REFERAT

Profesor Coordonator

Student
 CUPRINS

1. Teoria economică în sistenul ştiinţelor economice

1.1. Clasificarea ştiinţelor economice
1.2. Metode de cercetare utilizate în cadrul teoriei economice

2. Dezvoltarea economică
2.1. Dezvoltarea economică-concept multidimensional
2.2 Precursori, clasici şi neoclasici
2.3 Teorii contemporane ale dezvoltării
2.4. Dezvoltarea durabilă

3. Funcţiile teoriei economice

4. Bibliografie

1. Teoria economică în sistenul ştiinţelor economice

 Ştiinţa economică studiază realităţi cu caracter dublu: atît obiective, cît şi subiective. În
antichitate ideile economice erau formulate şi integrate în alte sisteme de gîndire. Abia în sec. 18
ele se deprind de alte ştiinţe, constituind o ştiinţă aparte. Iniţial, ştiinţa economică avea
denumirea de „economie politică”, însă treptat de la ea încep să se deprindă ştiinţe
autonome(statistica, contab., marketing).Acestea se constitue în „sistemul ştiinţelor economice”,
unde economia politică ocupă un loc central. Teoria economică este doar una din ştiinţele
economice.

1.1. Clasificarea ştiinţelor economice

• Ştiintele economice fundamentale(economia politică, microeconomia, macroeconomia)

• Ştiintele economice funcţionale (statistica, contabilitatea, finanţele şi creditul, relaţii
economice internaţionlae)
• Ştiintele economice Concrete (economia: industriei, agriculturii, învăţămîntului, comerţului,
transportului)
• Ştiintele economice istorice (doctrinele economice, istoria economiei naţionale şi
mondiale)
• Ştiintele economice de frontieră (geografia economică, econometria, cibernetica economică)
Teoria economică constituie baza teoretică şi metodologică pentru celelalte ştiinţe
economice, elaborează instrumentul de cercetare economică, formuleaza categoriile, legile şi
tendinţele principale în dezvoltarea activităţii economice. Anume această ştiinţă serveşte drept
temelie pentru elaborarea politicii economice promovate de stat.
In secolelle 18-19, denumirea de „economie politica” este recunoscuta si utilizată de
către reprezentanţii tuturor şcolilor şi doctrinelor economice.

Şcola clasică:
fondator-Adam Smith
opinia- banii trebuie învestiţi in urma economisirii lor;
Rezultat-au apărut noi clase de oameni.
Şcoala marxistă :
fondator-K. Maex;
opinia-relaţia dintre clase în procesul de producţie;
rezultat-exploatarea unora de către alţii, apar divergenţe dintre ţări ca rezultat a exploatării, apar
revolte.
Şcola naţionalistă:
fondator-Flist;
opinia-căile de dezvoltare a naţiunilor subdezvoltate, stimularea
producţiei autohtoni.
Rezultat-apar revolte şi conflicte pe plan internaţional.

În linii generale, noţiunile de „economie politică”, „econimics”, „teorie economică”,

„economie” pot fi folosite ca sinonime, însă totuşi sunt unele deosebiri de conţinut între ele.
Teoria economica este compusă din 2 compartemente de bază, doua părţi organice a
unui întreg:
Microeconomie(fondator A. Marshall) studiază:comportamentul producatorului şi
consumatorului, analiza pieţii cu formele ei principale, procesul de formarea preţurilor pe diferite
pieţi, procesul de repartiţie a veniturilor între principalii actori în procesul de producţie.
Macroeconomie(fondator-M. Kezness) studiază economia naţională ca un tot întreg.
Analizează caracterul şi perspectivele dezvoltării economice, fluctuaţiile economice, creşterea
economică, balanţa de plăţi.
Celelalte 2 comportimente ale T.E. mai puţin importante sunt:
Mazoeconomia-analizează compartimentele sistemelor economice naţionale cum ar fi
ramurile acesteia, sectoarele activităţii economice,aspectul regional al dezvoltării economice.
Mondoeconomia-studiază interdependenţa dintre economiile naţionale şi economia
mondială.
Din punct de vedere al modului de atrata viaţa economica deosebim:
Economie pozitivă- are ca obiect studierea vieţii reale şi explicarea cauzelor diferitelor
fenomene economice, acestea servind drept temei a unor legităţi, ipoteze şi tendinţe.
 Economie normativă-arată ce ar trebui să fie întreprinz pentru ca situaţia rela sa devină mai
bună.
Funcţiile Teoriei Economice sunt:
 cognitivă
 metodologică
 practică,
 instructiv-educatvă.


1.2. Metode de cercetare utilizate în cadrul teoriei economice

Metoda- totalitatea mijloacelor, instrumentelor folosite de o ştiinţă oarecare pentru a

studia lumea înconjurătoare, a sistematiza faptele şi a le expune sub formă de categorii ştiinţifice,
legi, tendinţe şi modele.
Principalele metode folosite în cercetarea fenomenelor economice sunt:
Metoda abstracţiei ştiinţifice- procedeu prin care fenomenul cercetat este “curăţat” de fapte şi
trăsături mai puţin importante, ajungindu-se astfel la nucleul acestuia. Metoda dată scoate în
relief trăsăturile caracteristice, dominante pentru fenomenul cercetat. Sunt definite aspectele
esenţiale ale vieţii economice, numite „categorii economice”(banii, profit, buget, marfa , capital).
Metoda unităţii dintre analiză şi sinteză- cu ajutorul analizei fenomenul supus cercetării e
descompus în componentele sale, fiecare parte fiind analizată complex. Prin sinteză, elementele
analizate separat sunt reunite, reconstituindu-se întregul, cunoscîndu-se deja elementul-cheie şi
schiţîndu-se tendinţele dominante în evoluţia fenomenului cercetat.
Metoda istorică- porneşte de la adevărul că fenomenul economic are evoluţie istorică: apare, se
dezvoltă, apoi dispare sau se transformă în altceva.
Metoda logică- fenomenul e reprodus doar prin ceea ce acesta are mai important, mai esenţial.
Metoda analizei cantitative şi calitative-evaluarea mărimilor economice în unităţi naturale şi în
expresie bănească, apoi căutarea modalităţii de transformare a cantităţii în calitate.
Metdelarea economico-matematică-reproducerea schematică a unui sistem liniar, alcătuit din
mărimi variabile, care permite elaborarea unor scenarii de evoluţie a acestora şi alegerea variante
optimale.
Mai există metode ca:
Metoda teoretică
Metoda anologiei
Experimentul economic.

2. Dezvoltarea economică

Dezvoltarea economică a fost întotdeauna o preocupare a omenirii, continuând să fie,

şi în prezent, o temă actuală. Cu toate acestea, delimitarea teoriei dezvoltării economice ca o
ramură importantă a teoriei economice generale s-a făcut în anii 1950-1960.
Geneza ei poate fi urmărită de-a lungul istoriei gândirii economice, având un rol
însemnat în stabilirea şi definirea conceptelor de bază ce însoţesc diferitele teze ale dezvoltării
economice formulate în timp de numeroşi economişti.
Astfel, teoria dezvoltării economice a cunoscut mai multe paradigme, curente şi
orientări, până la actuala concepţie a dezvoltării durabile, care reprezintă principala componentă
a strategiilor şi politicilor promovate de organizaţiile internaţionale şi naţionale, ca şi de
autorităţile guvernamentale din aproape toate ţările.
În literatura occidentală, la un moment dat, procesul de dezvoltare economică şi cel de creştere
economică au fost identificate cu procesul de progres economic, deşi între primele două procese
distincţia este făcută de latura calitativă a procesului dezvoltării economice ce apare în plus faţă
de cel al creşterii economice.
Astfel, economistul englez A.W.Lewis, laureat al premiului Nobel pentru economie în
1979, în capitolul introductiv al lucrării sale, „Teoria creşterii economice”, spune că „subiectul
esenţial al acestei cărţi este creşterea producţiei pe locuitor.” El vorbeşte despre economia
dezvoltării ca un domeniu distinct, care examinează structura comportamentului dezvoltării în
acele ţări în care producţia pe cap de locuitor este sub 2000 $, deşi, afirmă că în realitate există şi
o economie a ţărilor dezvoltate.
 Creşterea economică surprinde aspectele cantitative, dar nu numai la nivelul unui
subansamblu, ci şi la nivelul economiei naţionale. Prin aceasta, Fr.Perroux asimilează creşterea
economică cu sporirea venitului naţional. Dar, nu orice mărire a dimensiunii acestuia este
sinonimă cu creşterea economică, ci numai cea durabilă, susţinută în timpul uneia sau mai multor
perioade lungi. Prin aceasta el deosebeşte creşterea de expansiune, care desemnează un fenomen
pe termen scurt.
Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea o defineşte ca ansamblul
schimbărilor în structurile sociale şi mentale care generează o relaţie de antrenare reciprocă între
aparatul de producţie şi populaţie punând astfel economia naţională în stare să crească cumulativ
şi durabil produsul său real global. Procesul dezvoltării se bazează la el, şi pe ideea de înflorire şi
împlinire a omului şi a complexului social.
O nouă dezvoltare este posibilă dacă se abandonează cultul bunului şi se urmăreşte cu
adevărat maximizarea potenţialului uman. Aceasta este, după Perroux, fundamentul ţărilor în
curs de dezvoltare, el fiind necesar şi ţărilor dezvoltate.
Se poate constata că procesul dezvoltării economice poate presupune modificări de
structură ce pot avea loc în cadrul fluxurilor economice, a fluxurilor de organizare economică.
Astfel, definind structura unui sistem economic prin ansamblul legăturilor care unesc între ele
unităţile simple şi complexe, şi printr-un ansamblu de proporţii între fluxurile şi între stocurile
unităţilor de bază şi combinaţiile obiectiv-semnificative ale acestor unităţi.
Progresul economic reprezintă acea tendinţă a unei economii naţionale ce urmăreşte
ameliorarea performanţelor globale ale funcţionării acesteia, concretizându-se în niveluri mai
înalte de dezvoltare ce conduc la îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei şi a nivelului de
civilizaţie atins având, astfel, o latură socială.
În cadrul sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI, progresul economic devine posibil de
susţinut prin promovarea unor programe şi politici macroeconomice coerente, concepute pe
termen lung şi care vizează atingerea unei anumite stări dorite şi fezabile din punct de vedere
economic şi social. Sintetizând se poate spune că transformarea structurilor economice reprezintă
o latură esenţială a procesului de dezvoltare şi a progresului economico-social, exprimându-se în
ritmurile diferite cu care se realizează creşterea diferitelor sectoare şi ramuri ale economiei,
favorizând, la rândul său, intensitatea dezvoltării economiei naţionale.
 Modificarea în timp a proporţiilor în care se găsesc elementele sistemului economic
constituie un proces logic, caracterul obiectiv al acestor schimbări structurale fiind determinat,
aşa cum se relevă în literatura de specialitate, de dezvoltarea mai rapidă a unor activităţi faţă de
altele, de ritmurile diferite de creştere înregistrate ca urmare a acţiunii diferenţiate a forţelor ce
influenţează comportamentul agenţilor economici.
Cercetarea acestor legături se impune cel puţin din două motive:
- primul este determinat de mutaţiile pe care le-a antrenat şi le va antrena în continuare progresul
tehnic contemporan;
- al doilea constituie acuitatea cu care se pune problema şi amploarea proceselor de restructurare
a producţiei în România, în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi ale
exigenţelor progresului tehnic contemporan.
Procesul de dezvoltare economică, la rândul lui, este înţeles ca transformarea
cantitativă şi calitativă necuantificată direct cu instrumentarul existent la un moment dat a
structurilor economice, dar şi politice şi sociale, a modului de viaţă şi calităţii vieţii, a conştiinţei
umane, a mediului înconjurător etc., a comportamentului general al sistemului economico-social.
Spre deosebire de alţi termeni din limba română, substantivul dezvoltare poate fi însoţit de o
mulţime de adjective, printre care:social, politic, cultural, ştiinţific, spiritual, uman etc. şi nu în
ultimul rând adjectivul economic. Dar oricare ar fi adjectivul folosit, definiţia noului termen
format ne duce direct sau indirect la termenul dezvoltare economică.
Astfel, dezvoltarea socială are ca scop şi finalitate indivizii şi grupurile sociale, fiind
condiţionată de dezvoltarea economică şi în acelaşi timp răsfrângându-se asupra acesteia.
Evoluţia politică dintr-o ţară, la un moment dat, perturbă sau favorizează viaţa economică,
precum şi dezvoltarea economică a ţării respective. Dezvoltarea culturală şi ştiinţifică îşi pune
amprenta asupra nivelului de dezvoltare a individului influenţând productivitatea muncii şi
capacitatea acestuia de a asimila noile inovaţii şi tehnologii, toate acestea având un impact
asupra dezvoltării economice.
Dată fiind complexitatea şi extensia sferei de cuprindere a termenului „dezvoltare
economică”, din literatura de specialitate nu lipsesc definiţiile foarte generale fie de ordin
filosofic, fie pragmatic, multe din ele fiind pe cât de cuprinzătoare, pe atât de simpliste şi
imprecise.
 2.1. Dezvoltarea economică-concept multidimensional
În literatura de specialitate, ce a apărut până în anii 1970, un element definitoriu
pentru dezvoltarea economică se referă la caracteristicile de bază ale ordinii economice.
Fr.Perroux consideră că „ordinea economică este caracterizată prin structurile economice şi
sociale pe care se bazează. Structurile economice presupun articularea părţilor, respectiv a
ramurilor, industriilor, regiunilor şi întreprinderilor într-un tot, prin relaţiile de interdependenţă
dintre ele.
Dezvoltarea presupune desfăşurarea activităţii de către oameni şi pentru oameni, prin
schimbul de bunuri, servicii şi informaţii, şi întrucât decidenţii activi ai unei activităţi, indiferent
de felul acesteia, sunt agenţi economici, în cadrul ordinii economice structurale se întrepătrund
cu cele mentale şi sociale prin reacţii reciproce.
G.Meir s-a preocupat de clarificarea elementelor definitorii formulate de predecesorii
săi şi constată că, conceptul de dezvoltare cunoaşte noi dimensiuni, prin includerea dezvoltării
umane şi prezervării mediului ca finalităţi ale procesului. Clarificările aduse se referă la
următoarele elemente:
- dezvoltarea ar trebui interpretată ca proces pentru a reflecta realitatea şi pentru a orienta
analiza spre acţiunea forţelor aflate în relaţii cauzale de interdependenţă;
- dezvoltarea înseamnă creştere plus schimbare, constând într-o mişcare de ascensiune a
întregului sistem social. Cu alte cuvinte, dezvoltarea poate fi interpretată ca tendinţă de
atingere a unor idealuri de modernizare precum: creşterea nivelului productivităţii, egalizarea
economică şi socială, îmbunătăţirea instituţiilor etc.;
- dezvoltarea înseamnă creşterea venitului real pe locuitor. Creşterea populaţiei poate devansa
pe cea a produsului sau a venitului naţional sau poate fi în aceeaşi proporţie, rezultatul constând
în scăderea sau, în cel mai bun caz, în conservarea nivelului venitului pe locuitor şi aceasta nu
înseamnă dezvoltare economică;
- dezvoltarea este un proces de lungă durată, susţinut pe parcursul a cel puţin 2-3 decenii, care
nu se confundă cu simpla creştere pe termen scurt a venitului real în faza ascendentă a unui ciclu
economic;
 - pe termen lung dezvoltarea susţinută presupune realizareaei, astfel încât să reuşească
menţinerea unui mediu înconjurător nedegradat pentru generaţiile viitoare.
Multe pieţe se globalizează. De exemplu, cum unele gusturi devin universale în rândul
tinerilor, va apărea acelaşi mod de a se îmbrăca în aproape toate marile oraşe. Multe corporaţii se
globalizează pe măsură ce devin tot mai mult corporaţii transnaţionale.Acestea sunt firme foarte
mari cu o prezenţă fizică în mai multe ţări şi cu o structură managerială tot mai descentralizată.
Un exemplu în acest sens pot fi restaurantele McDonald`s, firmele Coca-Cola, Nestlé, Mercedes-
Benz şi Sony. Multe pieţe ale forţei de muncă se globalizează, pe măsură ce revoluţiile în
comunicaţii şi transporturi permit variatelor componente ale oricărui produs să fie realizate
oriunde în lume. De exemplu, un televizor sau un CD-player obişnuit va conţine componente
făcute în ţări diferite, ştiindu-se unde este asamblat un produs, dar fiind tot mai dificil de spus
unde este făcut.
Din punct de vedere al investiţiilor, cel mai important rezultat al globalizării este că
firmele mari caută să aibă o prezenţă fizică în multe ţări importante. În anii 1950 şi 1960
majoritatea investiţiilor străine erau făcute de firme din Statele Unite ale Americii care investeau
pentru a-şi asigura prezenţa pe pieţele externe. În zilele noastre, majoritatea ţărilor dezvoltate au
parte de fluxuri majore de investiţii, în ambele direcţii, spre interior, prin firmele străine care
investesc în pieţele lor şi spre exterior, prin firmele proprii care investesc în străinătate.
Anii 1990 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării, deoarece pe de o parte
modelele neoclasice ale creşterii economice nu se dovedeau suficient de largi pentru a cuprinde
şi variabile extraeconomice, iar pe de altă parte diferite modele ale dezvoltării economice riscau
să se îndepărteze foarte mult de abordarea riguroasă a modelării economice, prin introducerea
unui număr mare de parametrii sociali, istorici, culturali etc.
În prezent, există două direcţii principale de studiu: una în legătură cu acumularea
cunoştinţelor, iar alta cu o viziune mai largă în legătură cu capitalul, şi anume, capitalul uman.
Pentru prima direcţie sunt cunoscute modelele de cercetare-dezvoltare. Deoarece progresul
tehnologic este cel care face ca cu acelaşi volum de muncă şi capital să se obţină mai mult venit
naţional, este necesară analiza explicită a sectorului de cercetare-dezvoltare. Se lucrează cu
funcţii Cobb-Douglas atât pentru output, cât şi pentru descrierea sectorului de cercetare-
dezvoltare. Se caută, astfel, să se surprindă dinamicele interne ale activităţii de cercetare-
dezvoltare, modul în care poate fi stimulată şi gestionată inovaţia tehnologică, în acest sens fiind
utilizate studiile lui Baumol (1990); Murphy, Shleifer şi Vishny (1991).
De asemenea, pot fi avute în vedere şi teorii care se referă la aspectele regionale ale
dezvoltării, cum ar fi: teoria dezvoltării cu diferenţiere fricţională; teoria dezvoltării polarizate;
teoria dezvoltării endogene. Ideea de bază a teoriei dezvoltării cu diferenţiere fricţională a fost
formulată de G.Myrda. Se consideră că dezechilibrele regionale au la bază decalajele cronologice
inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecinţă mobilitatea imperfectă a
factorilor de producţie. Aceasta aduce în discuţie problema omogenităţii timpului economic,
decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice.
„Această perspectivă este ceva mai completă decât teoriile stadiilor de dezvoltare sau
cea a dezvoltării duale, deoarece caută să identifice repere temporale în domeniul economic, al
instituţiilor şi normelor sociale, al valorilor culturale, religioase, etice etc. Eliminarea decalajelor
apare ca o problemă de sincronizare a diferiţilor timpi istorici.”
Teoria dezvoltării polarizate (sau a polilor de creştere) are ca punct de pornire lucrările
lui Fr.Perroux. Teoria porneşte de la faptul că dezvoltarea reprezintă un proces dezechilibrat şi
ierarhizat în acelaşi timp şi că doar anumite unităţi economice au un rol important în procesul
dezvoltării. Ele pot fi considerate drept poli ai creşterii economice, dar aceştia pot fi şi anumite
zone din teritoriu sau elemente de infrastructură.
Teoria dezvoltării endogene este, oarecum, opusă teoriei polilor de creştere, punând
accentul pe dezvoltarea de la nivelurile structurale de bază. Componentele majore ale acestei
teorii sunt autarhia regională selectivă şi punerea în valoare a avantajului regional strategic.
Avantajul acestei teorii constă în mobilizarea eforturilor de punere în valoare a potenţialului
local. O problemă importantă, care a apărut şi s-a manifestat din ce în ce mai mult este aceea a
nivelului şi a ritmului dezvoltării economice în strânsă legătură cu condiţiile şi factorii de mediu.
Astfel, creşterea economică trebuie să aibă un nivel care să permită acoperirea, în concordanţă cu
condiţiile contemporane, a nevoilor membrilor societăţii. Aceasta presupune desfăşurarea
concretă a creşterii economice în raport cu factorii de mediu, atât în timp, unde trebuie să aibă
continuitate, cât şi în spaţiu. Acest lucru presupune o dezvoltare care să poată fi susţinută de
factorii naturali şi umani şi care, în plus, să poată fi durabilă, respectând echilibrul ecologic
dinamic.
 Dezvoltarea presupune un ansamblu de transformări care modifică comportamentele,
integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse calificării forţei de muncă, cunoştinţele
industriale modificând anticipările şi stimulând acumularea. Este un proces complex în care
aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi politice ale vieţii omului şi
societăţii.
Intensitatea dezvoltării, ritmurile acesteia, performanţele obţinute diferă de la o ţară la
alta sau de la zonă la zonă, datorită unei multitudini de factori şi condiţii. Ca urmare, lumea s-a
structurat de-a lungul timpului în ţări cu dezvoltare puternică şi ţări cu o dezvoltare mai slabă. De
aceea, în statisticile internaţionale, în articole, studii şi lucrări putem întâlni gruparea statelor
lumii în state dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate. Astfel, pentru a desemna ţările în
care procesul dezvoltării economice nu este la cotele necesare economiei respective a apărut şi s-
a folosit termenul de subdezvoltare economică.
În raport cu dezvoltarea care este un proces, subdezvoltarea economică reprezintă o
stare, care diferă ca intensitate de la o ţară la alta, de la o epocă istorică la alta, ea marcând
punctul de la care începe procesul de dezvoltare. Dar, subdezvoltarea nu poate fi considerată ca o
simplă rămânere în urmă faţă de ţările industrializate, raportarea ei la aceste state dezvoltate
făcându-se doar pentru a arăta deosebirile dintre ţările respective.
P.Guillaumont defineşte subdezvoltarea ca o situaţie în care populaţia, parţial sau în
totalitate, nu are capacitatea de a-şi satisface nevoile fundamentale, adică satisfacerea
„minimului vital”. Prin contrast cu dezvoltarea, el afirmă că subdezvoltarea este nu numai o
situaţie în care nivelul de trai este scăzut pentru marea majoritate a populaţiei, ci şi o stare în care
apare incapacitatea de a realiza o creştere durabilă, autonomă şi convenabil repartizată, adică o
situaţie care presupune o serie de obstacole în calea dezvoltării.
La rândul său G.Meir defineşte dezvoltarea economică „ca fiind un mijloc şi nu un scop,
constând într-un proces instrumental pentru eliminarea sărăciei persistente şi realizarea
dezvoltării umane”, adică prin „eliminarea sărăciei” autorul înţelegând înlăturarea tuturor
obstacolelor specifice subdezvoltării şi deschiderea unui drum durabil pentru realizarea
procesului de dezvoltare.
Todaro formulează trei obiective principale ale dezvoltării:
1.creşterea disponibilităţilor şi îmbunătăţirea distribuţiei bunurilor şi serviciilor de subzistenţă:
hrană, locuinţă, sănătate, protecţie;
 2. ridicarea standardului de viaţă prin creşterea veniturilor, respectiv asigurarea de locuri de
muncă, o mai bună educaţie şi o mai mare atenţie acordată valorilor culturale şi umane;
3. extinderea gamei de alegeri economice şi sociale pentru indivizi şi stat, prin eliberarea de
dependenţă nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi alte ţări, dar şi faţă de ignoranţa şi
mizeria umană.

2.2 Precursori, clasici şi neoclasici

Un loc deosebit, în evoluţia gândirii economice referitoare la dezvoltare, îl ocupă
ideile istoricului arab Abdurahman Abu Zaid IbnKhaldun în lucrarea „Prolegomene” apărută în
1377, în care susţinea că, pentru realizarea creşterii economice este necesar să se reunească cinci
categorii de factori: creşterea demografică, progresul tehnic, căutarea de profit individual,
respectul proprietăţii private şi solidaritatea instituţiilor politice şi juridice.
La clasicii gândirii economice, dezvoltarea economică este caracterizată prin
acumularea capitalului, acest proces fiind posibil prin lărgirea pieţei naţionale şi a celei
internaţionale, precum şi prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural,
spontan, căruia îi poţi constata doar existenţa şi explica mecanismele. Dezvoltarea economică
spontană, generată de respectarea „laissez faire”-ului, era accesibilă oricărei ţări, iar în situaţia în
care unele ţări nu erau capabile să-şi realizeze propria dezvoltare, aceasta se putea realiza cu
ajutorul relaţiilor economice internaţionale.
A.Smith acceptă mişcările de capital şi efectul lor benefic asupra unor ţări mai slab
dotate cu resurse, ca şi avantajul schimbului internaţional, concretizat în amplificarea diviziunii
muncii şi ca atare în creşterea productivităţii, precum şi în faptul că oferă un debuşeu factorilor
de producţie, care pe piaţa internă nu ar avea utilizare, dar pe piaţa externă, prin transformarea
lor în produse, devin utili.
A.Smith constată un progres al tuturor economiilor prin dezvoltarea agriculturii astfel
încât să se realizeze o cât mai bună satisfacere a nevoilor fundamentale necesare atingerii
nivelului minim de trai, apoi prin dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului exterior pe baza
surplusului realizat în agricultură. Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi
specializarea muncii în procesul adâncirii diviziunii ei erau, în analiza lui Smith, sursele creşterii
avuţiei. Creşterea era posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi
introducerii noii tehnologii. Atât concurenţa, cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la
punerea în mişcare a acestui proces cumulativ.
În concepţia lui D.Ricardo existau posibilităţi de dezvoltare a societăţii capitaliste, el
fiind preocupat, mai ales, de repartiţia avuţiei. Astfel, factorul, care ar fi putut menţine
acumularea capitalului în industrie, o producţie mai mare, şi, ca atare, un nivel superior al
economiei unui stat, era dat de creşterea productivităţii muncii în agricultură.
Creşterea productivităţii avea drept rezultat obţinerea alimentelor la costuri scăzute,
ceea ce conduce, după părerea lui Ricardo, la acordarea unor salarii mai mici şi obţinerea unor
profituri mult mai mari decât valoarea acestora înainte de a se realiza această creştere a
productivităţii muncii. Totuşi acest proces pe termen scurt nu era posibil, deoarece progresul
tehnologic cere timp, de aceea obţinerea unei productivităţi mai mari pe solurile existente o
vedea posibilă pe termen lung, pe baza schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt, ieftinirea
alimentelor se putea realiza prin intensificarea schimburilor între diferite ţări dintre care unele
înregistrau surplusuri în acest domeniu, adică prin dezvoltarea comerţului exterior.
Totuşi, creşterea economică împreună cu expansiunea demografică, pe termen lung, au
demonstrat că suprafeţele arabile nu erau suficiente pentru a asigura necesarul de hrană şi a
apărut necesitatea folosirii unor terenuri al căror soluri se caracteriza printr-un nivel scăzut al
fertilităţii şi, ca atare, care presupuneau randamente descrescânde.
Analiza clasică a recunoscut existenţa unor niveluri diferite de dezvoltare în anumite
ţări, prin autori ca Smith şi Mill, dar ea nu a reprezentat decât un punct de plecare pentru teoriile
dezvoltării, deoarece ea a considerat dezvoltarea un fenomen natural şi spontan într-o economie
deschisă în care se realizează schimburi economice internaţionale bune pentru toţi partenerii.
Spre deosebire de clasici, şcoala neoclasică a fost preocupată mai mult de probleme
legate de echilibru şi preţuri. O excepţie a acestei şcoli o constituie J.A.Schumpeter, care a
publicat în 1912 lucrarea „Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung”, ce a fost tradusă în
engleză „The Theory of Economic Development”, iar în franceză „Théorie de l’évolution
économique.”
În această lucrare, Schumpeter face distincţie între două tipuri de economii:
- o economie ce funcţionează în condiţiile echilibrului general, ca un circuit fără evoluţie, ce se
repetă mereu, în mod identic;
- o altă economie aflată în procesul dezvoltării, având ca punct cheie al procesului inovaţia, al
cărei purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul.
Primul tip de economie se află într-o situaţie în care nu există dezvoltare durabilă
deoarece nefiind credite şi dobânzi nu sunt nici bancheri, moneda având un rol pasiv, procesele
de producţie se bazează pe rutină, iar preţurile sunt legate cu costurile medii, astfel încât nu
există profit.
În al doilea tip de economie, elementul cheie, antreprenorul sau întreprinzătorul, poate fi:
- fabricant-comerciant;
- şef de industrie, ce poate fi sau nu proprietarul întreprinderii;
- director, salariat cel mai adesea, dar care are responsabilitatea efectivă a gestiunii;
- fondatorul, creatorul întreprinderii.
Antreprenorul, în oricare din cele patru ipostaze, are obligaţia de a găsi noi combinaţii
ale factorilor de producţie, cât mai eficiente, ceea ce înseamnă inovaţie, elementul cheie al
dezvoltării. Inovaţia provoacă o nouă investiţie într-o întreprindere, care are ca rezultat realizarea
unor transformări şi în alte întreprinderi, având ca efect trecerea de la o stare a economiei în care
nimic nu se schimbă, totul este staţionar, la o economie aflată în plină dezvoltare.
Pentru a putea realiza acest proces trebuie să se constituie un mediu favorabil în care
antreprenorul să poată acţiona, trebuie să existe nişte reguli precizate şi respectate de toţi
partenerii şi, în plus, societatea, ca un întreg, are un rol deosebit în susţinerea activităţii
antreprenorului.
Din cele expuse anterior, teoria elaborată de Schumpeter nu este o teorie a apariţiei
dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care a atins un anumit
nivel.

2.3 Teorii contemporane ale dezvoltării

1.Teoria economiei duale
Modelul dezvoltării duale a fost elaborat şi prezentat în anul 1954 de A.Lewis,
considerat alături de Myrdal şi Rostow, unul dintre primii pionieri ai dezvoltării. În conformitate
cu „ortodoxia” vremii sale, reprezentată de o „sinteză între neoclasici (microeconomie) şi
gândirea keynesiană (macroeconomie)” , Lewis conduce analiza în termenii neoclasici ai teoriei
preţurilor şi alocării resurselor şi lasă loc instrumentelor moderne ale econometriei.
 W.A.Lewis susţinea că „elementul cheie al dezvoltării economice consta în
acumularea rapidă de capital şi considera că problema centrală a teoriei dezvoltării economice
era de a înţelege maniera prin care o comunitate care economisea şi investea doar 4 sau 5
procente, sau chiar mai puţin din venitul său naţional se putea transforma într-o societate în care
economisirea voluntară să crească la 12-15 procente sau mai mult.”
Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:
- un sector tradiţional sau de subzistenţă, ce se caracterizează printr-un exces de forţă de
muncă, ce se află în şomaj, adesea deghizat. Excesul de forţă de muncă este alimentat de
creşterea demografică. În situaţia de suprapopulaţie şi subutilizare, salariul rural este determinat
de nivelul subzistenţei, iar productivitatea marginală este egală cu zero, aceasta semnificând că
atunci când agriculturii i se sustrage o parte din forţa de muncă, producţia nu scade;
- un sector modern sau capitalist format din activităţile industriale din mediul urban şi,
eventual, plantaţiile, caracterizându-se printr-o productivitate mai înaltă şi primeşte forţă de
muncă de la sectorul tradiţional.
Transferul de forţă de muncă din mediul rural este realizat la o rată a salariului curent
apropiată de nivelul de subzistenţă. La originea creşterii economice se află procesul de
economisire al populaţiei care permite realizarea de investiţii, făcute în mare parte din profitul
obţinut. Dar, aşa cum se constată în modelul lui Lewis, economiile lucrătorilor sunt foarte mici,
iar cele ale clasei de mijloc sunt puţin mai mari, dar sunt nesemnificative din punct de vedere al
investiţiilor ce se pot realiza din ele. Cei care dispun de economii sunt capitaliştii societăţii,
indiferent de domeniul lor de activitate, industrie şi agricultură, şi ei pot realiza cu acestea
investiţii productive.
În mare, dezvoltarea duală, descrisă de Lewis, a fost considerată ca fiind conformă
cu realităţile din ţările subdezvoltate şi, în consecinţă, a fost larg acceptată ca model standard al
dezvoltării din anii 1960-1970. Bineînţeles, modelul produs de Lewis a fost supus, de-a lungul
timpului, la numeroase critici şi dezvoltări.

2. Teoria stadiilor dezvoltării economice

 Primul care a adoptat o schemă stadială este A.Smith, fiind formată din următoarele
etape: vânătoarea, stadiul pastoral, stadiul agricol, stadiul comercial şi cel manufacturier. O
concepţie diferită asupra dezvoltării stadiale aparţine lui K.Marx, care interpretând cursul
istoriei, elaborează dialectica sa stadială, ce cuprinde: epoca primitivă, epoca sclavagistă, epoca
feudală, epoca capitalistă şi cea socialistă.
În cadrul şcolii istorice germane se distinge Fr.List, care în lucrarea „Sistemul naţional
de economie politică” descrie cinci stadii de evoluţie: stadiul primitiv, stadiul pastoral, stadiul
agricol, stadiul agricol-manufacturier şi cel agricol-manufacturier-comercial. List pune accentul
pe ultimele trei stadii, explicând succesiunea acestor stadii prin nivelul de dezvoltare al „forţelor
productive”, în care intră toţi factorii generatori ai „puterii industriale care constituie sursa de
dinamism economic, respectiv motorul expansiunii naţionale, sub toate formele sale.” şi
instituţiile politice şi concepţiile morale cu rol de stimulare sau de obstrucţionare a activităţii
economice.
Primul stadiu, cel al societăţii tradiţionale se caracterizează pe ştiinţa şi tehnica
prenewtoniană, pe sectorul agricol arhaic, precum şi pe legăturile de familie şi cele din cadrul
diferitelor clanuri ce existau încivilizaţiile mediteraneene ale Orientului Mijlociu şi Europa
medievală. Toate aceste condiţii nu excludeau creşterea producţiei, însă nivelul acesteia pe
locuitor rămânea la un nivel foarte scăzut.
Al doilea stadiu, al condiţiilor prealabile demarajului s-a manifestat spre sfârşitul
secolului al XVII-lea pentru statele din Europa de Vest, şi a presupus: apariţia unor noi capacităţi
de producţie datorită descoperirilor ştiinţei moderne; constituirea statelor naţionale centralizate
cu administraţie relativ eficace; creşterea nivelului de educaţie al populaţiei şi apariţia de noi
întreprinzători; extinderea comerţului, transformarea instituţiilor economice şi posibilitatea de a
realiza progres economic.
Cea mai importantă fază în teoria lui Rostow este demarajul/decolarea considerată ca o
etapă de tranziţie în evoluţia oricărei societăţi, fiind caracterizată prin:
- creşterea dimensiunilor activităţii economice din industrie şi agricultură;
- dezvoltarea unuia sau mai multor sectoare industriale dinamice cu o înaltă rată de creştere;
- creşterea ratei investiţiilor productive la cel puţin 5% sau chiar peste 10% din venitul sau
produsul naţional;
 - existenţa sau implementarea rapidă a unui cadru politic, social şi instituţional care să
permită exploatarea impulsurilor spre expansiune generate de sectoarele dinamice.

2.4. Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă poate fi definită ca o dezvoltare care corespunde necesităţilor
prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
Cu alte cuvinte, ea arată că dreptul la dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în
mod echitabil, nevoile de dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare.
S-a constatat că pentru a realiza o dezvoltare durabilă, aceasta trebuie să se combine
cu o dezvoltare economică şi demografică care să asigure măsuri de protecţie a mediului şi de
economisire a resurselor. Astfel, relaţia economie-mediu a cunoscut două direcţii ideologice de
abordare a sa, şi anume tehnocentrismul şi ecocentrismul.
Adepţii tehnocentrismului susţin capacitatea omului şi a tehnologiei de a se adapta
oricărei lipse a vreunei resurse naturale datorită substituibilităţii factorilor de producţie şi nu
stabilesc nici un fel de limite pieţei nici pentru producători, nici pentru cumpărători.
De cealaltă parte se află adepţii ecocentrismului care susţin acţiunile de protecţie a
mediului combinate cu o limitare a nivelului producţiei, al consumului şi al creşterii
demografice.
Un model de dezvoltare durabilă ar trebui să cuprindă:
- obiective economice optime şi nu maxime ale activităţii economice, specificându-se, în
cazul reducerii acesteia, nivelul până la care se va ajunge;
- înţelegere a faptului că mediul este guvernat de legi ale fizicii, cum sunt cele ale
termodinamicii şi, de aceea, energia liberă este permanent degradată în forme legate,
entropizându-se;
- perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a resurselor în vederea unei
evaluări corecte a costurilor şi beneficiilor;
- existenţa rarităţii economice şi ecologice, deoarece Pământul este o sferă finită şi, ca atare,
cuprinde cantităţi finite din unele resurse naturale, în timp ce altele nu au aceeaşi rată de refacere
ca cea de exploatare;
 Acţiunile desfăşurate de UE au condus către elaborarea unui raport ce prevede o
dezvoltare durabilă globală. Raportul porneşte de la ideea că acţiunile globalizării reprezintă o
forţă puternică pentru creşterea globală sustenabilă, oferind căi pentru a rezolva problemele
internaţionale, cum ar fi sănătatea, educaţia şi mediul. Permiţând dezvoltarea necontenită, forţele
pieţei cauzează şi accentuează inegalitatea, putând produce pagube reversibile mediului.
Globalizarea trebuie să meargă mână în mână cu măsurile realizate pentru prevenirea şi
diminuarea acestor efecte.
Toate aceste măsuri adoptate în legătură cu globalizarea şi mediul înconjurător au ca
obiectiv principal asigurarea că globalizarea contribuie la dezvoltarea durabilă. Din punct de
vedere al comerţului, activităţile economice specifice globalizării au urmărit: îmbunătăţirea
integrării ţărilor in curs de dezvoltare în economia mondială; schimbarea sistemului generalizat
de preferinţe pentru a ţine cont de dezvoltarea durabilă; includerea dezvoltării durabile în
acordurile bilaterale şi regionale; reducerea utilizării netransparente a sistemului financiar
internaţional şi adaptarea sa în mod mai eficient; încurajarea afacerilor europene pentru a fi
responsabile din punct de vedere social etc.
În cadrul politicilor UE s-a urmărit integrarea dezvoltării durabile în acestea prin
stabilirea unui sistem de evaluare economică, socială şi ecologică a impactului activităţii
economice asupra mediului; continuarea procesului de adaptare a politicilor la obiectivele
dezvoltării durabile; combaterea efectelor negative ale emigrării.
O dezvoltare durabilă nu poate fi realizată fără o implicare a societăţii civile, realizându-se o
guvernare globală coerentă şi eficientă din punct de vedere economic, social şi ecologic.
 3. Funcţiile teoriei economice

Teoria economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea este:

- baza – "fundamentul" sistemului învăţământului economic şi al formării gândirii
economice ştiinţifice;
- baza teoretico-metodologică în procesul elaborării şi corectării politicii economice a
firmelor, statului;
- izvorul şi "promotorul" valorilor ideologice.
Evaluarea ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi efectuată în baza "setului"
de funcţii pe care aceasta le îndeplineşte.
1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a fenomenelor
economice, de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite lărgirea orizontului şi
proceselor ce decurg în mediul ambiant, înţelegerea mecanismului de funcţionare şi dezvoltare a
sistemului economic, formarea gândirii economice ştiinţifice (solicitată în mediul tineretului
studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor, funcţionarilor publici).
2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor activităţii economice
raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării economice, elaborarea prognozelor ştiinţifice şi
a perspectivelor dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei economice (ca şi al altor discipline)
constă în asigurarea activităţilor raţionale, deoarece cunoştinţele contribuie la elaborarea
previziunii, iar previziunea stă la baza acţiunii. Deseori, funcţia legată de previziunile în
domeniul dezvoltării economice pe termen scurt şi lung devine autonomă şi se afirmă ca o
funcţie de pronosticare. Ea are un rol important la elaborarea programelor şi prognozelor de
dezvoltare pentru subiecţii economici mari şi a economiei naţionale în întregime.
3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor (categoriilor) şi a metodologiei de analiză
economică (instrumente, procedee, metode ştiinţifice de cunoaştere), necesare pentru toate
ştiinţele economice aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor economice concrete.
4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi viziuni. În
ultimul timp, ca urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în perioada sovietică, mulţi
cercetători autohtoni ignoră sociumul să existe "în afara ideilor" – în toate timpurile, ideile au
guvernat şi continuă să guverneze lumea! Important este ca ideile economice – "lozincile
gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate posibilităţilor, tradiţiilor şi intereselor societăţii. În
caz contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu o politică economică neefectivă.
De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a ideologiei de piaţă în forma amplificată, în
special, în lipsa structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de consecinţe negative de
ordin economic, social, etic şi moral.

BIBLIOGRAFIE

1.“Doctrine economice”, Taşnadi Alexandru, Ed. ASE, Bucureşti 2002

2. “Gîndire Economică de după Keyns”, Beand M., Dostaler, G., Ed. Eurosong & Book,
Bucureşti 2004
3. “Istoria gîndirii economice”, Gheorghe Popescu, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti 2001

Surse din internet:

http://www.scritube.com/economie/Stiinta-economica-in-perioada-1451422913.php
http://www.conspecte.com/Teoria-econamica/obiectul-de-studiu-si-metodele-teoriei-
economice.html
http://www.wikipedia.org/