Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Kinetoterapie în Traumatologie Sportivă

Referat la disciplina: Metodica


prevenirii traumatismelor în sport

Profesor îndrumător:

CONF. UNIV. DR. Știrbu Cătălin

Student:Barabula Raluca Maria

Semestrul I

Anul universitar 2017-2018

0
Cuprins

Indroducere............................................................................................................2

Traumatismele specifice jocului de fotbal.............................................................3

Factori de risc .......................................................................................................4

Prevenirea traumatismelor în fotbal......................................................................9

Concluzii..............................................................................................................11

Bibliografie..........................................................................................................12

1
Introducere
Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11
jucători fiecare. La începutul secolului 21 era jucat de peste 265 de milioane de jucători în
peste 200 de țări, ceea ce îl face fără îndoială cel mai popular şi mai răspândit joc sportiv.
Popularitatea şi atracţia pentru practicarea jocului de fotbal sunt determinate de existenţa unor
trăsături şi caracteristici proprii, care il fac să aibă ceva în plus, ceva specific faţă de celelalte
discipline sportive.Foarte mulţi tineri sunt atrasi în practicarea lui organizată (baza de masă a
performanţei, performanţă şi mare performanţă), fiind folosit totodată şi pentru odihnă şi
recreere activă (ca mijloc de agrement).
Gravitatea traumatismelor produse în timpul competiţiilor sau antrenamentelor este
determinată nu atât de leziunile produse, cât mai ales de faptul că sportivii accidentaţi sunt
obligaţi să renunţe la activitatea competiţională pentru o perioadă îndelungată. Uneori, deşi
traumatismul în sine nu prezintă gravitate din punct de vedere medical, consecinţele tardive
obligă la abandonarea definitivă a activităţii sportive, fapt care determină urmări neplăcute
pentru sportiv ca, de pildă: complexe de inferioritate, o pierdere serioasă pentru clubul din
care face parte şi chiar un grav prejudiciu pe plan naţional adus mişcării sportive (atunci când
sportivul accidentat este de o valoare excepţională) sau scoaterea lui din activitatea socială
Frecventa accidentelor traumatice a crescut semnificativ in ultima suta de ani paralel
cu dezvoltarea activitatilor sportive.In S.U.A.,de exemplu, mai mult de 10 milioane de
sportivi sunt tratati anual pentru leziuni traumatice produse in timpul activitatilor sportive.
Recuperarea medicala in sport este reprezentata de folosirea dirijata a unui complex de
factori naturali sau artificiali , cat mai precoce si intensiv posibil , in scopul restabilirii
anatomo-functionale a unui organ sau a unei functii perturbate de efortul sportiv, in vederea
reintegrarii cat mai rapide a sportivului in activitatea de antrenament si a obtinerii unei
capacitati optime de efort.
Accidentele traumatice sunt deci cele mai complexe si grave entitati clinice ce apar in
activitatea sportiva.Ca urmare a cresterii continue a performatelor sportive obtinute, dar si a
numarului celor care practica sportul se inregistreaza o crestere permanenta a numarului de
accidente in sport.Datorita specificului recuperarii in activitatea sportiva patologica
traumatica la sportivi ridica deseori probleme dificile legate in special de tratament si
recuperare.Orice subiect care practica sport este supus riscului traumatizarii , in timpul

2
activitatii sportive propriu-zise sau ca urmare a cumularii in timp a efectelor locale negative
ale efortului specific,cu aparitia asa numitor leziuni de suprasolicitare.
Aproximativ 75% din totalul traumatismelor care survin in timpul practicarii sportului
se intalnesc la cei care practica sportul de agrement(amatori).
Aprofundara aspectelor dismorfofunctionale determinate de solicitarile si
suprasolicitarile impuse de efortul aparatului locomotor la sportiv reprezinta o necesitate, ca
urmare a faptului ca aparitia lor afecteaza randamentul sportiv prin sistarea antrenamentelor si
a competitiilor.

Traumatismele specifice jocului de fotbal

Dintre traumatisme cele mai frecvente sunt cele ale membrelor inferioare (45%
cazuri), mai rar cele ale membrelor superioare (20% cazuri), trunchiului (16,8% cazuri),
capului şi feţei (10,8% cazuri), palmei şi degetelor (7,4% cazuri), etc. Mai mult de jumătate
din traumatisme au loc în regiunea articulaţiilor, dar cel mai frecvent în regiunea articulaţiilor
tibiotarsiană şi a genunchiului.
In jocul de fotbal majoritatea traumatismelor apar la nivelul membrelor inferioare si
sunt reprezentate de entorse, luxatii ale gleznei, elongatii sau rupturi musculare sau
tendinoase in mod special la nivelul muschiului drept femural si tendonului achilian. De
asemenea apar frecvent leziuni de menisc, rupturi ligamentare (ligamentul incrucisat anterior).
Din totalul accidentelor înregistrate la clinicile de specialitate, cele produse în timpul
desfăşurării activităţilor sportive însumează aproximativ 20%. Clasificând leziunile
traumatice după forma şi aspectul lor, s-a constatat că entorsele însumează aproximativ 23%
din totalul cazurilor tratate ambulator, contuziile 15%, artrozele posttraumatice 12%,
leziunile musculare 10%, leziunile meniscurilor 8%, sechelele posttraumatice dureroase sau
cu deficit neuromuscular 6%, fracturile 4% şi luxaţiile 2%. Cunoscând simptomatologia
clinică şi tratamentul care trebuie aplicat imediat, antrenorul sau sportivul poate actiona
imediat.

3
Factori de risc

După mecanismele implicate în etiologia traumatismului, acestea pot fi împărţite în


traumatice (accidentale) şi de stress (de suprasolicitare). Cunoaşterea cauzelor şi a factorilor
care favorizează apariţia traumatismelor sportive, precum si înţelegerea mecanismelor ce stau
la baza producerii lor are o importanţă deosebită atât pentru precizarea corectă a
diagnosticului, cât şi pentru identificarea unor măsuri care să prevină posibilitatea producerii
lor.
Factorii de risc care favorizează apariţia traumatismelor specifice jocului de fotbal sunt
divizaţi în două grupe mari:
- factori interni sau intrinseci-legaţi de caracterele anatomice şi biomecanice ale sportivului;
- factori externi sau extrinseci - legaţi de factorii de mediu.
Trebuie menţionat că aceşti factori de risc pot fi împarţiţi, la rândul lor, în factori modificabili
şi nemodificabili.
Factorii extrinseci

Printre cei mai importanţi factori externi care favorizează apariţia traumatismelor
enumerăm:

Erorile de antrenament – condiţionare, pregătire.

4
Cele mai frecvente erori de antrenament întâlnite în practica sportivă se datorează, în
principal, antrenorului. Lipsa de competentă poate avea consecinţe grave asupra sportivilor.
Greşelile metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agoniste, în
detrimentul grupelor antagoniste, pot fi responsabile de apariţia unor traumatisme. Astfel,
numărul mare de traumatisme ce survin în unele discipline sportive, cu precădere la
musculatura posterioară a coapsei, se datorează unei neglijenţe de tonus şi forţă a acestor
grupe şi antrenării prioritare a cvadricepsului.
Lipsa aceasta de sinergie este mai mare la începutul antrenamentului/competiţiei,când
sportivul nu şi-a făcut o încălzire bună, deci nu s-au permeabilizat sinapsele şi nu s-a
prestabilit imaginea complexă şi coordonată a mişcării. De asemenea, administrarea
steroizilor anabolizanţi duce la scăderea elasticităţii tendoanelor din cauza unor depozite
fibroase asociate cu creşterea rapidă a volumului forţei musculare, ducând, în final, la rupturi
musculo-tendinoase.
În ceea ce priveşte condiţionarea şi pregătirea, este importantă analiza modului de
antrenament al sportivului (volum, intensitate, terenul sau traseul etc.).
Leziunile de suprasolicitare sunt uneori determinate de ambiţia sportivilor, care aplică
principiile competiţiei „mai mult, mai repede, mai tare”, insuficient antrenaţi, mai ales în
perioadele de trecere de la un sezon la altul, când recurg intempestiv la solicitări bruşte ale
unor exerciţii susţinute, cu impact mare.

Condiţii climaterice – umiditate, temperatură

Microclimatul şi condiţiile meteorologice nefavorabile pot influenţa calitatea


întrecerilor sportive şi apariţia accidentărilor. Temperatura scăzută a mediului înconjurător,
umiditate crescută a aerului şi mai ales asocierea acestora scad elasticitatea musculară. Odată
cu creşterea temperaturii, scade vâscozitatea colagenului, forţa musculară se reduce şi ea cu
scăderea temperaturii, iar schimbările presiunii atmosferice modifică procesul de oxigenare
tisulară.

Terenul de antrenament sau competiţii

5
Calităţile terenului de antrenament sau joc, din punct de vedere al compoziţiei
suprafeţei, duritatea sau elasticitatea, sunt deosebit de importante în anumite discipline
sportive, în raport cu anumite tipuri de leziuni ce se pot produce. Schimbarea bruscă a
suprafeţei de desfăşurare a antrenamentelor predispune la traumatisme, acest lucru datorându-
se nu numai diferenţei de impact, ci şi feedbacklui de la nivelul muşchilor şi articulaţiilor,
care va fi unul diferit. În acest mod, organismul va avea nevoie de o serie de antrenamente
pentru a-şi putea controla diferenţa de încărcare şi schimbările poziţiei articulaţiilor.

Echipament inadecvat

Utilizarea unui echipament necorespunzător, neadaptarea ghetelor la condițiile de joc


(crampoane prea înalte) greutatea incaltamintei, poate conduce la apariţia
microtraumatismelor de suprasolicitare. Pe de altă parte, pentru a reduce intensitatea
traumatismelor la nivelul tibiei, sunt extrem de importante utilizarea aparatorilor, precum şi
suprafaţa optimă de joc( zgura , teren sintetic , bitum , gazon ).

Alimentaţie incorectă

Poate fi implicată în geneza fracturilor de stres (alimentaţie saracă în calciu) sau a


crampelor musculare. Se datorează, de obicei, unei subalimentaţii sau unei alimentaţii
monotone (sandvişuri, produse de patiserie etc.) şi sărace în vitamine hidrosolubile, în special
vitaminele B şi C sau deshidratării produse în urma efortului fizic prin pierderi de apă şi
electroliţi. De aceea, dirijarea alimentaţiei sportivilor reprezintă un element deosebit de
important în procesul de pregătire sportivă, nu numai pentru a asigura substratul energetic al
activităţii, ci mai ales, pentru a preveni posibilitatea producerii unor diverse tulburări sau
leziuni.În prevenirea leziunilor este importantă respectarea principiilor psihologiei sportului,
potrivit cărora sportivul învaţă să se concentreze, să se relaxeze şi să se apere de stres.
Pentru a preveni astfel de traumatisme fiecarui fotbalist ar trebui sa i se faca un
protocol nutritional necesar mentinerii in forma optima .

Factorii intrinseci

6
Dezechlibrele musculare pot crea unele probleme. De exemplu, fotbalistii se antrenează
pentru forţă insistând excesiv pe musculatura anterioară a coapsei si a gambei , mărind riscul
intinderii si rupturii tendoanelor (tendon lui achile , tendonul cvadricepsului).
Mobilitate redusă
Unii specialişti asociază mobilitatea cu o bună performanţă fizică, cu mişcări
coordonate şi cu un aparat locomotor bine dezvoltat. Dezvoltarea sa defectuoasă constituie un
factor limitator al vitezei maxime de execuţie a deprinderii tehnicilor, deoarece se măreşte
consumul energetic, facilitând aparţia oboselii, implicit a accidentărilor.
Laxităţile ligamentare generalizate sunt considerate de unii factori de risc,
însă nu există studii clare, ba chiar sunt semnalate uneori efecte protectoare faţă de leziuni.
Disfuncţii ale lanţului kinetic sunt de fapt tulburări în aliniamentul static şi
dinamic, deosebit de importante în biomecanica sportului şi trebuie examinate şi corectate.

Traumatismele cu frecveță majoră in jocul de fotbal

Entorsa de glezna este cea mai frecventă în traumatologia curentă.Practicarea unor


sporturi (tenis, fotbal, baschet) expune in mod deosebit articulatiile, mai ales genunchiul si
glezna, la producerea unei entorse. In plus, oboseala si supraantrenamentul sunt factori
favorizanti. Prevenirea consta in respectarea incalzirii inaintea oricarei activitati sportive si
in purtarea de bandaje elastice pe articulatiile amenintate.Entorsa gleznei este cel mai frecvent
traumatism în sport, reprezentând 40% din toate traumatismele sportive. În SUA se produc
zilnic 23000 de entorse de gleznă.Entorsa laterală de gleznă prin inversiune este forma cel mai
frecvent întâlnită. Ea reprezintă 15% din totalul traumatismelor sportive.În baschet, entorsele
gleznei reprezintă 44% din totalul traumatismelor. În fotbal-31%, În volei-25%. Entorsele
gleznei dau în 20-40% din cazuri sechele funcționale reziduale, entorse recidivante și
instabilitate cronică de gleznă.

7
Ruptura de ligament incrucisat anterior

Ligamentul incrucisat anterior (LIA) este cel mai frecvent afectat ligament al
genunchiului. Anual sunt estimate 200.000 de cazuri de leziuni ale LIA, cu 100.000 de cazuri
de reconstructie ale LIA efectuate anual. In general, accidentarile care se lasa cu leziuni
ligamentare la genunchi este mai mare la persoanele care practica sport cu risc ridicat, cum ar
fi baschet, fotbal si schi.

Aproximativ 50 % din leziunile LIA apar in asociere cu afectarea meniscului,


cartilajului articular, sau alte ligamente. In plus, pacientii pot avea leziuni si pe suprafata
cartilajului. Acestea pot fi observate pe o imagistica prin rezonanta magnetica
(RMN).Accidentarile LIA sunt, de obicei, legate de sport. Cu toate acestea, entorsa,
intinderea sau ruperea LIA-ului poate fi cauzata si de stresul fizic repetitiv, cum ar fi excesul
de pivotare sau rasucire a genunchiului.

Mecanism de producere a rupturii LIA

Se estimeaza ca 70 % din leziunile LIA apar prin mecanisme fara contact direct, in
timp ce 30 % apar ca rezultat al contactului direct cu un alt jucator sau obiect.Mai multe studii
au aratat ca sportivii de sex feminin au o incidenta mai mare a LIA decat sportivii de sex
masculin.Acest lucru se datoreaza diferentelor de conditie fizica, forta musculara si de
controlul neuromuscular.

Prevenirea traumatismelor in fotbal

8
Prevenirea accidentelor este posibilă numai dacă sunt cunoscute cauzele care le
determină. Un al doilea obiectiv al il constituie identificarea factorilor de risc in traumatologia
specifica jocului de fotbal.
Astfel realizarea unei evidenţe a traumatismelor şi localizării lor mai frecvente la
jucătorul de fotbal, cât şi evidenţierea eventualelor greşeli metodice în diferite perioade de
pregătire ale sportivului sau tulburări ale echilibrului anatomo-funcţional în organismul
sportivului, ambele aspecte fiind perfect corectabile prin intervenţia antrenorului sau a
medicului.
În afara scopului pur statistic un alt obiectiv urmărit consta in introducerea în
programul de antrenament a unor exerciţii de stretching, care combinate cu tehnici de
mobilizare şi masaj să contribuie la evitarea afecţiunilor acute dar şi a celor hiperfuncţionale,
de suprasolicitare.
Profilaxia va include programe de exerciţii specifice introduse în programul de
antrenament în scopul creşterii elasticităţii structurilor articulare şi periarticulare, creşterea
rezitenţei tendoanelor şi ligamentelor în paralel cu elasticitatea musculară, având ca efect
fortificarea din punct de vedere biomecanic a articulaţiilor traversate, conferind stabilitate dar
şi utilizarea maximală a limitelor de mişcare în articulaţia respectivă (ridicări pe vârfuri,
sărituri de pe un picior spre înainte, spre înapoi și lateral, stând pe un picior pe suprafețe
instabile) Pe lângă aceste metode se mai pot utiliza masaj şi automasj în relaţie cu efortul,
perioada de antrenament şi/sau condiţii meteorologice speciale, protecţia zonelor articulare
expuse cel mai frecvent traumatismelor în relaţie cu sportul prin tapping (profilaxie primară)
precum şi prin tratarea şi recuperarea corectă a traumatismelor (profilaxia secundară).
Kinetoterapeutul si antrenorul trebuie să cunoască bine biomecanica sportului
respectiv pentru a preveni atitudinile vicioase determinate de practicarea sportului.
Inregistrarea si analiza miscarii cu ajutorul unor sisteme video si softuri de analiza de miscare
(SIMI Motion) va permite analiza biomecanica a procedeelor specifice din fotbal si
comparatii intre diversi jucatori care au prezentat sau nu traumatisme prealabile.
Tinand cont de aspectele teoretice expuse anterior si pentru a realiza o evidenţă cat mai
exacta a traumatismelor şi localizării lor mai frecvente, cât şi evidenţierea eventualelor greşeli
metodice în diferite perioade de pregătire ale sportivului sau tulburări ale echilibrului
anatomo-funcţional în organismul sportivului, antrenorului sau a medicului, putem urmări
incidenţa traumatismelor pe o perioadă de 1 an.

9
S-au mai înregistrat constantele biochimice implicate parţial sau total în apariţia
traumatismelor ca factori favorizanţi, şi anume: Hb serică, Ca ionic şi total, Mg seric, acidul
lactic.

10
Concluzii

Există probleme de percepţie în privinţa accidentărilor sportive. Sportivii tind să


supraestimeze seriozitatea accidentării, în timp ce antrenorii tind sa o subestimeze, mai ales
perioada de timp necesară recuperării.
De exemplu, tratamentul inadecvat aplicat după un traumatism ligamentar la nivelul
genunchiului poate conduce la instabilitatea genunchiului şi la o osteoartrită postraumatică; o
accidentare minoră în fotbal este adesea urmată de o accidentare gravă în următoarele două
luni. Un traumatism anterior conduce la dezechilibre musculare fie între membrele inferioare
sau superioare, fie între grupele de muşchi flexori şi extensori. Coordonarea poate fi, de
asemenea, afectată dacă programul de recuperare nu a fost adecvat.
Cunoaşterea cauzelor care pot duce la apariţia unor traumatisme în sportul practicat
are o deosebită importanţă nu numai pentru precizarea corectă a diagnosticului, ci, mai
ales,pentru luarea precoce a unor măsuri în vederea prevenirii producerii lor.
Diagnosticul clinico-funcţional cât mai precis şi complet este indicat a fi stabilit cu
ajutorul unor examene paraclinice suplimentare: radiologice, scintigrafice, electromiografice,
artograme şi examen RMN.

11
BIBLIOGRAFIE

1. Bratu , Mircea ,Recuperarea in traumatologia sportiva ,Bucuresti, 2013.


2. Drăgan, Ioan, Medicina sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002.
3. Sbenghe, Tudor, Kinesiologie. Ştiinţa comunicării. Editura Medicală,
Bucureşti, 2008.
4. Smîdu, Neluţa, Recuperarea prin metode fizico-kinetice a sportivilor cu
gonartroză, Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice, ,,Promovarea
sportului şi educaţiei fizice ca parte integrantă în formarea tinerilor, Bucureşti,
2010.

12