut grijă să lege barca în aşa fel încât proprietarul s-o poată găsi cu
uşurinţă a doua zi.
În mare viteză se îndreptă spre strada Froidmantel, neîndoindu-se nici o clipă
de faptul că Stragildo se va întoarce acasă la el, hotărât să-i facă felul de această
dată.
"Să intru, n-ar fi nimic. Cu ajutorul Sfântului Barnabe găsesc eu mijlocul. Dar
înăuntru sunt cam cincisprezece servitori care-l ascultă orbeşte, aşa cum şi el o
ascultă, mă rog, o asculta, pe regină. Trebuie să fac în aşa fel încât să fiu singur cu
individul. Aşadar, îmi trebuie un plan. Să facem planul..."
Şi Bignore, care credea că are înaintea lui câteva ore bune, începu să caute un
plan, care fără îndoială, ar fi fost o combinaţie minunată. Dar nu apucă să schiţeze
nici măcar ideea de început, când poarta curţii se deschise.
Apăru un om cu un felinar şi la lumina felinarului Bigorne putu să vadă că
individul era îmbrăcat ca un ţăran din împrejurimile Parisului. Dar, cu o tresărire
recunoscu în ţăranul care ieşea, pe Stragildo.
"Era cât pe-aci să mă păcălească, îşi spuse Bigorne. Fugă nu era plănuită
pentru mâine dimineaţă, ci pentru acum. Rămâne de văzut dacă va pleca însoţit.
Dar ce are de gând?... Ei, drăcie, vrea să plece călare!..."
Stragildo tocmai deschisese unul din canaturile porţii şi scotea un cal pregătit
de drum. Pe fiecare latură a şeii atârnau câte doi săculeţi.
După ce scoase calul, Stragildo stinse felinarul, în timp ce Bigorne, cu
pumnalul scos, se pregătea să-l lovească.
Dar se opri brusc.
"Ia te uită, îşi spuse el, pleacă pe jos. Îşi duce calul de căpăstru. Asta-i chiar
foarte bine. Termin cu el ceva mai departe de toţi valeţii lui, care i-ar putea sări în
ajutor în cazul când vor auzi zgomotul luptei, dacă va fi vreo luptă..."
Stragildo o porni la drum şi drept precauţie, ţinea un pumnal în mână. Întoarse
spatele palatului Luvru, îndreptându-se înspre Hale. Bigorne îl urmărea de la
distanţă şi medita în timp ce-şi stăpânea neliniştea:
"Hm, ce-ar putea avea în săculeţii ăia?... Legume. Da fiindcă Stragildo, după
cum se vede, a devenit un cinstit ţăran. Dar legumele astea par să aibă, atunci (ind
le loveşti, un sunet al naibii de asemănător celui, îl aurului, sau eu nu-l mai cunosc
pe Stragildo!... Dar dacă totuşi nu e aur?... Stragildo o şterge! Undeva hcbuie să
aibă ascunsă o comoară. Nu, în saci nu sini bani, Stragilo i-a luat ca să-i umple...
Deci nu trebuie să-l omor imediat!"
Şi în acel moment, Bigorne făcu un salt înainte.
Auzind zgomotul, Stragildo se întoarse.
— Cine-i acolo? strigă el, dar în aceiaşi clipă, cu o lovitură de pumn dat în plină
frunte, Bigorne îl ameţi. Stragildo îşi ridică pumnalul cu un strigăt de furie, dar o a
doua lovitură de pumn îl prăbuşi.
Fără a mai pierde timpul, Bigorne îl aşeză pe cal, de-a curmezişul, îl legă cu
centura şi aruncă deasupra lui mantaua. Apucând frâul calului, se îndreptă spre
Grădina cu Trandafiri.
Când în cele din urmă ajunse, intră în curte, îl dezlegă pe Stragildo şi-l întinse
pe pământ.
"Oare l-am ucis? se întrebă el. Drace, în cazul ăsta cum aflu unde şi-a ascuns
comoara?"
— Hei, Bourrasque! Hei, Riquet!
La auzul vocii lui, cei doi coborâră în grabă.
— Pe toţi dracii! Aproape că strigă Bourrasque, ce zbieri aşa, vrei să ne aduci
pe cap arcaşii?
— Ia te uită, adevărat, spuse Bigorne. Nu m-am gândit. Dar ia uitaţi-vă ce am
adus. Asta o să-l bucure pe jupân Buridan...
Îl chemară şi pe Buridan, care apăru ţinând în mână o torţă.
Imediat îl recunoscu pe Stragildo, care zăcea întins pe pământ şi ochii-i
fulgerară.
— E mort? întrebă el.
— Nu, încă mai suflă, răspunse Bigorne. O să-şi revină.
— Cu atât mai bine! spuse Buridan cu o voce sinistră. Nemernicul merită o altă
moarte. Ar fi fost păcat să moară dintr-o lovitură de pumnal.
— De pumn, îl corectă Bigorne. Dar unde o să-l ducem?...
— După câte ştiu eu, există două pivniţe. Cheile trebuie să fie pe aici, pe
undeva.
— Iată-le! zise Bigorne care scotocise peste tot şi acum se întorcea cu o
legătură de chei.
— Bine. Să-l ducem în pivniţă, spuse Buridan. O să-i dăm o pâine şi un ulcior cu
apă şi mai târziu vom vedea ce o să mai facem cu el.
Bourrasque, Haudryot şi Bigorne îl ridicară pe Stragildo şi Buridan, atins în
treacăt de acesta, se mdepărtă înfiorat ca de atingerea unei reptile, începea să-l
cuprindă furia şi-şi pipăia în neştire mânerul pumnalului. Dar deja cei trei, ducându-l
pe Stragildo leşinat, dispăruseră.
Când se întoarseră, Bigorne le povesti aventura sa.
— Bună captură, pe toţii dracii ― făcu Buridan cu un surâs sinistru care nu
anunţa nimic bun pentru Stragildo. De ce nu sunt aici Filip şi Gautier, ar fi...?
Şi deodată se opri, ca şi cum i-ar fi venit o idee, o idee înfricoşătoare, deoarece
păli puţin şi, aşezându-se într-un colţ, căzu pe gânduri. Peste câteva minute,
exclamaţii puternice, de bucurie, îl făcu să-şi revină.
Privi în jurul său şi văzu că cei trei nu mai erau acolo.
— Ce se mai întâmpla? murmură el. Îndreptându-se spre uşă. Şi în clipa aceea
apăru şi Bigorne, cu gura până la urechi şi cu faţa răvăşită de emoţie şi bucurie.
Ducea doi săculeţi, urmat de Bourrasque şi Riquet care la rândul lor duceau şi ei
câte unul şi cei patru săculeţi fură puşi pe masă.
Toţi trei îşi înfundară mâinile înăuntru, râzând, spunându-şi glume, nebuni de
bucurie.
Buridan pricepu că cei patru săculeţi adăposteau comoara lui Stragildo.
Se apropie de masă cu sprâncenele încruntate şi buzele strânse.
— Bogaţi! Suntem bogaţi! strigă Bigorne.
— Avem aur -pînă la sfârşitul vieţii noastre, adăugară ceilalţi doi.
Buridan apucă o monedă, o privi şi o lăsă să cadă înapoi în sac cu un gest de
dezgust:
— Aurul ăsta e plin de sânge, spuse el.
Bigorne, Bourrasque şi Haudryot se opriră dintr-o dată din râs şi se priviră
miraţi.
— Sânge! continuă Buridan. Sângele tuturor victimelor aduse la Turnul Nesle şi
asasinate de Stragildo. Asta e plată omorurilor! Cu asta s-a plătit sângele lui Filip şi
al lui Gautier şi al atâtor altor...
Cei trei avură în acelaşi timp o tresărire de dezgust şi, palizi, se retraseră
instinctiv.
— Ăsta-i aurul celui pe care-l vom ucide! Dacă luăm acest aur, nu mai suntem
judecătorii lui, oameni veniţi în numele justiţiei umane, ci doar nişte călăi plătiţi. Eu
nu pot rămâne într-o locuinţă în care se află acest aur pătat cu sânge. Dar voi?...
— Vom face cum spui tu, spuse Bourrasque cu voce aspră.
— Vom respecta ceea ce hotărăşti, adăugă şi Riquet, ştergându-şi sudoarea
care-i curgea pe frunte.
— Stăpâne, spuse Bigorne, ceea ce hotărăşti tu, e lege!
Sublim sacrificiu. Potrivit ideilor din acea vreme, Buridan putea trece drept un
nebun dacă nu lua acel aur. Şi nu numai ideilor acelor vremuri, ci ale tuturor
vremurilor, deoarece se spune că aurul nu are miros.
Cei trei, renunţând de bună voie la comoară, îi dădeau lui Buridan, cea mai
profundă dovadă de prietenie.
Încărcară sacii cu bani pe calul lui Stragildo.
— Prieteni, spuse Buridan, eu plec. Plec singur. Poate voi lipsi o zi sau două.
Aur? Fiţi liniştiţi, o să vă aduc eu aur, un aur curat. Cât timp voi lipsi, nu vă mişcaţi
de aici şi aveţi grijă de prizonier.
Câteva minute mai târziu, Buridan, călare pe calul Iui Stragildo, se îndepărtă
de Grădina cu Trandafiri.
Pentru început, Buridan se îndreptă spre Curtea Miracolelor. Paza arcaşilor, de
acum inutilă, fusese retrasă şi drumul era liber.
Ajuns la destinaţie, Buridan rămase călare şi trimise după ducele Egiptului pe
un olog care pândea în colţul străzii şi care-l întrebase ce vrea. Fără îndoială că
ologul l-a recunoscut pe Buridan, fiindcă după câteva minute a apărut şi ducele
Egiptului escortat de câţiva oameni cu torţe.
Buridan desprinseA pe rând cei patru saci şi-i lăsă să cadă pe pământ. În
cădere, se auzea zgomotul aurului. Cerşetorii căscară nişte ochi cât cepele. Numai
ducele Egiptului rămase calm. Atunci Buridan îi spuse:
— Ţi-am promis că dacă voi deveni bogat, jumătate din averea mea ţi-o voi da
ţie şi tovarăşilor tăi. Îmi voi ţine cuvântul mai târziu, fiindcă asta nu e averea mea.
Este un aur pe care nu-l pot păstra. Cred că tu îl poţi primi şi te rog să-l împărţi
văduvelor şi orfanilor celor ucişi în timpul atacului trupelor regale.
Ducele Egiptului plecă fruntea în semn de supunere şi făcu un gest.
Cât ai clipi din ochi, cei patru saci dispărură.
Cu un surâs, Buridan salută pe ducele Egiptului, întoarse calul şi ieşi din Curtea
Miracolelor, îndepărtându-se.
Capitolul XXIX Aşa a fost scris

Să ne întoarcem la Grădina cu Trandafiri.


Venise noaptea şi întunericul şi tăcerea erau suverane în momentul în care
rugăm cititorul să ne însoţească.
Podul casei era totuşi locuit.
Trei fiinţe, mai degrabă trei fantome, mohorâte şi sinistre, zăceau răspândite
ici-colo, în poziţii diferite, dar care arătau o deznădejde profundă.
Cei trei păreau cufundaţi în gânduri triste, judecând după suspinele lor jalnice
care le scăpau din timp în timp din piept.
— Lancelot, spuse Bourrasque care-şi cunoştea prietenul, Lancelot, tu ai o
idee.
— Ei, idei poţi să ai oricând.
— Da, dar vreau să spun, o idee bună.
— Pe cinstea mea, jupâne, încă nu ştiu. Ceea ce ştiu acum, e că-mi este
foame...
— Şi sete, adăugă Bourrasque.
— Foame şi sete, e adevărat, dar nu zăcând aici şi văitându-ne vom găsi ceva
care să ne sature. Aşa încât voi pleca şi eu, la rândul meu, măcar numai ca să văd
dacă voi fi la fel de norocos ca stăpânul meu, Buridan.
— Bine spus făcu Riquet. Acest Lancelot ar fi putut să fie un logician de primă
mână. Ce părere ai, jupâne Bourrasque?
— Pe barba lui Cristos, sunt de acord cu tine, Haudryot. Dar nu trebuie totuşi
să uităm că s-a pus preţ pe capetele noastre.
— E drept... E o cinste importantă pentru noi... de care ne-am fi putut lipsi.
— Pe coarnele diavolului! Jupânul Buridan, stăpânul meu, a riscat în plină zi; ei
bine, eu, Lancelot, scutierul său, " pot m foarte bine să risc noaptea!
— Aşa e!... Prin asta îţi vei arăta respectul pe care un bun. Servitor îl datorează
stăpânului. Du-te, Lancelot.
— Dar mai ales, fii prudent!
— Încredeţi-vă în mine. Dar voi, ăştia, nu vă mişcaţi de aici, nu dormiţi decât
cu un ochi şi fiţi gata la orice.
— Du-te, Lancelot, du-te! Fii fără grijă, vom veghea.
Acestea fiind spuse, Lancelot Bigorne coborî încetişor scara fiind sigur că cei
doi, după cum promiseseră, vor fi cu ochii şi urechile în patru.
La drept vorbind, Bigorne nu avea nici un plan; se arunca orbeşte înainte,
încrezător în instinctul său.
Ajunsese la parter şi era gata să iasă când i se păru că vede o lumină prin
ferastra care dădea spre grădină.
"Ei drăcie! îşi spuse Lancelot, să fi fost un fulger? Totuşi nu suntem în
anotimpul furtunilor. Poate că am vedenii... Ba nu!... Pe sfântul Barnabé, uite iarăşi
aceeaşi lumină! Ei nu! Trebuie să văd ce este!..."
În urmă acestui monolog, în loc să se îndrepte spre uşa pe care tocmai voia să
o treacă, se apropie de fereastră şi începu să supravegheze grădina. Şi iată ce avea
să vadă:
În grădină se putea observa o siluetă care, cu mii de precauţiuni, era într-un
continuu du-te-vino. Şi acesta siluetă părea că este prinsă în jocul acela cunoscut
sub numele de baba-oarba, fiindcă mergea cu paşi nesiguri şi cu mâinile întinse
înainte.
Numai că, într-una din. Mâini ţinea un felinar care era acoperit cu mantia pe
care, din când în când, cu cealaltă mână, o dădea la o parte, luminându-şi astfel
drumul.
Deci în acest mod îşi făcuse simţită prezenţa, în grădină umbra misterioasă
care provocase curiozitatea lui Lancelot Bigorne.
Totuşi, la un moment dat, o rază de lumină, prost dirijată, fără îndoială, lumină
în plin figura individului şi Bigorne fu cât pe-aci să scape o exclamaţie de surpriză:
"Simon!... Simon Malingre!... Pe toate maţele dracilor! Ce face aici, acum,
secătură asta, bună de spânzurat!"
Tocmai atunci, ca pentru a răspunde întrebării nerostite, Simon Malingre lăsă
felinarul jos şi, ghemuit într-un colţ al grădinii, începu să sape de zor, la rădăcina
unui copac, cu ajutorul unui pumnal lat pe care probabil că-l luase tocmai cu acest
scop şi pe care-l folosea cu îndemânarea care trăda obişnuinţa.
Îngenunchiat, scotea pământul din gaura care se tot adâncea.
În cele din urmă, degetele sale întâlniră un corp tare, o casetă, pe care fără
îndoială o căuta cu atâta înfrigurare, deoarece pe faţă-i apăru un surâs care-l făcea
mai hidos ca de obicei, în timp ce din piept îi scăpă un oftat de uşurare, murmurând
vesel:
— Aici erai!
Fără a-şi mai putea stăpâni teama care-l rodea, se aplecă peste casetă şi o
deschise cu grabă nebună.
De abia atunci se linişti, văzându-şi comoara întreagă şi socotindu-se la
adăpost de orice privire indiscretă, închise la loc caseta, o băgă în groapa proaspăt
săpată şi o acoperi cu pământ. Când groapa dispăru, bătători bine pământul,
presără câteva frunze uscate deasupra şi, liniştit, se îndepărtă nu fără oarecare
regrete.
Lancelot Bigorne îl lăsă să plece fără să facă nici o mişcare, se mulţumi doar să
murmure ironic:
— De-acum poţi pleca, mi-e indiferent, ştiu de unde să te iau.
După ce aşteptă câteva minute pentru a se asigura că Simon nu se va
reîntoarce, ieşi din ascunzătoarea sa şi se îndreptă liniştit spre locul pe care Simon
tocmai îl părăsise, nu mai. Puţin liniştit şi la rândul său începu să sape, cu un mai
mare spor, dat fiind faptul că Simon îi uşurase munca.
După ce dezgropa caseta, Lancelot şi-o puse sub braţ nu fără un zâmbet de
mulţumire şi se întoarse în casă.
— Fără doar şi poate, aşa a fost scris! Am fost născut să dezgrop într-una tot
felul de comori!...
Capitolul XXX Gillonne vorbeşte

După ce şi-a terminat treaba şi a plecat de la Grădina cu Trandafiri, Simon


Malingre s-a îndreptat glonţ spre Temple, aflată în apropiere, în intenţia de, a-şi
reîntâlni stăpânul, contele de Valois.
Înfiorătorul omuleţ era cuprins de o bucurie nebună.
Îşi freca mânile şi murmura vessel:
— Haide! Haide! Aşa va fi... sunt mai bogat decât credeam. Mâine-mi iau banii,
încalec un cal bun, de care grajdurile stăpânului meu nu duce lipsă şi... la revedere,
monseniore! Descurcă-te cum te pricepi.
Pe căile lăturalnice pe care le cunoştea de minune, ajunse în cele din urmă la
apartamentele guvernatorului şi se pregătea să intre când, o voce cunoscută îi
pronunţă numele şi-l făcu să se oprească.
Fără să facă cel mai mic zgomot, deschise uşor uşa şi, prin această
întredeschizătură ascunsă de o draperie care atârna de cealaltă parte, ascultă
reţinându-şi respiraţia, cu sudoarea fricii curgându-i, pe frunte.
Gillonne îi vorbea lui Valois cu vocea ei cea mai dulceagă.
— Da, monseniore, Simon Malingre este nedemn de bunătatea voastră, este un
trădător care merită spânzurătoarea... ce spun eu, să fie rupt în patru şi ars la foc
mic.
— Spune-mi ce ai de spus, dar ai grijă... nu încerca să minţi... altfel îţi smulg
limba şi pe tine te voi arde la foc mic. Şi acum vorbeşte.
Şi crâncena şi răzbunătoarea harpie începu să povestească, exagerând fără
margini acţiunile fostului ei logodnic, în urma cărora Myrtille l-a reîntâlnit pe
Buridan.
În spatele uşii, acolo unde se afla, Simon Malingre rămase trăsnit.
Din obişnuinţă, împins fără îndoială şi de instinctul de conservare, mai puternic
decât orice raţionament, închise uşa şi se retrase cu paşi uşori spre un ungher unde
nimeni nu ajunsese vreodată, nimeni în afară de el.
Simţindu-se în siguranţă pentru moment, se lăsă să cadă pe un taburet şi,
buimăcit şiroind de sudoare, cu lacrimile curgându-i, îşi luă capul în mâini gemând
continuu.
Cu timpul se mai linişti. Îşi luă toate precauţiile pentru a nu fi găsit în cazul
neprevăzut când cineva ar fi ajuns acolo şi aşezându-se liniştit într-un colţ unde-şi
amenaja un fel de culcuş, se întinse cu voluptate, murmurând:
— Cad de oboseală... trebuie să dorm... O să văd ce e de făcut mâine... da,
iubita mea Gillonne, ţine-te bine, încă n-am murit... Cine râde la urmă...

Capitolul XXXI Geniul lui Simon Malingre


A doua zi dimineaţă, calm şi liniştit ca şi cum nimic nu l-ar fi ameninţat,
pătrunse în apartamentul lui Valois cu cea mai mare siguranţă şi nevinovăţie şi cu
acea linişte pe care ţi-o dă, spun unii, o conştiinţă Iară pată.
— Victorie, monseniore, victorie!... vă aduc o veste fericită!
Simon Malingre înţelese perfect ce-i trece prin minte lui Valois şi îşi jucă ultima
şansă:
— Aşadar, spuse el cu un suspin prefăcut, a venit şi momentul fatal... văd că
stăpânul meu se îndoieşte de mine... trebuie să mărturisesc totul.
După aceste cuvinte, căzu în genunchi şi-şi plecă fruntea cu o umilinţă jucată
perfect:
— Monseniore, implor iertarea voastră! Contele tresări puternic şi aplecându-se
asupra lui,
Îi spuse cu furie:
— Iertarea mea? Şi pentru ce?
— Monseniore, spuse plângăreţ Simon, lipindu-se de parchet, v-am înşelat...
— Aha! Trădător mizerabil! urlă contele sărind din fotoliul pe care-l azvârli
înspre Simon, mărturiseşti în cele din urmă?...
— Monseniore, am spus că v-am înşelat, nu că v-am trădat.
Şi atunci Simon Malingre, la rândul său, aranjând de aşa natură faptele pe care
Gillonne le puse în seama să, le răsuci după cum îi plăcu şi povesti felul în care o
dusese pe Myrtille până la Buridan.
De data asta, contele se convinse de nevinovăţia lui Simon.
Luă o pungă cu aur. Şi i-o dădu spunându-i:
— Uite, ia asta... ca să uiţi ceartă de adineauri, adăugă el surâzând... dar dacă
reuşeşti, alte zece pungi te aşteaptă.
Cu o dexteritate care trăda obişnuinţa, Simon făcu să dispară punga, nu fără
ca mai întâi s-o fi evaluat ceea ce îl făcu să zâmbească satisfăcut.
— Şi acum monseniore, trebuie să plec imediat, împrejurările o cer; după cum
v-am explicat, trebuie să acţionez de unul singur; totuşi am nevoie de un ajutor;
pentru asta vă rog să mi-o daţi pe Gillonne.
Contele trimise în grabă după Gillonne.
Vă puteţi închipui ce mutră a făcut aceasta când l-a văzut pe Malingre în
apartamentul contelui mai ales că, i se părea ei, Simon se bucură de cea mai mare
favoare.
— Madam Gillonne, vă încredinţez lui Malingre pentru câteva zile... îi veţi
îndeplini toate ordinele, ca şi cum aş fi eu şi gândiţi-vă că în acest fel, voi uita sau
voi pedepsi greşeala pe care aţi comis-o aseară.
— Aşadar, spuse grav Malingre, l-ai nemulţumit pe monseniorul nostru. N-o să
te cuminţeşti niciodată, Gillonne? Iertaţi-o, monseniore, răspund eu de ea, mă va
asculta întru totul. Nu-i aşa, Gillonne!
— Fără îndoială, răspunse Gillonne, datoria mea este să-l ascult pe
monseniorul... în ceea ce priveşte greşeala mea, voi încerca s-o repar.
După care Valois îi lăsă liberi pe amândoi, nu mai înainte de a mai discuta
câteva momente în şoaptă cu Malingre, ceea ce avu darul s-o neliniştească pe
Gillonne.
Capitolul XXXII Doi demoni se ceartă

După ce se instalară în camera ce le-a fost pusă la dispoziţie la Temple,


Gillonne îi făcu semn lui Malingre să se aşeze, aşezându-se şi ea în apropierea unei
ferestre care dădea înspre curtea interioară, gata să dea alarma în cazul când
acesta ar fi devenit violent, aşteptând ca Malingre să se explice.
— Şi totuşi e simplu, spuse acesta bucurându-se de teama ei, monseniorul a
aflat totul, fiindcă eu i-am spus; văzându-mă pierdut, m-am gândit întâi la tine ―
vezi, nerecunoscătoare-o, cât de mult te iubesc ― şi mi-am luat toate măsurile ca
să te fac să-mi împărtăşeşti soarta şi află că aceste măsuri sunt foarte puternice.
— În cazul acesta... trebuie să fugim... avem la dispoziţie patruzeci şi opt de
ore... timp suficient... Vom fi destul de departe atunci când va trimite după noi.
Ochii răutăcioşi ai lui Malingre sclipiră scurt.
— Am găsit! Uite ce vom face: lăsăm toate zdrenţele şi vechiturile pe care le
avem, atât aici cât şi la palat, aşa încât vom ieşi cu mâinile goale şi. Nimeni nu ne
va bănui. Pentru moment vom acţiona separat. Tu, Gillonne, te vei duce la palat şi-ţi
vei lua tot aurul şi toate bijuteriile pe care le ai şi la ora şapte, la ora şapte, auzi?...
vei veni la Grădina cu Trandafiri unde mi-am ascuns eu comoara şi unde te voi
aştepta în sala mare de la parter.
— Şi acolo ce vom face? întrebă Gillonne care-l ascultase cu atenţie, dar care-
şi încruntase sprincenele auzind că trebuie să-şi aducă aurul şi bijuteriile.
— Deci, reluă Malingre, la Grădina cu Trandafiri vom face împărţeala ca între
doi cinstiţi asociaţi. O dată terminată această împărţeală, vei avea de ales: ori să vii
cu mine în Flandra unde ne-am putea căsători şi trăi liniştiţi mulţumită averilor
noastre unite; ori fiecare să se aranjeze, pe contul lui, aşa cum îi place şi cum
consideră că este mai bine.
Gillonne se gândi câteva clipe şi poate că reuşise să găsească mijlocul de a
ocoli condiţiile impuse de Malingre, pentru că-i răspunse surâzând:
— Planul tău îmi place, voi face cum ai spus şi la ora şapte voi fi la Grădina cu
Trandafiri împreună cu toată averea mea; în ceea ce priveşte propunerea ta de a ne
uni...
Harpia deschisese deja uşa şi se pregătea să iasă, când vocea lui Malingre o
făcu să se oprească:
— Apropo, spuse acesta, am uitat să-ţi comunic faptul că începând cu această
clipă, doi din oamenii mei vor fi tot timpul pe urmele tale.
— Aşa, deci! făcu ea dumirită.
Ar fi vrut să protesteze şi să facă apel la buna ei credinţă, dar nu mai reuşi să
spună nimic şi făcând un gest de supunere, ieşi cu teamă în priviri.
Malingre o urmări ieşind şi o lumină triumfătoare i se aprinse în ochii săi mici.
Printre hohote de râs, reuşi să spună:
— Ha! Ha! Ha! Ţi-am făcut-o... ha! Ha! Ha! Acum te am la mână... n-o să-mi
mai scapi.
Capitolul XXXIII Unde este vorba de o casetă şi de o
perdea

În aceeaşi seară, la ora hotărâtă, Malingre o aştepta pe Gillonne la Grădina cu


Trandafiri cu nerăbdare amestecată cu siguranţă şi îndoială.
— Va veni, sunt sigur că va veni... Simte că are nevoie de mine pentru a fugi şi
apoi, am înspăimântat-o îndeajuns... nu poate să nu vină. Hei! Da, ea este!... Da, pe
legea mea... în sfârşit!... A venit clipa socotelilor!...
Şi într-adevăr era Gillonne care sosea la întâlnire la ora hotărâtă.
Era înfăşurată într-o mantă neagră şi mergea încet, cu grijă.
Malingre îi ieşi în întâmpinare şi trase cu grijă, în urma ei, zăvoarele interioare
ale porţii.
— Vezi, Simon, spuse Gillonne, am sosit la timp.
— Ştiam că aşa va fi, răspunse Malingre râzând. Lasă-mă să te ajut... trebuie
să fie greu de dus o casetă aşa mare... mai ales pentru o femeie slabă ca line.
— Nu, nu, pot s-o duc şi singură.
— Cum vrei, răspunse el fără a mai insista, nu voiam decât să te ajut. Dar să
intrăm în casă, nu crezi?
Se aşezase destul de departe faţă de ea şi, fie din coincidenţă, fie premeditat,
chiar în faţa uşii, cu mâinile sprijinite pe mânerul săbiei ― fiindcă acum îşi luase şi o
sabie ― şi o privea râzând.
— Ei, ia să vedem caseta asta drăguţă...
— Uite-o!... O vei deschide... vom socoti tot ce conţine... cu toate că ştiu totul
până la o para... vom face două părţi egale (Dumnezeule! Ce bolnavă sunt!) tu vei
lua... (mă sufoc) tu vei lua... jumătatea care-ţi revine (Sfânta Fecioară!... sunt
moartă).
— Ia te uită! făcu Malingre uluit de această mărinimie la care nu se aştepta.
Imediat.
— Am fost prieteni buni, Simon... trebuia să ne căsătorim... îţi mai aminteşti,
nu?
— Da, da, aşa e, m-ai iubit mult de tot! Aşa de mult încât nu mai departe de
aseară te-am auzit denunţându-mă monseniorului... aşa încât, în dimineaţa asta,
dacă n-aş fi ştiut cum să întorc lucrurile, aş fi fost închis în cine ştie care celulă... iar
tu ai fi fost ocupată, fără îndoială, cu scotocirea grădinii ăsteia în căutarea comorii
mele.
— Pe toţi sfinţii! A aflat totul!... Sunt pierdută!
Malingre, cu mâna încă pe mânerul săbiei, se apropie de o perdea care
acoperea fereastra şi trăgând perdeaua, spuse:
— Priveşte Gillonne şi spune tu dacă nu sunt eu omul care să-şi ia toate
măsurile? Vezi ce funie frumoasă şi nouă ţi-am pregătit?... He! He! He! M-a costat
trei franci funia asta... vezi ce nod frumos? Nici chiar călăul n-ar fi făcut altul mai
bun... ce zici, crezi că e destul de solid?... şi pironul ăsta de aici, de lângă fereastră,
de care o să leg funia când tu o să atârni la celălalt capăt... Vezi, am prevăzut totul.
— Cruţare! Simon, ai milă!
— Haide, mergi! spuse Simon.
Simţind înţepătura, Gillonne scoase un urlet, dar nu se mişcă din loc.
— Mişcă! repetă Malingre, apăsând mai mult.
Atunci, nefericita Gillonne se sculă şi pe jumătate moartă de frică, se îndrepta
cu spatele spre funie, împinsă de vârful sabini ori de câte ori încerca să se
oprească.
Malingre începu să cânte cu voce tare un cântecel macabru în care era vorba
de spânzurătoare, de călău a de funia bine unsă. În cele din urmă, Gillonne se trezi
lângă un taburet.
— Urcă, îi comandă Malingre, care trăsese perdeaua ca nici o privire indiscretă
să nu poată pătrunde.
Ideea nu a fost prea fericită, dacă n-ar fi tras perdeaua ar fi putut să vadă cum
dintr-unul din uriaşele dulapuri care erau în sală, se strecoară afară
O umbră, se repede asupra casetei rămasă pe masă, ajunge din două salturi la
cea de-a doua fereastră pe care o deschide fără zgomot şi dispare.
Dar Malingre era mult prea bucuros de ocupaţia sa macabră din spatele
perdelei pentru a mai vedea ce se întâmplă dincolo.
În faţa împotrivirii, de înţeles, a Gillonnei, Malingre îi repetă, înţepând-o din nou
cu pumnalul:
— Urcă!
Şi nenorocita fu nevoită să urce pe taburet, ridicând ochii spre cer, ca într-o
ultimă implorare.
Dar acolo nu văzu decât funia care-i atârna deasupra capului, scoase un
geamăt înfiorător şi-şi plecă repede capul ca pentru a scăpa de nodul fatal.
Malingre trase funia cu toată forţa şi o ancoră solid de pironul bătut în perete.
Aşezându-se în faţa victimei, o privi cu o bucurie feroce.
Spânzurata se zbătea în aer încercând instinctiv să se agaţe de funia care o
strangula, în timp ce vinele i se îngroşau iar ochii-i ieşeau din orbite şi limba-i.
Atârna printre dinţi; era hidoasă la privit şi asta a fost şi impresia care a lăsat-o lui
Malingre care-şi plecă fruntea şi spuse cu voce tare, de parcă ea l-ar mai fi putut
auzi:
— Şi mai aveam să-ţi spun atâtea... mi-ai jucat festa până la ultima ta suflare,
deci. Oricum, este pentru ultima oară... Drace! Nu erai frumoasă nici când trăiai,
dar acum eşti îngrozitoare... nici nu te mai pot privi... îmi întorci stomacul pe dos.
Şi Malingre trecu de cealaltă parte a perdelei.

Capitolul XXXIV Unde Simon Malingre cade dintr-o


uimire în alta

Malingre îşi lăsă sabia şi pumnalul pe un scrin şi scoase din sân un cuţit cu
lama scurtă dar lată şi solidă.
Văzându-şi de treburile sale în linişte, murmură:
— Maimuţa asta turbată, care mi-a jucat încă o dată festa murind înainte de a-i
spune tot ce aveam de spus, a reuşit să mă îmbogăţească... He! He! Iată-mă de-
acum aranjat; economiile Gillonnei erau frumuşele, he! He!
Gândul la economiile Gillonnei îl făcu să se întoarcă înspre locul în care lăsase
caseta.
Rămase cu gura căscată şi ochii holbaţi de uimire: caseta pe care ştia că o
pusese pe masă cu câteva minute mai înainte, nu mai era!...
Se frecă la ochi ca pentru a se trezi şi spuse cu voce tare:
— Haide, haide, nu dorm... am lăsat caseta acolo!
Începu să caute peste tot, revenind mereu, fără să-şi dea seama, tot la masa
unde o lăsase şi vorbind cu voce tare:
— Şi totuşi, aici am pus-o... sunt sigur... doar sunt treaz... n-am înnebunit.
Începu să tremure din tot corpul, părul din cap i se zbirii şi simţi că
înnebuneşte de frică.
Din spatele perdelei, care acum se afla în spatele său, se făcu auzită vocea
Gillonnei, pe care tocmai o spânzurase:
— Tu ai spus-o, Simon... Eu sunt aia care am făcut să dispară caseta! Ha! Ha!
Ha! Nici măcar moartea nu mă poate despărţi de aurul meu drag... Poţi să cauţi
mult şi bine, n-o să găseşti nimic!... Mi-am luat ce-mi aparţine, ha! Ha! Ha!
Zăpăcit, prostit, pe jumătate nebun de o teamă superstiţioasă, strigă cu
disperare:
— Înapoi, fantomă... dacă ţi-ai luat ce-ţi aparţinea, nu-ţi mai datorez nimic...
Lasă-mă... Vreau şi eu să-mi iau ce-mi aparţine şi dacă vrei rugăciuni, ei bine! Voi
da o parte din averea mea bisericii pentru a-ţi face rugăciunile necesare salvării
sufletului tău... dar lasă-mă.
— Averea ta?... Du-te şi caut-o!... Dacă o să o găseşti...
O luă la fugă, într-adevăr, ca şi când era mânat din urmă de moarte.
Atât de puternică era la el zgârcenia încât nici măcar nu se gândi să
părăsească aceste locuri pe care le credea blestemate.
Nu! Moarta îi spusese: "Caut-o dacă o să o găseşti" şi singura lui teamă acum
era că va ajunge prea târziu.
Şi alergând înspre locul în care-şi îngropase comoara, îşi tot spunea:
— Numai să nu ajung prea târziu!... Numai dacă nenorocita asta nu m-a furat!
În timp ce săpa pământul cu cuţitul pe care nu-l lăsase din mână, repeta
mereu aceleaşi cuvinte.
Săpase deja o groapă destul de adâncă. I se păru că ar fi trebuit să dea de
lemnul casetei până acum.
Se opri, se aşeză pe marginea gropii cu picioarele atârnându-i înăuntru şi se
smiorcăi:
— M-a furat!... nenorocita, mi-a luat totul.
Şi pe când repetă aceleaşi cuvinte poate pentru a suta oară, simţi cum pe
umăr i se aşeză o mână în timp ce o voce zeflemitoare îi spune:
— Ei, dar este prietenul meu Simon!... La naiba! Ce faci aici la ora asta?
Nici măcar nu se miră văzându-l pe Lancelot Bigorne. În disperarea sa îi arătă
groapa şi îi spuse smiorcăindu-se:
— Nemernica, m-a furat.
— Te-a furat, jupâne?... Pe coarnele diavolului! Nu-i un motiv să zbieri ca o
vacă dusă la tăiere... Poţi trezi oamenii, ce dracu'!... Haide, scoală-te şi vino după
mine.
Şi cuvintele acestea, spuse pe un ton aspru, îl scoaseră puţin pe Malingre din
zăpăceală.
Îl recunoscu în cele din urmă pe Bigorne şi o dată cu aceasta îi reveni şi
memoria, făcîndu-l să-şi amintească de situaţia în care se afla.
— Haide, mergi de bunăvoie, dacă nu vrei să te împung cu spadă.
Malingre se resemnă şi începu să meargă.
Dar în momentul în care-şi dădu seama că Lancelot Bigorne încearcă să-l facă
să intre în sala în care o spânzurase pe Gillonne, teama de fantomă îl făcu să-şi
piardă cumpătul, se strânse în el şi-i spuse cu voce rugătoare:
— Nu... nu acolo...
Malingre nu se gândea decât la fantoma care-i vorbise de dincolo de perdea,
fantoma care-i furase comoara.
— Pentru că i-ai jurat lui Valois că ne vei da pe mâna lui, ceea ce vei face
negreşit dacă te las să pleci şi fiindcă nu vreau să mă las ucis de tine, ei bine, acum
dacă tot te-am prins, o să-ţi sucesc gâtul ca la pui... sau mai degrabă nu, o să te
spânzur chiar aici.
— Să mă spânzuri? Aici? întrebă Malingre care auzise vag cele spuse.
— Da, nemernicule, chiar aici... în spatele perdelei!...
Malingre începu să râdă.
— Ei, ce e? Ce ai găsit de râs?... Sau te pomeneşti că te-a găsit vitejia?
— Să mă spânzuri aici, continuă Malingre să râdă, asta nu se poate... locul e
ocupat... de ea, înţelegi? De ea!...
— Bine! Bine! Vedem noi, spuse Lancelot care-l înţelese.
Şi, ridicându-se, trase perdeaua. Dar Malingre, acoperindu-şi ochii cu mâinile,
se prăbuşi la pământ, gemând într-una.
— Ia uită-te aici, am tot ce-mi trebuie ca să te spânzur pe cinste.
Privind, Malingre rămase prostit.
Funia se afla tot acolo, atârnând deasupra taburetului pe care cineva îl pusese
la loc; numai Gillonne pe care el o lăsase atârnând de funie, Gillonne dispăruse!
Malingre se întreba din ce în ce mai convins dacă nu era vorba de magie.
— Haide, făcu aspru Bigorne, mişcă...
Şi reîncepu aceeaşi scenă care se petrecuse între Malingre şi Gillonne.
Numai că de această dată Malingre se afla în situaţia Gillonnei şi Lancelot
Bigorne era acela care îl împingea cu vârful spadei, conducându-l înspre funie şi
spunându-i:
— Mişcă! Mai repede!
Ajuns la destinaţie, nefericitul pierdu noţiunea lucrurilor.
Văzu ca prin ceaţă cum Lancelot, râzând şi scrâşnind, îi trecea laţul pe după
gât; o secundă simţi o durere puternică la ceafă şi avu senzaţia legănării în gol,
după care nu mai simţi nimic...
Dar Malingre nu murise, după cum nu murise nici Gillonne.
Lancelot Bigorne asistase, ascuns într-unul din acele dulapuri care se găseau în
încăpere, la discuţia pe care Malingre o purtase cu Gillonne.
Tot el fusese acela care, profitând de faptul că Malingre era ocupat în dosul
perdelei, cu spânzurătoarea Gillonnei, îi subtilizase acestuia caseta.
El fusese cel care, ieşind pe una din ferestre, intrase pe cealaltă şi asistase la
scena spânzurării, după care, rămas singur, se grăbise să o scoată din laţ pe
nefericita Gillonne şi prin îngrijirile acordate, să o salveze şi să-i sufle cuvintele
care-l terorizaseră pe Malingre.
Tot el o încredinţase pe Gillonne lui Bourrasque care o coborâse pe aceasta în
pivniţa vecină aceleia în care se găsea închis Stragildo, în timp ce Riquet ducea
caseta în pod, acea casetă atât de căutată de Simon.
Şi tot el îl urmărise pe Malingre în grădină unde, după ce l-a lăsat să sape acea
groapă adâncă, l-a adus înapoi, în casă, în acelaşi loc în care acesta o spânzurase
pe Gillonne, simulând spânzurarea sărmanului Simon în scopul desăvârşirii
înspăimântării acestuia, după care l-a scos din laţ şi l-a coborât în pivniţa în care se
afla deja Gillonne, care de bună scamă s-ar fi lipsit de compania lui.
Toate aceste evenimente violente care au acţionat atât de rapid în succesiunea
lor asupra creierului lui Malingre, au sfârşit prin a-i zdruncina raţiunea.
Când s-a trezit din leşinul în care căzuse, a văzut că se afla în întunecimea unei
pivniţe, asemănătoare unei celule.
Între timp ochii i se obişnuiră cu întunericul şi putu să o distingă pe Gillonne
care, înspăimântata ea însăşi, se ghemuise într-un colţ şi-l privea cu teamă
amestecată cu o bucurie sălbatică. Această scenă avu darul să-i distrugă şi ultima
rămăşiţă de luciditate.
Arătând-o cu degetul pe Gillonne, începu să strige:
— Uite-o!... Uite-o!... Ticăloasa!... fantoma!... Ce mai vrei de la mine? Mi-ai luat
tot aurul... aurul meu iubit... m-ai luat viaţa odată cu el... Acum vrei să-mi iei şi
sufletul?... Hai?. Da, ca să-l vinzi diavolului?... înapoi!... înapoi!... înapoi!... n-o să-mi
ai sufletul... nu, n-o să-l ai...
După aceste cuvinte, Gillonne înţelese realitatea:
— Nebun! murmură ea bucuroasă, a înnebunit!.. Isuse!... dar o să mă strângă
de gât... Nu vreau să rămân cu el... Nu, e prea îngrozitor! O să înnebunesc şi eu.
Şi cum Gillonne, în culmea groazei, începu să bată în uşă cu pumnii şi să
strige, nebunul crezu că fantomă s-a năpustit asupra lui; se ridică în picioare şi,
azvârlindu-se asupra ei pe la spate, o apucă de gât strigând:
— Aha! Te-am prins... te-am prins acum... Să vedem cine va fi mai tare din noi
doi... Aurul meu... unde-i aurul meu?... Spui că-i aici?... Unde?... Aici?... Da?... Bine,
bine, aşteaptă să termin să te strâng de gât, te cunosc eu bine.. Ai fi în stare să-mi
sari în spate când o să încep să sap după aurul meu!... Aşa! Aşa! Ştiam eu că o să
reuşesc... Ştiam că eu sunt cel mai tare.
Şi nebunul îi dădu drumul Gillonnei.
De data asta era însă moartă, strangulata de Malingre, nebunul, care-i
înfipsese degetele, adevărate gheare, în gât.
Fără a-i mai păsa de cadavru, nebunul se întinse pe pământ într-un colţ şi
începu să-l zgârie cu unghiile, în timp ce mormăia:
— Aici e aurul meu... aici l-a ascuns.. Aha! Vezi dacă am obligat-o să
vorbească?... dar trebuie să mai sap... să mai sap încă... E greu!... foarte greu!... nu
contează, trebuie să-mi regăsesc aurul.
Şi continua să sape.
Degetele-i sângerau fără ca el să observe sau să simtă cea mai mică durere.
Şi săpatul continua, încă şi încă, mormăind:
— O să-l găsesc, aurul meu... o să-l găsesc.
Deodată se opri rămânând întins în groapa pe care o săpase, cu faţa în jos.
Murise!

Capitolul XXXV Ideea lui Buridan

După ce Jean Buridan aruncase la picioarele ducelui Egiptului cei patru saci ai
lui Stragildo, făcu stânga-mprejur şi părăsi Curtea Miracolelor.
Şi atunci, cu sufletul uşurat, fericit în lumina zorilor care se revărsau, pătrunse
adânc în câmpie lăsând la dreapta înălţimea Faucon, unde se afla spânzurătoarea şi
se îndreptă în trapul calului spre cealaltă înălţime care-şi arăta vârful acoperit de
frunziş verde: Montmartre!...
Într-adevăr, Montmartre era acum ţinta călătoriei sale.
Pe când urca gâfâind, o siluetă albă şi uşoară ţâşni dintr-un tufiş şi Myrtille,
aruncându-şi braţele în jurul gâtului lui Buridan, strigă bucuroasă:
— Bună dimineaţa, senior Buridan, fiţi binevenit pe Montmartre...
Pe moment, Buridan rămase zăpăcit, neuitând însă să-şi strângă logodnica în
braţe. Atunci îşi dădu seama cât de mult o iubeşte.
Aproape imediat apăru şi Mabel, ― Anne de Dramans ― întinerită cu peste
douăzeci de ani şi după primele îmbrăţişări, urcară cu toţii până în vârf.
Erau fericiţi, atât de fericiţi pe cât poate să fie o fiinţă umană.
Buridan venise la Montmartre pentru a căpăta noi puteri.
Gonise din mintea să orice gând trist, hotărât să guste odată şi odată din
bucuria de a trăi în pace, împărtăşind dubla iubire, a mamei şi a logodnicei.
Aşa încât, după ce Mabel vorbise timp de două ore despre plecarea din acele
ţinuturi, Buridan amânase pentru a doua zi luarea oricărei decizii.
A doua zi, Mabel vorbi iarăşi despre plecare.
Şi iarăşi Buridan o amână.
În cele din urmă, Buridan trebui să mărturisească faptul că pentru moment nu
putea părăsi Parisul. Şi Mabel îl întrebă ce motive îl reţineau.
— Nu voi pleca până când nu-i voi elibera pe Filip şi Gautier d'Aulnay.
Mabel tresări. Buridan continuă:
— Te rog să mă ierţi, mamă, dacă-ţi amintesc lucruri atât de groaznice prin
pronunţarea acestor două nume. Dar dacă aş pleca în timp ce aceştia sunt
ameninţaţi de moarte, dacă aş pleca fără a încerca chiar şi imposibilul să-i salvez,
n-aş mai putea trăi nici eu.
— Bine, fiule, du-te, spuse Mabel suspinând.
— Şi încă nu e totul, reluă Buridan. Trebuie să-ţi vorbesc de tatăl şi mama
Myrtillei...
— Enguerrand de Marigny? întrebă Mabel.
— A fost arestat!...
— Margareta de Burgundia?...
— Arestată şi ea!...
Şi Buridan îi povesti cum a vrut să-l salveze pe Marigny şi cum, ducându-se la
Turnul Nesle, regele prevenit de Stragildo, a surprins cuvintele sale acuzatoare şi
mărturisirile Margaretei.
— Aşa a fost scris! murmură Mabel, tot aşa cum murmurase şi Buridan. Astfel
încât, timp de cincisprezece ani eu am visat, am construit tot felul de planuri de
răzbunare, care rând pe rând mi se păreau de neîmplinit. Şi iată că soarta, urmând
cele mai naturale căi, a atins-o pe Margareta. A fost lovită aşa cum aş fi vrut eu s-o
lovesc! Şi tocmai în locul pe care l-aş fi ales şi eu! Şi tocmai de cine!...
Hotărâră că Mabel şi Myrtille să continue să locuiască în coliba lor unde cu greu
puteau fi descoperite.
De altfel, nu mai era decât un singur om care ar fi avut intenţia s-o găsească
pe Myrtille. Contele de Valois.
— Împotriva lui am o idee! spuse Buridan ferm.
Tremurând, Mabel încercă să afle intenţia fiului ei, dar în zadar.
Acum se punea întrebarea cum va primi Myrtille ştirea unei noi despărţiri şi
Mabel simţea cum o cuprinde teama ştiind prin câte trecuse tânăra. Oare noua
despărţire nu-i va provoca o lovitură, mai puternică de această dată?
Buridan se mulţumi să surâdă.
Îşi strânse logodnica în braţe aruncând o privire triumfătoare mamei sale.
Când veni momentul despărţirii, tocmai Mabel fu aceea care suferi mai mult şi
e de înţeles: era mamă.
În cele din urmă, după multe promisiuni de prudenţă, după sărutări şi lacrimi,
aproape de asfinţit se despărţiră şi Buridan se îndreptă spre Paris socotind să
ajungă în oraş înainte de închiderea porţilor.
În acest moment un individ care se afla ascuns într-un tufiş şi care-l văzuse
venind şi-i spionase toate mişcările, acest individ deci, ieşi şi înainta până la potecă
pe care tocmai o luase Buridan, privindu-l cum se îndepărtează.
Individul se sprijinea de un ciomag, o creangă destul de groasă, care-i servea
mai degrabă ca armă decât drept sprijin, având în vedere că era destul de puternic.
Era îmbrăcat ca majoritatea ţăranilor din împrejurimi, într-o haină lungă şi ponosită,
strânsă la mijloc cu o centură de piele.
Avea o figură duşmănoasă şi privirile arzătoare îl urmăreau pe tânărul care se
îndepărta.
Întorcându-se înspre sătucul Montmartre izbucni în râs şi murmură:
— Acum îi am în mână! Pe toţi! Pe toţi!
Sosirea lui Buridan la Grădina cu Trandafiri a fost salutată de cei trei prieteni cu
strigăte de bucurie.
Bourrasque fu cât pe-aci să-l înăbuşe strângându-l în braţe. Pe urmă îi puseră
numeroase întrebări cărora Buridan se mulţumi să le răspundă că nu se putuse
abţine să nu dea o fugă până la Montmartre.
Bigorne îi povesti în câteva cuvinte aventura macabră prin care trecuse mai
întâi Gillonne şi apoi Malingre, adăugind că cele două cadavre fuseseră îngropate
pe un teren viran din vecinătatea grădinii.
— Buridan, spuse cu teamă Bourrasque, cred că nu vei susţine şi acum că
aurul ăsta, ca cel al lui Stragildo, e pătat cu sânge?...
— E o moştenire! strigă Bigorne, Gillonne şi Malingre ni l-au lăsat moştenire. Pe
sfântul Barnabe, sunt bani câştigaţi cinstit! Popa de la Sfântul Eustaţiu n-o să vadă
un gologan!
Buridan începu să râdă.
— E-n regulă, zise el, acum trebuie să-i vorbesc lui Stragildo. Mi-a venit o idee
care i-ar putea ajuta pe cei doi nefericiţi prieteni.
— Şi speri că Stragildo te va ajuta? întrebă Bourrasque.
— De voie sau de nevoie, da!...
— Să vedem ideea, ceru Bigorne care începu să aranjeze aurul în cele două
casete.
— E simplu, spuse Buridan. Vreau să mă slujesc de Stragildo ca să ajung la
guvernatorul fortăreţei Temple... la contele de Valois, adăugă el cu un suspin. Şi în
momentul în care voi fi în prezenţa lui...
— Vrei să te duci la Temple? întrebă Bigorne.
— Sau mai. Degrabă contele va fi acela care va veni aici, răspunse liniştit
Buridan. Şi în momentul în care va fi aici, ştiu eu ce să-i spun pentru a-l hotărî să-i
lase să fugă pe Filip şi Gautier.
"Da... acum că Margareta de Burgundia e pierdută, Valois poate fi forţat." gândi
Buridan.
— Bine! spuse Bigorne, încă neîncrezător. Ideea nu e rea. Dar cum îl vei hotărî
pe Stragildo să te ajute? Fiindcă prevăd că vrei să-l trimiţi pe el la Temple ştiind că
Valois are încredere în el.
— Aurul ăsta mă va ajuta să-l urnesc din loc, spuse Buridan arătând cele două
casete.
Cei trei scoaseră un strigăt de protest.
— Fiţi liniştiţi, îi îmbărbăta Buridan, nu v-am spus decât jumătate din ideea
mea...
Siguranţa din vocea lui nu reuşi să-i calmeze pe cei trei prieteni.
Fără să ţină seama de văicărelile lor, Buridan coborî în sala de la parter, luă
cheile pivniţei şi înarmat cu un felinar, începu să coboare scările care duceau la
subsol.
Ajuns la uşa în spatele căreia fusese închis Stragildo, ascultă câteva clipe.
Înăuntru nu se auzea nici un zgomot. Scoţându-şi pumnalul deschise uşa şi
lăsă să-i scape un strigăt de groază...

Capitolul XXXVI Pivniţa de la grădina cu trandafiri

Ce se întâmplase cu Stragildo? În câteva cuvinte vom afla.


Deci, Stragildo fusese închis în pivniţa alăturată celeia în care Simon Malingre
şi Gillonne îşi vor găsi sfârşitul.
Se scurseră două zile, pentru el două zile lungi, petrecute într-o aşteptare plină
de teamă, timp în care nu a fost în stare să croiască nici un plan.
În cea de-a treia zi, uşa pivniţei învecinate se deschise şi auzi cum un corp este
aruncat înăuntru, după care uşa se închise la loc.
Şi astfel putu Strangildo să asiste la moartea violentă a Gillonnei şi la agonia
lentă a lui Simon Malingre, datorită unui mic orificiu din perete.
Nu se gândi nici o clipă să-i vină în ajutor Gillonnei, pe care ar fi putut s-o
salveze cu uşurinţă, doar dând un brânci zidului subţire.
Nu se gândi să intervină nici atunci când nebunul începuse să sape, cu gândul
să-şi dezgroape comoara.
Din timp în timp spunea cu voce tare ceea ce gândea:
— Da, da, haide, sapă, sapă mereu... nu-i nevoie să mă grăbesc... tu o faci
pentru mine... Pe toţi dracii, s-ar crede că însuşi Satan, stăpânul meu mi-l trimite pe
nebun să mă ajute... mi-a dat o idee şi tot el o duce la îndeplinire.
De ce era mulţumit Stragildo?
Simplu: cum ochii săi se obişnuiseră cu întunericul, putu să vadă că Malingre,
în nebunia lui, săpa chiar sub uşa care dădea în afară.
Acţiunea lipsită de sens a nebunului îi dăduse o idee lui Stragildo, care-şi
spunea:
"Să-l lăsăm pe nebun să-şi vadă de treabă şi să văd dacă nu găsesc ceva care
să mă ajute să fac o gaură în perete, după care voi lărgi groapă şi voi ieşi pe sub
uşă... dacă nebunul. Încearcă să mă împiedice..."
Şi un râs tăcut îi completă gândul.
— În sfârşit, cred că asta-i de-ajuns.
Asta, fiind o vergea de fier lungă de câteva şchioape şi groasă cât un deget.
— Da, o să meargă cu asta... Dar ce se întâmpla, nu-mi mai aud ajutorul... nu
cumva leneşul a obosit şi acum se odihneşte?...
Repede, Stragildo, care era înzestrat şi cu o forţă uriaşă, făcu o gaură destul de
largă în zid şi pătrunse în pivniţa vecină, ducându-se drept la nebun şi scuturîndu-l
brutal.
— Ia te uită, zise el cu indiferenţă, a murit!...
Fără să-şi mai piardă vremea, îndepărtă corpul care-l împiedica de acum şi
cercetă lucrarea.
Malingre, fără să-şi dea seama ce face, săpase un fel de şanţ care se întindea
şi sub uşă.
Stragildo continuă lucrarea cu metodă şi multă grijă, aşa încât după câteva ore
de muncă înverşunată se găsi de cealaltă parte a uşii, pe culoarul subsolului. Atunci
se opri să-şi tragă sufletul câteva clipe, ştergându-şi fruntea asudată.
— Dacă uşa de sus e încuiată, sunt pierdut, murmură el.
Totuşi nu stătu pe gânduri şi o luă înainte pe culoar.
După câţiva paşi, se lovi de treptele scării care urcă la parter şi începu să urce
cu grijă. Când ajunse sus, se găsi în faţa unei uşi pe care încercă să o deschidă.
Dar uşa rezistă.
— Blestem! E încuiată cu cheia, murmură el.
Începu să cerceteze atent broasca şi un surâs de satisfacţie îi lumină faţa.
Strecură vârful vergelei între uşă şi zid şi apăsă cu forţă.
Uşa cedă. Era liber.
Prima sa intenţie a fost să dispară imediat.
După ce se gândi câteva momente, se întoarse şi reuşi, cât de cât, să închidă
la loc uşa. Oricum, spargerea nu era prea vizibilă.
Acum se afla în sala de la parter, care era goală. Din fericire pentru el, pe un
scrin văzu lăsate acolo o sabie şi un pumnal cu lama lată şi puternică, pe care le luă
imediat, surâzând feroce.
— Să vedem ce se află sus, spuse el după ce constată că parterul e nelocuit.
Şi urcă la primul etaj. Pe palier, un murmur de voci îl făcu să devină atent.
— Sunt în pod, zise el mulţumit.
Cu pumnalul în mână, urcă până la uşa podului.
Pe măsură ce se apropia, auzea tot mai clar vocile. Deodată se opri brusc.
Tocmai auzise o frază, în întregimea ei.
— Oh! Oh! spuse el cu o bucurie nebună, inutil să caut în altă parte... îi am la
mână pe toţi.
Din câţiva paşi cobori scările şi după câteva secunde se afla în grădină pe care
o traversă fără nici o dificultate.
După ce sări cu uşurinţă zidul, înainte de a se îndepărta, se întoarse spre casă,
cu pumnul strâns, ameninţând cu el în aer, repetă din nou:
— Pe toţi!... pe toţi îi am în mână!... sunt ai mei.
Şi plecă repede, mormăind:
— La Montmartre!... Fie, mergem şi la Montmartre, o să mă descurc eu şi acolo.

Capitolul XXXVII Stragildo trece la fapte

După cum s-a înţeles, Stragildo era acela care îl văzuse pe Buridan coborând
pantele din Montmartre.
Fostul îngrijitor al leilor regali se aşeză pe o piatră şi începu să facă planuri.
"La cine aş mai putea apela acum?... La regină?... în nici un caz, am trădat-o.
Nu trebuia să mă grăbesc. Dacă mai aşteptam două-trei zile, alta era situaţia acum.
La ora asta, după câte-l cunosc eu pe Ludovic, regina e moartă. Precis că a strâns-o
de gât când a găsit-o la Turnul Nesle. Cui să mă adresez? Regelui?... Hm! Îl cunosc
eu: se gândeşte la cele mai groaznice pedepse împotriva celui care, în orice caz, i-a
făcut un serviciu uriaş! Singura răsplată pentru Stragildo ar fi aceea de a fi jupuit de
viu... Şi atunci, cine? Cine are interesul să pună mâna atât pe Buridan cât şi pe
Myrtille?..."
Deodată izbucni în riz. Găsise răspunsul.
Se ridică şi aruncă o ultimă privire ameninţătoare cătunului în care se
adăpostise Myrtille şi Mabel. Apoi coborî pe urmele lui Buridan.
Noaptea era din ce în ce mai adâncă.
Stragildo începu să se grăbească şi, o dată ajuns la Paris, o luă la fugă.
În curând ajunse la Temple.
Pentru desăvârşirea răzbunării sale, Stragildo îl alesese pe contele de Valois!
Tocmai atunci îl văzu pe rege ieşind din Temple.
Era palid, trist... Acel tânăr, atât de plin de viaţă, de putere, atât de năvalnic,
era acum un neputincios!... Pe faţa sa, odinioară veselă şi fericită, se vedea acum o
disperare neagră!
Stragildo se dădu câţiva paşi înapoi, mormăind:
— Asta-i opera mea!...
Contele de Valois îşi însoţea nepotul, vorbindu-i în şoaptă şi părând că-i dă
unele asigurări la care Ludovic răspundea numai prin gesturi.
După ce regele plecă, Valois mai rămase câteva minute pe esplanadă,
înconjurat de ofiţeri.
Stragildo trecu în grabă printre aceştia apropiindu-se de conte şi înainte ca
mâinile lor să apuce să-l înşface, îi şopti lui Valois la ureche:
— Buridan şi Myrtille! Ştiu unde se află! Pot să vi-i dau oricând!
— Stragildo! exclamă Valois, uimit. Staţi, domnilor opriţi-vă. E un servitor de-al
nostru!...
Ofiţerii se îndepărtară şi Valois îl conduse pe Stragildo în fortăreaţă. Se
îndreptară spre apartamentele lui Valois şi, odată singuri, îl întrebă:
— Ce-ai spus?...
— Am spus, monseniore, că Buridan, Bigorne, Bourrasque şi Haudryot sunt în
acest moment la Grădina cu Trandafiri, mai spun că Myrtille se află acum în sătucul
Montmartre şi sunt gata să vă duc la ea.
La aceste cuvinte, Valois bătu cu violenţă, cu mânerul săbiei, în masă. Îndată
apăru şi valetul.
— Să vină comandantul arcaşilor! ordonă guvernatorul fortăreţei Temple.
— Monseniore, strigă Stragildo, ce vreţi să faceţi?... Opriţi-vă şi ascultaţi-mă...
îi cunosc pe oamenii aceştia, nu dorm decât cu un ochi şi sunt mai vicleni decât un
vulpoi... Nu veţi reuşi decât să-i alarmaţi...
— Vorbeşte. Ce trebuie făcut?
— Ei bine, monseniore, trimiteţi la toate porţile Parisului ordinul de a rămâne
închise tot timpul zilei. Pentru a-i linişti pe oameni, puneţi să fie afişat un înscris prin
care îi încunoştiinţaţi că vor fi liberi să intre sau să iasă începând cu noaptea
viitoare. Vom aştepta liniştiţi toată ziua, iar, o dată noaptea venind, vom ieşi şi ne
vom îndrepta spre Montmartre unde vom pune mâna pe Myrtille şi tot acolo îl vom
aştepta pe blestematul de Buridan. Iată planul meu.
— Admirabil! exclamă Valois.
Lucrurile se petrecură potrivit planului lui Stragildo, care plan, după cum îl
evaluase banditul şi îl estimase Valois, valora o pungă plină cu aur.
Ziua se scurse pentru Valois într-o aşteptare încordată. În cele din urmă se
însera.
Consemnul dat la porţile Parisului, era respectat cu sfinţenie: în tot cursul zilei,
nimeni nu intrase sau ieşise din Paris.
Când se întunecă de-a binelea, Valois şi Stragildo se îndreptară spre poarta
Pictorilor. De la distanţă erau urmaţi de doi oameni.
Valois ordonă să i se deschidă poarta şi, după ce trecu, le spuse paznicilor:
— După o oră, nici un minut mai devreme, poate ieşi său intră oricine.
Cei patru oameni se opriră la poalele înălţimii Montmartre, unde-şi legară caii
de pomi. Stragildo îi arătă lui Valois, lumină care pâlpâia în vârf.
— Myrtille! spuse acesta înăbuşit. Să mergem! ordonă Valois, care tremura de
nerăbdare.
Şi începură să urce...

Capitolul XXXVIII Celulele fortăreţei Temple

Acum îl vom lăsa pe contele Valois, urmat de Stragildo şi cei doi oameni ai săi
să-şi continue urcuşul pe colina Montmartre, unde erau siguri că vor pune mâna pt
Buridan şi prietenii lui şi vom ruga cititorul să coboare, împreună cu noi, în
temniţele subterane ale fortăreţei Temple, unde am mai avut ocazia să ne aruncăm
privirile pe când o urmăream pe regina Margareta de Burgundia.
Pentru asta, trebuie să ne întoarcem la momentul în care Gautier d'Aulnay a
fost prins, după eşuarea tentativei îndrăzneţe pusă la cale de Lancelot Bigorne
pentru a-l elibera pe nefericitul Filip.
Deci, Gautier fusese înconjurat de peste douăzeci de arcaşi şi temniceri şi
trebui să facă faţă situaţiei.
În aceste condiţii, destul de nefericite de altfel, spada lui făcea minuni:
mărturie stăteau şase cadavre întinse în jurul său.
— Pe toţi dracii! strigă Gautier, drept discurs funebru, iată unul spintecat! Altul
găurit! Oh! Ce frumos s-a despicat dovleacul ăsta! Bine!... Şi tu, viteazule? Poc!
Chiar în gât! Care mai vrea? Ah! Bandiţilor! Nemernicilor! Ah! Am să...
Dar nu mai reuşi să termine ce avea de spus... întreaga ceată se năpusti
asupra lui, trezindu-se înconjurat de douăzeci de spade; căzu sub această perdea
de fier, orbit de sânge, ameţit de loviturile ea de ciocan pe care le primi în moalele
capului.
Şi astfel sfârşi lupta viteazului Gautier; l-au ridicat şi l-au coborât în subteran,
unde din ordinul lui Valois a fost azvârlit într-o celulă.
În prima oră, Gautier nu putu să vadă nimic, mai întâi pentru că în celulă era
un întuneric profund şi apoi datorită faptului că era leşinat.
Când îşi reveni, după o vreme pe care nu reuşi să o aprecieze, îşi pipăi fiecare
oscior şi constată că niciunul nu era rupt, că nu era rănit, în afară de câteva lovituri
pe care le primise la cap.
În tăcerea apăsătoare din jurul său, se făcu auzită o respiraţie grea,
şuierătoare.
Precis că în celulă mai era careva. Dar cine? Gautier nu putea nici măcar bănui
cine-i ţine tovărăşie.
— Om sau animal, răspunde-mi! strigă el, nu fără o oarecare teamă
superstiţioasă.
Şi atunci lăsă să-i scape un strigăt înfiorător...
Reuşise să vadă şi ceea ce văzu era un om, atât de palid, de slăbit, atât de
jalnic, încât pe moment nu-l recunoscu. Gura individului era schimonosită de un fel
de rictus înfiorător. Ochii-i, fără nici o expresie, Iară viaţă, erau două abisuri de
suferinţă. Hainele îi atârnau în zdrenţe şi răni de abia cicatrizate, îi umpleau figura.
Această nefericită epavă umană era tot ce mai rămăsese din frumosul Filip
d'Aulnay.
— Filip!... răcni Gautier recunoscându-şi fratele.
Buzele lui Filip se deschiseră şi Gautier, ca într-un coşmar, văzu că sărmana-i
gură nu mai era decât o gaură neagră de unde nu mai putea ieşi nici un cuvânt, ci
numai zgomote, rămăşiţe de zgomote.
— Dumnezeule din ceruri! Horgăi Gautier, i-au smuls limba!...
Timp de un minut îl studie şi-l examina cu o atenţie minuţioasă... şi apoi, brusc,
îl lăsă şi scoase un strigăt de groază...
Reuşise să înţeleagă! Această fiinţă, care fusese plină de tinereţe, de iubire, de
frumuseţe, Filip d'Aulnay, nu mai era decât un trup fără conştiinţă.
Filip înnebunise!...
Pentru Gautier, orele petrecute cu Filip, au fost ore înfiorătoare. Ore
înfiorătoare petrecute într-b celulă sinistră, ca şi cum Valois ar fi vrut să-l facă pe
acest uriaş să bea până la fund cupa amărăciunii.
În colţul său, Filip rămăsese nemişcat.
Cât timp s-a scurs?
Ore? Zile? Săptămâni?
Gautier nu-şi dădea seama.
A trăit, dacă asta se putea numi a trăi, alături de un nebun, care, încet, încet,
intra în agonie.
Veni şi momentul în care Filip nu se mai sculă.
Gautier, în genunchi alături de el, îi sprijinea capul şi, buimăcit, pierdut, asista
la moartea lentă a acestuia, cu groază de a nu înnebuni el însuşi.
În spatele uşii se auzi un zgomot pe care Gautier nu-l percepu... Imediat se
deschise uşa şi o lumină puternică scălda celula.
Şi totuşi Gautier păru că nu vede nici lumina.
Pe culoar se aflau câţiva soldaţi care aşteptau cu pumnalele în mână. Din
rândul lor se desprinse o siluetă care pătrunse în celulă.
Apoi silueta îl bătu pe umăr pe Gautier.
Ridicându-şi capul, Gautier d'Aulnay se sculă în picioare şi privind mai atent la
străinul care intrase în celulă, îl recunoscu.
— Sire, spuse el, priviţi şi vedeţi ce aţi făcut din fratele meu!...
Ludovic al X-lea aruncă o privire mohorâta asupra muribundului:
— Priveşte ce a făcut el din mine!...
Gautier îl examină pe rege cu atenţie şi, fără voia lui, tresări de milă: tânărul
monarh părea îmbătrânit cu treizeci de ani. Păru-i albise. Era palid şi în ochii săi,
Gautier surprinse aceeaşi expresie de mirare dureroasă pe care o văzuse şi în
privirea fratelui său.
Bietul Răzvrătit se aplecă asupra lui Filip care agoniza.
— Sire, murmură Gautier, fratele meu e pe moarte...
— Şi eu?... Nu vezi că port moartea în mine? El moare la Temple. Eu voi muri în
bătrânul turn. Iată diferenţa între noi doi. Lasă-mă Gautier, trebuie să aflu!
Vocea lui Ludovic al X-lea făcu ceea ce vocea lui Gautier nu putuse face?...
Poate...
În ochii muribundului sclipi o lumină de înţelegere. Filip, adunându-şi ultimele
puteri, reuşi să se ridice puţin, ca pentru a se apropia de* cel care-i vorbea!...
— Mă recunoşti? întrebă Ludovic cu o voce care-i tremura. Recunoşti în mine
pe regele tău?
— Da! răspunse semnul afirmativ al lui Filip.
— Atunci, ascultă-mă. Ştii de cine vreau să-ţi vorbesc? Ştii că am venit să-ţi
vorbesc de Margareta de Burgundia?...
Ochii lui Filip străluciră.
Dar în acel moment, o voce surdă, cu un accent de ură înverşunată, se făcu
auzită în spatele regelui:
— Margareta de Burgundia! Târfă de la Turnul Nesle!...
Furios, regele sări în picioare şi, întorcându-se răcni:
— Cine spune asta?...
— Eu, răspunse Gautier d'Aulnay.
— Minţi! urlă regele. Minţi! Soţia regelui Franţei nu este ceea ce spui tu!...
— Ascultaţi, sire! strigă Gautier, care începu să-şi piardă cumpătul. Eu pot să
vi-o spun! Am văzut şi am auzit! Eu am intrat în turnul ăla blestemat! Am urcat
până sus, în sala orgiilor!... Am urcat împreună cu Filip, nu-i aşa frate?...
Gautier se întoarse spre Filip şi rămase mut de uimire... Muribundul se ridicase
în picioare!... Mâna lui rece încerca să astupe gura lui Gautier. Dar acesta i-o
îndepărtă. Filip căzu în genunchi şi începu să horcăie.
— Într-o seară, continuă Gautier cu aceeaşi furie, într-o seară ne-a chemat la
Turnul Nesle; înţelegi sire? Margareta, regina Franţei, Margareta de Burgundia ne-a
ademenit în bârlogul ei, acolo unde mai ademenise pe mulţi alţii înaintea noastră...
Ludovic se rezemase de zidul celulei şi capul îi căzuse în piept. Era nemişcat,
ca şi cum ar fi împietrit... nu-l privea nici pe Gautier, nici pe Filip. Privea în el însuşi.
— Aminteşte-ţi, Filip! urlă Gautier... împreună am fost cusuţi într-un sac, mă
auzi sire, Margareta ta ne-a cusut de vii într-un sac şi de la înălţimea turnului ne-a
aruncat în Sena.
Un tremur de groază îl scutură pe rege.
Aruncă o privire spre Filip ca pentru a-i cere o ultimă confirmare.
Văzu cum acesta ridică pumnul înspre fratele său. Apoi, deodată, căzu la
pământ: Filip murise.
Atunci regele se aplecă şi atinse fruntea cadavrului, după care se ridică
spunând:
— A murit...
Un hohot furios de râs îl zgudui pe Gautier, care-i strigă:
— Unul mai mult sau mai puţin, ce importanţă are! Dacă ar trebui să numeri
toate cadavrele pe care Margareta de Burgundia le-a semănat în calea ei, ai
înnebuni şi tu, sire! Caută-i secretele în Sena şi vei afla, poate, citi amanţi au fost
astfel asasinaţi!... E mort! Bietul meu Filip a murit! adăugă uriaşul într-o explozie de
suspine. Astăzi a fost rândul lui, mâine al meu! Ucide-mă! Fiindcă eu am fost ceea
ce Filip nu a vrut să fie! Eu am fost amantul târfei de la Turnul Nesle!...
În faţa cadavrului lui Filip şi injuriilor lui Gautier, regele începu să se retragă.
Trecu pragul uşii şi o luă la fugă pe coridorul întunecos, urmărit de blestemele
ce ieşeau din celulă.

Capitolul XXXIX Turnul Luvru

Ludovic urcă până în apartamentul lui Valois. Când acesta-şi văzu nepotul
intrând, rămase un moment nemişcat, cuprins de o spaimă în care se putea
observa şi un început de remuşcare.
Ludovic Răzvrătitul putea fi recunoscut cu greutate. Figura îi era trasă, tenul
cenuşiu, atitudinea lui zdrobită, mâinile-i tremurânde, totul arăta că regele primise
una din rănile teribile din care un temperament violent ca al lui nu-şi va mai reveni.
— Sire, nu uitaţi că avem în temniţele fortăreţei un trădător, un răzvrătit, unul
care a furat banii regatului. Sire, e omul care a vrut să vă ucidă...
— Dar nu a reuşit! murmură regele. Voi muri fără ca el să ştie...
— E vorba de Marigny, sire!... Hârtia asta e ordinul de acuzare şi de judecată;
trebuie ca asta să se facă repede, trebuie să se dea un exemplu înfricoşător...
— Marigny?... bolborosi Ludovic trecându-şi mâna peste frunte. Aşa e. Dă-mi-
l!...
Şi semnă...
Valois urmări cu lăcomie mâna care-l ucidea pe Marigny şi când semnătura fu
depusă, smulse pergamentul cu o bucurie sălbatică, ieşind în grabă.
Ludovic rămase singur. Mult timp nu făcu nici o mişcare, aproape nici nu gândi.
Numai că, din când în când, pe obraji i se scurgeau lacrimi amare.
Spre înserat se sculă, îl chemă pe Valois şi, fără altă explicaţie ieşi din Temple
şi plecă spre Luvru însoţit de escorta cu care venise.
După cum am văzut, acesta a fost şi momentul în care Stragildo a putut să-l
întâlnească pe contele de Valois.
În ceea ce îl priveşte pe Ludovic, acesta se sui în apartamentul său fără să
spună nimic, se încuie în dormitor şi, aşa cum se afla îmbrăcat, se aruncă pe pat
unde căzu într-un somn de plumb aproape imediat.
Când se trezi, soarele era sus pe cer.
Îl chemă pe Hugues de Trencavel şi-i ordonă:
— Însoţeşte-mă la Turnul Luvrului... Acolo se află închisă regina Franţei.
Se auzi o voce care strigă:
— Faceţi loc regelui!...
Când se deschide uşa şi pe pragul ei apăru Ludovic, Margareta se sculă dintr-o
săritură şi, în picioare, cu capul plecat, tremurând, îşi schimbă fizionomia cu
rapiditate în felul în care făcuse până acum din rege supusul ei preaplecat.
Ludovic făcu un semn şi Juana ieşi. El însuşi închise uşa în urma ei.
Îndreptându-se spre regină, se opri la doi paşi în faţa ei şi-i spuse cu blândeţe:
— Am venit, Margareta. Priveşte-mă...
Şi Ludovic îşi plecă în tăcere capul.
— M-am schimbat, nu-i aşa? zise el cu o adâncă tristeţe.
Cu paşi grei se îndreptă spre o masă pe care aşeză un flacon umplut cu un
lichid limpede ca apa de izvor.
Îndreptându-se apoi spre fereastră, trase draperiile.
Razele soarelui umplură cu lumina lor cameră în care se desfăşura drama.
Cu o mişcare rapidă, Margareta se întoarse spre fereastră...
În acel moment simţi o ameţeală puternică. Groaza faţă de viaţa pe care o
dusese îi declanşa amintiri înspăimântătoare. Întinse braţul în semn de respingere
şi strigă:
— Turnul Nesle!...
Un suspin adânc îi scăpă lui Ludovic. Căzând în genunchi, bolborosi:
— Trageţi draperiile, sire, vă implor. Nu vedeţi cât de mult sufăr?
Aplecat peste figura-i plină de regrete sincere şi mai ales de remuşcări, Ludovic
dădu din cap şi spuse:
— Aceasta-i mărturisirea ultimă. Da, dacă mai era nevoie de încă o mărturisire
făcută de tine, pentru a mă convinge ei bine, ai făcut-o. Turnul Nesle este pentru
tine, Margareta, martorul care nu poate fi contestat, martorul nefericirii mele. Spui
că suferi? Ei bine, eu nu mai sufăr. Cred că am pierdut de-acum capacitatea de a
mai suferi... Turnul Nesle!... Aceştia-s Gautier şi Filip d'Aulnay, cusuţi în acelaşi sac
şi aruncaţi în Sena...
Regina se încovoie şi mai mult zdrobită.
— Filip e mort, Margareta, continuă regele.
Un strigăt sfâşietor îi scăpă Margaretei.
Şi regele continuă, poate că nu-l auzise:
— Gautier va muri şi el. Amândoi au pătruns în Turnul Nesle şi moartea le-a pus
pecetea ei pe frunte amândurora. Aşa cum şi-a pus-o pe fruntea tuturor celor care
au trecut pragul acela blestemat. Priveşte, Margareta, haide, trebuie! Nu vezi, eu
am curajul să privesc!...
Înspăimântată, ascultă porunca, se sculă în picioare şi ochii-i holbaţi i se fixară
pe turn.
— Ce vezi acolo, Margareta? Vorbeşte! Dacă nu vorbeşti tu, eu voi fi acela care
voi vorbi!
— Îndurare, horcăi Margareta, îndurare, Ludovic!...
Ludovic se îndreptă din nou spre masă pe care pusese flaconul. Îl luă în mână
şi-l privi câteva clipe gânditor.
În acel moment, Margareta, tremurândă, sublimă, se îndreptă spre el şi,
căzând în genunchi, ridică spre el o figură tragică şi încântătoare în acelaşi timp,
spunând:
— Ludovic, te iubesc!... De când? Nu mai ştiu! Poate din totdeauna! Ascultă-
mă. În turnirurile tale, când te avântai călare cu lancea în cumpănire, eram furioasă
sau credeam că sunt. Dar ceva striga în sufletul meu: "Nebuno! Smintită!" Nu voiam
să te iubesc!... Şi totuşi te iubeam!... Ascultă până la capăt! Voi mărturisi totul! Am
fost josnică, Amai josnică decât o târfă. Am fost ucigaşă. Am ucis. În mine şi în jurul
meu sunt numeroase fantomele celor ucişi de mine. Nefericită, totuşi! Oh!
Înspăimântătoare-i nefericirea! Ludovic, te iubesc! Ucide-mă, biciuieşte-mă, fă-mă
să îndur supliciul soţiilor adultere, dar lasă-mă să-ţi spun că te iubesc... Ah! Ce
plăcut e acest cuvânt! Pentru prima oară îl pronunţ atât cu gură cât şi cu inima.
Pentru prima oară îl simt în întregime. Ludovic, te iubesc! Cuvântul acesta l-am
repetat de mii de ori altora! Ucide-mă! Dar niciodată o beţie asemănătoare cu cea
de acum, niciodată o asemenea plăcere, o asemenea uimire cred că nu-mi va mai
cuprinde sufletul... Suflet plin de noroi. Inimă stricată! Târfa! Josnică! Sunt numită
târfă de la Turnul Nesle! Înspăimântător e regretul fericirii pierdute, de abia acum o
văd! Oh! Ludovic, ochii mei se deschid abia acum şi inima-mi renaşte la o viaţă
nouă. Sufletul meu plin de noroi simt cum mi se purifică... Ludovic, Ludovic, te
iubesc!
Nu se mai auzi decât un hohot de râs strident, funebru...
Atunci ea îşi ridică privirea spre el şi simţi cum se prăbuşeşte: Ludovic nu o
credea!... Niciodată, simţi ea, Ludovic nu o va mai crede!...
Rămase nemişcată, simţind cum totul îngheaţă în ea...
— Credeam că-ţi voi face o ultimă a favoare, Margareta. Fiincă te iubesc... te-
am iubit... în sfârşit, iată... în acest flacon vei găsi mijlocul de a scăpa de proces şi
de pedeapsă... Adio, Margareta, adio!...
Regele se retrase. Când ajunse în apartamentele sale, păru că a uitat cu
desăvârşire că pe lume existase o Margaretă. Numai că dădu ordin ca din oră în oră,
cineva să intre în încăperea în care regina era închisă şi apoi să vină să-i raporteze
orice noutate petrecută.
Când Ludovic al X-lea intră în dormitor, îl văzu pe contele de Valois care-l
privea întrebător. Ludovic îi răspunse:
— Ei bine, am condamnat-o. Regina urmează să moară.
— Va fi un proces? se bâlbâi contele, tremurând.
— Ţi-am spus, regina va muri. Poate că este deja moartă.
— Cum asta, Sire?
— I-am lăsat otrava, spuse simplu Ludovic.
Valois îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. Era salvat.
Niciodată regina nu-l va mai denunţa!
— Sire, spuse el, în înfricoşătoarea nenorocire care v-a lovit şi căreia-i voi găsi
consolarea...
— Nu am nevoie de nici o consolare, răspunse regele cu o voce atât de calmă
şi de mohorâtă, încât Valois fu surprins.
— Sire, trebuie totuşi ca cineva să se ocupe de treburile publice. Prevăzând că
regele va fi preocupat astăzi de altceva, m-am însărcinat cu afacerile urgente care
nu puteau fi amânate pentru mâine...
— Îţi mulţumesc, unchiule. Devotamentul tău mi-e mai preţios acum ca
niciodată.
— Astfel încât, reluă Valois, am ordonat ca toată ziua de azi porţile Parisului să
rămână închise; de altfel, pentru compensaţie, vor fi deschise toată noaptea care
va urma. Sper ca astfel să pun mâna pe Buridan...
— Tot ceea ce faci, e bine făcut, Buridan a fost prins?
— Nu încă, sire!... Am fost păcălit.
După câteva clipe de gândire, Ludovic spuse:
— Imediat ce va fi prins, vreau să fie adus înaintea mea, mă auzi? Şi mai ales,
să nu i se facă nici un rău.
— Bine, sire! răspunse Valois, mirat.
"Poate el va fi acela care mă va consola!" gândi Ludovic.
De partea sa, Valois îşi spunea:
"Fii liniştit, rege imbecil, nu i se va face nici un rău; lovitura de pumnal ce-i va fi
dată, îl va ucide pe Ioc, fără să sufere nici o clipă!..."
— Sire, reluă el, dacă regele permite, a sosit clipa să mă întorc la postul meu la
Temple. Avem acolo prizonieri de mare importanţă: trădătorul Marigny, fără a-l mai
pune la socoteală pe Gautier d'Aulnay şi mi-e teamă că în lipsa mea...
— Du-te, bunule Valois, du-te...
Contele se înclină cu un surâs satisfăcut. Valois venise la Luvru, după discuţia
cu Stragildo, numai pentru a şti ce se întâmpla cu Margareta. Liniştit acum dinspre
partea aceasta, se grăbea să se întoarcă la Temple deoarece se apropia ora când
trebuiau să pornească spre Montmartre. Îl salută deci pe Ludovic al X-lea şi se
îndreptă spre uşă. Regele rămase singur cu landurile sale funebre şi disperarea-i
fără margini: începea să moară...

Capitolul XL Pergamentele lui Stragildo

Îl vom aduce acum pe cititor la grădina cu Trandafiri unde-i vom întâlni pe


Buridan, Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot. Nu am uitat
felul în care Bigorne devenise moştenitorul lui Malingre şi al Gillonnei, adică modul
cum, în realitate pusese mâna pe casetele celor doi ticăloşi. Poate că cititorul îşi
aminteşte că, la vederea acestor comori, Buridan plănuise cum să le folosească
pentru coruperea lui Stragildo pe care îl ştia închis în pivniţa casei; şi care spre
marea disperare a lui Bigorne, se evaporase din amintita pivniţă.
Deci, Buridan nu-l găsi pe Stragildo în pivniţă. Evadase.
Amânând deci pentru a doua zi orice hotărâre, cei patru prieteni trecuseră la
exami-narea situaţiei creată după fuga lui Stragildo.
Cel mai urgent era să părăsească Grădina cu Trandafiri.
Bigorne le arătă o dărăpănătură aflată chiar în faţa locuinţei lor temporare:
— Ne vom muta acolo. Nu vă pricepeţi să vedeţi nimic. Noroc mare aveţi cu
mine, care ştiu să văd totul. Iată că am reuşit să-mi dau seama că bordeiul ăla nu-i
locuit de nimeni şi pentru moment e tot ce ne trebuie.
Se îngrămădiră pe dată în cocioabă arătată, şi fiecare îşi căută un loc unde se
se aciuiască. În curând, înfăşuraţi fiecare în propria manta, începură să sforăie, mai
puţin Bigorne care se instalase în apropierea unei deschizături de unde putea să
supravegheze drumul cât şi Grădina cu Trandafiri.
Înspre dimineaţă, Bigorne fu trezit de un zgomot ciudat care se auzea dinspre
drum. Îşi scoase nasul prin deschizătură şi, la lumina palidă a zorilor putu să vadă o
trupă numeroasă de călăreţi care tocmai descălecau în faţa grădinii.
Bigorne se târî fără să facă cel mai mic zgomot până la Buridan, îl trezi şi-i
arătă lucarna spre care tânărul se îndreptă imediat.
Negăsind pe nimeni la Grădina cu Trandafiri, oamenii lui Valois se întorceau.
Atunci Stragildo îl sfătui pe conte să închidă imediat porţile Parisului până seara.
În momentul în care se făcu ziuă, Buridan se convinse că oamenii lui Valois
plecaseră cu toţii şi că Grădina cu Trandafiri, nu mai era supravegheată.
Ieşiră deci din dărăpănătura lor şi se întoarseră la fostul sediu.
Fără să protesteze la noua mutare, tovarăşii lui Buridan îl urmase, declarând
de altfel că podul de la grădina cu Trandafiri le părea un paradis în comparaţie cu
cocioaba pe care tocmai o părăsiseră şi în care vântul sufla de peste tot şi unde
podeaua ameninţa să se prăbuşească sub ei.
— Oare cât o fi ceasul? întrebă Bigorne.
— E ora cinei, fără îndoială! Răspunseră într-un glas Guillaume şi Riquet.
— Lancelot! îi spuse în acea clipă Buridan care parcă că este preocupat de
ceva.
— Monseniore? întrebă Bigorne.
— Vei merge la Montmartre. La intrarea în cătun vei vedea o stâncă şi acolo va
fi, fără îndoială, ori Myrtille, ori... mama mea.
— La Montmartre! Să mă ajute sfântul Barnabe. O oră pentru duş şi alta pentru
întors...
— Ei şi?...
— Şi cina?... întrebă Bigorne.
— Vei mânca în timp ce vei merge.
— Ei, aşa s-ar putea aranja!
— Şi noi? protestă Guillaume holbând nişte ochi înfricoşători şi arătându-şi
dinţii care ar fi făcut cinste unui dog.
— Vom cina, fii liniştit, făcu Buridan. Deci, Bigorne, te vei duce la Montmartre şi
le vei spune că totul merge bine, că m-am întors teafăr la Paris şi că sper să fim
alături de ele în curând.
— Am plecat! spuse Bigorne, care într-adevăr coborî imediat şi, asigurându-se
că nimeni nu pândeşte prin împrejurimi, se îndreptă imediat spre poarta Pictorilor.
Apoi fu rândul lui Riquet să iasă; dar el pleca pur şi simplu pentru a aduce de
mâncare, misiune de căpătâi pentru el şi de care se achită cu cinste.
Cei trei prieteni atacară cu bucurie proviziile aduse de Haudryot şi începură să-
şi facă planuri de viitor, ajutaţi mai ales şi de vinul adus.
Când terminară cina, sosi şi Bigorne.
— Deja! exclamă Buridan. Ai fost la Montmartre?
— Stăpâne, nici măcar nu am ajuns până acolo pentru simplul motiv că n-am
putut ieşi din Paris ― şi nu am putut ieşi din Paris pentru un alt motiv, nu mai puţin
simplu, că poarta Pictorilor era închisă! Şi ordinul nu a fost dat de rege, ci de Valois.
— De Valois! strigară într-un glas Buridan şi ceilalţi doi, care de această dată
înţeleseră că lucrurile sunt serioase.
— Carol, conte de Valois! sublinie Bigorne. E clar. Valois vrea să ne împiedice
să ieşim în timpul zilei, dar ne invită să ieşim la noapte.
— Ne invită? ţipă Riquet. Ei bine, nu avem decât să refuzăm invitaţia; ne
simţim destul de bine aici şi nu văd de ce am părăsi Parisul la ora la care orice om
cinstit se duce la tavernă Val d'Amour sau la tripoul jupânului Thibaut.
Buridan se cutremură. Încerca să ghicească motivele ordinului neobişnuit dat
de Valois.
— Ne invită, strigă el, e evident, ne invită să ieşim noaptea... toate astea-s
aranjate special pentru noi!
— Să ieşim în seara asta, la căderea nopţii! Sublinie Bigorne.
— Prieteni, spuse Buridan, vom ieşi din Paris, dar nu la noapte, ci în plină zi,
chiar imediat dacă putem.
Era atât de palid, încât Guillaume şi Riquet se cutremurară.
— Haide, explică-ne la ce te gândeşti, spuse Bourrasque.
— Ei bine, făcu Buridan, am eu o presimţire care ina face să cred că Valois vrea
să ne atragă la Montmartre...
— Aşa e! aptrobă Bigorne.
— Ori, reluă Buridan, de ce porţile Parisului sunt închise în cursul zilei? Nu
pentru ca în acest timp să nu pot părăsi oraşul?... Asta înseamnă că...
Şi un gest teribil îl scăpă lui Buridan.
— Ei bine, strigă Guillaume, care înţelesese, dacă tu crezi că Myrtille e
ameninţată, să o luăm din loc chiar acum!
Fără să mai spună nimic, cei patru se pregătiră, se înarmară şi se îndreptară
direct spre metereze fără măcar să încerce să se mai ascundă. Buridan era
disperat. Guillaume şi Riquet erau hotărâţi, Bigorne era îngrijorat.
Trebuiau să găsească mijlocul de a escalada meterezele, să coboare în şanţul
înconjurător fără a-şi rupe oasele şi fără să fie zăriţi de arcaşii care vegheau pe
platformele turnurilor ridicate din loc în loc.
În ceea ce priveşte trecerea printr-una din porţile Parisului, ar fi fost o încercare
nebunească: pentru asta ar fi trebuit să ţină la respect o trupă întreagă de soldaţi şi
să manevreze lanţurile podului mobil, totul în plină zi, când un singur strigăt scos de
vreun soldat ar fi atras toată mulţimea asupra fugarilor..
— Urmaţi-mă, spuse Bigorne la un moment dat.
Fără nici un cuvânt, îl urmară în şir.
Bigorne traversă repede Parisul, îndepărtându-se de zidurile spre care se
îndreptaseră la început; dar curând se apropie de meterezele dintre poartă
Bahaigne şi poarta Saint-Honoré. Acolo se afla un colţişor discret, unde se opriră.
De-abia atunci observară că Bigorne îi adusese nu departe de una din acele
scări aflate la distanţe egale pentru a permite arcaşilor să urce pe ziduri în caz de
atac.
Buridan se aplecă în afara parapetului şi văzu că în şanţ nu era apă, sau mai
degrabă acea parte a şanţului era aproape umplută cu pământ, în timp ce în rest
apa ar fi ajuns omului până la umeri.
În acest timp, Bigorne desfăşura o funie; la unul din capete legase un ciomag
solid pe care-l adusese în mod special, ciomag pe care-l aşeză de-a curmezişul
ambrazurii dintre două creneluri.
Nu le mai rămânea decât să coboare.
Bigorne coborî primul, trecu şanţul pe podul noroios care se formase accidental
şi, ajutându-se cu mâinile şi picioarele, se caţără pe celălalt mal al şanţului.
În acel moment, din turnurile învecinate începu să plouă cu săgeţi: fugarii
fuseseră văzuţi.
Guillaume şi apoi Riquet coborâră la rândul lor. În sfârşit, Buridan, agăţându-se
de funie, cobori şi el, în timp ce în jurul lui zburau tot mai multe săgeţi.
Cei patru prieteni se adunară pe celălalt mal al şanţului, fără să fi avut nimic
de suferit; din câteva salturi se puseră la adăpost de săgeţile care continuau să-i
urmărească.
— La Montmartre! îi îndemnă Buridan.
Porniră în grabă, înconjurând Parisul şi curând se aflară la poalele înălţimii, pe
care începură să o urce. Bigorne, cu voce tare, socotea banii pierduţi deja din cauza
lui Buridan. Printre dinţi, dar totuşi destul de tare pentru a fi auzit, Riquet mormăia
numai blesteme. Guillaume fluiera ca o fanfară. Numai Buridan nu spunea nimic.
Era palid şi inima-i bătea, mai să-i spargă pieptul.
Deodată un surâs îi lumină faţa plină de sudoare.
Sus, aproape de stâncă, zărise două siluete... erau Mabel şi Myrtille!...
Buridan se aşeză pe trunchiul unui stejar doborât de furtună şi începu să râdă,
ştergându-şi fruntea.
— Copii, strigă el, înseamnă că ne-am înşelat. Povestea cu porţile închise ziua
şi deschise noaptea, nu era pentru noi fiindcă iată-le aici, tefere, pe cele pe care
voiam să le apărăm. Vom profita deci de momentul când porţile se vor deschide şi
ne vom întoarce în Paris. Precis Valois nu va veni aici. De altfel, cum ar fi putut afla
că Myrtille şi mama mea se află la Montmartre?
Dar Lancelot dădea semne de dezaprobare.
— Explică-te, îi ceru Buridan deodată înnegurat.
— E limpede, pe sfântul Barnabe! Valois a ordonat închiderea porţilor. Deci are
tot timpul să acţioneze, fiindcă e sigur că nu putem părăsi Parisul. Va acţiona în
acest caz în timpul zilei. După ce-şi va termina treaba, va deschide porţile şi vom
cădea în cursa pe care ne-o întinde. Ăsta-i planul. Aşa încât, în noaptea asta
logodnica va înnopta la Temple, iar logodnicul...
— Ei bine! Logodnicul...
— Ei bine! Şi el va înnopta la Temple, numai că în altă cameră.
— Dar cine l-ar fi putut preveni pe Valois?
— Haida-de! Cine l-a prevenit că eram cu toţii la Grădina cu Trandafiri încât a
trimis atâţia oameni cât să aresteze zece ca Buridan!
— Stragildo!... Dar cum ar fi putut afla?
— Ce mai contează! Căpitane, dacă vrei să salvezi viaţa drăguţei domnişoare
care ne priveşte de acolo, de sus de pe stâncă şi să-ţi salvezi propria viaţă, vezi că
nu pun la socoteală viaţa lui Guillaume şi a lui Riquet, nu mai vorbesc de a mea, ei
bine, trebuie să ne petrecem noaptea la Montmartre şi să vedem ce se va întâmpla.
Mâine dimineaţă le vom conduce pe doamne într-un loc sigur şi vom putea lua o
hotărâre.
— Aşa să fie, spuse Guillaume.
— Prieteni, zise Buridan, planul lui Bigorne e bun. Să urcăm, dar nici un cuvânt
femeilor.
Şi cei patru prieteni urcară colină, unde le întâlniră pe Myrtille şi Mabel şi, după
primele manifestări de bucurie, fură conduşi la locuinţa lor unde tânăra improviza o
cină.
Tot restul zilei se scurse liniştit.
Buridan le puse la curent pe Mabel şi Myrtille cu hotărârile luate şi anume
faptul că era necesar să se mute ceva mai departe. Sătucul Roule fusese ales
pentru a adăposti pe cele două femei şi unde acestea-l vor aştepta pe Buridan.
După ce puseră la punct toate amănuntele, Buridan, împreună cu logodnica şi
mama sa, începură să-şi facă planuri de viitor. În tot timpul discuţiilor, Buridan evită
să vorbească despre Marigny şi nu răspunse decât evaziv întrebărilor tinerei fete.
În acest timp, Bigorne, Guillaume şi Riquet organizau plecarea de a doua zi.
O dată cu sosirea serii, Mabel şi Myrtille se închiseră în căsuţa lor.
Cei patru prieteni se instalară într-o cocioabă pe care un ţăran le-o pusese la
dispoziţie în schimbul unui scud.
Fiecare din cei patru trebuiau să facă de pază pe timpul nopţii. Sorţii căzură pe
Bigorne să fie primul şi acesta se îndreptă spre stâncă uriaşă, desemnată drept post
de veghe. El trebuia să rămână acolo până la ora zece.
Curând, peste cătun şi împrejurimile lui se lăsă o tăcere adâncă.
Murmurul frunzişului pădurii nu făcea decât să sublinieze liniştea şi legăna
visurile lui Buridan, acompaniind în surdină sforăielile lui Guillaume şi Riquet.
Nu după mult timp, uşa cocioabei se deschise lăsând să intre o umbră şi se
auzi vocea lui Bigorne:
— Au venit, tocmai urcă!
— Alarmă! spuse Buridan, care începu să-i scuture pe ceilalţi doi. Cât ai clipi
din ochi, toţi erau gata de luptă.
— Să vină să-mi întrerupă visele tocmai acum, mormăi Guillaume. Nenorociţii,
o să mi-o plătească.
— Da, spuse Riquet nepăsător, o să-i trimitem să doarmă şi ei, la rândul lor,
somnul de veci; asta ar arăta îndurare din partea noastră, fiindcă...
Dar Riquet nu avu timp să-şi dezvolte demonstraţia. Un urlet de durere tocmai
se auzea în noapte şi imediat începură să se vadă umbre agitîn-du-se şi strigăte
izbucnind ici şi colo. Riquet şi Buridan se încăieraseră cu cei care urcau...
— Înapoi, ticăloşilor! se auzi vocea lui Valois, care îşi săltă calul pe picioarele
din spate.
Buridan făcu doi sau trei paşi înapoi, îngrozit. Dar se repezi înspre un alt
călăreţ.
În întunericul profund începu o luptă pe viaţă şi pe moarte, era o învălmăşeală
de nedescris de oameni şi cai, pumnalele aruncau fulgere scurte şi strigăte se
auzeau peste tot, când, deodată se făcu linişte.
Toată încleştarea nu durase decât zece minute.
O singură siluetă se mai vedea acum, coborând în viteză dealul care fusese
scena luptelor şi până la Buridan se făcu auzit un suspin furios, scos de cel care
acum se mistuia în desişul pădurii.
Silueta nu era altul decât Valois, care fugea în cea mai mare grabă.
La un moment dat, Valois simţise cum calul se prăbuşeşte sub el din cauza
unei lovituri de pumnal pe care sărmanul animal o primise în piept. Contele se
smulse din şa şi pe când se ridica, livid, furios, având sabia în mână, se văzu
înconjurat de patru bărbaţi. Se afla singur în faţa lor. Cei cu care venise ori erau
morţi ori fugiseră...
Guillaume, furios, îşi ridică pumnalul şi se îndreptă spre Valois care, văzându-se
pierdut, nu mai făcea nici o mişcare. O mână puternică prinse mâna înarmată a lui
Guillaume şi o voce bubui:
— Fugi, domnule, fugi!... Asta-i tot ce poate face pentru tine fiul tău!...
Valois îl recunoscu pe Buridan!... Şi atunci, blestemând, se aruncă înapoi şi o
luă la fugă.
Buridan şi tovarăşii lui se cercetară din priviri; nu lipsea nici unul, numai
Guillaume avea la umăr o tăietură destul de adâncă şi care-i sângera puternic;
Buridan avea o rană la braţul stâng, în timp ce Riquet, aşezat pe o piatră mai mare,
era pe jumătate zăpăcit de lovitura unei măciuci pe care o primise în moalele
capului. Când Guillaume se apropie de el, văzu că picioarele lui Riquet erau aşezate
pe un individ în pieptul căruia era înfipt un pumnal.
— El a început primul, explică Riquet, voia să mă omoare.
În acest timp, Bigorne era foarte ocupat. Tocmai legă strâns uh individ, leşinat
fără îndoială, deoarece nu făcea nici o mişcare...
Întunecat, cu faţa răvăşită, Buridan continua să privească în direcţia în care
dispăru-se Valois. Un suspin i se desprinse de pe buze şi murmură:
— Poate că voi muri din cauza lui, dar nu voi deveni niciodată un paricid!
Îşi alungă cu greutate gândurile negre care-l năpădiseră şi se întoarse înspre
tovarăşii săi: îl văzu atunci pe Guillaume care, după ce-şi pansase de bine, de rău
rana, începuse să adune cei patru cai rămaşi şi ai căror stăpâni zăceau întinşi pe
câmpul de luptă, răniţi sau morţi. Trei, printre care şi Valois, reuşiseră să fugă.
— Aşa, mititelule, spunea Bigorne, în felul ăsta nu poţi nici măcar să te
scarpini. Am făcut o captură pe cinste, seniore Buridan!
Buridan se aplecă spre cel pe care Lancelot tocmai îl "împachetase" şi, la
lumina slabă a stelelor, îl recunoscu.
— Stragildo! exclamă cu o voce care l-ar fi făcut să tremure pe acesta dacă l-ar
fi auzit.
— În persoană! spuse Bigorne.
— E mort?...
— Mort? Nu. Cel puţin aşa sper, pe sfântul Barnabe!
Buridan îl examină pe Stragildo cu îngrijorare.
— Trăieşte, spus acesta, acum ceva mai liniştit. Totul e bine!
"Hm! gândi Bigorne, mi se pare că jupân Buridan îi rezervă prietenului nostru
Stragildo o surpriză!... N-aş vrea să fiu în pielea lui".
— Ce aveţi de gând cu el? adăugă cu glas tare.
— Ţi-am spus că am o idee, atunci când ne aflam în Grădina cu Trandafiri, dar
nemernicul tocmai reuşise s-o şteargă.
— O idee? Despre ce?...
— E vorba de Filip şi Gautier d'Aulnay. Ei bine, acum că am pus din nou mâna
pe el, o vom duce la bun sfârşit.
— Explicaţi-mi-o, spuse Bigorne neliniştit.
— Mai târziu. Trebuie să ne gândim acum că Valois îşi va aduna toţi oamenii
disponibili şi într-o oră, o armată întreagă va fi pe urmele noastre. Să plecăm.
Ajutat de Guillaume şi Riquet, Bigorne îl ridică pe Stragildo şi-l aruncă de-a
curmezişul şeii unui cal rămas fără stăpân. Şi apoi, cu Buridan în frunte, cu Bigorne
ţinând de căpăstru calul pe care se afla Stragildo, Guillaume ducând de frâu ceilalţi
trei căi şi Riquet în ariergardă, urcară cu toţii. Buridan intră în locuinţa care le
adăpostea pe cele două femei. Mabel şi Myrtille, care se aşteptau la orice
eveniment, nu se culcaseră încă.
— Plecăm, le spuse tânărul.
— Suntem gata, răspunseră ele.
Cei patru cai capturaţi fură împărţiţi astfel: unul pentru Mabel, unul pentru
Myrtille, unul pentru bagajele femeilor; cel de al patrulea îl căra pe Stragildo.
În faţa a doi sau trei ţărani care-i priveau curioşi, trupa o luă din loc în direcţia
Monfaucon, adică în partea opusă celei la care de fapt voiau să ajungă.
Ajunşi la poalele colinei, fugarii o ocoliră prin spate şi o luară spre destinaţia
lor.
Nu trecu o oră de când părăsiseră sătucul Montmartre, când, potrivit
previziunilor lui Buridan, două sute de călăreţi conduşi de Valois personal
înconjurară sătucul Montmartre trezindu-i pe ţărani şi ameninţându-i cu moartea
dacă aceştia nu le vor arăta drumul luat de fugari.
Bineînţeles că ţăranii le arătară drumul spre Mountfaucon şi Valois, cu oamenii
săi, se aruncară în acea direcţie. Înspre dimineaţă se întoarseră la Temple, negăsind
ceea ce căutaseră, bineînţeles, convinşi că Buridan şi oamenii săi se ascundeau
acum în Paris.
Buridan şi tovarăşii săi ajunseră de acum în cătunul Roule, în care găsiră chiar
şi un han care, oricât de jalnic arăta, reuşi să-i ospăteze şi să le ofere adăpost
fugarilor. Odată Mabel şi Myrtille instalate, Buridan se îndreptă spre camera în care
se afla Stragildo. Acesta îşi revenise.
Bigorne începu să-l percheziţioneze amănunţit. Sub haină, într-un buzunar de
piele cusut în interiorul veşmântului, găsi două bucăţi de hârtie pe care le desfăcu.
Stragildo spumega de furie.
— Oh! Oh! strigă Bigorne, sigiliul regal! Ia uită-te, căpitane.
Buridan luă nerăbdător cele două pergamente, se apropie de torţa care lumina
încăperea şi citi dintr-o privire.
Pergamentele nu erau datate, dar erau împodobite cu semnătura lui Ludovic şi
cu sigiliul regal. Primul spunea:

"Cerem şi ordonăm prin prezenta şefilor noştri de poliţie, trupelor de poliţie şi


arcaşilor de a se pune la dispoziţia purtătorului prezentei şi de a executa întocmai
ceea ce li se va ordona".

Al doilea era astfel conceput:

"Cerem şi ordonăm şefilor de post de la oricare poartă a Parisului de a lăsa să


treacă imediat; oricărui temnicer şef sau guvernator al fortăreţelor şi închisorilor
noastre de a-l lăsa să intre la orice oră pe purtătorul prezentei."
Citind aceste două pergamente, Buridan tresări de bucurie. Nu ştia încă ce
putea face cu ele, dar era clar că, având aceste două arme redutabile, putea spera
mult. Le împături şi le ascunse la piept.
Stragildo păstra o indiferenţă bine jucată. Punându-i mâna pe umăr, Buridan îi
spuse:
— Ascultă-mă cu atenţie: dacă eşti creştin, încearcă să te împaci cu
Dumnezeu; dacă ai ştiut vreodată o rugăciune, încearcă să ţi-o aminteşti. Eu unul,
sunt hotărât să te ucid. Oh! Mai ai destul timp, nu aici va fi locul execuţiei tale...
— Hm! murmură Riquet.
— De ce să n-o facem chiar acum? bombăni Bigorne.
— Pentru că am o idee... ţi-am mai spus.
Bigorne făcu un gest care arăta cât de mult se îndoia el de ideile lui Buridan.
Dinspre partea sa, Stragildo, la auzul veştii că nu va muri imediat, avu un surâs
care spunea mult despre intenţiile sale.
Buridan nu dădu atenţie nici gestului lui Bigorne nici surâsului lui Stragildo.
Ieşind din cameră, se îndreptă spre cea locuită de Mabel şi Myrtille şi avură o lungă
convorbire în cursul căreia hotărâră asupra acţiunilor viitoare.
Când mai era puţin până la ivirea zorilor, cei patru tovarăşi reluară drumul
Parisului, avându-l în mijlocul lor pe Stragildo, solid legat. Pentru a se observa cât
mai greu faptul că Stragildo era legat fedeleş, Bigorne avusese grijă să-l înfăşoare
într-o manta căreia îi ridicase şi gluga.
Intrară fără nici o supărare prin poarta Saint-Honoré când începuse să se
lumineze de ziuă. După ce traversară Parisul, ajunseră în cele din urmă la Grădina
cu Trandafiri, unde Buridan hotărâse că se pot reinstala.

Capitolul XLI La Temple

Prima grijă a lui Buridan a fost aceea de a-l închide pe prizonier, luându-şi de
această dată toate măsurile de prevedere pentru ca acesta să nu mai poată evada.
Ba, ceva mai mult, ticălosul fusese legat, de mâini şi de picioare, cu nişte lanţuri
subţiri pe care Bigorne le găsise prin casă. Le lăsară totuşi ceva mai largi pentru ca
prizonierul să nu sufere prea mult şi să poată umbla. Pe lângă această, hotărâră că
din oră în oră cineva să coboare şi să se asigure că Stragildo nu încerca nimic
pentru a evada, iar în timpul nopţii vor face de pază cu rândul, în faţa uşii pivniţei
unde fusese închis.
Spre seară, Buridan se pregăti să iasă. Atunci, cei patru prieteni observară că
împrejurimile, altădată aşa de pustii, acum erau foarte animate de numeroşi
orăşeni, aflaţi într-un du-te-vino şi care se părea că se îndreaptă înspre fortăreaţa
Temple.
Buridan îşi amâna ieşirea pentru a doua zi.
Dar şi a doua zi, încă dis-de-dimineaţă, aceeaşi mulţime se afla pe străzile din
jurul Grădinii cu Trandafiri. Bigorne, trimis ca iscoadă, reveni peste o oră şi le spuse
că parizienii, strânşi în jurul fortăreţei, cântau, râdeau, beau şi nu se întrerupeau din
aceste activităţi decât pentru a striga ameninţări cu moartea la adresa unui om
care era judecat în interiorul bătrânei fortăreţe...
Acest om nu era altul decât fostul prim-ministru al lui Ludovic al X-lea.
Procesul lui Enguerrand de Marigny începuse!...
Buridan simţi cum păleşte...
Atâta timp cât se va desfăşura acest proces, adică atâta timp cât mulţimea va
înconjura fortăreaţa, nu-şi putea pune planul în aplicare.
Mai trecu o zi, apoi încă una...
În sfârşit, în seara celei de-a cincea zi, cei patru prieteni văzură cum mulţimea
se împrăştie. Aceleaşi grupuri gălăgioase pe care le văzuseră zile la rând, acum se
îndepărtau scoţând strigăte de bucurie. Această imensă bucurie a întregului Paris
era ceva înspăimântător de văzut şi auzit. Era de fapt revanşa anilor lungi de
teroare, a urii adunate timp de douăzeci de ani şi care acum se revărsa nestăvilită.
Enguerrand de Marigny, găsit vinovat de trădare şi delapidare, era condamnat
la moarte. Sentinţa spunea că va fi executat peste trei zile, timp în care
condamnatul trebuia să se roage în capela fortăreţei. După care, vechiul favorit al
lui Filip cel Frumos, apoi ministru atotputernic al lui Ludovic al X-lea, urma să fie
condus la spânzurătoarea de la Mountfaucon pentru a fi spânzurat de jupân
Capeluche, călăul Parisului.
"E-n regulă! gândi Buridan, am trei zile... îl voi salva!"
Aşteptă venirea nopţii. Împrejurimile Grădinii cu Trandafiri îşi recăpătară
aspectul lor pustiu. De acum, fiind siguri că sunt răzbunaţi, parizienii se întoarseră
la casele lor şi aşteptau nerăbdători dimineaţa fericită în care-l vor vedea
legănându-se la capătul funiei pe cel care i-a terorizat atât amar de vreme.
Atunci, Buridan le spuse prietenilor săi că se duce la Temple şi că are de gând
să-i vorbească lui Valois. Îşi îmbrăţişa tovarăşii, unul după altul şi ieşi.
— S-a sfârşit! suspină Guillaume, nu-l vom mai revedea...
— Cine ştie? murmură Bigorne care se gândise mult la această aventură a lui
Buridan şi poate că ajunsese la anumite concluzii care-i clătinară convingerile.
Buridan se îndreptă cu paşi hotărâţi spre Temple. Ajuns la câţiva paşi de
poartă, Buridan strigă să i se deschidă.
— Cine-i acolo? strigă sentinela aflată de cealaltă parte a podului mobil.
— Din partea regelui! răspunse Buridan.
Podul mobil coborî. Însoţit de mai mulţi arcaşi, şeful postului veni să-l
recunoască pe cel care spunea că vine din partea regelui. Fără să scoată o vorbă,
Buridan desfăcu unul din cele două pergamente luate de la Stragildo. Ofiţerul îl citi
la lumina torţei pe care o purta un soldat şi-l înapoie lui Buridan:
— E-n regulă. Puteţi intra. Unde trebuie să vă conduc?
— La guvernator.
Ajuns acolo, Buridan se trezi în faţa unui uriaş înarmat până-n dinţi. Aşa cum
făcuse cu primul ofiţer, Buridan îi arătă pergamentul. Soldatul nu ştia să citească,
dar sigiliul regal fu de ajuns.
— Din partea regelui, trebuie să-i vorbesc imediat stăpânului tău, spuse
Buridan.
Soldatul se îndepărtă şi merse să-i comunice această cerere unui om care
păzea într-o cameră alăturată.
După aproape un sfert de oră, un fel de valet, care-l înlocuia pe Simon
Malingre, veni şi, din cameră în cameră, îl conduse până la o sală în care Buridan îl
observă pe contele de Valois aşezat într-un fotoliu, în faţa unei mese, scriind şi
surâzând.
Ceea ce scria Valois în acel moment erau detaliile execuţiei lui Marigny. Nu
voise să lase pe nimeni să se ocupe de protocolul acestei ceremonii...
Buridan se oprise la doi paşi de fotoliu, tăcut şi palid. Aştepta. Atitudinea sa,
ciudat de liniştită, nu avea nimic ameninţător...
— Ce doriţi să-mi spuneţi? întrebă Valois fără să-l privească.
Şi, continuând să surâdă, termină în acel moment fraza începută:
"După care, călăul îi va trece laţul în aşa fel încât..."
În acel moment, Valois, mirat de faptul că trimisul regelui nu-i răspunsese la
întrebare, ridică privirile şi-l văzu pe Buridan.
Mai întâi, mirarea şi teama îl paralizară. Un val de sânge îi urcă la cap şi mâna
îi tremură. Apoi blestemând în surdină, întinse mâna spre clopoţelul de care se
servea când îşi chema oamenii.
— Monseniore, spuse Buridan cu glas liniştit, puteţi ordona să fiu aruncat în
temniţă sau chiar ucis; asta vă este uşor; dar vă previn că în acest caz, sunteţi
pierdut, fără ca nimic să vă mai poată salva. Ar fi mai bine pentru voi să mă
ascultaţi liniştit, cu atât mai mult cu cât voi fi scurt...
Valois nu mai chemă pe nimeni.
— Fie! spuse el, te voi asculta. Spuneţi că veniţi din partea regelui?
— Asta am spus-o oamenilor voştri. Vouă vă spun că vin din partea mea...
— Din partea voastră! murmură Valois. Dar cum aţi putut intra în fortăreaţă?
— Mulţumită acestui pergament, sau mai degrabă sigiliului regal a cărei
prezenţă a fost de ajuns...
Cu aceste cuvinte, aruncă pe masă unul din cele două pergamente pe care le
avea la el.
Dar nu era acela pe care-l arătase ofiţerului de la poartă.
Valois îl apucă lacom şi-l citi cu un aer mirat, după care întrebă:
— Regele v-a dat acest ordin?
— Nu, răspunse liniştit tânărul. L-am luat de la servitorul vostru, Stragildo şi
după cum vedeţi l-am folosit.
Valois respiră uşurat... Fiul său nu-l văzuse pe rege! Nu venea din partea
regelui!
— Şi Stragildo? întrebă el cu o indiferenţă jucată, vă e prizonier?...
— Nu, răspunse Buridan cu aceeaşi linişte, Stragildo e mort; eu l-am ucis.
De această dată, bucuria lui Valois fu imensă. Unul după altul, toate mijloacele
de apărare ale lui Buridan erau îndepărtate chiar de el.
Se apropie repede de un sfeşnic şi arse pergamentul, ţinând în mâna dreaptă
pumnalul pentru a se apăra în caz de atac.
Dar Buridan rămase nemişcat; îl lăsă pe conte să ardă liniştit pergamentul...
"E în mâna mea!" gândi în sine Valois.
Şi într-adevăr, Buridan renunţase în acest mod la toate armele sale, fie de atac,
fie de apărare.
— Acum vorbiţi, zise Valois. Ce-mi cereţi?
— Monseniore, spuse Buridan, am venit pentru a vă cere viaţa şi libertatea a
trei oameni pe care-i ţineţi prizonieri în celulele de la Temple...
— Să vedem... Cine sunt cei trei?
— E mai întâi Filip d'Aulnay...
— Ei! Ei! zise Valois surâzând. Ăstuia îmi va fi mai greu să-i redau viaţa şi
libertatea, având în vedere că e deja mort!
Şi o durere puternică strânse inima tânărului, cu atât mai amară, cu cât nu
putea să o arate, fiind nevoit să-şi păstreze forţele pentru a face faţă situaţiei...
— Filip d'Aulnay fiind mort, care sunt ceilalţi doi?
— Mai întâi fratele lui Filip: Gautier d'Aulnay. Şi el este mort?...
— Nu, Gautier d'Aulnay nu e mort; nu încă; acestuia i s-a rezervat supliciul
care-i aşteaptă pe cei care au hulit... Cine-i al treilea?
— Enguerrand de Marigny.
Valois îl privi uimit pe Buridan.
— Cum aşa, voi care-l urâţi pe Marigny, care l-aţi provocat, insultându-l public
şi chiar aţi încrucişat spada cu a lui la Pré-aux-Clercs, cum puteţi cere viaţa şi
libertatea acestui om?
— Vreau să-l salvez pe Enguerrand de Marigny, deoarece nu vreau ca fiica lui
să sufere; nu vreau ca în viaţa fiicei lui să existe durerea morţii tatălui ei pe eşafod.
— Şi dacă accept? Dacă aş deschide celula lui Gautier d'Aulnay, dacă aş merge
după Marigny în capela unde cere iertare lui Dumnezeu în faţa altarului, înainte de
a cere iertare oamenilor la picioarele spânzurătorii, dacă i-aş scoate afară din
Temple şi le-aş spune: "Haide, sunteţi liberi..." să vedem, ce aţi face pentru mine?
— Monseniore, răspunse Buridan, aş uita în acest caz că-mi sunteţi tată şi încă
ce tată. Dacă iertaţi şi eu, la rândul meu, voi ierta...
— Şi dacă refuz? strigă Valois.
— În acest caz, monseniore, voi merge la rege, la Luvru. Regele mă va aresta şi
mă va da pe mâna călăului, o ştiu. Dar mai înainte, mă va asculta. Şi iată ce-i voi
spune, monseniore:
"Sire, prin mine aţi aflat, fără ca eu să fi dorit, crimele soţiei voastre, Margareta
de Burgundia. Regina vă este prizonieră. Este din cauza greşelii mele, cu toate că
greşeala a fost involuntară. De aceea e drept, sire, să aflaţi tot de la mine că poate
regina e mai puţin vinovată decât credeţi. Da, există o explicaţie pentru
comportarea reginei, dacă nu, chiar o scuză. E vorba despre un bărbat, care pe
când era tânără şi pe când locuia încă la Dijon în palatul tatălui ci, ducele de
Burgundia, a împins-o în prăpastie; bărbatul acela, amantul Margaretei sire, era
ambasadorul regelui, tatăl vostru, la curtea Burgundiei; se numea Carol, conte de
Valois".
— E adevărat. Cunoşti deci secretul. Dar admiţând că ieşi de aici în viaţă şi că
regele te, va asculta, nebunule, regele nu te va crede!...
Buridan răspunse:
— Regele nu mă va crede, e sigur! Deoarece va spune că vreau să mă
răzbun...
— Şi atunci?... strigă Valois.
— Dar el o va crede pe regină!
— Pe regină!... bolborosi Valois, simţind cum ameţeşte.
— Da, regina care este prizonieră în Luvru! Regina, pe care regele o va putea
întreba imediat ce eu voi mărturisi! Regina, care va confirma tot ceea ce eu voi
spune şi care va aduce şi dovezi!...
Valois se ridică: înspăimântătoarea evidenţă îi sări în ochi; dacă Buridan
ajungea în faţa lui Ludovic al X-lea, el era pierdut.
— Mizerabile, se bâlbâi el, nu vei ieşi de-aici, fiindcă...
— Un cuvânt! Mai am un ultim cuvânt de spus! strigă Buridan, care cu un gest
îl opri pe Valois care se pregătea să cheme garda. Monseniore, dacă ies, nu veţi
avea nici măcar o oră; în momentul acesta, cineva aşteaptă să mă vadă ieşind;
dacă la ora convenită nu voi ieşi, va alerga la Luvru... Şi acel cineva, Monseniore, va
fi primit imediat de rege, deoarece regele îl cunoaşte... e vorba de Lancelot
Bigorne!...
— Lancelot Bigorne?... strigă Valois.
— Fostul vostru servitor!
Un minut se scurse într-o tăcere înfricoşătoare. Valois, prăbuşit, cu capul plin
de gânduri, agoniza de teamă. Privirea-i sticloasă se fixase asupra lui Buridan care îl
privea cu milă... Tăcerea fu întreruptă de Buridan.
— Monseniore, spuse el, Enguerrand de Marigny trebuie să fie dus la moarte,
trei zile după pronunţarea sentinţei. O fi a trecut deja. Acum e ora zece seara. Vă
las toată ziua de mâine pentru a-mi îndeplini dorinţele. Dacă mâine seară, la ora
cinci, Gautier şi Marigny nu sunt puşi în libertate, la ora şase mă voi prezenta la
Luvru... voi vorbi, iar regele o va interoga pe Margareta... noaptea viitoare, veţi
dormi într-una din celulele fortăreţei...
Un suspin ieşi de pe buzele lui Valois. Cu capul făcu un gest de acceptare şi se
retrase apoi câţiva paşi, lipsit în aparenţă de orice simţire.
Buridan se apropie, se aplecă asupra lui, îl privi o clipă, o privire stranie şi-i
murmură:
— Adio, tată...!
La Grădina cu Trandafiri i se făcu o primire triumfătoare. Fu înhăţat, îmbrăţişat,
sufocat de braţele prietenilor săi, nebuni de bucurie.
— Pe toţi dracii! De trei ori pe toţi dracii! urlă Guillaume drept orice concluzie,
hai la masă!...
— Ştiam că se va întoarce! murmură Bigorne.

Capitolul XLII Încercarea supremă

Ziua se scurse cu greutate.


Pe măsură ce oră fixată se apropia, Buridan simţea cum îl chinuie nerăbdarea.
Era totuşi imposibil ca Valois să nu-şi ţină cuvântul, deoarece era vorba de viaţa
lui!...
La ora patru se hotărî să iasă.
Guillaume avea sarcina să păzească pivniţa în care se afla închis Stragildo.
Riquet trebuia să supravegheze din pod, împrejurimile casei.
Singur Bigorne, îl însoţea pe tânărul care simţea că nu mai poate aştepta şi
care ieşise cu o oră mai devreme faţă de cea hotărâta chiar de el.
— Un moment, îi ceru Bigorne care-l ajunse din urmă. Să presupunem că la ora
cinci Marigny şi Gautier vor ieşi pe poartă, ce vei face atunci?
— Ei bine! Le voi ieşi în întâmpinare...
— Bine, spuse Bigorne. Acum să presupunem că la ora cinci nu vor fi eliberaţi.
Ce vei face?
— Voi aştepta până la şase, spuse Buridan cu voce schimbată. La ora şase voi
fi la Luvru.
— Eşti hotărât?
— Da!...
— În acest caz, vom merge împreună...
După o aşteptare chinuitoare, bătu ora cinci... se scurseră apoi multe minute,
dar podul mobil nu coborî!...
Buridan era din ce în ce mai neliniştit. Când bătu ora şase, Buridan, cu un
strigăt furios, comandă:
— La Luvru!
— Fie, la Luvru! spuse Bigorne.
Alergau pe strada Saint-Martin când, deodată, clopotul unei biserici începu să
bată.
O altă biserică şi apoi alta începură să tragă clopotele, sunând a mort, apoi
altele încă... toate bisericile din Paris băteau acum clopotele!
— Oh! murmură Buridan, ce se întâmpla? N-are importanţă, la urma urmei!
reluă el. La Luvru!...
O luară din nou la fugă... La un moment dat, la unul din colţurile străzii Saint-
Martin îşi făcu apariţia un grup, ca un vis care dispare în noapte.
Acest grup se compunea mai întâi din doisprezece băieţi îmbrăcaţi ca şi cum ar
fi fost copii de cor şi ar fi slujit la căpătâiul unui mort. Unul dintre ei, care mergea în
fruntea lor, agita fără încetare un clopoţel, în spatele lui se afla un călugăr uriaş, cu
capul acoperit de o glugă neagră, ducând o cruce enormă şi al cărui Cristos
răstignit era acoperit de văluri negre. Urmau doisprezece clerici în doliu, spunând
rugăciuni. Apoi doisprezece halebar-dieri, ţinând halebardele cu vârful înspre
pământ. În sfârşit, marele herald al Parisului, călărind un cal negru, pe care doi
valeţi îl duceau de frâu. În spate, se mai afla încă un rând de purtători de torţe şi
apoi încă doisprezece halebardieri, după care urmă, mulţimea... Fantastica
procesiune se opri.
Atunci, marele herald desfăşură un pergament şi cu voce puternică, spuse în
mijlocul tăcerii depline:

— "Noi, Ludovic, al zecelea după nume, conte de Champagne şi de Brie, rege


al Navarrei, rege al Franţei:
"Aducem lă cunoştinţă tuturor, nobililor noştri, orăşenilor noştri, oamenilor de
rând, clericilor bunului nostru oraş că vor fi făcute rugăciuni publice începând de azi
timp de o lună, în toate bisericile din regatul nostru..."

Heraldul suflă în trompetă. Luă un alt pergament şi strigă:


— Din partea regelui!

"Noi, Jean-Baptiste Biron zis Bel-Air, mare herald al oraşului Paris, absolvent al
Uni-versităţii, herald regal;
"Cu durere şi inimă împietrită;
"Aducem la cunoştinţă tuturor celor prezenţi că mai sus-amintitele rugăciuni
ordonate de regele nostru vor fi făcute pentru obţinerea iertării şi milei Sfântului
nostru Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi tuturor sfinţilor;
"Pentru sufletul prea înaltei, prea nobilei, prea puternicei prinţese Margareta
de Burgundia, regină a Franţei, soţia virtuosului şi iubitului nostru Sir Ludovic al
zecelea;
"Care a murit în floarea vârstei, în Luvrul regal, în seara acestei zile, douăzeci
şi doi septembrie, anul de graţie 1314".

Heraldul suflă din nou în trompetă. Ca şi cum ar fi fost un semnal, izbucniră


strigăte de durere şi plânsete. Copilul de cor agită din nou clopoţelul. Clerici
strigară:
— Rugaţi-vă, fraţii mei! Rugaţi-vă surorile mele! Rugaţi-vă pentru regină!...
Şi fantastica procesiune porni, la lumina torţelor, în rumoarea de gemete, de
plânsete de disperare care zguduia întreg Parisul.
Suferinţa era adevărată fiindcă Margareta de Burgundia era iubită de popor.
Buridan era zdrobit.
— Moartă! strigă el. Margareta a murit! Valois triumfă!...
— Drumul nostru la Luvru este acum inutil căpitane! spuse Bigorne, reluându-şi
pe dată felul lui nepăsător. Crede-mă, stăpâne, te încăpăţânezi într-o afacere
imposibilă. Domnul de Marigny e condamnat ― şi pe drept, pe toţi dracii. Gândeşte-
te la toţi nenorociţii pe care i-aţi spânzurat, numai pentru ca să se îmbogăţească;
gândeşte-te că prietenii tăi, fraţii tăi, cei doi d'Aulnay, au dus din cauza lui o viaţă
de mizerie, ei, care s-au născut pentru a fi mari seniori, îţi jur, stăpâne, că dacă ai fi
reuşit să-l salvezi, ai fi făcut o crimă...
— E tatăl ei! spuse tânărul.
— Oricine ar fi, totul e sfârşit. Margareta a murit. Valois nu se mai teme de tine.
E inutil să mai insişti.
Buridan făcu cale-ntoarsă spre Grădina cu Trandafiri. Se simţea zdrobit. În
acelaşi timp, simţea cum îl cuprinde furia împotriva soartei: Magareta nu trebuia să
moară. Nu în acest moment...
— Îmi mai rămâne o zi! mormăi Buridan încă mai pot găsi o cale de a-l salva pe
tatăl Myrtillei...
Deja se făcuse noapte.
Buridan şi Bigorne, unul disperat, celălalt bucuros, ajunseră în strada Vieille-
Barbette. În depărtare se auzea rumoarea Parisului care plângea şi se rugă pentru
sufletul Margaretei.
— Îl voi salva! repetă Buridan.
Pe când îşi spunea aceste cuvinte, văzu la două sute de paşi mai în faţă, în
direcţia fortăreţei Temple, o mulţime de torţe.
Era cumva o nouă procesiune care trecea pe acolo?... Nu!... La lumina torţelor,
Buridan văzu o trupă de călăreţi care se îndrepta spre el.
Se înfiora. Simţi că se îndreaptă spre o catastrofă. Ochii-i priviră spre călăreţii
care veneau dinspre Temple, înfricoşători în armurile lor.
Simţi cum Bigorne îl apucă de braţ şi-l trage în spatele unui mărăciniş,
murmurând:
— Alarmă! Sunt soldaţii lui Valois!...
Şi cum Buridan, gâfâind sub apăsarea unei groaze de netrecut se întreba ce
poate însemna această ieşire a trupei lui Valois, Bigorne îi spuse la ureche:
— I-ai cerut lui Valois viaţa lui Marigny? Priveşte, stăpâne. Iată răspunsul lui
Valois, trece pe drum, prin faţa ta!
Şi într-adevăr, în spatele primilor cincizeci de călăreţi, veneau doi preoţi! În
spatele preoţilor, mergea călăul Capeluche! Şi în spatele lui Capeluche, un om
desculţ, îmbrăcat într-un sac, cu o funie de gât şi cu o lumânare în mână!... Acest
om era Enguerrand de Marigny!
Imediat în spatele lui Marigny, călare, se afla contele de Valois, privindu-şi
duşmanul cu un surâs de moarte. Şi apoi, în urma sa, alţi cincizeci de călăreţi
încheiau convoiul.
Toată această procesiune înfricoşătoare se derula în câteva minute.
Buridan, cu sufletul înspăimântat, cu gura deschisă şi ochii holbaţi, privea fără
să poată să se mişte.
— Vino! spuse Bigorne după ce trecu convoiul, în zonă se aflau numeroase
ulicioare întunecate care exalau mirosuri insuportabile.
Pe una din acele ulicioare îl conduse Bigorne pe Buridan.
Se opriră în faţa unei case scunde. Pe peretele dinspre stradă nu se afla nici o
fereastră. Uşa era vopsită în roşu; solidă, puternică, sfida cu scândurile ei groase şi
cu armătura-i de fier, orice atac. Nu avea decât o mică ferestruică.
Bigorne bătu cu putere în uşă. Peste câteva momente, ferestruica se deschise
şi apăru o figură animalică în spatele zăbrelelor care protejau deschizătura. Figura
era luminată slab de un opaiţ pe care individul îl ţinea în mână.
— Hai deschide! spuse Bigorne. Eu sunt, cel care ţi-a vorbit pe când ieşeai de
la Notre-Dame, unde-ţi duseseşi clientul de mâine dimineaţă.
— Bine! răspunse liniştit individul.
Buridan auzi cum sunt trase zăvoarele şi uşa se deschise.
Omul apăru pe prag, cu un pumnal puternic în mână.
Cu un gest rapid, Buridan îşi făcu cruce şi intră, urmat de Bigorne. Individul
închise uşa în urma lor. Am spus că Buridan şi-a făcut semnul crucii, deoarece era
un bun creştin şi casa era locuinţa călăului, iar omul era chiar Capeluche...
Călăul nu lăsă pumnalul din mână. Îi întrebă din priviri pe cei doi vizitatori.
— Mă cunoşti? făcu Bigorne.
— Nu, răspunse Capeluche...
— Sunt Lancelot Bigorne...
— Se poate...
— Iar eu sunt Jean Buridan, pe care-l vei spânzura poate într-o zi, fiindcă s-a
pus un preţ pe capul meu.
— Şi asta se poate...
Urmă un moment de tăcere. Bigorne se simţi cutremurat, Buridan rămase
calm. Capeluche îi întrebă:
— Şi ce vreţi de la mine?
— O să afli, răspunse Buridan. Dar mai întâi, răspunde-ne, cât primeşti pentru
o spânzurare?
— Uneori mai mult, alteori mai puţin. Depinde de condamnat, adică de
calitatea lui. Pe scurt, fie un an rău, fie unul bun, cam o mie de livre. Nu orice
burghez din Paris se poate lăuda cu aşa ceva. Fără să mai socotim ce-mi mai dă
municipalitatea pentru că-mi îndeplinesc funcţia, adică douăzeci şi şase de livre.
— Capeluche, spuse Buridan, ce-ai zice dacă ţi-aş cere să nu-l ucizi pe
Marigny?
— Este posibil. Orice este posibil.
— Consimţi să faci pentru Marigny ceea ce ai făcut pentru atâţia alţii?
— Da, răspunse Capeluche fără să se codească. Numai că, asta e ceva mai
serios. E un om de vază. Un ministru. Risc cel puţin trei luni de temniţă. Funia care
trebuie să-l spânzure pe un Marigny nu poate să fie una de rând, înţelegeţi?
Buridan simţea cum leşină. Vedea cum Capeluche vrea să renunţe.
— Şi acum, adăugă Capeluche, ascultaţi-mă cu atenţie: pentru a pregăti funia
unui burghez, cer trei scuzi, nici unul mai puţin; pentru funia unui nobil, tariful e de
opt scuzi de aur; pentru Marigny care este şi ministru, punând la socoteală cele trei
luni de temniţă, una peste alta, îmi veţi da treizeci de scuzi, fără de care, la
revedere!
— Goleşte-ţi buzunarele! strigă Buridan.
— Ia stai! sări Bigorne.
— Da! Ce ţi-a mai rămas din caseta lui Malingre! Ai aurul la tine, dă-mi-l!
Erau douăzeci şi şapte de ducaţi de aur, plus câţiva scuzi, adică aproape triplul
sumei cerute de călău. Capeluche scoase un strigăt de încântare, ca atunci când un
avar descoperă o comoară şi făcu să dispară imediat monezile.
Apropiindu-se de el, Buridan îl privi ţintă în ochi şi, cu o voce care-l făcu pe
călău să tresară, spuse:
— Marigny nu va muri?...
Drept răspuns, Capeluche se întoarse cu faţa spre un crucifix şi-şi ridică mâna
dreaptă în semn de jurământ.
— E bine, spuse Buridan.
Făcând semn lui Bigorne să-l urmeze, ieşiră şi se îndreptară spre Grădina cu
Trandafiri. Bigorne mormăia:
— Cine ar fi putut spune că cel ce va răscumpăra într-o zi viaţa lui Marigny voi
fi eu, Lancelot Bigorne! Să mă ajute Sfântul Barnabe, dar cred că ori am febră, ori a
dat ciuma peste mine.
Nu dormiră mai mult de două ore în podul casei de la Grădina cu Trandafiri.
La revărsatul zorilor, cei patru se aflau deja în picioare. Buridan, Bigorne şi
Guillaume Bourrasque ieşiră în grabă. Rămase numai Riquet Haudryot pentru a-l
păzi pe Stragildo.
Când ajunseră, 1a poarta Pictorilor văzură că deja poporul ieşea din Paris şi se
îndrepta spre spânzurătoarea uriaşă care, pe fondul palid al răsăritului de soare, îşi
înălţa silueta ameninţătoare.

Capitolul XLIII Ultima viziune a Margaretei de Burgundia

După plecarea lui Buridan, contele de Valois rămăsese ore în şir într-o
indiferenţă totală. Nici mintea nici trupul nu-i mai funcţionau. Dar asta nu fu decât
în timpul dimineţii. Pe măsură ce trecea timpul, încerca să-şi revină.
O mulţime de planuri îi trecură prin minte. Se gândi să pună să-i caute pe
Buridan şi pe Bigorne, dar timpul îl grăbea şi tocmai timpul îi lipsea. Se gândi, de
asemenea, să fugă, dar să renunţe la o situaţie la care ajunsese după douăzeci de
ani de muncă înverşunată ar fi însemnat, poate, să declare că Marigny e nevinovat!
Se mai gândi şi la o mobilizare sub arme a oamenilor săi, să meargă cu ei la Luvru
şi, provocând o revoluţie de palat, să-l aresteze pe rege şi să se încoroneze el
însuşi. Dar ar fi riscat o luptă al cărui sfârşit era nesigur. Ludovic al X-lea era iubit şi
ar fi fost apărat... Se gândi şi el la cererea lui Buridan, aceea de a-i elibera pe
Marigny şi Gautier d'Aulnay... Dar ar fi preferat mai degrabă să moară decât să-l
elibereze pe omul pe care-l ură mai mult decât ţinea la viaţa sa. În sfârşit, se mai
gândi să se ducă la Margareta şi să o implore să dezmintă tot ce ar fi spus Buridan
dacă acesta şi-ar fi îndeplinit ameninţarea.
Pe când se gândea la acest ultim plan deodată îi veni în minte singurul mijloc
posibil care l-ar fi putut salva...
O oră mai târziu, Valois se afla în faţa lui Ludovic.
— Sire, spuse el, am venit să vă comunic măsurile luate în vederea asigurării
execuţiei lui Enguerrand de Marigny, condamnat pentru delapidare şi trădare. Dacă
regele o permite, vom executa ceremonia spânzurării cu o zi mai devreme. Poate că
sufletul ministrului va pierde câteva rugăciuni, dar noi vom câştiga cu siguranţă
liniştea. Ştiu că oameni de rea credinţă, plătiţi de prieteni ai ministrului au proiectat
pentru mâine încercarea de a-l elibera. Sire, acest proiect trebuie dejucat. Sire, e
necesar ca mâine în zori justiţia regală să fie făcută şi răzvrătiţilor să nu le mai
rămână decât cadavrul aceluia pe care voiau să-l elibereze.
Ludovic aprobă cu un gest nepăsător.
Ce importanţă avea pentru el dacă Marigny era spânzurat cu o zi mai devreme
sau mai târziu? Ce importanţă avea chiar dacă ar fi fost eliberat?
Îi mai rămăsese o speranţă, slabă, e drept şi anume că ar fi putut uita, încet,
încet, după ce Margareta ar fi murit. Numai că, nu avea curajul să o ucidă ― şi ea
nu voia să ia otrava pe care i-o lăsase.
Privirile lui Valois scormoneau cu atenţie figura lui Ludovic. Înţelese nepăsarea
regelui faţă de tot ce nu făcea parte din durerea să; îşi dădea seama că această
durere, oricât ar fi fost ea de naivă, de totală, era totuşi fără leac; şi poate că în
această durere găsise mijlocul de a-şi atinge scopul hotărât.
— Sire, reluă el, oricât de neplăcută ar fi datoria mea de consilier intim şi de
rudă apropiată regelui, trebuie să o duc până la capăt.
Ludovic al X-lea murmură, ca un fel de implorare:
— Du-te Valois. Îl ai pe Marigny. Ce vrei mai mult?
— Ce vreau eu, sire, este fericirea voastră, liniştea voastră, pacea sufletului
vostru. Toate acestea sunt imposibile atât timp cât crima se mai alia încă sub
acoperişul Luvrului, atât timp cât voi încă mai respiraţi aerul otrăvit de vinovată.
— Ea va muri! spuse încet regele.
— Spuneţi: "Ea va muri!..." Nu e nevoie să moară, sire! Trebuie că onoarea
voastră să fie răzbunată şi un proces...
— I-am lăsat otrava... Poate că la ora asta e deja moartă.
Valois se aplecă spre el şi cu voce şoptită îl întrebă:
— Vrei să mă asigur?...
Ludovic ezită câteva clipe şi apoi acoperindu-şi faţa cu palmele ca un copil
cuprins de frică, marmură:
— Du-te!
Înăbuşindu-şi o exclamaţie de bucurie, Valois se repezi.
În timpul acestor ultime câteva zile, Margareta de Burgundia ajunsese la
marginea disperării. Mintea ei puternică începuse să se clatine. De câteva ore,
nebunia îi pătrunsese creierul şi se instalase victorioasă. Această dispariţie a
inteligenţei reginei nu a fost provocată numai de factori psihici, dar de asemenea şi
de factori fizici.
Mica Juana, chiar din primele momente, golise flaconul cu otravă adus de rege,
după care îl umpluse cu apă. Făcuse toate acestea atât pentru faptul că nu vroia ca
regina să moară, cât şi pentru acela de a nu fi acuzată de dispariţia flaconului.
Când Margareta, după plecarea lui Ludovic şi arestarea Juanei, putu să
gândească mai mult, examină situaţia cu sânge rece.
Practic, avea de ales între sinucidere şi moartea pe eşafod.
Înzestrată cu o energie extraordinară. Margareta nu avu nici o ezitare: dacă era
condamnată, voia să moară la ora aleasă de ea şi de propria-i mână. Şi pentru asta,
hotărî drept oră a morţii ei, începutul dimineţii următoare.
În acea dimineaţă, când zări primele sclipiri de zi, se sculă, se îndreptă cu paşi
hotărâţi spre masă, luă flaconul îl destupă şi-i înghiţi conţinutul fără ca mâna să-i
tremure.
Mai întâi fu mai mult mirată văzându-se încă în picioare. După cum bănuia,
otrava ar fi trebuit să fie fulgerătoare. Şi totuşi nu simţea nici o neplăcere.
Atunci trase perdelele groase care acopereau fereastra şi panoramă veselă a
bătrânului oraş îi apăru în faţa ochilor, în aerul proaspăt al dimineţii, într-o magie de
culori; acoperişurile înghesuite, înălţându-şi vârfurile semeţe, giruetele, zidurile
palatului Nesle şi Sena care curgea, albastră ca un safir şi, în sfârşit, drept în faţa ei,
Turnul Nesle.
Acum, la revărsatul zorilor, turnul îşi pierdea din misterul său întunecat... S-ar fi
putut crede că fusese părăsit de fantomele, acum mulţumite că sângeroasa târfa îşi
primise răsplata.
Margareta intră în adâncitura ferestrei şi-şi lipi faţa de gratii, privind îndelung
turnul. Acum, că urma să moară nu se mai temea să privească platforma pe care cu
o zi înainte o văzuse plină de fantome şi nici la Sena, pe care o credea gata să
scoată la suprafaţă cadavrele.
Iată ce gândea ea:
"În sticluţă nu era otravă! Ludovic a vrut să mă încerce! Ludovic nu îmi vrea
moartea! El încă mă iubeşte! Voi trăi! Şi voi trăi fericită..."
În acea clipă îşi duse mâna la frunte. Simţise că ceva, nu-şi dădea seama ce,
se rupsese în creierul ei.
Puţin după asta, scurta durere dispăru. Respiră adânc, surâzând. Dar în ochii
săi era ceva care mai înainte nu existase. Pentru a doua oară, simţi o durere
violentă la ceafă, care dispăru aproape imediat ca şi prima. Privi cu insistenţă Turnul
Nesle ca pentru a se convinge că nu se mai temea de el, acum când cunoştea
adevărul: regele voise doar să o pună la încercare, deci, el nu voia ca ea să
moară!...
— Asta înseamnă că încă mă iubeşte! Oh! Îl voi iubi şi eu, aşa cum nu am iubit
niciodată. Turn blestemat, îţi spun adio.
În aceeaşi secundă rămase îngrozită, pătrunsă de o teamă nebună şi se retrase
înfiorată, tremurând din creştet până-n tălpi...
Acolo, sub ochii ei, în plină zi, pe platforma Turnului Nesle apăruse o fantomă.
Era fantoma lui Gautier d'Aulnay!...
Această viziune a Margaretei avea totuşi o explicaţie. Margareta băuse flaconul
pe care-l adusese Ludovic plin cu otravă şi pe care Juana îl golise şi-l umpluse cu
apă.
Otrava ar fi ucis-o fulgerător pe Margareta. Picăturile de otravă rămase şi care
se amestecaseră cu apa, n-au avut puterea s-o ucidă, dar au păstrat o forţă
îndestulătoare pentru a-i provoca tulburările nervoase arătate.
Acestea, în câteva secunde se generalizară. Vederea, mirosul, pipăitul erau
distruse şi fu cuprinsă de o veritabilă criză de demenţă.
Pe platforma Turnului Nesle văzu aşadar un om şi pentru Margareta, acest om
luă chipul lui Gautier d'Aulnay. Nefericită începu să tremure şi bolborosi:
— Gautier! Omul care m-a blestemat! Oh! Ştiam eu că mai devreme sau mai
târziu voi sfârşi din cauza acestui blestem!... Mă imploră... Stragildo, nu închide
sacul; nn vreau ca aceşti nefericiţi să fie aruncaţi în Sena!... Destule victime! Opriţi
omorurile! Dumnezeule atotputernic, destul!... Prea târziu! I-a aruncat!...
Văzu cum Gautier spintecă sacul cu pumnalul, cum se ridică la suprafaţă şi
începe să meargă pe valuri.
O privea pe Margareta. Se îndrepta spre ea... Regina îşi adună puţinele forţe
rămase, închise fereastra şi trase perdelele clătinându-se.
— Nu mai poate intra, fiindcă am închis fereastra, murmură ea.
Brusc, se ridică în picioare, îşi duse mâinile la urechi şi începu să urle:
— Îl aud cum urcă scările! Nu-l lăsaţi să urce! Ludovic, ajutor! Îndurare!...
Încercă să sară din pat, dar rămase ca paralizată din prea multă spaimă. Auzea
limpede cum Gautier, intrat deja în Luvru, se îndreptase spre Turnul Mare şi aCum îl
auzea cum urcă.
Deodată uşa se deschise...
Margareta întinse braţele ca pentru a respinge înfricoşătoarea apariţie; dar
apariţia, după ce închise cu grijă uşa, se îndreptă înspre ea şi se aplecă...
De această dată, apariţia era reală. Deoarece uşa se deschisese cu adevărat;
de această dată un om real se apropiase şi se aplecase asupra Margaretei. Şi acest
om era Valois.
Tresări îngrozit.
Sub privirile sale nu mai era acea Margaretă pe care o cunoştea; femeia
aceasta, înspăimântător de slabă, pe jumătate moartă de foame, aproape un
spectru ea însăşi era oare frumoasa Margareta de Burgundia?
Dar aproape imediat sentimentul de milă care i se trezise în inimă, dispăru.
Margareta era în agonie, da! Dar încă nu murise! Mai putea vorbi! Încă putea fi
periculoasă!
Îşi şterse sudoarea care-i scălda fruntea şi mormăi:
— Margareta, trebuie să bei otrava... încă mai găsi forţa să strige:
— Îndurare Gautier, îndurare! Nu mă ucide! Eu... Oh! Oh! Dar nu eşti Gautier!...
Cine eşti tu?... Ah! Te recunosc! Tu eşti Valois!...
Îi scăpă un hohot de râs şi urlă:
— Valois! Amantul meu! Ah! El lipsea agoniei mele!...
— Tăcere! strigă Valois aruncând o privire spre uşă.
— Amantul meu! strigă Margareta. Veniţi cu toţii. Fantome ale tuturor celor
care v-am iubit, chiar şi tu, Buridan! Şi tu, Filip! Gautier! Intraţi, vreau...
Deodată vocea i se frânse. Valois, înnebunit de spaimă, mai întâi scoase
pumnalul. Dar îl aruncă. Nu trebuia să existe sânge!... Cu ochii disperaţi căuta cum
ar putea s-o ucidă pe Margareta... şi, deodată, găsi!...
Pletele, splendidele plete ale Margaretei erau de ajuns. Le apucă cu ambele
mâini, le răsuci ca pe nişte funii şi începu s-o strângă de gât... Strângea din ce în ce
mai puternic... Apoi, le desfăcu şi i le aranja pe umeri... Se aplecă mai mult, până
aproape să o atingă şi-i scăpă un strigăt de furie văzând că încă mai respira. Un
sunet slab ieşi de pe buzele reginei. Şi Valois primi ultima ei suflare, ultimele
cuvinte ale Margaretei de Burgundia:
— Myrtille, sfinţi şi îngeri... aveţi milă de Myrtille... apăraţi-mi fiica...
Valois se retrase până la uşa de care se rezemă cu spatele privind fix cadavrul.
Rămase acolo aproape o oră, pradă unor vise numai de el cunoscute. Apoi ieşi şi se
îndreptă spre cabinetul regelui, livid, înfricoşător; aplecându-se spre el, îi spuse
liniştit:
— Sire, regina a murit!...
Regele se sculă în picioare, scoase un strigăt puternic şi căzu ca lovit de
trăsnet. Valois se aplecă şi-l privi cu o curiozitate stranie, apoi, îndreptându-se,
murmură:
— Nu vor trece şase luni şi voi fi rege al Franţei!
Şi ţeapăn, cu ochii fulgerând de mândrie, cu o privire sălbatică, părea că
sfidează destinul.

Capitolul XLIV Spânzurătorile lui Marigny

Ne vom întoarce acum la Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Jean


Buridan în momentul în care, urmând valurile mulţimii, tocmai treceau poarta
Pictorilor. Toată această mulţime, venită din toate colţurile Parisului, se îndrepta
spre această poartă prin care se înghesuia să iasă, după care, odată ieşită, se
răspândea ca un fluviu care se revarsă; deci, toată această mulţime ieşea din Paris
şi se îndrepta spre drumul ce ducea la Montfaucon.
Câteva companii de arcaşi şi halebardieri fuseseră postate în jurul uriaşului
piedestal de pietre pe care fuseseră înălţate furcile spânzurătorilor; soldaţii
împingeau mulţimea care se adunase în număr mare în jurul spânzurătorii şi fiecare
îşi căuta un loc din care să vadă mai bine.
Deodată, toată lumea se ridică în picioare şi un strigăt izbucni din mii de
piepturi:
— Iată-l!...
Se luminase bine. Soarele urcase destul şi razele sale treceau printre stâlpii şi
lanţurile monumentului funebru.
Marigny mergea fără a se poticni, era îmbrăcat în cămaşa penitenţilor, adică
un sac şi în mână ducea o lumânare groasă. Umbla desculţ.
Înainta cu paşi hotărâţi. O mândrie neîmblânzită i se citea pe faţă; nu părea că
aude nici strigătele de ură, nici insultele; ochii nu i se deslipeau de Capeluche, care
mergea în faţa sa, cu funia răsucită pe braţ.
Când mai rămăsese puţin până să ajungă la spânzurătoare, Marigny făcu
repede câţiva paşi înainte şi-l îmbrânci pe Capeluche, spunându-i cu voce tare:
— Dă-te la o parte; din cauza ta nu pot vedea spânzurătoarea pe care eu i-am
dăruit-o bunului nostru rege!...
Călăul se supuse şi trecu în spatele lui Marigny.
După câteva momente, cortegiul se opri la poalele înaltului piedestal pe care
se afla spânzurătoarea; doi dintre indivizii care-l ajutau pe călău să-şi îndeplinească
funebra misiune voiră să-l apuce pe condamnat de braţe, dar acesta-i respinse cu
mândrie şi urcă scara care ducea la spânzurătoare cu paşi fermi.
Enguerrand de Marigny se întoarse spre mulţimea numeroasă peste care acum
se lăsase o tăcere deplină şi, înălţându-şi plin de mândrie capul, cu ochii
scăpărători, îi domină din înaltul spânzurătorii, aşa cum o făcuse şi de pe tronul său.
Toată lumea înţelese că vrea să vorbească.
Ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, un om care privea scena cu lăcomie,
făcu un semn şi imediat se auziră sunetele a douăzeci şi cinci de trompete folosite
de heralzii aflaţi la poalele spânzurătorii. Acest om nu era altul decât Valois, asupra
căruia Marigny aruncă o privire de un dispreţ strivitor şi de milă insultătoare încât
Valois, chiar dacă în acest moment triumfă asupra rivalului său, tremură de spaimă
şi de furie totodată: privirea asta dispreţuitoare o cunoştea de douăzeci de ani!
Scos din minţi, Valois făcu un alt semn.
În acea clipă, în timp ce trompetele sunau prelung şi din rândul mulţimii se
făcea auzit un murmur puternic, se putu vedea un grup de trei ― patru persoane
care se agitau pe platforma spânzurătorii: Capeluche şi ajutoarele sale legau
mâinile condamnatului!... brusc, între cei doi stâlpi ai spânzurătorii fu văzut un corp
care se legăna în aer, de picioarele căruia era atârnat călăul, trăgând puternic!...
După ce văzu şi această scenă, Valois îşi întoarse calul şi, urmat de gărzile
sale, coborî colina.
Şi atunci, prin faţa cadavrului primului spânzurat în furcile de la Montfaucon,
începu o defilare nemaiîntâlnită; un fluviu uman îşi rostogolea valurile agitate:
femei, copii, burghezi, călugări, cerşetori, scamatori, meşteşugari, oameni de rând,
fiecare, în timp ce trecea prin faţa spânzurătorii arunca o ultimă insultă cadavrului
lui Enguerrand de Marigny care se legăna la capătul funiei.
Buridan, amestecat în mulţime, văzuse totul.
Îl văzuse pe Marigny sosind, îl văzuse urcând scara care ducea la platforma
spânzurătorii; îl văzu pe Capeluche punându-i funia de gât şi văzuse cum ajutoarele
acestuia smucesc funia şi cum corpul se ridică în aer. Până în ultima secundă
speranţa nu-l părăsise, Funia trebuia să se rupă! Capeluche o jurase! Fusese plătit
de trei ori mai mult decât ceruse!...
Dar funia rezistase!...
O tresărire arăta starea de adâncă milă a lui Buridan.
Ochii lui plini de lacrimi se îndreptară spre cadavru şi murmurară:
— O, Myrtille!... sărmană Myrtille!...
Când reuşi să-şi revină, văzu că mulţimea aproape că dispăruse.
Mai văzu un om urcând scara care ducea la platformă şi cum acesta se căţăra
pe stâlpul spânzurătorii, examinând de aproape funia de care atârna cadavrul.
Buridan fu cât pe ce să se repeadă spre individul pe care-l credea a fi un
vânător de cadavre, când acesta se lăsă să alunece de pe stâlp, după care sări pe
pământ, îndreptându-se spre el. Buridan îl recunoscu pe Lancelot, care-i spuse:
— Am vrut să văd cum de a rezistat funia...
— Ei bine? strigă Buridan.
— Ei bine! făcu Bigorne ridicând din umeri, Capeluche nu a tăiat-o; este
neatinsă; mă simt jefuit! Haide, adăugă Bigorne, curaj meştere Tristan, ce dracu'!
Lacrimile tale n-o să-l învie... Să mori de funie sau de friguri, cam tot una e. Curaj,
pe sfântul Barnabe!...
De-abia atunci văzu Buridan pe cel căruia i se adresase Bigorne: era Tristan,
bătrânul om de taină al lui Marigny, aşezat pe o piatră, cu capul în mâini şi nimic
din ceea ce-l înconjura nu mai exista pentru el.
Buridan se aplecă înspre Tristan şi, atingându-i umărul, îi spuse cu blândeţe:
— Vrei să vii cu noi?...
Bătrânul scutură capul.
— Rămân aici. Mai am o ultimă datorie de împlinit.
— Ce datorie? Ce vrei să faci?
— Voi aştepta noaptea şi-l voi da jos din spânzurătoare pe stăpânul meu
pentru a fi îngropat creştineşte.
Convins că n-avea cum să-i aline durerea, Buridan făcu un pas pentru a se
îndepărta, când, Bigorne la rândul său, se aplecă spre Tristan şi-i spuse:
— Meştere, pentru treaba asta trebuie mai mulţi, vom veni să te ajutăm.
— Bineînţeles! Îl aprobă Buridan care auzise.
— Bine! La ce oră vrei să faci treaba? reluă Bigorne.
— Imediat cum întunericul va fi destul de adânc ca să Anu pot fi zărit.
— În regulă. Numai că trebuie neapărat să ne aşteptaţi pe noi, zise Bigorne cu
voce ciudată. E mai mult decât necesar să ne aşteptaţi. Mi-o promiţi?
— La miezul nopţii, atunci, spuse Tristan. Buridan şi Bigorne porniră spre Paris.
— Jupân Capeluche ne-a jefuit, spuse Lancelot.
— Da, aprobă Buridan, dar, pe Dumnezeu, jur să nu părăsesc Parisul până nu-l
voi pedepsi pe nemernic...

Capitolul XLV În care este vorba de felul în care Marigny a


fost înmormântat rămânând totuşi spânzurat şi cum Lancelot
Bigorne se îmbogăţeşte pentru a treia oară

Mergând spre poarta Pictorilor, Bigorne şi Buridan au trecut prin faţa câtorva
colibe dărăpănate, printre care se găsea şi cârciuma cu firma La butoiul care se
goleşte, unde Buridan, Guillaume şi Riquet, la începutul povestirii, îl aşteptaseră pe
Valois. (― vezi Buridan.)
Bigorne îi arătă lui Buridan taverna şi-i spuse:
— Stăpâne, vezi cârciuma asta care a fost martora aventurilor noastre? Cred
că aici putem aştepta liniştiţi miezul nopţii.
Buridan privi un moment cârciumă şi dădu din cap afirmativ.
— Atunci, vin şi eu mai târziu.
— Dar tu? întrebă Buridan.
— Am puţină treabă în oraş. Fiţi liniştit, voi fi înapoi înainte că porţile Parisului
să se închidă.
Spunând acestea, Bigorne se îndepărtă grăbit şi, îndreptându-se spre Châtelet,
intră pe ulicioara unde se află locuinţa meşterului Capeluche. Începu să lovească
puternic în uşa vopsită în roşu încât fu repede remarcat de trecătorii care se
îndepărtau grăbiţi, sau cel puţin murmurară o rugăciune dacă erau nevoiţi să treacă
pe lângă el, fiindcă a te atinge de casa călăului, asta aducea multe nenorociri.
Ferestruica din uşă se deschise curând şi figura animalică a lui Capeluche
apăru în cadrul ei.
Văzându-l singur pe Bigorne, îi deschise imediat.
— Ei bine, spuse Capeluche batjocoritor, chestia n-a mers! Cu toate că tăiasem
funia. Cred că dracul şi-a băgat coada, fiindcă e prima dată când mi se întâmplă!
— Ce vrei, jupâne? făcu Bigorne. Se pare că cineva, diavolul sau Dumnezeu, l-a
condamnat pe caraghiosul ăla. Ai tăiat funia (Bigorne ştia totuşi că nu, deoarece o
verificase), ai făcut ce-ai putut, să nu mai vorbim; un ticălos mai puţin pe pământ.
— Aşa că, reluă Capeluche, nu sunteţi supăraţi pe mine că funia nu s-a rupt?
— De ce? Ţi-ai făcut treaba şi ţi-ai luat banii. Nu-i vina ta dacă diavolul l-a vrut
mai degrabă pe Marigny şi a făcut la loc funia pe care tu o tăiaseşi.
De data asta Capeluche începu să râdă şi-şi puse la loc pumnalul. Orice
bănuială îi dispăruse, mai ales că nu i se cereau înapoi banii..
— Atunci, despre ce e vorba? întrebă el.
— E vorba de a câştiga o groază de bani...
— Spui că e rost de bani mulţi? făcu Capeluche căruia începură să-i sticlească
ochii.
— Fii atent. Ştii, jupâne, că monseniorul de Marigny avea un tezaur pe lângă
care tezaurul regelui nu este decât mărunţiş... Ştii că palatul lui a fost răscolit de
sus şi până jos şi că nu s-a găsit nimic. Ei bine, tezaurul ăsta l-am găsit eu!
Capeluche se îngălbeni şi începu să tremure.
— Sau mai degrabă, dar e totuna, l-am găsit pe cel care cunoaşte locul în care
e ascuns tezaurul. E vorba de omul de credinţă al lui Marigny, un anume Tristan.
— Îl ştiu! spuse Capeluche. Căci pe vremea când Marigny tăia şi spânzura, el
însuşi aşteptând să fie spânzurat, Tristan îmi aducea ordinele lui.
— Bun! Ei bine, Tristan ăsta era acum câteva clipe la Montfaucon.
— L-am văzut. Alb ca un mort...
— Ei bine, cumetre, reluă el, înţelegi, nu-i aşa? Vom merge amândoi la
Montfaucon, îl. Vom ajuta pe Tristan să-şi dea jos din spânzurătoare stăpânul şi
după ce vom sfârşi treaba, îl vom ruga să ne ducă la tezaur unde ne vom umple
buzunarele.
— O să refuze! bolborosi Capeluche.
— În cazul ăsta o să-i pui de gât laţul, ai grijă să iei cu tine o funie şi-ţi
garantez că ne va duce oriunde îi vom cere când va simţi funia.
— Pe toţi sfinţii! strigă Capeluche.
— Ei, ce spui cumetre?
— Spun că... Ah! Pe toţi dracii!... Lasă-mă să te îmbrăţişez!
Şi Capeluche îl strânse în braţe pe Bigorne care simţi cum i se ridică părul
vâlvoi, dar suportă eroic.
— Cumetre, adăugă Capeluche, dacă vreodată o să fie să fii spânzurat,
contează pe mine că o să ai o funie nouă şi un preot, chiar de ar fi să plătesc din
buzunarul meu.
— Bine! spuse Bigorne, înfiorându-se. Cunoşti cârciuma La butoiul care se
goleşte, la poalele colinei Montfaucon?
— Tocmai am terminat masa acolo, împreună cu ajutoarele mele.
— O să te aştept acolo. Cum selasă întunericul, vino şi nu uita funia.
— Fii liniştit! râse Capeluche.
După ce ieşi din labirintul de străduţe care înconjura Châtelet, simţi că-i vine
rău. Stăpânindu-şi slăbiciunea, intră într-o cârciumă unde mânca şi bău nu atât
pentru a-şi reveni, dar mai ales că-i era foame. Şi asta e puţin spus.
Când se apropie ora închiderii porţilor, se îndreptă spre poarta Pictorilor, ieşi
din Paris şi se îndreptă spre cârciuma unde-l aştepta Guillaume şi Buridan.
În şoaptă, le explică planul lui.
Se pareză planul îl distra nespus pe Guillaume, care începu să râdă, un râs
înfricoşător.
— Să mergem! spuse Buridan.
Ieşi însoţit de Bourrasque şi se îndreptară împreună spre colină. Cât despre
Bigorne, el rămase în cârciumă, aşteptând.
În curând, întunericul deveni de nepătruns şi odată cu el, apăru şi Capeluche.
Îndreptându-se spre el, Bigorne îl luă de braţ şi-l scoase afară, spunându-i:
— Hai repede. Ai adus funia?
Capeluche desfăcu pulpanele mantalei şi-i arătă funia pe care o ţinea sub braţ.
Cei doi se îndreptară şi ei în grabă spre colină. Aruncându-şi privirile spre cer,
Capeluche exclamă:
— O să fii mulţumit, îi răspunse Bigorne.
Nu mai scoaseră nici un cuvânt, grăbind paşii spre spânzurătoare. Bigorne
avea un aer hotărât în vreme ce Capeluche fremăta.
— Numai de-ar fi acolo! murmură el.
— Fii liniştit, este; de altfel, uite-l!...
Şi într-adevăr, la câţiva paşi apăruse o umbră care se îndrepta spre ei. Era
Tristan, care spuse:
— Dumnezeu să vă răsplătească, creştinilor, pe voi care mă ajutaţi să
înfăptuiesc o faptă creştinească.
— Bunul creştin pe care l-am adus cu mine se pricepe de minune la aşa ceva,
jupâne Tristan; fii liniştit; chiar şi singur ar putea să-l dea jos pe Marigny tară să-i
facă nici un rău.
— Fără sminteală! aptrobă Capeluche.
Se îndreptară cu toţii spre scară pe care o urcase şi Marigny de dimineaţă şi în
curând se aflară pe platforma spânzurătorii, chiar sub corpul lui Marigny, care
atârna deasupra capetelor lor.
— Dă-mi mie funia pe care ai adus-o, o să te împiedice la treabă, îi şopti
Bigorne lui Capeluche.
Acesta i-o dădu şi imediat începu să se caţere pe piciorul spânzurătorii,
dispărând curând în întuneric. Câteva secunde, mai târziu îi auziră glasul:
— Fiţi atenţi şi prindeţi leşul, acum tai funia...
— Dă-i drumul răspunse Bigorne.
La aceste cuvinte, mai apărură două umbre care se apropiaseră de Bigorne şi
Tristan. Erau Buridan şi Guillaume Bourrasque...
Chiar în aceeaşi clipă, corpul lui Marigny se prăbuşi, dar fu prins în aer şi le
spuse:
— Hai acum să-l ducem la... hei! Ce-i asta! Staţi!... Cu un muget puternic,
încercă să opună rezistenţă,
Dar nu fu chip: Bigorne tocmai îi aruncase laţul de gât.
După un minut, Capeluche atârna liniştit la capătul funiei şi cadavrul lui se
legăna în locul celui al lui Marigny.
— Ne-a trădat, spuse sumbru Buridan. Ne-a jurat pe cruce că Marigny nu va
muri; iată pentru ce a fost pedepsit.
Între timp, Bigorne scosese de pe cadavrul lui Marigny cagula şi cămeşoiul de
cânepa: şi iarăşi se caţără pe spânzurătoare, de această dată fluierând vesel, în
timp ce tovarăşii lui erau absorbiţi de gânduri... La capătul unei jumătăţi de oră
coborî şi el.
— S-a făcut! exclamă Bigorne.
Despre ce era vorba?... Bigorne despuiase corpul lui Capeluche ajutat de
pumnalul său şi apoi, cu greutate, îi pusese cămeşoiul şi cagula!...
Acum erau liniştiţi. A doua zi şi în celelalte care vor urma, când parizienii vor
veni în număr mare să-şi bucure privirile la vederea lui Marigny înălţat în furci,
nimănui nu i-ar fi dat prin minte că spânzuratul nu este cel care trebuie.
Pe Marigny l-au înmormântat în groapa pregătită mai dinainte de Tristan.
Bătrânul servitor îi înfăşurase corpul într-un linţoliu pe care-l, adusese cu el.
După ce săvârşiseră şi aceste ultime datini, Tristan se îndepărtă, mâhnit, fără
îndoială, dar liniştit în ceea ce priveşte îndeplinirea datoriilor.
Micul grup coborî până în cătun şi aşteptară în cârciumă ivirea zorilor pentru a
se întoarce la. Paris. Când se deschiseră porţile Parisului, se îndreptară spre Grădina
cu Trandafiri unde-l găsiră pe Riquet, mai vigilent ca oricând.
— Vino cu noi, îi spuse Buridan lui Tristan; în câteva zile vom părăsi Parisul în
care nu mai ai ce face; rişti să fii şi tu spânzurat; mai târziu, când lucrurile se vor
mai linişti, te vei putea reîntoarce, aşa cum sper să mă reîntorc şi eu fiindcă vreau
să-mi termin studiile şi să iau licenţa.
Tristan reflectă câteva momente la propunerea lui Buridan.
— Ei bine, fie! spuse el, vă voi urma! Dar trebuie să-mi iau câteva lucruri la
care ţin; în două sau trei zile mă voi întoarce aici.
— Nu, îi spuse Buridan; când vei fi gata, te vei duce la Roule unde o vei găsi pe
fiica nefericitului Marigny şi ne vei aştepta acolo. Dacă te vei simţi în stare,
comunică-i moartea tatălui ei, fiindcă eu nu am curajul...
— O voi face, îl asigură Tristan.
După care părăsi Grădina cu Trandafiri, făcându-i semn lui Bigorne să-l urmeze.
Acesta tocmai se pregătea să iasă. Îl urmă deci pe Tristan, dar mai înainte le spuse
prietenilor săi că nu se va înapoia timp de o zi sau două.
La Grădina cu Trandafiri nu mai rămaseră decât Buridan, Guillaume şi Riquet.
— Ei bine, spuse Guillaume, de data asta plecăm? Mai ai de salvat vreun
Marigny?
— A mai rămas Gautier, spuse Buridan. Vă mărturisesc că nu voi părăsi Parisul
până când nu-l voi elibera sau până când nu va muri...
— Bietul Filip! suspină Guillaume Bourrasque.
— Da, spuse Riquet, era un gentilom simpatic, cu toate că rezistă la băutura
mai puţin decât Gautier. Ei, hai, Buridan, fii liniştit, te vom urma şi nu vom pleca de
aici până nu-l vom vedea pe bietul Gautier legănându-se la capătul funiei...
Lancelot Bigorne se alăturase lui Tristan care mergea fără să se grăbească şi
părea adâncit în gânduri.
— Hei, cinstite jupâne, strigă Bigorne, unde mă duci? Trebuie să-ţi spun că am
o treabă urgentă, care nu suportă amânare.
Ce treabă avea Bigorne? Asta o vom afla curând.
— Ştiţi că există doi oameni cărora, în această dimineaţă le-am declarat o ură
veşnică?
— Ei bine şi cine sunt cei doi oameni? Te previn...
— Răbdare! spuse Tristan. Unul din cei doi este contele de Valois, cel care a
ordonat spânzurarea stăpânului meu.
— Aha! exclamă Bigorne.
— Da. Celălalt este, sau mai degrabă, a fost, Capeluche, cel care mi-a
spânzurat stăpânul.
— Ăsta deja a plătit. Nu mai e cazul să vorbim de el.
— Da, a plătit, zise Tristan. Şi asta mulţumită ţie, prietene Lancelot... de asta
te-am rugat să mă urmezi... Vino şi o să vezi...
Gânditor, Bigorne îl urmă.
Ajunseră curând în strada Saint-Martin şi se opriră în faţa unor dărâmături;
până în urmă cu câteva zile, acolo se ridica un palat bine apărat. Acum nu mai erau
decât câteva ruine. Ziduri, clădiri, totul fusese demolat.
— Iată ce-a mai rămas din palatul Marigny! zise Bigorne.
Dar Tristan nu-i răspunse. O sută de paşi mai departe intră în căsuţa
dărăpănată şi care avea deja o faimă proastă în împrejurimi, unde deja l-am văzut
pe Tristan în ziua arestării stăpânului său.
Tristan aprinse o torţă. Coborî scara, ajunse în subterană, dădu la o parte
nisipul care acoperea într-un colţ pardoseală, ridică un chepeng şj mai coborî o
scară, urmat tot timpul de Bigorne. În cea de-a doua subterană, Tristan luă un
târnăcop şi începu să lovească într-un zid care părea construit din bolovani uriaşi,
zidiţi între ei.
Spre mirarea lui Bigorne, zidul se prăbuşi, imediat ce fu atins; în spatele lui
apăru un cufăr de fier uriaş, zidit în grosimea peretelui. Tristan îl deschise şi se putu
vedea că e umplut cu saci aranjaţi cu grijă.
Luă unul din saci şi-l desfăcu, tăind cu pumnalul sfoara care-l lega la gură. O
ploaie de monezi de aur se revărsă.
— Bigorne, cu ochii-i mai să-i iasă din orbite, se clătină.
— Oho, bolborosi el, numai în sacul ăsta ar putea fi trei sute de scuzi!...
— O mie de ducaţi de aur, spuse grav Tristan, adică o avere cu care s-ar
mulţumi mulţi gentilomi de la curtea regelui Franţei. Ajută-mă, Bigorne.
Şi Tristan începu să strângă aurul risipit şi să-l bage la loc în sac, ajutat de
Bigorne care tremura.
— Numai şi cu a zecea parte din sacul ăsta şi aş fi bogat, suspină el!...
Tristan legă sacul, îl ridică şi i-l dădu lui Bigorne.
— Sacul ăsta e al tău, spuse el simplu.
Bigorne se clătină şi scăpă sacul din mână. Îşi prinse capul în mâini, ameţit.
— Ei bine? spuse Tristan care nu se putu opri să nu râdă.
— Ei bine, prietene, fă-mi un serviciu. Pentru că tot trebuie să ne aştepţi la
Roule păstrează-mi până atunci toţi banii ăştia. Mi-i vei da acolo şi poate că în felul
ăsta nu vor mai fi primejduiţi de vreo nouă idee a lui Buridan.
— Ţi-o promit! spuse Tristan.
Cei doi părăsiră subterana.
Ajunşi sus, Bigorne reluă:
— Deci, ce spuneai?
— Nu spuneam nimic, făcu Tristan.
— Ba da, prietene, spuneai că urăşti de moarte doi oameni. Primul era
Capeluche care şi-a primit deja răsplata; eu de asemenea. Al doilea ar fi Valois; ăsta
încă nu a plătit.
Tristan îl privi pe Bigorne plin de speranţă.
— Vrei să spui că mă vei ajuta?...
— Să te răzbuni pe Valois!... Da.
Şi atunci, între Bigorne şi Tristan avu loc o lungă discuţie. Pentru a fi mai
precişi, trebuie să spunem că de fapt a fost un monolog al lui Bigorne pe care
Tristan îl aprobă din când în când cu o mişcare a capului.
— Aşa încât, spuse Bigorne la sfârşit, dacă reuşeşti, îl vei conduce până la uşă?
— Da! întări Tristan.
— Îl vei. Lăsa să intre, după care îl vei încuia.
— Am înţeles...
— Bine! După asta te vei duce să-l aştepţi pe Buridan la Roule. Restul mă
priveşte pe mine.
Spunând acestea, cei doi se despărţiră, fiecare ducându-se să-şi îndeplinească
sarcinile stabilite de planul lui Bigorne. Din acest plan, Bigorne nu-i arătase lui
Tristan decât o parte. Ceea ce plănuise Bigorne se compunea din două mişcări
succesive. Tristan nu o cunoştea decât pe a doua, la care trebuia să colaboreze. Cât
despre prima parte, Bigorne nu i-o spusese, temându-se probabil că bătrânul
servitor al lui Marigny i-ar fi refuzat ajutorul, ba chiar s-ar fi. Împotrivit.
Plecând din stradă Saint-Martin, Lancelot Bigorne se îndreptă spre strada
Vrăjitorilor. Aceşti vrăjitori erau de fapt nişte tămăduitori.
La unul din aceşti vraci se duse Lancelot. Luă cu curaj taurul de coarne, adică
se duse direct la vrăjitor. Acesta era un individ de aproape cincizeci de ani, cu o
privire blânda, gura fermă, într-un cuvânt, o figură în care te puteai încrede.
— Iată despre ce e vorba, spuse Lancelot, un om a murit în dimineaţa asta; îl
mai puteţi face să trăiască vreo câteva zile?
— Nu, spuse vrăjitorul. Dar din ce cauză a murit?
— Drace! făcu Lancelot mirat. Nu puteţi învia un cadavru pentru câteva zile,
cel mult o săptămână?
— Nu. Spune-mi totuşi de ce a murit omul. S-a sfârşit ca urmare a vreunei boli
care descompune cadavrul şi-i desfigurează figura imediat după, sau chiar înainte
de a muri?
— Şi-a dat obştescul sfârşit din cauză că a avut în jurul gâtului o funie de
cânepa care l-a strâns prea tare. De boala asta a suferit.
— Vorbiţi de Enguerrand de Marigny?
— Ah! Eşti într-adevăr un vrăjitor adevărat dacă ai putut să ghiceşti din prima
clipă despre cine e vorba!
— Aţi vorbit de cineva care a murit în dimineaţa asta, care a murit spânzurat.
Ar trebui să fiu prea tâmpit să nu ghicesc despre cine e vorba.
— Aşa da! spuse Bigorne.
— Dar să lăsăm asta. Fiindcă-i vorba de un om care a murit fiind pe deplin
sănătos, pot să-i redau dacă nu viaţa, măcar aparenţa vieţii.
— E prea de ajuns! spuse bucuros Bigorne.
— Ei bine, aduceţi-mi cadavrul şi-l voi aranja aşa încât luni, ba chiar şi ani de
zile, va avea aparenţa unuia viu.
— Drace! făcu Bigorne. Trebuie să aduc hoitul aici? Nu-l puteţi aranja de la
distanţă, prin vrăji?
— Imposibil. Numai aici îl pot îmbăl... vrăji, vreau să spun.
— Ei bine, fie! La miezul nopţii voi fi aici cu cadavrul.
Pe urmă se fixă preţul. Vrăjitorul se arătă destul de modest şi nu pretinse decât
trei scuzi de argint pe care Bigorne îi dădu pe loc.
"Ce noroc! gândi vraciul, după ce Bigorne ieşise. Să pot studia în voie cadavrul
lui Enguerrand de Marigny! Eu ar fi trebuit dă-i dau cei trei scuzi de argint... Cum va
reuşi însă individul să dea jos cadavrul din spânzurătoare şi să-l aducă aici?... Ce
vrea să facă?... Ei, dar asta nu-i treaba mea!"
În ce-l priveşte pe Bigorne, acesta se duse la un grădinar din vecinătatea
fortăreţei Temple şi-i cumpără căruţa şi măgarul cu care-şi ducea legumele la piaţă.

Capitolul XLVI Gautier D'Aulnay

Se pare că Charles de Valois făcea totul pentru a se debarasa cât mai repede
de. Prizonierii săi, după cum am văzut că făcuse cu Margareta şi Marigny. Acum voia
să scape şi de Gautier d'Aulnay, fiindcă traversând Parisul, Bigorne îl auzi pe
heraldul public anunţând parizienilor că:

"Mâine dimineaţă, în piaţa Martroi-Saint-Jean, vor fi daţi morţii fraţii d'Aulnay,


recunoscuţi vinovaţi de înaltă trădare, conform propriei lor mărturisiri în faţa
tribunalului!
"Unul din cei doi fraţi, Filip, senior d'Aulnay, care s-a sinucis în închisoare, va fi
pedepsit prin efigia sa;
Celălalt frate, va fi pedepsit prin corpul său;
"În consecinţă, numitul Gautier, mezinul familiei d'Aulnay, va fi jupuit de viu de
călău."

Buridan aflase deja că Gautier trebuia să moară în dimineaţa următoare şi


cunoaştea şi cum. Zdrobit de durere şi groază, tânărul nu mai avea nici o speranţă.
Ziua trecu îngrozitor de greu, totuşi trecu; când se lăsă întunericul l-au trimis pe
Riquet Haudryot să culeagă informaţii. Când acesta se întoarse, le comunică faptul
că Gautier d'Aulnay era în drum spre piaţa Martroi-Saint-Jean.
— Deci acuma-i clipa când trebuie să acţionăm. Elixirul?...
— Iată-l, răspunse Riquet. M-a costat...
— Ce contează!... Hai, repede... Eşti sigur că-l va înghiţi?
— N-a băut toată ziua şi turbează de sete. Îl va bea, fii sigur.
Şi Riquet turnă conţinutul sticluţei într-o cană pe care o umplu cu apă
proaspătă. Guillaume privea toate aceste pregătiri suspinând deznădăjduit.
— Pentru Filip totul a trecut! El a scăpat de supliciu. Dar Gautier? Ah! Bietul
Gautier!
Şi un nou suspin îl întrerupse pe Guillaume Bourrasque.
În ce-l priveşte pe Riquet acesta coborî în pivniţa în care era închis Stragildo şi-
i întinse cană cu apă, spunându-i:
— Ei, te-am cam uitat pe ziua de azi. Nu este chiar din vina noastră, dar am
fost ocupaţi cu una din victimele tale.
Fără să scoată o vorbă Stragildo înhaţă cană şi o goli dintr-o sorbitură, după
care-şi reluă aceeaşi poziţie nemişcată, nepăsătoare, pe care o adoptase de când
căzuse în mâinile duşmanilor săi. Stragildo se ştia condamnat. Nu-l interesa decât în
ce fel va muri. Ştia că nu trebuie să se aştepte la nici o îndurare din partea lui
Buridan. Şi cum de această dată legăturile erau solide, speranţa de a evada pentru
a doua oară, pe care o avusese la început, începu să-l părăsească. În dimineaţa
acelei zile, ca de altfel în fiecare dimineaţă, Haudryot îi adusese de mâncare şi
Stragildo mâncase în lege. Dar atunci când se săturase şi i se făcuse sete, constată
că nu are nici o picătură de apă.
În situaţia asta simţi cum setea devine insuportabilă şi-şi aminti că mâncase
carne mai sărată ca niciodată.
Când, în sfârşit, pe înserate, Riquet îi adusese de băut, după ce setea-i pieri, îşi
reluă, după cum am mai spus, atitudinea sa nepăsătoare, simţind cum îi renasc
speranţele.
Ar fi oare posibil să nu-l ucidă?...
S-ar putea ca Buridan să uite totul şi să-l ierte?...
Deja începuse să-şi facă planuri de răzbunare.
Dar în momentul în care simţea cum odată cu speranţa, în el renaşte dorinţa
de a se răzbuna, Stragildo se clătină. Ochii-i se împăienjeniră şi o moliciune
puternică îl cuprinse. Voi să strige, dar limba nu-l mai ascultă...
"M-au otrăvit!" gândi el.
Şi în clipa în care credea că va muri, Stragildo fu cuprins de o durere pe care
nu o simţise niciodată. Să moară, asta nu era nimic. Dar să moară fără a se fi
răzbunat pe Buridan, care era cauza nenorocirii lui, asta i se părea cea mai mare
nedreptate.
Atunci intră şi Buridan.
La lumina unei torţe îl cercetă pe fostul îngrijitor al leilor regali.
Întorcându-se spre Haudryot, îi spuse:
— Dezleagă-l!
Riquet îl ascultă şi tăie cu pumnalul legăturile prizonierului. Stragildo scoase un
strigăt de bucurie. Se sculă şi-şi adună puterile. Ce bucurie, înainte de a muri va
avea consolarea de a-l gâtui pe Buridan! Şi se repezi spre tânărul care stătea
nemişcat.. Sau cel puţin aşa crezu el. În realitate, făcu doi, trei paşi cu mare
greutate, după care se opri. Voi să-şi îndrepte mâinile spre gâtul lui Buridan, care la
doi paşi de el, era în continuare nemişcat, dar simţi că braţele-i sunt grele, ca de
plumb şi nu poate să le ridice!...
Buridan îl atinse uşor, cu degetul şi Stragildo se clătină.
Atunci un val de furie îi cuprinse până şi creierul, şi cum nu se putea manifesta
nici prin cuvinte, nici prin strigăte, fiindcă limba refuza să-l asculte, pe faţa-i.
Înţepenită, stupefiată, începu să-i curgă lacrimi mari...
Din acest moment, Stragildo înţelese că otrava acţionează şi asupra minţii
sale.
— Vina, îl chemă Buridan, ieşind din pivniţă.
Şi Stragildo îl urmă ascultător. În fundul sufletului său revolta şi împotrivirea
deveneau din ce în e mai slabe, sfârşind prin a dispare cu totul.
În urma lui Buridan, Stragildo urcă scară cu paşi nehotărâţi; dar se ţinea destul
de bine; filtrul pe care-l băuse îi anihilase voinţa, dar nu-i alterase mişcările şi
direcţia de urmat; ideea de a evada deja îl părăsise, la fel ca şi ideea răzbunării;
Buridan, Guillaume şi Riquet, îi apăreau ca nişte umbre pe care nici nu le mai
recunoaştea.
— Cât timp are efect elixirul? îl întrebă Buridan pe Haudryot.
— Cam trei ore. După intervalul ăsta, caraghiosul îşi va reveni. Dacă vrei să mă
asculţi, ar trebui să profiţi de moment ca să-l ucizi...
— Da, întări Guillaume, mizerabilul ar trebui să fie mulţumit cu o astfel de
moarte, el care i-a azvârlit în Sena pe Filip şi Gautier, el care...
Buridan îi întrerupse:
— Mă veţi aştepta aici... Dacă mă întorc până mâine dimineaţă, vom pleca
împreună. Dacă nu, veţi pleca la Roule. Mabel a primit de la mine instrucţiuni
pentru voi...
Guillaume şi Riquet înţeleseră că Buridan încearcă imposibilul.
Dar cum îi cunoşteau încăpăţânarea şi cum ştiau din experienţă că niciodată
nu revenea asupra unei hotărâri odată luate, îl îmbrăţişară fără a încerca să-l
convingă să-şi schimbe planurile, oricare ar fi fost ele...
Buridan îl luă pe Stragildo de braţ, după ce mai înainte avusese grijă să-l
înfăşoare într-o mantă roşie căreia îi trase gluga până peste ochi.
Stragildo îl urmă fără şovăire.
Traversară o parte a Parisului şi în cele din urmă ajunseră în piaţa Martroi -
Saint-Jean.
Traversară şi piaţa, Buridan ţinându-l mereu de braţ pe Stragildo şi se
îndreptară spre intrarea închisorii. Ştia că totul depinde de hotărârea cu care va
executa proiectul lui nebunesc. Cea mai mică ezitare putea să-l piardă. Nici nu se
gândea că ar putea fi recunoscut sau că ar fi putut fi împiedicat de vreo
împrejurare. Nu voia să se gândească la aşa ceva. Ori ar fi reuşit, ori dacă nu, ar fi
împărtăşit soarta lui Gautier, asta era tot.
Intră în sala corpului de gardă unde cam douăzeci de arcaşi dormeau ori jucau
zaruri.
— Căpitanul! ceru el pe un ton poruncitor.
Ofiţerul aruncă o privire curioasă asupra omului acoperit cu mantaua roşie,
după care-l privi întrebător pe Buridan.
Ofiţerul, care stătuse până atunci liniştit pe bancă, ţâşni în picioare ca aruncat
de un arc. Am mai explicat până acum ce putere aveau cuvintele: vin din partea
regelui!
— Aveţi un prizonier? continuă Buridan.
— Da, seniorul d'Aulnay.
— Nu interesează numele său. Prizonierul acesta cunoaşte un secret de stat.
— Am înţeles asta din faptul că prizonierul va fi interogat pentru ultima dată,
înainte de a muri, de către procurorul statului.
Buridan continua să-l ţină pe Stragildo de braţ. Aplecându-se la urechea
ofiţerului, îi şopti:
— Condamnatul nu va mărturisi nimic procurorului, aşa cum nu i-a mărturisit
nici lui Valois. Omul pe care-l vezi este singurul care-l poate face să mărturisească.
Din ordinul regelui, domnule căpitan, acest om trebuie să intre în celulă
condamnatului unde-l voi însoţi pentru a afla secretul.
— Îmi trebuie un ordin scris.
— Iată-l, spuse Buridan.
Şi aruncă pe masă unul din cele două pergamente luate lui Stragildo. Primul,
după cum ne amintim, fusese ars de Valois.
Momentul era hotărâtor. Ofiţerul desfăcu pergamentul şi-l citi. Buridan, ţeapăn,
livid, simţea oprindu-i-se inima. Dar imediat ofiţerul ridică ochii, îl salută pe Buridan
şi ordonă:
— Opt oameni pentru a-i însoţi pe trimişii regelui...
Şi întinse pergamentul lui Buridan care, înăbuşindu-şi un strigăt de bucurie,
respinse hârtia cu blândeţe, spunând:
— Am ordin să vă las pergamentul, pe care-l veţi prezenta mâine domnului
Jean de Precy, dacă-l va cere. Numai că, vă previn, întrevederea de acum trebuie să
fie secretă.
— Oamenii mei nu vor auzi nimic, fiţi liniştit. Ofiţerul se îndreptă spre 6 uşă pe
care o deschise.
În spatele ei se afla o scară care cobora spre celule. Buridan, ţinându-l în
continuare pe Stragildo de braţ, începu să coboare, urmat de cei opt oameni. Doi
dintre ei duceau câte o torţă. Când ajunseră în faţa unei uşi, unul. Din arcaşi îi trase
zăvoarele şi o deschise.
— Dă-mi torţa, se adresă Boridan arcaşului care se afla lângă el.
Şi intră, închizând uşa cu grijă, după care înfipse torţa într-un inel din zid.
De-abia după ce făcu toate astea se întoarse şi primul lucru pe care-l văzu, era
un om culcat pe pardoseala de piatră, cu mâinile şi picioarele legate cu funii groase.
Acest bărbat cu faţa ca de ceară, slăbit în mod înfiorător, nu era altul decât
Gautier!... Ochii-i avea închişi şi păru insensibil la orice.
Buridan îngenunche şi-i astupă gura cu mâna, şoptindu-i la ureche:
— Nu striga. Pe toţi sfinţii, dacă vrei să trăieşti, nu striga! Deschide-ţi ochii şi
priveşte!...
Gautier îşi deschise ochii, nişte ochi înfricoşaţi, sălbatici, în care se vedea
umbra morţii. Îl văzu pe Buridan şi un suspin slab îi umflă pieptul.
— Nu scoate un cuvânt! Nu striga! îi ceru Buridan care, cu pumnalul, îi tăie
legăturile.
În momentul următor Gautier se sculase deja în picioare, înspăimântat,
tremurând cu o faţă atât de aprinsă, încât Buridan îi puse pentru a doua oară mâna
pe gură, fără a mai spune nimic.
Puţin câte puţin, Gautier reuşi să se stăpânească. Îşi muşcă buzele până la
sânge. Înţelegând că momentul este hotărâtor, se sprijini de zid şi închise ochii... ca
pentru a nu fi orbit.
Cu o mişcare, Buridan scoase mantaua în care era înfăşurat Stragildo, o aruncă
pe umerii lui Gautier şi apoi îi ridică gluga.
— Poţi să mergi? îl întrebă în şoaptă.
Drept răspuns, Gautier făcu câţiva paşi prin celulă, după care se rezemă de
uşă, cu capul în palme, plângând în tăcere.
Buridan gâfâia. Era scăldat de sudoare de parcă ar fi făcut eforturi uriaşe. Cu
toate astea, îşi păstrase tot sângele rece.
Îl duse pe Stragildo în cel mai întunecos colţ al celulei şi-i puse mâna pe umăr:
— Mă recunoşti? îl întrebă
Stragildo părea că se chinuie să-şi amintească. Inteligenţa părea că-i revine,
puţin câte puţin.
— Sunt Buridan, reluă tânărul. Ascultă-mă, îţi vorbesc pentru ultima dată. Ai
fost crud şi laş toată viaţa ta şi pentru asta te-am condamnat la moarte. Şi totuşi,
nu eu te voi lovi. Îţi mai dau o şansă şi dacă-ţi va surâde, voi spune că Dumnezeu
te-a iertat. Cât despre mine, în numele meu, în numele Margaretei pe care ai trădat-
o, în numele lui Filip, al lui Gautier pe care ai vrut să-i omori, în numele tuturor
acelora pe care i-ai azvârlit în Sena din Turnul Nesle, în numele lor, te iert. Ascultă-
mă, peste scurt timp, poate o oră, îţi vei reveni. Vei putea să judeci, vei putea vorbi,
vei putea merge. Atunci cheamă în ajutor. Strigă-le că tu nu eşti Gautier. Când te
vor recunoaşte, aruncă toată vina evadării asupra mea, prevalează-te de rege sau
de Valois... în sfârşit, e treaba ta... Adio... Stragildo!...
Şi Stragildo, cu ochii scoşi din orbite de spaimă, făcu un efort uriaş pentru a
striga ori pentru a-l înşfăca pe Buridan... dar încă se mai află.sub influenţa filtrului...
îl văzu pe Buridan cum ia torţa din zid... îl văzu luându-l pe Gautier de braţ... îi văzu
ieşind!... Apoi zgomotul paşilor lor se stinse în depărtare şi nu mai auzi nimic...
Atât timp cât ostaşii din corpul de gardă puteau să-i vadă în piaţa Martroi,
Buridan dădu dovadă de reţinere; dar în momentul în care o cotiră pe o ulicioară
strâmtă şi întunecoasă unde nu era nimeni prin preajmă, se aruncă în braţele lui
Gautier, cuprins de o emoţie violentă, încât acesta se văzu nevoit să-l sprijine.
— Liber! gâfâi Gautier. Liber şi în viaţă!
— Da, spuse Buridan, acum putem s-o luăm din loc. La Roule ne aşteaptă nişte
cai straşnici. În câteva zile ne vom afla dincolo de hotarele Franţei.
— Să fug! strigă Gautier. Nici să nu te gândeşti. Vreau să-mi răzbun fratele,
Buridan!...
— Haide, vino, spuse Buridan. Vino să te întremezi mai întâi, te aşteaptă o
masă pe cinste. În timp ce vei mânca îţi voi povesti ce s-a întâmplat cu Margareta
de Burgundia şi cu Marigny.
Şi Gautier se lăsă condus. Trăia încă sub impresia salvării miraculoase şi, de
altfel, murea de foame. Să mai povestim despre mirarea, admiraţia şi strigătele de
bucurie de care fură cuprinşi Guillaume şi Riquet când îi văzură pe Buridan şi
Gautier d'Aulnay?
Cât despre Gautier, acesta se lăsă o vreme admirat, contemplat, mângâiat,
după care se aşeză hotărât la masa plină cu bunătăţile pe care prevederea lui
Riquet le adunase şi le atacă vitejeşte.
După care, uriaşul se prăbuşi într-un somn adânc din care nu se trezi decât a
doua zi la amiază pentru a relua atacul asupra proviziilor reînnoite de Riquet.
Restul zilei trecu neobservat, poveştile şi întrebările de o parte şi de cealaltă
făcând să treacă repede timpul.
Despre cei patru tovarăşi nu mai avem ce adăuga, decât că, la capătul celei
de-a patra zi găsiră ocazia să părăsească Parisul şi se îndreptară înspre cătunul
Roule unde întâlniră pe Mabel, Myrtille şi Tristan.
Myrtille plângea... Tristan îi povestise moartea tatălui ei, dar avusese grijă să
pună această moarte pe seama unui atac de apoplexie, sfârşindu-şi astfel zilele fără
dureri. Myrtille deci nu ştia că tatăl ei fusese spânzurat.
În acea noapte, tovarăşii lui Buridan sfârşiră toate pregătirile în vederea
plecării, fixate pentru a doua zi dimineaţă, pentru a-l aştepta şi pe Lancelot Bigorne.
În cursul nopţii, Tristan îl conduse pe Buridan la grajd unde se aflau caii cu care
urmau să plece şi-i arătă mai mulţi saci.
— Ce-i acolo? întrebă Buridan.
— Zestrea fetei! Răspunse, bătrânul servitor.
Era comoara lui Marigny, comoara pe care Valois o căutase în zadar în palatul
din stradă Saint-Martin.

Capitolul XLVII Execuţia fraţilor D'Aulnay

Stragildo rămăsese singur în celulă în care fusese închis datorită acţiunii


curajoase a lui Buridan. De abia după încă o oră acţiunea filtrului administrat de
Haudryot se sfârşi şi Stragildo avu posibilitatea să evalueze situaţia.
La început, până să-şi revină complet, crezuse că încă nu părăsise pivniţa de la
Grădina cu Trandafiri şi constatând că nu mai era legat de mâini şi de picioare,
începu să caute un mijloc de evadare.
— Am mai şters-o odată, bombăni el. De ce n-aş mai face-o şi a doua oară,
chiar în acelaşi fel?
Pe când pronunţa aceste cuvinte, se treziră în el unele amintiri care, încet,
încet, i se precizară în minte. Ultimele cuvinte ale lui Buridan îi sunară în urechi de
parcă atunci erau spuse. Stragildo izbucni în râs şi mormăi:
— Ce păcăleală. M-au închis aici în locul lui Gautier! Dar eu nu sunt Gautier!
Sunt Stragildo, paznicul leilor regali. Sunt un personaj important. Şi dacă Buridan a
fost atât de nebun să mă închidă în locul lui Gautier şi cum nu sunt Gautier, n-am
decât să strig după ajutor. Vor veni şi mă vor recunoaşte, aşa încât voi fi eliberat. Şi
atunci, nenorocire ţie, Buridan!
Începu să bată cu pumnii în uşă şi să strige:
— Hei! Hei! Arcaşi! Deschideţi. Imediat, sau mă voi plânge reginei.
Dar nimeni nu-l auzi şi uşa rămase închisă.
Stragildo începu să bată mai puternic. Curând, pumnii începură să-i sângereze
şi furia şi spaima îşi împletiră efectele încât Stragildo căzu epuizat, cât era de lung,
pe pardoseala de piatră.
Când îşi reveni din această slăbiciune, Stragildo scoase un strigăt sfâşietor.
Simţi cum i se face părul măciucă. Îl cuprinse groaza deoarece acum, trezit definitiv
din efectul drogului, îşi amintea totul şi înţelegea totul.
Curând, pe coridor se auziră zgomote de paşi.
Atunci se opri şi începu să respire greu. Era respingător, plin de sânge, cu
barba şi părul zbârlite şi cu hainele în zdrenţe. Dar faţa-i era schimonosită de un
surâs înfricoşător: soseau, în cele din urmă! În curând va fi eliberat!...
Uşa se deschise şi Stragildo zări dintr-o aruncătură de ochi, în lumina torţelor,
numeroşi arcaşi, pe cele două ajutoare ale călăului şi un om îmbrăcat în negru, care
i se adresă:
— Gautier d'Aulnay, ascultă sentinţa pronunţată împotriva ta şi a fratelui tău...
— Dar nu sunt Gautier! urlă Stragildo. Ajutor! Săriţi! Duceţi-mă la Monseniorul
de Valois! Eu sunt Stragildo! Priviţi-mă, priviţi-mă cu toţii!... Gautier a fost eliberat
de Buridan!
Fu un moment de uluire ca mai apoi să se audă strigăte de groază şi Stragildo
fu împins în celulă, uşa închizându-se cu grabă. Urletele lui încă se mai auzeau, dar
nimănui nu-i păsa. Un lucru era sigur: Gautier d'Aulnay evadase şi fusese înlocuit de
Stragildo! Omul în negru, ajutoarele călăului şi arcaşii îl recunoscură!...
Văzându-l pe comandantul gărzii palid şi sfârşit, Jean de Precy înţelese că s-a
întâmplat ceva grav. Îl urmă pe căpitan în sala corpului de gardă, putu să audă
întreaga întâmplare şi, drept dovadă îi arătă pergamentul lăsat de Buridan.
Jean de Precy îl cercetă cu atenţie, după care spuse:
— Aţi avut o idee minunată, domnule căpitan, să păstraţi acest pergament.
Fără el, capul dumneavoastră ar fi fost în pericol. Dar ticălosul a acţionat la
adăpostul unui ordin al regelui. Nu mai avem ce face.
— Ticălos, fie! spuse aspru căpitanul. Dar e un viteaz, v-o garantez. Lui îi
datorez viaţa. El m-a sfătuit, ce spun eu, mi-a ordonat, să păstrez pergamentul. Şi
acum, domnule, ce facem cu Stragildo? Îl eliberez?
— Să-l eliberăm? mârâi Jean de Precy ca un câine căruia i se ia osul. Pentru
Stragildo ăsta am un ordin de arestare pentru a fi spânzurat, deoarece se pare că
regele a fost grav insultat de acest individ.
— Atunci e în regulă, îl avem gata arestat. Luaţi-l pe Stragildo şi scăpaţi-mă de
el.
— Hm... Deci Stragildo ăsta care, fie vorba între noi, e o creatură oribilă, e de
acum prins şi cum deja este condamnat, nu avem decât să-l spânzurăm...
— Spînzuraţi-l, domnule. Duceţi-l la Croix du Trahoir sau la Place de Grève, aici
nu sunt spânzurători.
— Hm!... Şi ce facem cu cetăţenii Parisului care vor să vadă pe cineva jupuit?
Ascultă-mă, iubite căpitane, imediat voi începe căutările pentru Gautier şi Buridan.
Ăştia doi mai pot aştepta. De altfel, avem de încheiat socoteli vechi cu afurisitul de
Buridan. Dar ca execuţia lui Gautier să nu mai aibă loc, vezi, asta-i imposibil.
Căpitanul îşi holbă ochii.
— Pe toţi sfinţii, mormăi Jean de Precy, soldăţoii ăştia n-au pic de imaginaţie.
Nu înţelegi?
— Nu, domnule, nu înţeleg, nu am dreptul să înţeleg, răspunse căpitanul; am
datoria să ascult, ordonaţi!
— Ei bine, iată ordinul. Duceţi-mi-l pe acest Gautier ― deoarece nu s-a
întâmplat nimic astă noapte ― la locul execuţiei.
Ajunşi la locul ordonat, Jean de Precy se opri la picioarele eşafodului şi dădu
ordinul executării lui Filip d'Aulnay.
În urmă acestui ordin, ajutoarele lui Capeluche apucară un soi de manechin
care era aşezat într-un fel de coş de nuiele, îl aşezară în picioare, arătându-l
mulţimii, după care unul din ei luă o secure şi-i reteză capul.
Izbucniră urale, huiduieli, râsete şi apoi se lăsă o tăcere grea, încordată. De
această dată urma să fie executat un om în carne şi oase. Toate privirile se
întoarseră înspre poarta închisorii.
Acolo, în închisoare, în tenebrele celulelor, în timp ce pe eşafod se desfăşura
execuţia simulată a lui Filip, se petrecea o scenă înfricoşătoare. Şi într-adevăr, după
discuţia pe care o avusese cu Jean de Precy, căpitanul intră în corpul de gardă şi
strigă:
— Seniorul d'Aulnay să fie dus la eşafod.
O duzină de arcaşi se repeziră să asculte ordinul.
— Dar eu nu sunt d'Aulnay! urla Stragildo.
— Hai, cumetre, nu mai face pe nebunul, strigară arcaşii.
— Aducem la cunoştinţă numitului Gautier, senior d'Aulnay... se bâlbâia omul în
negru.
— Să dea ciumă-n el. Nu vedeţi? Se opune... vociferau mai departe arcaşii.
— Dacă vă spun că eu sunt Stragildo!
Curând strigătele deveniră din ce în ce mai confuze. Stragildo înghesuit într-un
colţ, se apăra din toate puterile dar curând fu copleşit de mulţimea atacatorilor şi
legat fedeleş.
— Fraţii ăştia, d'Aulnay, sunt nişte ticăloşi înverşunaţi, îşi spuneau arcaşii, unul
altuia.
Stragildo nu mai spunea nimic Fu dus pe sus până la corpul de gardă şi de abia
acolo observară că e mort. Trebuie să spunem că, totuşi, cadavrul fu urcat pe
eşafod şi sentinţa executată, aşa încât mulţimea adunată nu avu a se plânge de
nimic.

Capitolul XLVIII Comoara lui Enguerrand de Marigny

În dimineaţa zilei în care Stragildo a fost ucis, Carol de Valois guvernatorul


fortăreţei Temple, începu să-şi calculeze averea.
Pe când era cufundat în socoteli, i se anunţă vizita unui om care cerea să-l
vadă între patru ochi şi imediat. Individul susţinea că se numeşte Tristan.
La numele de Tristan, Valois tresări, în loc să pună să-l alunge cu lovituri de bici
pe obraznicul care-l deranja, ordonă să fie lăsat să intre.
— Ce vrei să-mi spui? întrebă aspru Valois.
— Monseniore, răspunse Tristan, am înţeles că aţi ordonat să fiu căutat ca
fiind, fără îndoială, deţinătorul comorii stăpânului meu.
— Aşa e. Şi cred că ţi-e cunoscut faptul că vei fi spânzurat pentru că ri-ai
restituit regelui ceea ce îi aparţine?...
— Pentru asta v-am şi căutat, monseniore. Vin cu umilinţă să mă supun; şi cum
voi sunteţi însărcinat cu afacerile statului, vă implor să mă duceţi în faţa regelui
căruia îi voi dezvălui locul în care se află ascunsă comoara stăpânului meu.
— Deci această comoară există?
— V-aţi îndoit vreodată, monseniore?
— Şi cam la cât o socoteşti?...
— Într-una din zile, când stăpânul meu voia să părăsească pentru totdeauna
Franţa, am încercat s-o număr; am început s-o număr dis-de-dimineaţă şi până
noaptea târziu încă nu o terminasem.
Valois fremăta. Deja îşi făcea planuri cum să pună mâna pe toată această
avere. Tristan continuă:
— Pentru serviciul pe care-l fac, restituind o comoară pe care o puteam păstra
liniştit, nu cer decât două lucruri.
— Spune! făcu repede Valois.
— Mai întâi să mi se garanteze viaţa şi părăsirea Parisului.
— Ţii aşa de mult să nu fii spânzurat?
Cu voce tremurătoare, bătrânul servitor răspunse:
— Monseniore, sunt bătrân; dar totdeauna am fost ocupat cu munca mea care
nu-mi lăsa o clipă liberă aşa încât nu cunosc nimic din viaţă; dacă Dumnezeu a
hotărât să mai trăiesc, ţin la acest puţin timp care-mi rămâne...
— Şi care-i a doua cerere?
— A doua cerere, monseniore, este că dacă regele îmi cruţă viaţa, aş vrea să
trăiesc cei câţiva ani care-mi mai rămân în tihnă şi fără griji. Pentru aceasta cred că
şase mii de livre îmi vor fi de ajuns. Banii îmi vor fi daţi chiar în ziua în care vă voi
conduce la comoară.
— Ascultă, dacă te duc în faţa regelui, moartea ta e sigură, fie că te va
spânzura, fie că te va obliga să bei otravă. Dacă-mi destăinuieşti mie secretul, te
voi scoate din Paris cu zece mii de livre în loc de şase.
Tristan părea că se gândeşte adânc la propunere, în timp ce Valois îi aştepta
răspunsul tremurând.
— Monseniore, juraţi pe cruce?
Valois aruncă o privire în jurul său. Şi cum nu văzu nici o cruce îşi trase spada,
întinzând-o cu garda spre Tristan.
— Asta poate să fie o cruce. Îţi jur pe sufletul meu că vei fi scos din Paris,
teafăr şi nevătămat, cu zece mii de livre, ca parte a ta.
— E bine, monseniore. Veniţi în seara asta la picioarele Turnului Luvru şi vă voi
conduce la comoară. Dar, după cum aţi spus-o chiar voi, secretul va rămâne doar
între noi doi. Veniţi singur, sau dacă vă e teamă, însoţit de puţini oameni...
— Nu, nu, spuse repede. Valois. Voi veni singur. Şi tu să fii singur. Şi acum, pe
unde vrei să ieşi din Paris şi când?
— Când? Cât mai degrabă, mâine dis-de-dimineaţă. Pe unde? Vreau să mă
îndrept spre Orleans, aşa încât voi ieşi pe poarta Bourdelle.
— E bine, spuse Valois. Diseară, la ora zece, voi fi la Turnul Luvru. Mâine
dimineaţă, la ora şase, unul din oamenii mei te va aştepta la poarta Bourdelle, cu
un cal pe care ţi-l dăruiesc şi cele zece mii de livre promise. Acum, du-te.
De-abia ieşise din Temple când Valois ordonă să fie chemat căpitanul gărzii,
căruia îi spuse:
— În noaptea asta plec într-o expediţie. Patru oameni siguri mă vor urma la
distanţă şi nu se vor apropia decât dacă-i strig sau dacă-i fluier. Mâine dimineaţă, la
deschiderea porţilor, vei pune în zonă mlăştinoasă din afara porţii Bourdelle doi din
oamenii tăi. Pe cel care a ieşit de aici, l-ai recunoscut?
— Tristan, omul blestematului Marigny.
— Ei bine, cei doi oameni mă vor debarasa de individ. O lovitură de pumnal va
fi de ajuns. Pentru mai multă siguranţă, vor îngropa corpul înainte de a se întoarce
aici. Spune-le că în caz de reuşită vor primi fiecare câte douăzeci de livre, iar în
celălalt caz, câte o funie.
Veni şi seară. Când ora hotărâta începu să se apropie, Valois ieşi din Temple şi
se îndreptă spre Luvru, urmat de la distanţă de cei patru oameni, gata să-i vină în
ajutor în caz de pericol. Făcu ocolul bătrânei fortăreţe, spunându-şi: "Curând voi
locui aici că stăpân absolut..." Inima-i tresărea de bucurie. La picioarele Turnului
Luvru îl găsi pe Tristan care-l aştepta şi tresări. O clipă se îndoise că servitorul lui
Marigny va veni la întâlnire. Cu o privire rapidă se asigură că Tristian era singur.
— Unde-i? întrebă Valois scurt.
— Urmaţi-mă, monseniore, spuse Tristan, coborând malul Senei.
— Trebuie s-o traversăm?
Valois ezită câteva clipe. Cei patru paznici nu-l puteau urma în barcă! Chiar
dacă ar fi luat o altă barcă, din care se găseau destule de-a lungul apei, Tristan i-ar
fi văzut!...
Nu prevăzuse că tezaurul se putea afla pe malul sting... Dar lăsându-se puţin în
grija soartei, puţin în grija celor patru gărzi, se urcă în barcă şi Tristan începu să
vâslească. În câteva minute ajunseră pe celălalt mal.
Valois se întoarse şi cercetă cu privirile fluviul întunecat văzând că cei patru
nu-l urmaseră, sau cel puţin, încă nu începuseră traversarea.
— Mergem departe? îl întrebă pe Tristan.
— Nu, monseniore, am şi ajuns. Compară se află în Turnul Nesle. Nu-mi rămâne
decât să vă spun secretul care vă va permite să ajungeţi până la cufărul în care se
află sacii plini cu ducaţi de aur...
Valois nu se miră când văzu că poarta turnului era întredeschisă; era normal ca
Tristan să posede o cheie.
— Intraţi, monseniore, spuse Tristan înclinându-se.
Valois intră, fremătând.
În acel moment Tristan, rămas afară, închise uşa şi o încuie cu cheia.

Capitolul XLIX Turnul Nesle

Auzind poarta închizându-se în urma sa, Valois nu pricepu ce i se întâmpla.


Crezuse că Tristan îl urmă. Ascultă o secundă; o tăcere mormântală îl înconjura.
— Tristan! murmură contele de Valois.
În tăcerea profundă se auzi un zgomot clar. Era zgomotul unor monezi de aur
care cad pe pardoseala de piatră.
Beat de bucurie, Valois înainta bâjbâind în întuneric spre locul în care auzise
zgomotul. Mergea de parcă ar fi fost atras de un magnet.
— Tristan! chemă din nou Valois, cu voce înceată.
Fără să-şi dea seama, coborî o scară ce ducea la subsol.
Câteva momente mai târziu se afla într-o pivniţă; făcu câţiva paşi şovăitori.
— Tu eşti, Tristan?... Haide, te iert şi-ţi dau voie să-ţi iei partea ta chiar acum...
Din nou aceeaşi tăcere, adâncă, cum numai într-un mormânt poate exista.
Instinctiv, Valois făcu câţiva paşi înapoi. Deodată se lovi de ceva. Căută cu mâinile
deschizătura din zid prin care intrase, dar aceasta dispăruse!...
Mâna lui dădu de clanţa unei uşi, o încercă, dar uşa era încuiată. Tresări. Dar
curajul încă nu-l părăsise. Tristan era aici!... Comoara era şi ea aici!...
Dintr-o dată pivniţa se lumină slab. Nici nu se vedea de unde vine lumina...
Valois recunoscu atunci pivniţa în care mai fusese închis. Nu-i era teamă, se gândea
numai la comoară. Şi deodată tresări până în adâncul sufletului său: comoara!... iat-
o!... Într-un colţ al pivniţei se afla un cufăr uriaş, deschis; cufărul era plin cu saci
legaţi la gură; pe dalele de piatră, în apropierea cufărului luceau stins câteva piese
de aur; unul din saci era desfăcut la gură...
Valois înainta mormăind o ameninţare şi trase cu furie draperia.
Şi-n aceeaşi clipă făcu o săritură înapoi, îngrozit: părul i se zbârli şi simţi că
ceva mai presus de el îl striveşte; căzu în genunchi; îşi mobiliza toată forţa, toată
energia pentru a întoarce capul, pentru a-şi pleca fruntea sau pentru a închide
ochii; dar nu putu face nimic din toate astea; privirile lui, nebune de groază, nu se
puteau desprinde de spectacolul înfricoşător... Ceea ce vedea Valois, era
Enguerrand de Marigny!...
Marigny se afla aşezat într-un fotoliu. Era îmbrăcat în hainele pe care le purta
de obicei. Faţa nu avea paloarea cadavrelor, dimpotrivă, era puţin îmbujorat; ochii-i
deschişi îi străluceau. Mâna-i stângă o ţinea sprijinită de pumnal în timp ce dreapta
se odihnea pe genunchi. Fotoliul era aşezat pe o estradă destul de înaltă, aşa încât
picioarele lui să se sprijine pe capacul cufărului.
Câteva secunde, Valois speră că se află pradă unui coşmar din care se va trezi
curând.
Avu curajul să se ridice şi să înainteze spre acel spectru. Tremura şi dinţii-i
clănţăneau. Dar îşi spunea:
"Vreau să ating fantoma asta şi atunci voi vedea că nu există, că mâna mea nu
atinge decât o umbră..."
Şi mâna lui o atinse pe cea a lui Marigny. În acel moment răsună sonor sunetul
unui gong. Valois se retrase până în cel mai îndepărtat ungher al pivniţei.
Marigny, cel care fusese spânzurat la Montfaucon, el era acela ce se afla
aşezat în fotoliu şi-l privea.
— Blestematule, deci ai venit să mă jefuieşti după ce m-ai omorât, aşa cum
voiai s-o faci şi pe când trăiam?
— Ce spune? Oh! E adevărat? E posibil să fi ajuns chiar la ultima treaptă a
groazei?
— Blestematule, ce ai făcut cu fiul tău, Buridan?
— Ştie! Da, e firesc să ştie, morţii ştiu totul!...
Enguerrand de Marigny vorbea cu o voce joasă, dar clară. Şi Valois pierdut,
Valois nebun de groază, îi răspundea. Dar el nu scotea decât sughiţuri dureroase.
— Blestematule, ce ai făcut cu fiica mea pe care ai denunţat-o drept
vrăjitoare?...
— Oh! A cel puţin ea mi-â scăpat! Fii liniştit, Marigny! În numele fiicei tale,
iartă-mă oh! Iartă-mă!
Se prăbuşise în genunchi şi lovea dalele cu fruntea.
— Să te iert? Eu! Nebnnule!... Eu, care te-am adus aici numai ca să te iau cu
mine în locurile unde doliul e veşnic...
Valois a îndrepta privirile pline de groază spre Marigny. Îl văzu făcând o mişcare
şi apoi ridicându-se încet... în mintea lui totul se prăbuşi şi căzu cu faţa la pământ,
nemişcat, ca lovit de trăsnet: leşinase.
Şi atunci, din spatele fotoliului în care fusese aşezat trupul îmbălsămat al lui
Marigny, apăru capul palid al lui Lancelot Bigorne care aruncă o privire
neîncrezătoare înspre Valois.
— Oare a murit? mormăi el; să mă ajute sfântul Barnabe, cred că dacă mai
trebuie să continui, o să mor şi eu de frică.
Se apropie de Valois şi văzu că respiră.
După ce făcu această descoperire, Bigorne se întoarse la locul său, în timp ce
Valois, revenindu-şi, se sculă în genunchi.
"Aha! gândi Bigorne. Acum va descoperi totul! Cu atât mai rău, voi fi obligat
să-l ucid!..."
Dar Valois, după ce se ridicase de acum în picioare, nu mai acorda nici cea mai
mică atenţie cadavrului lui Marigny. Se plimba prin pivniţă cu paşi solemni; mâna sa
dreaptă părea că duce un obiect nevăzut de nimeni; cu un geamăt prelung, striga
din când în când:
— Rugaţi-vă, locuitori ai Parisului, rugaţi-vă pentru sufletul lui Enguerrand de
Marigny, spânzurat aproape nevinovat în furcile de la Montfaucon...
Bigorne îl privi pe Valois drept în ochi.
Şi văzu că acei ochi erau lipsiţi de orice lumină, ca ochii unui orb. Dar Valois nu
era orb, înnebunise!
Imediat ce Lancelot se convinsese că Valois îşi pierduse minţile nu-i mai dădu
nici o atenţie.
În spatele draperiei pe care Valois o trăsese câteva momente mai înainte se
afla o groapă pe care Bigorne o pregătise din vreme.
Coborî cadavrul în groapă, îl acoperi cu pământ şi potrivi deasupra cele câteva
dale pe care le înlăturase în acest scop; după care, o dată treaba terminată, se duse
la Valois şi-l luă de mână.
— Mă duceţi la Notre-Dame? întrebă Valois. Oh! Faceţi să ajung cât mai repede.
Mai am aşa de puţin timp să mă căiesc!...
— Lasă, ai toată viaţa pentru asta. Fii liniştit, pe toţi dracii.
Bigorne urcă la parterul turnului şi deschise poarta cu cheia pe care o avea şi
el. Coborî şi-l scoase pe Valois ţinându-l de mână, conducându-l afară.
Acolo îl lăsă şi-i spuse:
— Duceţi-vă, monseniore! Era cât pe-aci să mă spânzuraţi, după cum şi eu era
cât pe-aci să vă spânzur. Vedeţi voi, trebuie ca unul din noi s-o sfârşească. Prefer ca
acesta să fiţi voi. E mai corect aşa şi cum m-am îmbogăţit, acum ţin la viaţă...
Valois se îndepărtă. Mult timp Bigorne îi auzi tânguirile care se pierdeau în
depărtare.
— Rugaţi-vă pentru sufletul lui Enguerrand de Marigny!...
După ce vocea se pierdu în depărtare, aruncă o privire turnului, vechi şi acum
tăcut şi murmură:
— Adio, Turnule Nesle, întunecat adăpost de stafii. Te iertăm, turn blestemat,
fiindcă nu ne mai temem de tine... Adio, Turnule Nesle!
Lancelot Bigorne şi-a întâlnit prietenii la cătunul Roule. Mica trupă porni la
drum la ora hotărâtă de Buridan. Ajunseră în Burgundia şi se stabiliră în
împrejurimile oraşului Dijon, unde tovarăşii săi, legaţi de csa mai strânsă prietenie,
trăiră împreună ani lungi.
Buridan se căsători cu fiica lui Marigny.
Prin 1324, mama sa, doamna de Dramans, a murit după o bătrâneţe liniştită.
Atunci Buridan reveni la Paris unde după cum bănuia şi pe bună dreptate, amintirea
aventurilor trecute fuseseră uitate de mult timp.
În ce-l priveşte pe Ludovic al X-lea, căruia poporul îi dăduse porecla de
Răzvrătitul pentru felul lui nonconformist, muri la scurt timp după moartea
Margaretei şi fu înlocuit la tron de unul din fraţii săi, cunoscut în istorie, în lipsă de
altă calitate, sub numele, mai degrabă comic, de Filip cel Lung.

Epilog

În primăvara anului 1325, într-o zi, spre amiază, mai multe persoane se
adunaseră într-o cârciumă veselă de pe malul apei. Aceşti cinstiţi parizieni tocmai
terminaseră un prânz bogat în feluri de mâncare, prinz onorat cu acea poftă de
mâncare pe care numai nişte călători obosiţi o pot avea. Masa fusese aşezată sub o
boltă plină de flori de caprifoi. La picioarele lor curgea Sena, limpede şi liniştită. În
dreapta lor se ridica mulţimea turnurilor, turnuleţelor şi giruetelor Luvrului. În faţa
lor, de cealaltă parte a fluviului, se ridica bătrânul Turn Nesle. Aceşti călători, care
veneau din Paris şi care se opriseră acolo şi nu altundeva erau Jean Buridan şi soţia
sa, Myrtille, Gautier'Aulnay, Lancelot Bigorne, Bourrasque şi Riquet Haudryot.
Făceau planuri de viitor; Gautier voia să se retragă pe domeniul său! Guillaume
şi Riquet vorbeau de o călătorie prin lume. Atunci Myrtille le spuse emoţionată:
— De ce să ne părăsim unii pe alţii? Oare nu soarta ne-a unit prin aceleaşi
dureri?
Se pare că toţi nu doreau, în fond, decât să rămână împreună. Hotărâră că
niciodată să nu se mai despartă.
Cu un aer gânditor, Buridan privi spere Turnul Nesle.
— Jupâne, îl întrebă pe hangiu, de ce uşa şi ferestrele turnului sunt bătute în
scânduri?
— Ca staţia să nu poată ieşi, răspunse hangiul.
— Ce stafie? întrebă Buridan, tresărind.
— Deci nu ştiţi? A, da, veniţi de departe... Ei bine, orice parizian o ştie: în turn
este o stafie şi regele doreşte ca aceasta să nu poată ieşi în timpul nopţii pentru a-i
înfricoşa pe bunii săi burghezi. Iată de ce au fost astupate toate ieşirile...
— A cui stafie? repetă Buridan.
— A doamnei Margareta de Burgundia, a cărei poveste, dacă doriţi, pot să v-o
spun... Mesenii făcură semn că nu. Se priviră şi-şi dădură seama că toţi erau palizi.
— La ce te gândeşti, Buridan? întrebă Gautier după câteva clipe.
— La teza pe care voiam odinioară s-o ţin la Sorbona.
— Şi care e teza?
— Licitum est occidere reginam!...
— Ha, ha! făcu Bigorne. Teza e falsă, stăpâne Buridan. O Margareta de
Burgundia nu poate fi ucisă. Şi după cum vezi, chiar şi după moarte trebuie închisă
pentru a o împiedica să-i tulbure pe bunii burghezi. Dacă ar fi fost virtuoasă, bună
cu semenii ei, nu s-ar mai fi vorbit de ea de mult timp. Fiindcă a fost o târfă
perversă şi înspăimântătoare, poţi să mă crezi, se va mai vorbi multe sute de ani de
acum înainte, chiar şi după ce bătrânul turn, demolat, va fi uitat de mult timp...
Sfârşit

***

***

E-book realizat după: Michel Zévaco – Regina blestemată


Editura: "A.P."
Bucureşti, 1992
Traducere de: Paul Niculescu

Ediţie originală: Michel Zévaco, La reine sanglante


Tallandier, Paris, 1952

***

Menţiune: Cărţile "Buridan" şi "Regina blestemată" fac parte din ciclul:


Buridan, le héros de la Tour de Nesle:

1. Buridan, Le héros de la Tour de Nesle


2. La Reine sanglante, Marguerite de Bourgogne

Momentan cartea "Buridan" nu este disponibilă.

O formatare unitară făcută de BlankCd. Pentru a fi evidenţiată de alte


formatări, fiecare volum va purta pe lângă numele fişierului şi menţiunea: [v.
BlankCd]. În aceaşi formatare unitară mai puteţi citi:

Michel Zévaco – Cavalerii Pardaillan [v. BlankCd]


Michel Zévaco – Epopeea Dragostei [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fausta [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fausta învinsă [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Pardaillan şi Fausta [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Iubirile lui Chico [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fiul lui Pardaillan [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Comoara Faustei [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Sfârşitul lui Pardaillan [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Sfârşitul Faustei [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Regina Argotului vol.1 [v2.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Regina Argotului vol.2 [v2.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Puntea suspinelor vol.1 [v4.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Puntea suspinelor vol.2 [v4.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Puntea suspinelor vol.3 [v4.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Puntea suspinelor vol.4 [v4.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Marie-Rose [v2.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Nostradamus – Regele întunericului [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Fiul lui Nostradamus [v1.0 BlankCd]
Michel Zévaco – Marchiza de Pompadour [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Rivalul regelui [v. BlankCd]
Michel Zévaco – Regina blestemată [v. BlankCd]

În pregătire:

Michel Zévaco – Crimele familiei Borgia

Notă: Dacă ţi-a plăcut formatarea şi îţi lipseşte una sau mai multe cărţi
formatate unitar, le poţi găsi (cu ctrl+click-stânga) aici.

Atenţie: Pentru a vă deplasa mai uşor prin e-book, plasaţi cursorul mouse-ului
în Cuprins e-book pe un anumit capitol, apoi apăsaţi tasta ctrl apoi click-stânga.

Cuprins e-book Regina blestemată: