Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE
MASTER STUDII DE ROMÂNISTICĂ
ANUL I, SEM. I
CURS PRAGMASEMANTICĂ

Un demers interpretativ din perspectiva


pragmasemanticii
Prezentul demers constituie o tentativă de analiză a unei microsecvenţe epice, folosind
mijloacele pragmaticii şi ale semanticii, perspectivă lingvistică inedită, ce parvine studiilor
asupra comunicării.
În ceea ce ne priveşte, am optat pentru aplicarea principiilor teoriei pertinenţei asupra
unui fragment din textul lui Ioan Groşan, Caravana cinematografică, pe care îl reproducem în
cele ce urmează:
„Caravana cinematografică intră în sat pe la orele cinci după-amiaza. Ploua mărunt şi
prin parbrizul aburit al camionului primele case se zăreau ca nişte mogâldeţe. Când ajunse în
dreptul unei cruci de lemn pe care era răstignit un Cristos de tablă, mâncat de rugină şi cu un
braţ lipsă, camionul se opri. Lângă cruce stătea un om îmbrăcat cu o pufoaică. Uşa cabinei se
deschise şi de după ea se ivi un cap cârlionţat, de băieţandru.
- Ei, nene! Ăsta-i satul Mogoş?
Omul de lângă cruce îşi lungi gâtul şi se întoarse din profil, ducând o mână la ureche.
- Mogoş! Ăsta-i satul Mogoş? - sună din nou întrebarea.
- Mogoş, Mogoş! - se grăbi să răspundă cel cu pufoaica.
- Da' Căminul cultural nu ştiţi pe unde vine?
- Tot înainte, zise omul, ţineţi tot înainte. E lângă biserică. Uşa cabinei se închise şi camionul,
un „Molotov" cu botul lunguieţ, vopsit în verde închis, şi cu o cuşcă mare din scânduri acoperită
de afişe în spate, porni legănându-se pe drumul desfundat de ploaie. În cabină era cald.”

Menţionăm faptul că în analiza de faţă vom utiliza abrevierile consacrate: L pentru


locutor, I pentru ilocutor, E pentru a desemna conceptul de enunţ, precum şi GN, cu referire la
noţiunea de grup nominal.
O altă observaţie esenţială se impune, şi anume faptul ca fragmentul mai sus reprodus
constituie ceea ce, în termenii naratologiei, am numi incipitul textului, aşadar secvenţa sa iniţială.
Precizarea aceasta nu este fortuită în contextul în care vom aduce în discuţie în analiza noastră şi
aspecte ce vizează problema coerenţei discursive.

2
*
În ceea ce priveşte textul supus analizei, trebuie precizat faptul că rolul locutorului (L) îl
joacă instanţa auctorială, iar funcţia interlocutorului (I) – un interlocutor ideal – este îndeplinită
de cititorul abstract al textului.
Pornind de la premisa că L unui E produce un act de comunicare ostensiv-inferenţial, ce
presupune o dublă intenţie, informativă şi comunicativă, vom începe analiza noastră cu E3: Când
ajunse în dreptul unei cruci de lemn pe care era răstignit un Cristos de tablă, mâncat de rugină
şi cu un braţ lipsă, camionul se opri.
Automat, lecturând acest enunţ, I va actualiza o serie de cunoştinţe enciclopedice,
selectate dintr-un ansamblu vast pe care îl deţine. Acesta va aplica strategia intepretativă, adică
va utiliza, în interpretarea E3, date pe care le crede adevărate despre credinţele şi intenţiile L.
Astfel, I va atribui L intenţia de a comunica un anumit conţinut sau altul.
În consecinţă, lectura E3 va actualiza I, din ansamblul datelor pe care le deţine, o anumită
informaţie: faptul că acelaşi motiv al Hristosului de tinichea este întâlnit în debutul romanului
Ion, al lui Liviu Rebreanu. Devine astfel evidentă în acest caz o situație nonnaturală, ce, în
viziunea lui Grice, presupune o dublă intenție: de a produce un efect asupra I și de a fi satisfacută
această intenție a producerii efectului, grație recunoașterii sale de către I. Efectul produs asupra I
îl constituie identificarea unui loc comun pe care îl dețin cele două texte – prezența Hristosului
de tinichea – , cea de-a doua intenție fiind satisfăcută odată cu recunoașterea de către I a intenției
L de a atrage atenția asupra asemănării dintre cele două texte.
Succesul comunicării pe care o presupune E3 este asigurat de existența în vecinătatea
cognitivă a I a faptului manifest reprezentat de prezența motivului mai sus citat în romanul lui
Liviu Rebreanu. În condițiile în care L se iluzionează asupra a ceea ce intră în vecinătatea
cognitivă mutuală pe care o partajează cu I său, actul de comunicare va eșua.
Cum însă, în cazul discursurilor literare, discutăm despre un cititor ideal, vom presupune
că I deține în vecinătatea sa cognitivă faptul manifest al prezenței motivului Hristosului de
tinichea în romanul lui Liviu Rebreanu. Selectând această informație din ansamblul cunoștințelor
sale enciclopedice, I va depune un efort în interpretarea E3. Odată devenit manifest faptul
recurenței motivului în discuție, se poate afirma că s-au produs suficiente efecte astfel încât E3 să
fie considerat pertinent, iar procesul inferențial de interpretare poate înceta.

3
În acest context, anumite informaţii la care I are acces prin interpretarea E1 şi E2 – faptul
că este menţionată intrarea într-un sat şi că se descrie în treacăt aspectul caselor – nu vor avea alt
rol decât acela de a-l ajuta pe I să identifice intenţia informativă globală a discursului: aceea de
a institui o asemănare pregnantă între cele două secvenţe icipiente ale textelor în discuţie: Ion şi
Caravana cinematografică.
La acest nivel, I va putea emite ipoteze anticipatorii referitoare la intenţiile L. În baza
informaţiilor pe care le deţine cu privire la caracteristicile scrierilor postmoderne şi pe care I le
va selecta din ansamblul cunoştinţelor sale enciclopedice, acesta va recunoaşte intenţia parodică
a instanţei auctoriale, care se raportează la o întreagă tradiţie literară cu sentimentul că totul a
fost scris. Astfel, recuperarea motivului Hristosului de tinichea, impus de un model literar
consacrat, Liviu Rebreanu, precum şi reluarea descrierii drumului şi a satului, într-o manieră
concisă insă, constituie mărci ale scriiturii postmoderne, pe care I le va recunoaşte, fiind capabil,
în acest moment să formuleze următoarea ipoteză anticipatorie: L va construi un discurs parodic,
recuperând unul sau mai multe modele literare consacrate, pe care îl/le va trece prin filtrul
ironiei, abordându-l/-le dintr-o perspectivă ludică, desolemnizată.
Următoarele două enunţuri introduc în discurs doi referenţi: un om îmbrăcat cu o
pufoaică şi un băieţandru cu cap cârlionţat. Construind E Ăsta-i satul Mogoş?, L' (băiatul
cârlionţat) efectuează un act de comunicare ostensiv-inferenţială, întrucât îi face cunoscută I
(omul cu pufoaica) intenţia pe care o are de a-i face cunoscută următoarea informaţie: Va rog să-
mi confirmaţi dacă acesta este satul Mogoş.
Cititorul ideal al textului va construi automat următoarea ipoteză anticipatorie: L' nu este
din sat şi nici din împrejurimi. Ipoteza este ulterior confirmată de către instanţa auctorială, prin
atribuirea unei întrebări ulterioare lui L': Da' Căminul cultural nu ştiţi pe unde vine? Aşadar
discutăm despre un caz de confirmare de ipoteze anticipatorii.
Interesant se dovedeşte a fi E Omul de lângă cruce îşi lungi gâtul şi se întoarse din profil,
ducând o mână la ureche. Această reacţie gestuală ce vine din partea I' reprezintă un act de
comunicare ostensiv-inferenţială mai puţin tipic. Deşi nu se constituie într-o formă verbalizată de
răspuns, actul comunicaţional presupune transmiterea unei informaţii, precum şi intenţia clară a
acestei dorinţe de comunicare. Întorcându-se din profil şi ducând mâna la ureche, I' are intenţia
de a transmite următoarea informaţie: Vă rog să repetaţi întrebarea, căci nu am auzit ce aţi spus.

4
Având intenţia de a transmite această informaţie L', dar şi intenţia foarte explicită de a comunica,
I' reuşeşte să se facă înţeles, chiar nerostind vreun cuvânt. Putem aşadar afirma că I' efectuează
un act de comunicare ostensiv-inferenţială, soldat cu un succes, întrucât L' recuperează intenţia
informativă a I', repetând, prin urmare, întrebarea adresată anterior.

*
Un alt aspect pe care îl vom aduce în discuţie în rândurile următoare este cel pe care l-am
anunţat la începutul analizei noastre. Ne interesează măsura în care fragmentul de discurs literar
supus interpretării poate fi catalogat drept coerent sau, dimpotrivă, drept incoerent.
Am folosit mai sus noţiunea de discurs, în condiţiile în care avem de-a face cu o situaţie
transfrastică, fiind satisfăcută condiţia esenţială a discursului: existenţa unei succesiuni de
minimim două fraze (Charolles, Combettes, 1978; Stati, 1990).
În ceea ce ne priveşte, considerăm discursul analizat drept unul coerent, mai multe
elemente conlucrând la crearea acestei impresii.
În primul rând, textul conţine ceea ce se numesc mărci ale coeziunii. Deşi nu constituie o
condiţie sine qua non a coerenţei (dimpotrivă, există discursuri ce prezintă mărci ale coeziunii,
însă care nu pot fi considerate drept coerente), în ceea ce priveşte cazul particular al fragmentului
nostru, aceste mărci contribuie la realizarea coerenţei în ansamblul textului.
Astfel, printre anaforele discursive se numără descrierea definită incompletă omul, din E
Tot înainte, zise omul, ţineţi tot înainte. Este cazul unei descrieri definite incomplete, întrucât
aceasta se referă la un element desemnat într-o frază anterioară (om îmbrăcat cu o pufoaică),
aşadar este coreferenţială cu acesta şi eşuează în a determina un individ specific drept referent al
său în absenţa raportării la elementul desemnat în frazele anterioare.
Cu privire la referentul desemnat prin termenul omul, observăm că se înregistrează şi un
caz de recurenţă strict lexicală, constând în reluarea aceluiaşi element lexical, în desemnarea
unui referent: un om îmbrăcat cu o pufoaică, cel cu pufoaica sau camionului, camionul (dublă
recurenţă).
O altă marcă a coeziunii o constituie reluarea referentului prin substituirea sa cu elemente
fără sens propriu. Este cazul referentului desemnat prin GN uşa cabinei, ce este reluat prin
substitutul pronominal ea. În această situaţie, uşa cabinei este antecedentul, iar ea, elementul
anaforic, între aceşti termeni stabilindu-se o relaţie de coreferenţialitate.

5
Trebuie să precizăm însă faptul că situaţia anterior descrisă nu este una de anaforă
discursivă, întrucât aceasta funcţionează la nivel intrafrastic, aşadar îşi are antecedentul în
interiorul aceleiaşi fraze.
De asemenea, coeziunea textuală se realizează în mod implicit, prin simpla succesiune a
enunţurilor, într-o ordine determinată de criterii proprii logicii textuale. În acest sens, alternanţa
întrebare-răspuns contribuie la consolidarea efectului de coerenţă a discursului.
O aparentă problemă de coerenţă o ridică fraza cu care debutează romanul. Aceasta
conţine o descriere definită incompletă – caravana cinematografică –, iar prin definiţie, o
descriere defininită incompletă apare atunci când aceasta eşuează în a determina un individ
specific drept referent al său, prin intermediul referinţei sale virtuale. Totusi, fraza în discuţie nu
ridică probleme de interpretare. Deşi conţine o expresie despre care se consideră că nu se poate
interpreta decât relativ la restul discursului precedent, căci, în genere, descrierile definite
incomplete sunt considerate anafore discursive, fraza nu produce niciun fel de confuzie
lectorului. Acesta va lua ca atare GN caravana cinematografică, aşteptând, probabil, ca
enunţurile următoare să îi ofere informaţii edificatoare.
În concluzie, considerăm că discursul supus interpretării este unul foarte bine construit,
aşadar în care judecata de coerenţă devine puternic pozitivă. Discursul se caracterizează prin
continuitate tematică, L menţinându-şi subiectul, iar însumarea intenţiilor informative locale
contribuie la construirea intenţiei informative globale a textului. Pentru lectorul acestui text, ce
joaca rolul I, discursul este unul coerent, datorită prezenţei mărcilor coeziunii, dar şi descifrării
facile a intenţiei informative globale.

6
BIBLIOGRAFIE

A. Ediţii ale operelor

1.Groşan, Ioan, Caravana cinematografică şi alte povestiri, Editura Corint, Bucureşti,


2005.

B. Studii critice

1. Ionescu-Ruxăndoiu, L., Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,


Bucureşti, ALL Educaţional, 2003.

S-ar putea să vă placă și