Sunteți pe pagina 1din 2

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitești, România,

renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în
perioada anilor 1949-1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul
Pitești). Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi
brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri
în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și
cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România.[1] Esența
metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în cǎlǎi, tortura putând fi apreciatǎ drept un
simplu mijloc, nu un scop.
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea
convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până
la punctul obedienței absolute.[2] Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest
experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000[2] și 5000.[3] A fost cel mai mare și cel mai agresiv
program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.[4]
În Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional „Experimentul Pitești – Reeducarea prin
Tortură”, ajuns în 2016 la ediția a 16-a.[5]
Începuturile[modificare | modificare sursă]
Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen
Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost
terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.[6] Pentru o perioadă după proclamarea Republicii
Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore. [6]
Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate
la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla.[7] Grupul de supraveghetori a fost format tot din
deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt
timp și membru al PCR.[8] Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru
Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg)[9], ale colonelului Czeller de la Direcția
Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit
format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice;
numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură
„Odecaca”)[10] - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe
Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.[11]
Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde
tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe — potrivit lui
Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie.[6]
Stadiile "reeducării"[modificare | modificare sursă]
Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură
fizică.[12]
Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul
de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării.[13] Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni
programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria
Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și
îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul
lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului..[14]
Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura
fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces
fiind denumit "demascarea externă").[15] Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile
presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți
au "recunoscut" păcate imaginare.[16] A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv
dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în
detenție.[15]
Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală
publică");[15] deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie
menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i
insulte;[6] erau forțați să blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte.[10]
Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături
criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de
comportament pervers.[15] Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații
opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și
deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut
în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce
pentru el înainte avea sens."[17] Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al
valorilor în care victima crezuse până atunci".[18]
Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe
timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în
condiții degradante și nesanitare,[19] deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara
penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule.[6] Tratamentul
la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării" includea lovituri pentru a-i împiedica să
adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la
spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină. [20]
S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și
penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare.[16] În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat
ca inspirație de însuși Țurcanu.[6]
Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de
foști deținuți urmau să continue experimentul. [16]
În penitenciarul Pitești, au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100 și 200 deținuți, fără a
se cunoaște deocamdată numărul total al acestora. În orice caz, cauza morții era falsificată în
certificatul de deces, pentru a nu rămâne dovezi posterității.
Sfârșitul și urmările[modificare | modificare sursă]
În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de
Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități.[2] Membrii ODCC au fost judecați în
secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile
închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile
exercitate asupra altor 780);[21]. Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava,
în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la
starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la
închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis,
împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea
experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit
sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp.[22] În conformitate cu noile directive ideologice,
curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și
a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România.[23] După Decretul
de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare penrtu opozanții
regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În
anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul
ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din
suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura
penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii s-au
aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951); locotenent Kovacs
Anton (1951 - 1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); căpitan Mândreș Petre (1954 - 1956);
maior Ivașcu Ștefan (1956 - 1958); maior Cârstoiu Sebastian (1958 - 1961); maior Toma Mihai (1961 -
1977).
După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991;
mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate.[3] Un memorial a fost construit în fața intrării
închisorii.[3]