Din Curs VIRUSOLOGIE PENTRU MEDICI REZIDENTI

2 Originea virusurilor

Este evident că virusurile sunt microorganisme foarte evoluate care

continuă să evolueze şi în prezent.
Ca microorganisme obligator parazite intracelular, deşi au un genom
de mici dimensiuni, ele fac parte dintre cele mai eficiente forme de viaţă.
Majoritatea cercetătorilor admit că originea virusurilor coincide cu
apariţia materiei vii.
Ipotezele privind originea virusurilor pot fi sintetizate astfel:
1. teoria evoluţiei independente a genelor celulare aparţinând unor celule
rudimentare;
2. teoria evoluţiei regresive – presupune că virusurile ar fi forme
degenerative ale unor paraziţi intracelulari;
3. teoria apariţiei virusurilor simultan cu apariţia primelor forme de viaţă.
Iniţial, primele virusuri au fost cele ARN, datorită capacităţii de
autoreplicare fără intervenţia altor proteine. Virusurile actuale par a fi
descendenţii virusurilor ARN primordiali la care s-au adăugat noi
virusuri, secundar interacţiunii cu alte virusuri ARN sau ca urmare a
schimburilor de segmente ARN. Apariţia virusurilor ADN ar fi legată de
existenţa repliconilor (fragmente genetice cu capacităţi replicative)
cum sunt plasmidele şi transpozonii.
Principalii factorii care au influenţat evoluţia virusurilor sunt mutaţiile,
recombinările şi reasortările de material genetic.

Structura virusurilor şi anatomie funcţională 3

Conceptul de virus
Virusurile reprezintă o categorie specifică, diferită de alţi agenţi
infecţioşi. Mult timp au fost caracterizaţi prin caractere cum ar fi:
filtrabilitatea, dimensiunile foarte mici, parazitismul obligatoriu intracelular,
inactivarea prin căldură; aceste criterii nu erau definitorii şi, deci,
nediscriminatorii în raport cu alţi agenţi infecţioşi (în special bacteriile).
 Definiţii
Lwoff (1957): “Virusurile sunt entităţi potenţial patogene care au o fază
infecţioasă, posedă un singur tip de acid nucleic, multiplică sub formă de
material genetic, nu cresc, nu se divid şi sunt lipsite de sistem Lippmann.”
Luria (1959): virusurile sunt “elemente de material genetic care pot să
determine în celulele în care se reproduc biosinteza unui aparat specific, în
vederea propriului lor transfer în celule”.
Structura virusurilor
Descrierea morfologică a virusurilor ca şi dimensiunile lor se raportează
întotdeauna la VIRION (particula matură, infecţioasă), definit ca o “unitate
integrată ca structură şi funcţie, dotată cu proprietăţi de infecţiozitate”.
Înţelegerea naturii virusurilor impune diferenţierea între “virus” şi
“virion”.
Virionul este o particulă inertă sau aproape inertă, care reprezintă faza
extracelulară a ciclului infecţios al virusului. Virionul conţine una sau mai multe
molecule de ADN sau ARN, care reprezintă genomul.
Termenul de virus are un sens mai larg: virusurile reprezintă toate
entităţile virus - specificate implicate în ciclul infecţios. “Virusul” nu include
numai virionul, ci şi ARNm şi proteinele virale care pot lipsi în final din
structura virionului.
Morfologic, se disting virusuri în:
 formă de cilindru sau bastonaş: rigid sau flexibil (ex. VMT sau fagii
filamentoşi);
 formă sferică (izometrică);
 formă sferoidală: virusul gripal, adenovirusurile;
 formă paralelipipedică: virusurile din grupul Pox, virusul varicela
zoster (VVZ);
 formă de obuz sau cartuş (Rhabdovirusuri);
 formă de spermatozoid (fagii cu coadă).
Dimensiuni şi tehnici de măsurare
Dimensiunile virionilor sunt cuprinse între 20 si 400 nm.
Metode de determinare a dimensiunii virionilor:
(a) filtrarea prin membrane gradate cu porozitate cunoscută;
(b) centrifugarea la viteze înalte permite calcularea dimensiunilor pe
baza determinării ratei la care particulele sedimentează la fundul
eprubetei;
(c) ME prin: * observare directă (formă, aspect structural);
* măsurarea virionului prin compararea cu particule de referinţă (latex).
 Modelul general de structură
Virionii sunt alcătuiţi din 2 constituenţi principali (fig.1):
(a) GENOMUL VIRAL;
(b) CAPSIDA, la care uneori se adaugă;
(c) ÎNVELIŞUL EXTERN.
Genomul este o moleculă de acid nucleic, ARN sau ADN, niciodată
ambele.
(1) Structura: acidul nucleic, extras şi purificat, variază în limite foarte
largi, având dimensiuni variabile: de la 1.2-1.8 x 10 6 daltoni
(paramyxovirusuri) până la 200 x 106 (la poxvirusuri).
Structural, genomul viral se poate prezenta:
* ca o moleculă unică sau segmentată (ex. 2 segmente la arenavirusuri sau
11 segmente la rotavirusuri);
* cu segmente izolate sau legate cap la cap prin legături covalente;
* forma acidului nucleic: lineară sau circulară;
Înveliş extern

Capsidă Genom
Fig. 1: Reprezentarea schematică a unui virus învelit

(2) Polaritatea: virusurile ARN monocatenare pot exista fie ca ARNm,

deci cu polaritate (+), sau ca ARN, cu polaritate (-).
Virusurile cu polaritate (+): genomul ARN monocatenar poate servi ca
ARN mesager. Virusurile cu polaritate (-): pentru a servi ca ARNm, trebuie
sintetizată o catenă complementară cu ajutorul unei transcriptaze.
(3) Compoziţia în baze a genomului este variabilă:
- la virusurile ARN, variază între 36% pentru guanină şi citozină
(poxvirusuri) şi 70% (herpesvirusuri).
(4) Moleculele de legare: unele ADN virusuri (ex. poxvirusuri) au
legături între cele două catene (“cross-liking”) şi mulţi acizi nucleici (ex.
picornavirusuri) sunt legaţi covalent.
In ansamblu, putem descrie:
(a) pentru virusurile ADN - 7 tipuri principale de structuri; de interes
pentru patologia umană sunt virusurile cu genom:
 * monocatenar linear (parvovirusuri);
* genom dublu-catenar (d.c.) repetitiv terminal (adenovirusuri);
* genom d.c., circular, închis covalent, care duce la formarea unei
molecule super-răsucite (ex. polyomavirusuri sau simianvirus - SV 40);
(b) virusurile ARN pot fi de mai multe tipuri, dar de interes medical
sunt:
* virusurile cu genom segmentat: myxovirusuri (8 segmente) si
reovirusurile (10 segmente).
La rândul lor, virusurile cu genom segmentat pot fi de 2 tipuri:
(a) virusuri la care capsida virală înveleşte mai multe segmente de ARN,
diferite ca mărime şi structură, şi care sunt replicate separat;
(b) virusuri vegetale, la care segmentele de ARN nu sunt încapsidate
împreună, ci individual, în mai multe capside.
Existenţa genomului segmentat conferă acestor virusuri posibilitatea
dobândirii de caractere noi datorită posibilităţii de recombinare a
segmentelor genomice de la virusuri diferite; după Gibs şi Harrison, această
“recombinare” creşte variabilitatea virusurilor, permiţând apariţia de variante
noi care nu mai sunt recunoscute de anticorpii produşi faţă de o structură
antigenică anterioară.
Multe genome sunt ele însele infecţioase; introduse în organismul unei
gazde susceptibile, conţin informaţia genetică necesară pentru producerea
de noi virusuri:
(a) Virusurile ARN neînvelite, cu polaritate (+) şi multe din rândul celor
DNA (cu excepţia poxvirusurilor) sunt infecţioase;
(b) Virusurile ARN d.c. şi cele monocatenare (m.c.) cu polaritate (-) nu
sunt infecţioase. Pentru a fi infectante, aceste virusuri prezintă ARN-
polimeraze ce pot sintetiza ARNm, pornind de la genomul parental.
Funcţiile genomului:
 purtătorul informaţiei genetice necesară pentru sinteza unui nou virus; se
realizează prin devierea metabolismului gazdei în direcţia sintezei de noi
genome şi ai celorlalţi constituenţi ai virionilor progeni;
 acizii nucleici sunt determinanţii infecţiozităţii virusului; fără acid nucleic,
capsida rămasă goală nu este infecţioasă;
 din punct de vedere al infecţiozităţii, sunt virusuri cu polaritate (sau
genom ) (+) şi virusuri cu polaritate (-).
 genomul viral poate suferi mutaţii: în timpul replicării, pot apărea virioni
descendenţi diferiţi de cei parentali; la rândul lor, mutanţii pot să producă
descendenţi modificaţi genetic (vezi capitolul 6).
 Capsida virală
Este un perete proteic compus din unităţi structurale repetitive,
identice sau diferite. Unitatea structurală cea mai simplă, compusă dintr-o
unitate proteică se numeşte PROTOMER.
Grupuri de protomere formează CAPSOMERUL, care este unitatea
structurală de bază a virusului. Un anumit număr de capsomere (în funcţie
de mărimea şi morfologia virionului) se asamblează, formând CAPSIDA.
Masa moleculară a proteinelor capsidei variază între 10 4 - 105 , fiind
unică (ca la VMT) sau diferită (ex. SV40 conţine 3 proteine, iar poxvirusurile
aproximativ 30 de proteine structurale diferite).
Majoritatea virusurilor conţin în interiorul capsidei, proteine asociate cu
genomul viral, alcătuind “NUCLEOIDUL” viral, şi care ar avea rolul de a
menţine acidul nucleic în formă condensată prin interacţiunile care se
stabilesc între cele doua componente.
Funcţii:
 capsida proteică specifică fiecărui virus în parte protejează materialul
genetic de degradarea (hidroliza) prin nucleaze;
 conferă rigiditate virionului;
 conferă rezistenţă la factori dăunători din mediul extern, păstrându-i
infecţiozitatea timp mai îndelungat;
 poartă structurile prin care virionul se ataşează la receptorii prezenţi pe
membrana celulei gazdă printr-un mecanism specific (de felul relaţiei
enzimă-substrat) şi, prin aceasta, determină spectrul de gazde receptive
pentru acel virus;
 conţine determinanţii antigenici faţă de care gazda vertebrată infectată
reacţionează prin răspuns imun, inclusiv formare de Ac specifici, care în
cazul virusurilor neînvelite (nude) au rol protector;
 prin reacţiile Ag-Ac, folosind seruri imune cunoscute, se poate face
identificarea unui virus pe baza structurii antigenice a capsidei.
Nucleocapsida
La majoritatea virusurilor, nucleocapsida poate fi cu simetrie helicală
sau icosaedrică; unele virusuri au o simetrie “complexă”.
Simetria helicală (SH): se realizează prin aşezarea unităţilor
componente în funcţie de 2 operaţiuni repetate, şi anume: rotaţia în jurul
unui ax cuplat cu o mişcare de translaţie paralelă cu acelaşi ax ca, un
“şurub” (fig.2 şi 6).
Capsida este constituită din unităţi structurale echivalente (molecule
de proteină), aşezate repetat printr-o operaţie de rotaţie de “n” grade,
urmată de o mişcare de translaţie de “t” nm. Aceste operaţii determină
dispunerea unităţilor proteice astfel încât se obţine un cilindru cu structură
helicoidală. Numărul de subunităţi pe tur de spiră este determinat de relaţia
n-360º, iar pasul elicei de “n X t”.

Fig. 2: Simetria de tip helical

Virusurile cu SH pot avea NC rigidă sau flexibilă. Aranjamentul răsucit
în mod regulat poate fi acoperit de un înveliş extern ce le conferă rigiditate
sau rămâne nud, având o formă flexibilă (forme filamentoase). Virusurile
din grupul orthomyxovirus (virusurile gripale) şi paramyxovirus (virusurile
paragripale) sunt virusuri de formă sferică, iar cele din grupul rhabdovirus
(virus rabic) care au formă de cartuş, sunt principalele virusuri cu SH
implicate în patologia umană. Virusuri cu simetrie icosaedrică: studiile de
ME au arătat că virusurile descrise ca “sferice” au de fapt un contur hexagonal.
Unităţile morfologice vizibile la microscopul electronic (ME), capsomerele nu
sunt echivalente cu subunităţile chimice de construcţie, ci sunt alcătuite
fiecare din 5 sau 6 subunităţi chimice (fig. 3, 4 şi 6).

2x 3x 5x
Fig. 3: Simetrie icosaedrică ansamblu şi axe de simetrie rotaţională
(de tip 2x, 3x, respectiv 5x)
 Fig. 4: Simetria icosaedrică a nucleocapsidei
(virusul Poliomielitei şi Coronavirusuri)
Icosaedrul este un poliedru regulat având 20 de feţe, toate triunghiuri
echilaterale, 30 de muchii sau creste şi 12 vârfuri (vertexuri). In fiecare vârf
se întâlnesc 5 feţe ale poliedrului, care prezintă cel mai înalt grad de simetrie
de tip 5: 3: 2, având axe de simetrie rotaţională de tip 2, 3, respectiv 5.
Simetria complexă, proprie poxvirusurilor, se caracterizează prin
prezenţa unui nucleoid înconjurat de o membrană fină, fiind flancat de doi
corpi laterali; la exterior, o membrană lipoproteică formată din microtubuli
constituie anvelopa. In ansamblu, forma poxvirusurilor este de cărămidă,
având cele mai mari dimensiuni (80/200- 400 nm) (fig. 5).
Înveliş extern
Învelişul
Corpi laterali Tubuli de suprafaţă Fibrile de miez miezului

Învelişul nucleoidului Miez

Fig. 5: Simetria complexă (Poxvirusuri)

 Învelişul extern (peplosul): există numai la virusurile învelite şi
este de natură lipo-glico-proteică. Învelişul este căpătat în stadiul final al
replicării, în cursul aşa-numitei “înmuguriri” prin arii speciale ale membranei
gazdei, în prealabil modificate: în aceste arii speciale, proteinele gazdei au
fost înlocuite prin polipeptide sau glicoproteine codificate de genomul viral,
denumite PEPLOMERE (prin analogie cu capsomerele) şi proemină ca nişte
ţepi la suprafaţa învelişului extern viral, fiind distribuite uniform.
Peplomerele sunt implantate într-o matrice proteică bilipidică derivată în
totalitate din membrana celulei gazdă, reprezentând 20-30% din învelişul
viral.

Fig. 6: Simetria helicală (A), bacteriofag cu coadă (B), simetrie icosaedrică -

adenovirus (C), virus învelit şi peplomere – gp120 HIV (D)

Funcţiile învelişului extern:

 unele dintre aceste proiecţii au funcţia de ataşare la receptorii celulei
gazdă facilitând pătrunderea virionului în celulă; de exemplu,
hemaglutinina virusului gripal mijloceşte ataşarea de receptorii de
suprafaţă ai hematiilor şi produce aglutinarea lor;
 altel proiecţii posedă activitate enzimatică: neuraminidaza clivează acidul
neuraminic din glicoproteinele celulei gazdă, lizează glicocalixul eucariot,
favorizează penetrarea barierelor epiteliale şi tisulare;
 fiind de natură proteica, peplomerele sunt imunogene, iar
 anticorpii specifici rezultaţi pot inhiba:
 ataşarea la receptorii celulari (neutralizarea infectivităţii);
 la receptorii hematiilor (inhibarea hemaglutinării);
 anula activitatea enzimatică (inhibarea neuraminidazei).
 Enzime virale
Unele virusuri mari prezintă şi propriile enzime, altele folosesc enzime
ale gazdei în scopul replicării.
* Neuraminidaza:
• hidrolizează legăturile galactoză - acid N - acetilneuraminic şi
extremităţile oligozaharidice;
• rol probabil în eliberarea virionilor din celula care i-a format.
* ARN polimeraza.
* ADN polimeraza - ARN dependentă, numită transcriptază reversă
(reverstrancriptază – RT); o regăsim la retrovirusuri (transcrie ARNm.c. în
ADNd.c., iar ADN –ul transcris se integrează în genomul celulei gazdă).
In concluzie:
1. Virusul este un agent infecţios parazit obligatoriu intracelular.
2. Virusul are un ciclu infecţios care include o fază în care agentul este
reprezentat de una sau mai multe particule inerte (virionul sau virionii),
compuse din una sau mai multe molecule de acid nucleic. De regulă, este
acoperit de un înveliş alcătuit din una sau mai multe proteine şi, în unele
cazuri, de o membrană care conţine lipide şi glicoproteine ca şi alte
substanţe.
3. Virusul este o entitate care poate fi transmisă unui gazde receptive,
iniţiind altă infecţie.
4. Informaţia genetică a virionului este stocată fie în molecula de ARN, fie în
cea ADN; în interiorul celulei gazdă, genomul viral redirecţionează
mecanismul genetic şi metabolismul celulei gazdă pentru a produce noi
virioni.
Taxonomie virală 4

Comitetul Internaţional de Taxonomie (denumire/nomenclatură) Virală

(CITV) a fost înfiinţat la Congresul internaţional de microbiologie de la
Moscova din 1966. Ulterior virusologii au propus înfiinţarea unei scheme
taxonomice unice, universale. Este dificil de clasificat într-o schemă unică
sute de virusuri care parazitează : oameni, animale, plante, nevertebrate,
bacterii. Trecând peste disputele de principiu dintre taxonomişti (în număr
de aproximativ 450) este esenţial de subliniat ca acest CITV a stabilit ca
drept criteriu principal de clasificare VIRIONUL cu caracteristicile sale.
Clasificarea virusurilor în familii, subfamilii sau genuri se face în principal
pe următoarele criterii:
 caracteristicile genomului ARN sau ADN, şi proprietăţile lui:
greutate moleculară, m.c. sau d.c., linear sau circular, segmentat sau
piesă unică, polaritatea, compoziţia procentuală în C +G, secvenţierea
bazelor;
 criterii morfologice (dimensiunea virionului, formă, prezenţa sau
absenţa anvelopei, simetria NC);
 particularităţile de replicare (strategia replicării, transcriere,
traducere, modificări post-traducere, asamblarea şi eliberarea
virionilor progeni);
 proprietăţi fizico-chimice (masă moleculară, stabilitatea termică,
densitatea, rezistenţa la pH, radiaţii, detergenţi, etc);
 prezenţa unor macromolecule/proteine virale (număr, compoziţia
proteinelor şi secvenţa aa., funcţiile lor);
 proprietăţi antigenice;
 proprietăţi biologice (spectrul de gazde, tropismul pentru anumite
celule, maniera de transmitere, vectori, serologie).
CITV a publicat 6 rapoarte privind “The Classification and
Nomenclature of Viruses” începând cu anul 1970 de la reuniunea de la
Mexico City din 1970.
Al şaselea raport, publicat în 1995 considera un singur ordin
Mononegavirales (care reuneşte familii asemănătoare, respectiv virusuri
ARN, cu genom negativ); şi ulterior a fost validat de ordinul Nidovirales (care
reuneşte virusurile neînvelite sau nude). Primul ordin deja definit reuneşte
71 de familii, 11 subfamilii, 164 genuri, inclusiv multe genuri “flotante” şi
peste 4000 de virusuri. Desigur, sute de virusuri, sunt încă neclasificate
datorită lipsei datelor.
 CITV cuprinde şapte subcomitete care se ocupă de virusurile
vertebratelor, nevertebratelor, plantelor, bacteriilor, fungilor, subcomitetul
pentru proprietăţi şi date despre virusuri noi şi subcomitetul de coordonare.
Recomandarea iniţială, valabilă încă, consideră virionul ca element de
bază al oricărei taxonomii.
Următoarele criterii fizico-chimice ale virionilor stau la baza
clasificării virusurilor în familii:
- natura chimică a acidului nucleic;
- simetria capsidei;
- prezenţa sau absenţa învelişului pericapsidar;
- diametrul capsidei pentru virusurile cu simetrie helicală şi numărul de
capsomere pentru cele cu simetrie icosaedrică.
Pe baza naturii chimice a genomului viral, phylum vira se împarte în 2
subphyla: dezoxivira şi ribovira pentru virusurile ADN respectiv, ARN. In
funcţie de simetria capsidei, virusurile se grupează în clase: dezoxihelica şi
dezoxicubica, respectiv ribohelica şi ribocubica.
In continuare, clasificarea actuală se limitează numai la definirea
familiilor, genurilor şi speciilor cu respectarea următoarelor reguli de
nomenclatură:
- la virusuri nu se aplică codul de nomenclatură bacteriană;
nomenclatura este internaţională şi se aplică în acelaşi mod la toate
virusurile, indiferent de regnul parazitat;
- prin consens s-a acceptat nomenclatura latină cu terminaţiile viridae
pentru familii şi virus pentru gen şi specie;
- numele latine se menţin ori de câte ori este posibil;
- denumirea originală nu este o prioritate; nu se folosesc nume de
persoane în nomenclatură, iar denumirile formate din sigle (ex. HIV) se
acceptă numai dacă iniţialele respective sunt semnificative pentru
cercetătorii în domeniu iar ortografia siglelor este standardizată;
- definirea categoriei taxonomice “specie” este încă controversată
(specia este o populaţie de virusuri conţinând un grup de gene care le
menţin distincte de grupurile de gene ale altor virusuri - definiţie adoptată în
1984). Pentru virusurile ARN, cu mare variabilitate genetică, se
întrebuinţează uneori şi termenul de quasispecie care reprezintă submulţimi
caracterizate prin identitate genomică. Fiecare quasispecie posedă o
secvenţă genomică consens caracterizată pentru fiecare poziţie din lanţul
nucleotidic de bazele întâlnite fel mai frecvent;
 - genul este un grup de specii cu caractere comune şi cu un ancestor
comun iar familia, un grup de genuri cu caractere comune în ce priveşte
morfologia, structura genomică şi strategia replicării.

Tabel 1: clasificarea virusurilor ARN şi ADN

Virus ARN

Virus ADN
Tabel 2: Clasificarea virusurilor în funcţie de caracteristicile genomului

După:
Tabel 3: Virusuri ADN implicate în infecţii umane

Familia Gen (subfamilie) Exemple Comentarii

Herpesviridae Alfa- Virusul herpes Encefalite,
herpesvirnae simplex tip 1 (VHS-1) gingivostomatite
Virusul herpes Herpes genital,
simplex tip 2 (VHS-2) encefalite
Virusul varicela Exantem, enantem
zoster (VHU – 3) vezicular
Gamma-herpesvirinae Virusul Epstein – Mononucleoză,
Barr (VEB – 4) hepatită, tumori
Sarcomul Kaposi Probabil: tumori,
asociat sarcomul Kaposi şi
herpesvirusurilor, limfomul cu celule B
KVHS (VHU - 8)
Beta- Virusul citomegalic Mononucleoză,
herpesvirinae (VCM – 5) hepatite, pneumonii
congenitale.
VHU - 6 Rozeola (exantem
subitum), pneumonii
VHU - 7 Câteva cazuri de
rozeolă
Adenoviridae Adenovirusuri 47 de serotipuri
umane (specii); infecţii
respiratorii, oculare,
diaree
Papoviridae Papilomavirus Papiloma virus 80 de specii; negi şi
uman tumori
Poliomavirus Virusurile JC, BK Frecvent benigne;
virusul JC produce
SIDA
Hepadnavirinae Orthohepadnavirus Virusul hepatitei B Hepatită cronică,
ciroză, tumori hepatice
Poxviridae Orthopoxvirus Virusul Vaccinia
Parapoxvirus Virusul Orf Leziuni tegumentare
Parvoviridae Erytrovirus Parvovirusul B 19 Exantem infecţios,
criză aplastică,
avorturi.
Dependovirus Virusuri adeno - Folosite pentru terapia
asociate genetică; se integrează
cromosomal.
Circoviridae Circovirus TTV Asociat cu hepatitele
cu etiologie
necunoscută.

Tabel 3: Virusuri ARN implicate în infecţii umane

 Picornaviridae Enterovirus Poliovirus 3 tipuri; meningită
aseptică, poliomielită
paralitică
ECHOvirus 30 tipuri; meningită
aseptică, rash.
Virusul Coxsackie 30 tipuri; meningită
A şi B aseptică,
miopericardită.
Hepatovirus Virusul hepatitic de tip A Hepatită acută
(răspândire fecal–orală).
Rhinovirus Rhinovirusuri umane > 115 tipuri; răceală
comună.
Caliciviridae Calicivirus Virusul Norwalk Boală gastrointestinală
Paramyxoviridae Paramyxovirus Virusul gripal 4 tipuri; răceală
comună, bronşiolită,
pneumonie.
Rubulavirus Virusul urlian Oreion: parotidită,
meningită aseptică (rar:
orhite, encefalite).
Morbilivirus Virusul rujeolei Rujeolă: febră, rash
(encefalită, PESS).
Pneumovirus Virusul respirator Răceală comună
sinciţial (adulţi), bronşiolită,
pneumonie (copii).
Orthomixoviridae Virusul Gripal A Virusul gripal A Febră, mialgie, tuse,
pneumonie
Virusul gripal B Virusul gripal B Febră, mialgie, tuse,
pneumonie
Rhabdoviridae Lyssavirus Virusul rabic Rabie: incubaţie lungă,
afectare nervoasă,
moarte.
Filoviridae Filovirus Virusul Ebola şi virusul febră hemoragică,
Marburg moarte
Bornaviridae Bornavirus Bornavirus Nesigur: legat de
schizofrenie la unele
animale.
Retroviridae Deltaretrovirus Virusul uman limfotropic Leucemia adultului cu
de tip 1 celule T, parapareză
tropicală spastică.
Spumavirus Virusul spumos Nu se cunosc boli
Lentivirus Virusul imunodeficienţei Infecţie HIV, SIDA,
umane tip 1 şi 2 afectare nervoasă.
Togaviridae Rubivirus Virusul rubeolei Exantem, boli
congenitale.
Alphavirus Virusuri ( WEE, EEE, VEE) Encefalite
Flaviviridae Flavivirus Febra galbenă Virusul amaril; febră,
hepatită.
Familia Gen Exemple Comentarii
(subfamilie)
Virusul Denga febră hemoragică
Denga.
Virusul encefalitic St. encefalită.
 Louis
Hapacvirus Virusul hepatitei C Hepatită( deseori
cronică), cancer
hepatic.
Virusul hepatitei G Hepatită ?

Tabel 3: Virusuri ARN implicate în infecţii umane

Reoviridae Rotavirus Rotavirus uman Numeroase serotipuri;

diaree.
Coltivirus Febră de căpuşă de Febră
Colorado
Orthoreovirus Reovirusuri umane Boli minimale
Bunyaviridae Hantavirus Sindrom pulmonar Răspândire prin
rozătoare; febră
hemoragică cu sindrom
renal.
Phlebovirus Virusul febrei din Valea Febră hemoragică
Rift
Nairovirus Virusul febrei Febră hemoragică
hemoragice de Crimeea
Arenaviridae Arenavirus Virusul choriomeningitei Febră, meningită
limfocitare aseptică
Virusul Lassa Febră hemoragică
severă (agent BL4)
Virusul hepatitei Delta Necesită prezenţa VHB
(neclasificat după unii pentru replicare;
autori) hepatită, cancer
hepatocelular
Coronaviridae Coronavirus Coronavirus uman Răceală comună
Astroviridae Astrovirus Astrovirus uman Gastroenterite
Neclasificate “Virusurile VHE Hepatite (acute),
hepatitei E” răspândire fecal –
orală.

Clasificare epidemiologică
Este util pentru clinician să se folosească drept criteriu unic de
clasificare calea de transmitere a agentului etiologic viral. Au fost descrise
din acest punct de vedere următoarele categorii:
 Virusuri enterice, cu transmitere fecal-orală (ex. poliovirusurile,
rotavirusurile, unele serotipuri de adenovirusuri, etc).
 Virusuri respiratorii, cu transmitere aerogenă (virusurile gripale).
 Virusuri cu transmitere sexuală (HIV, VHB, papillomavirusurile, virusul
herpes simplex 2).
 Virusuri transmise prin sânge (HIV, VHB, VHC, VEB, VCM).
 Virusuri transmise de artropode (arbovirusuri).
 Virusuri cu transmitere de la mamă la făt (virusul rubeolei, VCM, HIV).